Modulul 7

Măsurarea mărimilor electrice pasive

MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE PASIVE

Subiecte
7.1. Măsurarea frecvenţei
7.2. Măsurarea perioadei
7.3. Măsurarea impedanţelor
7.3.1. Ohmmetre
7.3.2. Punţi de curent alternativ
7.3.3. Punţi de curent continuu

Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale

2. Discuţie pe tema: “Numărătoare universale”

7.1. Măsurarea frecvenţei

Dintre toate mărimile ce se măsoară în prezent, cea mai mare

precizie de măsurare este obţinută la măsurarea frecvenţei şi timpului,
erorile de determinare a frecvenţei putând atinge 10-14. De remarcat că
în aceste domenii de măsurare se asigură cele mai mari precizii şi
pentru mijloacele de măsurare ce constituie bunuri de larg consum, un
ceas electronic putând asigura erori tolerate de ordinul 1 p.p.m.1

Pentru măsurarea frecvenţei pot fi folosite:

a) metode analogice, care constau în calibrarea în durată şi
amplitudine a semnalului a cărui frecvenţă se măsoară urmată de
medierea acestuia, valoarea medie fiind proporţională cu frecvenţa;
b) metode de rezonanţă, ce folosesc punţi de curent alternativ
pentru care condiţia de echilibru este dependentă de frecvenţă;
c) metode numerice.

Schema de principiu a unui frecvenţmetru numeric este

prezentată în figura 7.1. Semnalul x(t) a cărui frecvenţă fx se măsoară,
este aplicat unui circuit formator de impulsuri FI, care are rolul de a
genera câte un impuls pentru fiecare perioadă T0 a semnalului. Pentru
ca tensiunea de zgomot să aibă un efect minim asupra semnalului, în
compunerea formatorului de impulsuri se află un trigger Schmidt,
caracterizat prin cele două praguri de basculare: nivel superior şi nivel
inferior.

Baza de timp a frecvenţmetrului se compune dintr-un

oscilatorul etalon, OE realizat cu cristal de cuarţ, care are frecvenţa de
oscilaţie, de obicei de 107 Hz; măsurarea frecvenţei presupune
numărarea impulsurilor corespunzătoare perioadei semnalului
necunoscut într-un interval de timp dat T=10; 1; 0,1 sau 0,01 secunde.
Pentru a obţine aceste intervale de timp, frecvenţa semnalului produs
de oscilatorul etalon este divizată de către un divizor de frecvenţă, DF.

1
1 p.p.m. = 10-6 – părţi per milion

95
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

s(t) FI SI N AF

OE DF

Fig.7.1. Schema de principiu a unui frecvenţmetru numeric.

Cele două semnale provenite de la ieşirea formatorului de

impulsuri şi a divizorului de frecvenţă sunt aplicate unui circuit ŞI care
va lăsa să treacă spre numărătorul N un număr Nx de impulsuri. Se
poate scrie:

T
Nx = = T ⋅ fx. (7.1)
Tx

Din relaţia (7.1) rezultă că numărul de impulsuri înscris în

numărător va fi proporţional cu frecvenţa necunoscută. Eroarea de
măsurare a frecvenţei depinde de stabilitatea intervalului de timp T,
deci de stabilitatea oscilatorului etalon, precum şi de o eroare de
măsurare de ±1 impuls, eroare datorată dependenţei aleatorii
(necorelării) între perioada semnalului şi perioada oscilatorului etalon.
Rezultă o eroare absolută de măsurare a frecvenţei:

∆N = ∆T ⋅ f x ± 1 ,

de unde se poate obţine eroarea relativă de măsurare:

∆N ∆T 1 1
δ= = ± = δOE ± (7.2)
Nx T T ⋅ fx Nx

unde δOE este eroarea relativă de determinare a frecvenţei etalon şi

este de ordinul 10-6...10-7.

Din relaţia (7.2) rezultă că numărul de impulsuri din numărător

trebuie să fie cât mai mare pentru ca eroarea relativă de măsurare să fie
cât mai mică. Acest deziderat poate fi realizat prin creşterea timpului
de măsurare, soluţie nu întodeauna acceptată tehnic. De exemplu, dacă
timpul de măsurare este T=1s, la măsurarea frecvenţei reţelei f0=50 Hz
se va obţine N = 50±1, rezultând o eroare de ±2%; în cazul în care
timpul de măsurare creşte la T=10s, se obţine N = 500±1, eroarea de
măsurare devenind ±0,2%.

Dacă în schema 7.1 se înlocuieşte oscilatorul etalon cu o altă

sursă de semnal cu frecvenţa fy aplicată de la un formator de impulsuri,

96
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

se obţine un dispozitiv ce permite măsurarea raportului a două

frecvenţe. Într-adevăr, dacă r este raportul de divizare a frecvenţei,
relaţia (7.1) devine:

fx
N0 = r. (7.3)
fy

Pentru ca erorile să fie cât mai mici este necesar ca fx>> fy.
Erori suplimentare apar şi în cazul în care peste semnalele utile se
suprapun perturbaţii care sunt mai mari decât diferenţa dintre nivelurile
superior şi inferior ale triggerului Schmidt.

Explicaţi grafic cum creşte imunitatea la perturbaţii în cazul

folosirii detecţiei cu două praguri.
Din ce cauză eroarea de numărare este ±1?
Cum trebuie modificată schema frecvenţmetrului pentru a
permite măsurarea diferenţei a două frecvenţe? Ce condiţii se
impun frecvenţelor şi respectiv, diferenţei acestora, pentru ca
eroarea de măsurare să fie redusă?

7.2. Măsurarea perioadei

Măsurarea numerică a perioadei unui semnal se poate realiza

cu ajutorul unei scheme asemănătoare cu schema frecvenţmetrului
numeric la care se schimbă între ele poziţiile oscilatorului etalon cu a
sursei de semnal (figura 7.2).

s(t)
FI SI N AF

OE

Fig.7.2. Măsurarea numerică a perioadei.

Formatorul de impulsuri, FI generează câte un impuls pentru

fiecare perioadă T0 a semnalului x(t), rezultând că poarta ŞI este
deschisă pe durata unei perioade, permiţând trecerea impulsurilor date
de oscilatorul etalon spre numărătorul N.

Dacă Nx este numărul conţinut în numărătorul N, corespunzător

trecerii impulsurilor cu frecvenţa fe generate de oscilatorul etalon în
perioada T0 a semnalului, se poate scrie:

N x = T0 ⋅ f e . (7.4)

97
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Deorece în cadrul formatorului de impulsuri nu se foloseşte, de

această dată un trigger Schmidt, ci doar un detector de nivel, rezultă că
tensiunile perturbatoare pot produce erori suplimentare, numite erori
de basculare, δbasc; eroarea de măsurare a perioadei va avea expresia:

1
δ = δT0 + + δ basc . (7.5)
Nx

Din relaţia (7.4) rezultă că pentru a se obţine erori de măsurare

reduse este necesar ca frecvenţa oscilatorului etalon şi perioada
semnalului necunoscut să fie cât mai mari. De exemplu, pentru un
semnal cu frecvenţa de 50Hz (T0=20ms), dacă frecvenţa oscilatorului
etalon este de 1MHz, se obţin N=20000±1 impulsuri; prin urmare, la
frecvenţe joase este mai convenabilă măsurarea numerică a perioadei
decât a frecvenţei deoarece asigură precizii mai mari. Frecvenţa
semnalului care se măsoară cu aceeaşi eroare ca şi perioada sa se
numeşte frecvenţă critică.

Având în vedere faptul că la măsurarea frecvenţei şi perioadei

în schema bloc se folosesc aproximativ aceleaşi blocuri componente,
în practică se realizează numărătoarele numerice care, pe lângă cele
două funcţii, permit şi măsurarea raportului frecvenţelor sau
perioadelor, a diferenţei acestora etc.

Aplicaţie
Un numărător universal conţine un oscilator etalon de 10 MHz, cu
o stabilitate de 10-7 şi o bază de timp ce furnizează intervale de
timp de 0,1-1 şi 10 s.
a. Să se determine, pentru cele trei domenii ale bazei de timp,
eroarea de măsurare a unei frecvenţe de 2 kHz.
b. Care este eroarea de măsurare a perioadei dacă raportul semnal
/zgomot este de 40dB?
c. Să se determine frecvenţele critice.
Soluţie: a. Eroarea de determinare a frecvenţei se calculează cu
expresia (7.2):
1
δ f 1 = 10 − 6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,5%
200
1
δ f 2 = 10 − 6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,05%
2000
1
δ f 1 = 10 − 6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,0051%
20000
b. Pentru a se obţine precizii superioare, la măsurarea perioadei se
consideră punctele de trecere prin zero.

98
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Aplicaţie - continuare
Presupunând că semnalul de măsurat este sinusoidal (Usinωt)
şi aproximând funcţia sin, la trecerea prin zero, cu o dreaptă, rezultă
că o tensiune de zgomot cu amplitudinea Uzg poate să producă, în
situaţia cea mai dezavantajoasă, o decalare a momentului de trecere
prin zero cu:
2π
U zg = ∆T .
T
Deoarece într-o perioadă această eroare poate să apară de două ori,
rezultă că eroarea de basculare va fi:
40
2∆T 1 U zg 1 −
δ basc = = ⋅ = ⋅ 10 20 = 0,3%.
T π U π
Rezultă că eroarea de măsurare a perioadei va fi:
1
δ T = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,3201%.
5000
d. Frecvenţa critică se determină cu relaţia:
f0
f cr = ,
TBT T0
de unde rezultă: fcr1= 10kHz; fcr2= 3,3kHz; fcr3= 1kHz.

7.3. Măsurarea impedanţelor

Impedanţa este o caracteristică a elementelor de circuit electric

care permite determinarea răspunsului circuitelor în curent alternativ.
În complex, impedanţa se exprimă prin relaţia:

Z = R + jX , (7.6)

unde: R reprezintă rezistenţa electrică şi caracterizeză elementul de

circuit în ceea ce priveşte puterea activă disipată (pierderile), X –
reactanţa electrică şi caracterizeză elementul de circuit în ceea ce
priveşte puterea reactivă (energia acumulată în câmp electric sau
magnetic), iar j = − 1 . Dacă rezistenţa electrică este întotdeauna
pozitivă, reactanţa poate fi pozitivă, în cazul inductivităţilor sau
negativă, în cazul capacităţilor.

Inversul impedanţei îl reprezintă admitanţa electrică:

1
Y= = G + jB , (7.7)
Z
unde: G reprezintă conductanţa electrică, iar B - susceptanţa electrică.

Măsurarea elementelor de circuit se poate face în curent

continuu – când se determină numai rezistenţa (conductanţa) electrică
– sau în curent alternativ, când pot fi determinate ambele componente
ale impedanţei (admitanţei).

99
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Să se stabilească relaţiile de legătură dintre parametrii

impedanţei şi parametrii admitanţei.
Cum se defineşte factorul de calitate al unui element de
circuit şi care este semnificaţia acestuia?

7.3.1. Ohmmetre

Principiul de funcţionare al ohmmetrelor derivă din metodele

volt-ampermetrice de măsurare a rezistenţelor, metode ce au la bază
legea lui Ohm. Ideea de bază la construcţia ohmmetrelor constă în
faptul că pentru unele elemente galvanice, cum sunt bateriile de tip
Leclanche⎯, tensiunea electromotoare rămâne aproximativ constantă,
consumul şi respectiv, îmbătrânirea bateriei conducând, în special, la
creşterea rezistenţei interioare.

După modul de conectare al sursei de tensiune, al

ampermetrului şi al rezistenţei necunoscute, ohmmetrele pot fi; serie
sau paralel.

Rv A, Ra

Ex, r i
Rx

Fig.7.3. Ohmmetrul serie.

a) Ohmmetrul serie are schema din figura 7.3, în care rezistenţa

variabilă Rv are rolul de a compensa eventualele modificări ale
rezistenţei interne a sursei de alimentare ri sau rezistenţa cablurilor de
legătură. Pe baza schemei se poate scrie:

E
Ix = . (7.8)
ri + R v + R a + R x

Din relaţia (7.8) se observă că pentru Rx = 0 Ω curentul din

circuit are valoarea maximă şi trebuie să fie egală cu valoarea
nominală a curentului dispozitivului (relaţie ce foloseşte şi la
calibrarea ohmmetrului), iar pentru Rx = ∞ Ω curentul prin dispozitiv
devine nul; o valoare importantă, care indică domeniul de măsurare, o
reprezintă valoarea rezistenţei măsurate la mijlocul scării gradate şi
care este egală cu rezistenţa văzută dinspre exterior la bornele
ohmmetrului.

100
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Rv

Ex, r i A, Ra
Rx

Fig.7.4. Ohmmetrul paralel.

b) Ohmmetrul paralel are schema din figura 7.4, în care
rezistenţa variabilă are acelaşi rol ca în schema precedentă. Pe baza
schemei se poate scrie:

E Rx
Ix = ⋅ . (7.9)
ri + Rv + Ra R x Ra + R x

Se observă că în acest caz rezistenţa necunoscută joacă rolul

unui şunt pentru instrumentul de măsurat, rezultând că 0 Ω va fi la
începutul scării gradate, iar ∞ Ω la sfârşitul scării gradate; şi în acest
caz, o valoare importantă, care indică domeniul de măsurare, o
reprezintă valoarea rezistenţei măsurate la mijlocul scării gradate şi
care este egală cu rezistenţa văzută dinspre exterior la bornele
ohmmetrului.

În practică se preferă folosirea ohmmetrelor serie deoarece

dacă nu se măsoară, nu se consumă energie de la sursa de alimentare.

Explicaţi din ce cauză clasa de precizie pentru ohmmetre se

defineşte prin raportarea erorii absolute, considerată în
unităţi de lungime, la lungimea scării gradate.
În ce zonă a scării ohmmetrului se recomandă să se
efectueze citirea pentru ca eroarea de măsurare să fie cât
mai mică?
Ce condiţii trebuie să îndeplinească un ohmmetru pentru a
putea măsura rezistenţe foarte mari? Dar foarte mici?
Indicaţi o soluţie pentru ohmmetrul serie pentru a avea mai
multe domenii de măsurare.

101
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

7.3.2. Punţi de curent alternativ

Pentru a deduce condiţia de echilibru a unei punţi electrice se

consideră o schemă de măsurare prin comparaţie a două tensiuni, ca în
figura 7.5.

Z1 Z3

E1 E2
IN
Z2
Z

Fig. 7.5. Schemă de măsurare prin comparaţie a două tensiuni.

Căderea de tensiune la bornele indicatorului de nul, considerat

cu impendanţă de intrare infintă, este:

Z2 Z4
U AB = E1 − E2 . (7.10)
Z1 + Z 2 Z3 + Z4

Fiind o metodă de comparaţie, care poate fi şi metodă de nul,

schema permite obţinerea unei precizii ridicate. Dacă în locul celor
două surse se foloseşte o singură sursă, se obţine schema unei punţi
electrice (figura 7.6) formată din patru impedanţe.
A

Z1 Z3

C
D
IN

Z4
Z2

B
U

Fig. 7.6. Schema unei punţi electrice.

Puntea are două diagonale: diagonala CD, la care se conectează

sursa de alimentare U, se numeşte diagonală de alimentare, iar
diagonala AB, în care se conectează indicatorul de nul IN, se numeşte
diagonală de măsurare.

102
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Tensiunea de dezechilibru ce apare în diagonala de măsurare se

obţine din relaţia:

Z2 Z4 Z 2 Z 3 − Z1Z 4
U AB = E ( − ) = E( ). (7.11)
Z1 + Z 2 Z 3 + Z 4 ( Z 1 + Z 2 )( Z 3 + Z 4 )

La echilibru UAB = 0, de unde rezultă:

Z 2 Z 3 − Z1 Z 4 = 0 , (7.12)

relaţie independentă de tensiunea de alimentare, în care intervin numai

impedanţele din punte; rezultă că, dacă una dintre impedanţe este
necunoscută, ea poate fi determinată în funcţie de celelalte impedanţe
(cunoscute) din punte, din condiţia ce rezultă de la echilibru. În
practică, puntea se foloseşte la măsurarea impedanţelor necunoscute
folosind, de obicei, o impedanţă dintr-un braţ al punţii reglabilă, cu
ajutorul căreia se realizează echilibrarea.

Dacă se presupune că impedanţa necunoscută este Zx=Z1, şi se

alege Z3 ca referinţă, se poate scrie:

Z2
Zx = ⋅ Z3 . (7.13)
Z4

Puntea obţinută pe baza relaţiei (7.13) se numeşte punte de

raport. Dacă Z2 şi Z4 sunt rezistenţe pure, pentru ca în condiţia de
echilibru să nu apară şi frecvenţa tensiunii de alimentare, este necesar
ca Zx şi Z3 să fie de acelaşi tip (ambele inductive sau ambele
capacitive).

Dacă se alege impedanţa Z4 ca referinţă, din relaţia (7.13) se

obţine:

1
Z x = Z2 ⋅ Z3 , (7.14)
Z4

relaţie ce reprezintă condiţia de echilibru pentru puntea de produs;

dacă impedanţele Z2 şi Z3 sunt rezistenţe pure, pentru ca echilibrul să
nu depindă de frecvenţă, este necesar ca Zx şi Z4 să fie impedanţe de
natură diferită (una inductivă şi cealaltă capacitivă).

De remarcat faptul că relaţia corespunzătoare condiţiei de

echilibru nu se schimbă dacă se inversează între ele cele două
diagonale ale punţii.

Impedanţele complexe Zi, pot fi exprimate în forma:

Z i ( jω) =| Z i | e jϕi = Ri + jX i , (7.15)

103
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

de unde rezultă că expresia (7.13) poate fi scrisă în forma:

| Z 1 | e jϕ1 ⋅ | Z 4 | e jϕ4 =| Z 2 | e jϕ 2 ⋅ | Z 3 | e jϕ3 (7.16.a)

sau:
( R1 + jX 1 )( R4 + jX 4 ) = ( R2 + jX 2 )( R3 + jX 3 ) . (7.16.b)

Pentru ca cele două relaţii complexe să fie îndeplinite este

necesar ca:

⎧| Z 1 | ⋅ | Z 4 |=| Z 2 | ⋅ | Z 3 |
⎨ (7.17)
⎩ϕ 1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ 3
sau:
⎧ R1 R4 − X 1 X 4 = R2 R3 − X 2 X 3
⎨ . (7.18)
⎩ R1 X 4 + X 1 R4 = R2 X 3 + X 2 R3

Întrucât trebuiesc îndeplinite practic două condiţii simultan,

rezultă că pentru echilibrarea punţilor de curent alternativ sunt
necesare două elemente reglabile, de obicei, unul rezistiv şi unul
reactiv (reglaj de amplitudine şi fază). Alegerea elementelor reglabile
se face astfel încât să se asigure o viteză de realizare a echilibrării
maximă (se spune că unghiul de convergenţă al punţii să fie π/2).

În general, punţile de raport şi cele de produs prezentate

anterior necesită atât rezistenţe cât şi condensatoare reglabile în limite
largi, ceea ce constituie un dezavantaj din punctul de vedere al
preciziei şi respectiv, al preţului de cost. Realizarea unor precizii
superioare la preţuri de cost acceptabile este posibilă utilizând punţi cu
transformatoare, care provin din punţile de raport la care două braţe
alăturate au fost înlocuite cu două bobine ce constituie secundarul unui
transformator (figura 7.7).
ZX
*
U2 IX
*
E ∼
* IN
U’2 IR

Ze
Fig. 7.7. Punte cu transformator.
La echilibru, trebuie să avem IX=IR sau:

104
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

'
U2 U2
= . (7.19)
Z x Z2

Deoarece (U2/U2’)=(N1/N2) rezultă că:

N1
Zx = Z2 , (7.20)
N2

adică echilibrarea punţii se poate realiza prin modificarea raportului

numărului de spire (reglaj brut), respectiv a impedanţei Z2 (reglaj fin).
Performanţe superioare pot fi obţinute dacă şi indicatorul de nul se
conectează în punte prin intermediul unui transformator suplimentar.

Pentru punţi se pot defini sensibilitatea diferenţială Sd şi

sensibilitatea relativă Sr, cu relaţiile:

∆U BA
Sd = , (7.21)
∆Z 1

∆U BA / E
Sr = . (7.22)
∆Z 1 / Z1

În expresiile de mai sus s-a considerat că Z1 este impedanţa

variabilă. Aceste sensibilităţi se calculează în jurul punctului de
echilibru al punţii. Pentru măsurarea mărimilor neelectrice interesează
mai mult sensibilitatea relativă; dacă se notează F=Z1/Z2, efectuând
calculele în relaţia (7.22) se obţine:

Z1 ∆U BA Z 1 E ⋅ ∆Z 1 ⋅ Z 4 F
Sr = ⋅ = ⋅ = . (7.23)
E ∆Z 1 E ∆Z1 ( Z 1 + Z 3 )(Z 2 + Z 4 ) (1 + F ) 2

⏐Sr⏐

1/4

-1 +1 Re{F}

Fig. 7.8. Dependenţa sensibilităţii relative în funcţie de frecvenţă.

Dependenţa sensibilităţii relative în funcţie de F este

reprezentată în figura 7.8; din figură rezultă că sensibilitatea maximă
se obţine pentru Re{F} = 1, adică Z1=Z2 şi este egală cu 1/4. Condiţia
de mai sus implică de altfel egalitatea tuturor impedanţelor din punte.
Pentru Re{F}= -1, sensibilitatea relativă a punţii tinde către infinit;

105
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

acest caz este întâlnit la punţile de rezonanţă pentru care condiţia de

echilibru este dependentă şi de frecvenţă.

Punţile de curent alternativ se folosesc în practică atât ca punţi

echilibrate, cât şi în regim neechilibrat, pentru măsurarea impedanţelor
sau, respectiv, a variaţiilor de impedanţă; punţile neechilibrate se
folosesc, cu precădere, la măsurarea electrică a mărimilor neelectrice.

Indicatoarele de nul sunt voltmetre electronice; în unele

aplicaţii, de obicei la punţile capacitive, se preferă şi ampermetrele.
Pentru reducerea influenţei perturbaţiilor se folosesc voltmetre cu
proprietăţi selective. În multe aplicaţii, pentru măsurarea tensiunii de
dezechilibru a punţii se folosesc aparate de măsurat cu detectoare
sincrone (sensibile la fază) care prezintă avantajul, pe lângă eliminarea
sau reducerea efectului perturbaţiilor, şi al indicării sensului de variaţie
a impedanţelor din punte în raport cu valoarea corespunzătoare
echilibrului.

Aplicaţie:
Se consideră puntea Sauty având schema din figura 7.9, la care
echilibrul se obţine pentru R2=1kΩ; R4=5kΩ; R2=0,1kΩ şi
C2=20nF. Să se determine parametrii condensatorului măsurat.
Soluţie: Din condiţia de echilibru rezultă că se poate scrie:
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
⎜⎜ Rx + ⎟⎟ ⋅ R4 = ⎜⎜ R2 + ⎟ ⋅ R3 ,
⎝ j ωC x ⎠ ⎝ jωC2 ⎟⎠
de unde rezultă:
R2R3 R4
Rx = = 20 Ω ; C x = C 2 = 100 nF.
R4 R3

Rx R3

Cx

∆U

C2

R4
R2

U
Fig.7.9. Puntea Sauty.

7.3.3. Punţi de curent continuu

Dacă toate impedanţele din punte sunt înlocuite cu rezistenţe,

puntea poate fi alimentată şi în curent continuu, obţinându-se puntea
de curent continuu (puntea Weatstone), reprezentată în figura 7.10; în
acest caz, ca indicator de nul se poate folosi şi un galvanometru.

106
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

R1 R3

A B
IN
R2
R4
I
D
+ –
E
Fig. 7.10. Punte de curent continuu.

Tensiunea din diagonala de măsurare a punţii este:

R1 R4 − R2 R3
U AB = E . (7.24.a)
( R1 + R3 )( R2 + R4 )

Din condiţia de echilibru a punţii, UAB= 0, rezultă:

R1 R4 = R2 R3 , (7.24.b)

şi deci, pentru echilibrarea acestei punţi este necesar un singur

element reglabil.

Dacă se presupune că puntea este de sensibilitatea maximă

(toate rezistenţele sunt egale cu R) şi se produce variaţia rezistenţei R1
cu ∆R, tensiunea de dezechilibru ce se obţine va fi:

∆R
U AB = E . (7.25)
2( 2 R + ∆R )

Dacă expresia (7.25) se dezvoltă în serie Taylor şi se neglijează

termenii de ordin superior, se obţine:

∆R ∆R
U AB = E (1 − ). (7.26)
4R 2R

Pentru variaţii relative (∆R/R)<1%, cu o neliniaritate mai mică

decât 0,5%, se poate scrie:

E ∆R
U AB ≈ ⋅ . (7.27)
4 R

107
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

În aceste condiţii rezultă că în diagonala de măsurare se obţine

o tensiune de dezechilibru proporţională cu variaţia relativă a
rezistenţei. Îmbunătăţirea liniarităţii punţii de c.c. este posibilă prin:
a) alimentarea punţii de la o sursă de curent constant;
b) folosirea punţilor cu braţe neegale;
Pentru unele aplicaţii se pot folosi punţile active care au în
compunerea lor amplificatoare operaţionale..

În primul caz, pentru un curent I de alimentare a punţii,

tensiunea de dezechilibru este:

R1 R4 − R2 R3
U AB = I . (7.28)
R1 + R2 + R3 + R4

Considerând de asemenea, puntea de sensibilitatea maximă, în

care R1 variază cu ∆ R, se obţine:

R ⋅ ∆R
U AB = I . (7.29)
4 R + ∆R

Pentru variaţii mici ale rezistenţei R1, după dezvoltarea în serie

Taylor şi neglijarea termenilor de ordin superior, rezultă:

∆R ∆R
U AB = I (1 − ), (7.30)
4 4R

ceea ce conduce la o scădere a neliniarităţii de 2 ori în comparaţie cu

cazul precedent.

În cazul punţii cu braţe neegale, se va considera R1=R2=R şi

R3=R4=kR. Procedând analog ca în cazurile precedente, se obţine:

k∆R ⎡ ∆R ⎤
U AB = E 1− , (7.31)
(1 + k ) R ⎣ k (1 + k ) ⎥⎦
2 ⎢

de unde rezultă o scădere a neliniarităţii de (1+k) ori, concomitent însă

cu o reducere în acelaşi raport a sensibilităţii punţii.
La măsurarea impedanţelor cu ajutorul punţilor, ce parametri
ai indicatoarelor de nul prezintă importanţă?
Din ce cauză la punţile de curent alternativ este necesară
reglarea a două elemente independente pentru obţinerea
echilibrului?
De ce este de dorit ca în condiţia de echilibru să nu intervină
frecvenţa?
Ce importanţă are liniaritatea punţilor în regim dezechilibrat?
De ce se preferă folosirea punţilor de sensibilitate maximă?

108
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Rezumat
Măsurarea numerică a frecvenţei şi perioadei are la bază
stabilirera raportului a două intervale de timp, dintre care
unul este un interval de timp etalon.

Întrucât principiul de măsurare este acelaşi, în practică se

folosescnumărătoare universale, la care, printr-o alegere
convenabilă a schemei de măsurare, se poate măsura
frecvenţa, perioada, raportul a două frecvenţe etc.

Impedanţa electrică este o mărime pasivă care poate fi pusă

în evidenţă numai cu ajutorul unor surse suplimentare de
energie.

Metodele de măsurare a impedanţei au la bază fie metodele

voltampermetrice - mijlocul de măsurare cel mai
reprezentativ fiind ohmmetrul -, fie proprietăţile circuitelor
electrice, ca în cazul metodelor în punte, a Q-metrului etc.

Ohmmetrele se folosesc la măsurarea rezistenţelor electrice

şi pot fi realizate în varianta serie sau paralel; scara este
neliniară, iar precizia de măsurare este redusă.

Măsurarea impedanţelor cu ajutorul punţilor are la bază

proprietatea acestora de a putea fi aduse la echilibru, fapt
ce se poate constata măsurând tensiunea sau curentul din
diagonala de măsurare; la echilibru, între impedanţele din
punte se stabileşte relaţia că produsele impedanţelor din
laturile opuse sunt egale, condiţie independentă de sursa de
alimentare.

Punţile pot fi alimentate în curent continuu, când se pot

măsura numai rezistenţele sau în curent alternativ; pentru
ultimul caz, schemele se aleg astfel încât în condiţia de
echilibru să nu intervină frecvenţa.

Pentru unele aplicaţii, în special la măsurarea electrică a

mărimilor neelectrice, punţile se folosesc în regim
dezechilibrat, tensiunea de dezechilibru fiind proporţională
cu variaţia unei impedanţe faţă de valoarea acesteia la
echilibru; pentru obţinerea unei sensibilităţi maxime este
necesar ca toate impedanţele din punte să fie egale.

Efectuarea echilibrării punţilor de curent alternativ

presupune două elemente reglabile independente, în timp
ce pentru punţile de curent continuu, este necesar numai un
element reglabil.

109
 Modulul 7
Măsurarea mărimilor electrice pasive

Întrebări şi probleme
1. Ce definiţii se folosesc pentru măsurarea numerică a frecvenţei
şi perioadei?
2. Dacă s-ar corela faza secvenţei de măsurare cu
frecvenţa/perioada ce se măsoară, cât ar fi eroarea de
numărare?
3. Din ce cauză în formatorul de impulsuri pentru măsurarea
perioadei există un divizor de frecvenţă cu doi?
4. Cum poate fi folosit un circuit serie R, L, C pentru măsurarea
frecvenţei? Dar pentru măsurarea impedanţelor (Q-metru)?
5. Demonstraţi că eroarea de măsurare la ohmmetre este minimă
la mijlocul scării gradate.
6. Concepeţi o schemă de măsurare numerică a rezistenţei; de
cine depinde rezoluţia şi care este valoarea maximă a
rezistenţei măsurate?
7. De ce se doreşte ca în condiţia de echilibru a punţilor să nu
intervină frecvenţa?
8. Pentru măsurarea rezistenţelor foarte mici se folosesc punţi
speciale (puntea dublă); care sunt problemele ce apar la
măsurarea rezistenţelor foarte mici pentru puntea Weatstone?
9. Explicaţi convergenţa punţilor cu ajutorul diagramei fazoriale.
10. Se consideră puntea Maxwell-Wien cu schema din figura 7. 11
la care echilibrul se obţine pentru R2= 1 kΩ, R3= 10 kΩ, R4=
30 kΩ şi C4= 25 nF. Să se determine parametrii bobinei
măsurate.

Lx, Rx R3

∆U
R4

R2
C4

Fig.7.11. Puntea Maxwell-Wien

TEMA: “Numărătoare universale”

- definirea frecvenţei şi perioadei unui semnal
- elemente comune şi specifice din schema bloc pentru
măsurarea celor două mărimi
- erori comune şi specifice la măsurarea celor două
mărimi
- alte funcţii ale numărătoarelor universale

110