CAPITOLUL 9

MISIONARII MORAVIENI

Dumnezeu nu se lasă lipsit de martori. Într-o vreme de întuneric spiritual, când biserica
devenise lumească, iar conducătorii ei căutau să se întreacă în bogăţie, în fast şi în
autoritate cu împăraţii pământului, lucrarea de salvare a păcătoşilor părea cu totul uitată
sau, dacă ici, colo ajungeau misionari, ei înşişi nu aveau mântuirea, deci cum ar fi putut s-o
arate altora? Cazul lui John Wesley şi Carol Wesley e grăitor. Ei au fost trimişi ca misionari
de biserica oficială a Angliei în statul Georgia din America, să predice indienilor, dar ei
înşişi nu aveau mântuirea sufletului. După doi ani, s-au reîntors în Anglia şi John Wesley a
scris în jurnalul său zilnic:

„Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh, cine mă va converti pe mine? Cine
va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de
vreme bună. Eu pot vorbi bine şi am credinţă câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu se
ivească moartea în faţa mea, căci îndată duhul mi se tulbură. Eu nu pot să spun: „Moartea
îmi este un câştig".”

Totuşi, sunt minunate planurile Domnului şi căile cum îşi face lucrarea! Aceasta o putem
constata şi la începutul secolului al XVIII-lea, în mijlocul unor biserici apostate, care aveau
Evanghelia doar în altar, iar în viaţă era păgânism, Dumnezeu a găsit cu cale să formeze,
din adunături de la mai multe grupări religioase, o biserică misionară, din care au plecat
misionari în multe părţi ale pământului, cu mult timp înainte de a se forma societăţi
misionare.

Despre contele Zinzendorf am scris în primul volum din „Lumini peste veacuri". De el s-a
slujit Dumnezeu să pună în mişcare, prin Duhul Sfânt, pe mulţi să-şi părăsească ţara şi să
plece cu Evanghelia la alte popoare. Un biograf spunea despre Zinzendorf: „Puţini biruitori
au fost în secolul al XVIII-lea, şi cu siguranţă nici unul ca el".

Henry C. Sheldon, în volumul 3 din opul citat, pagina 594, spune că contele Zinzendorf,
deşi era fiu de ministru, tânăr cu avere, cu o aleasă pregătire şi cu o înaltă slujbă, ajungând
consilier juridic al regelui Saxoniei la Dresda, el le-a nesocotit pe toate acestea şi s-a
dedicat slujirii Evangheliei. Papa şi autorităţile făceau o adevărată vânătoare după toţi cei
ce îndrăzneau să creadă Evanghelia altfel decât ei. Deci era o vreme critică, de grele
persecuţii.

Încă pe vremea studiilor universitare la Halle, Zinzendorf fusese influenţat mult de

pietismul german prin profesorii Spener şi Franke. El se predase Domnului şi era un bun
credincios. Aceasta l-a făcut să acorde pe moşiile sale de la Berthelsdorf, Lusatia, azil
refugiaţilor religioşi. Toţi cei urmăriţi de catolici, aici au găsit un loc de refugiu. Aceasta era
în anul 1722. Refugiaţii au clădit un orăşel pe care l-au numit Herrnhut.

Din pricină că refugiaţii erau de confesiuni diferite: husiţi, lutherani, baptişti, reformaţi, la
început au avut multe neînţelegeri, frământări. Schäffer a scris despre această perioadă: „E
ca şi cum diavolul a răsturnat totul cu susul în jos". Zinzendorf s-a rugat mult şi i-a pus şi
pe ei la post şi rugăciune. Pe data de 16 iulie 1727, inima contelui a fost copleşită de durere
pentru starea adunării. Îngenuncheat a vărsat râu de lacrimi în mijlocul lor. Această rugă-
ciune a avut un efect extraordinar. S-au hotărât ore speciale de rugăciune pentru trezirea
lor şi a altora. Şi Domnul s-a îndurat de ei. Duminică 13 august 1727, în timp ce erau
adunaţi pentru Cina Domnului, Duhul Sfânt i-a copleşit pe toţi, au plâns cu lacrimi, şi-au
cerut iertare, s-au îmbrăţişat şi au devenit una. A fost o adevărată revărsare de dragoste.
Page 1 of 3
Colin A. Grant, în cartea: „Perspectives on the World Christian Movement", editată de
Ralph D. Winter, la pagina 206, spune despre noua stare a fraţilor moravieni: “Întregul loc
reprezintă cortul lui Dumnezeu între oameni. Nu se mai vede şi nu se mai aude nimic
altceva decât bucurie şi veselie".

Când Zinzendorf era student la Halle a organizat o societate al cărei scop era răspândirea
Evangheliei, spre a schimba lumea. Societatea a numit-o „Senfkornorden" (Ordinul
seminţei de muştar). Aşa ne spune Paulus Scharpff în „History of Evangelism", 1966,
pagina 43.

Mai târziu, tot pentru promovarea lucrării misionare, el împreună cu alţi doi păstori şi cu
un prieten al său au format societatea: „Bund der vier Brüder" (Alianţa celor patru fraţi). Ei
s-au legat să-L propovăduiască pe Cristos cel răstignit, să scrie o bogată corespondenţă, să
distribuie literatură, să depună mărturie personală şi să stabilească contacte directe cu cei
nemântuiţi. Zinzendorf a zis: „Eu am o singură pasiune şi aceea este Cristos". Toată
vestirea lui era cristocentrică. Eforturile lui erau ca Evanghelia să fie vestită şi lumea
pierdută să se întoarcă la Dumnezeu. Acest spirit a ajuns să stăpânească pe toţi fraţii
moravieni. Fiecare din ei căuta să spună altora despre mântuirea prin credinţă. Deci, nu e
de mirare că dintre fraţii moravieni s-a ridicat o pleiadă de misionari, aşa cum nu s-a
ridicat din nici o altă biserică.

În anul 1731, contele Zinzendorf a fost invitat şi a luat parte la încoronarea regelui
Christian al VI-lea al Danemarcei. La Copenhaga a întâlnit pe un credincios negru Anthony
Urlich din insula St. Thomas, India de vest, care i-a relatat starea tristă de sclavie a
poporului său, că lucrează pe plantaţiile de zahăr, că sunt zdrobiţi în bătăi şi că nu-L
cunosc pe Dumnezeu. Zinzendorf l-a invitat să vină la Herrnhut. În faţa fraţilor moravieni,
el a descris starea groaznică din insula St. Thomas. Ca să nu li se pară că sunt poveşti, el şi-
a dat jos cămaşa şi avea tot spatele brăzdat cu cicatricele lăsate de biciul proprietarilor de
plantaţii. Relatarea lui a aprins în doi fraţi dorinţa de a merge să le vestească Evanghelia.
Unul a fost olarul Leonardt Dober, celălalt tâmplarul David Nitzschmann. Aceasta a fost în
august 1732, la cinci ani după trezirea bisericii din Herrnhut. Cei doi au luat-o pe jos până
la Marea Nordului şi de acolo s-au urcat pe o corabie, care i-a dus la destinaţie. Când au
vrut să debarce, nu au fost primiţi ca misionari. Atunci, au făcut un lucru nemaiîntâlnit în
istoria misiunilor: s-au vândut ca sclavi, să lucreze pe plantaţii.

Istoricul A. F. Wells, în „The History of Christianity", pagina 547, spune că aceasta a fost
singura cale de a pătrunde pe insula St. Thomas. Proprietarii culturilor de trestie de zahăr
de acolo nu voiau să accepte misionari, căci se temeau ca nu cumva să incite mulţimea de
sclavi la revolte. Cei doi au acceptat să fie sclavi, să îndure toată mizeria, să doarmă în
grajduri pe paie, ca vitele, cu mulţimea de sclavi, să taie la trestie sub arşiţa dogoritoare a
soarelui tropical, să sufere bătaia cu cnutul supraveghetorului, numai să poată împărtăşi
unui alt sclav vestea bună a mântuirii. Ei au avut un deosebit succes în lucrarea lor, mulţi
sclavi s-au întors la Dumnezeu şi încet, încet viaţa de pe plantaţii s-a schimbat.

Fapta lor a rămas o pildă de sacrificiu în istoria misiunilor. Ce departe sunt credincioşii de
azi de această dragoste misionară! Lor nu li se cere să se vândă ca sclavi, că nu au să îndure
cnutul şefului, mizeria dormitorului comun al sclavilor, sau arşiţa dogoritoare a soarelui
tropical, ci doar ar trebui să se mute în altă localitate, unde nu sunt credincioşi, ca să le
vestească dragostea mântuitoare a Dumnezeului nostru; şi totuşi nu sunt gata!

Doamne, schimbă starea aceasta! Aprinde şi pe credincioşii de azi cu spirit misionar!

Page 2 of 3
În 1733, unii dintre fraţii moravieni au plecat misionari în Groenlanda, ţară a gheţarilor şi
a gerurilor cumplite. În 1734, au plecat misionari la indienii din America de Nord. În 1735,
de la Herrnhut au plecat misionari în Surinam. În 1736, dintre fraţii moravieni au plecat
câţiva misionari în Africa. În anul 1737, câţiva s-au dus misionari la poporul samoyedic, de
la Oceanul Arctic. În 1740, câţiva de la Herrnhut au luat drumul spre Alger şi Ceylon (azi
Sri Lanca). În 1742, dintre ei au plecat misionari în China. În 1747, au plecat misionari în
Persia. În 1752, de la Herrnhut au plecat misionari în Etiopia şi Labrador. Apoi, familii
întregi au plecat ca misionari în Rusia, în insulele din Marea Caraibelor şi în Asia.

În timp de 150 de ani, biserica moraviană a dat 2.158 misionari. Un record neegalat de nici
o altă biserică. La început biserica din Herrnhut avea doar 600 membri şi totuşi în
decursul anilor a fost gata mereu să trimită noi misionari.

O caracteristică deosebită a acestor misionari e că toţi au acceptat voluntar să plece.

Biserica nu i-a trimis şi nu a purtat răspunderea materială, ci doar s-a rugat pentru ei.
Fiind buni meseriaşi, fiecare s-a întreţinut pe sine şi familia sa, nu au fost o povară pentru
biserică, care în nici un caz nu ar fi putut asigura salarii la atâţia. Dar, cu atât mai mult
lucrarea lor străluceşte peste veacuri. Azi, sunt mulţi care primesc salarii, ca să vestească
Evanghelia, iar ei trândăvesc.

În Surinam şi în Indiile de vest au înfruntat boli şi moarte. În Guiana, din 160 misionari,
75 au fost seceraţi de malaria tropicală şi intoxicaţii. Andrei Rittmarisberger a murit la şase
luni după ce a pus piciorul pe insulă. David Zeisberger a lucrat 62 de ani între triburile de
la Huron. Într-o duminică dimineaţa, din august 1781, biserica şi curtea au fost invadate de
bande de indieni, care au dat foc bisericii şi casei unde locuia, şi focul a distrus toate cărţile
lui, manualul de gramatică ce îl redactase pentru indieni, traducerea Bibliei, care a fost
terminată, dar încă nu era tipărită, toate cântările prelucrate în limba indiană şi toate
notiţele lui de predici; toate au fost prefăcute în scrum. Era munca de o viaţă de om. El însă
nu a disperat, ci s-a apucat şi le-a lucrat din nou.

Chiar trezirea spirituală a fraţilor Wesley, care mergeau să fie misionari în America,
Dumnezeu a lucrat-o prin fraţi moravieni, ce erau pe aceeaşi corabie. John Wesley, în jur-
nalul său, pe data de duminică 25 ianuarie 1736, mărturiseşte cum, în timpul unei furtuni
groaznice pe Atlantic, el s-a dus să vadă ce fac moravienii şi i-a găsit cântând Psalmi. În
timp ce toţi ceilalţi ţipau de groază, fraţii moravieni erau liniştiţi şi cântau. Atunci s-a
apropiat de unul şi l-a întrebat: „Vouă nu vă este frică?" Acela a răspuns: „Slavă Domnului,
nu!" Şi l-a întrebat din nou: „Dar nici soţiilor, nici copiilor nu le este frică?" El a răspuns:
„Nu, soţiile şi copiii noştri nu au teamă de moarte!" Acel eveniment l-a făcut pe Wesley să-
şi vadă propria sa lipsă de credinţă în Dumnezeu, precum şi diferenţa mare între el, care
avea multă pregătire, dar nu avea mântuirea şi moravienii simpli care se ştiau mântuiţi şi
aveau viaţa veşnică în Cristos Domnul.

Misionarismul înflăcărat al fraţilor moravieni l-a aprins pe William Carey din Anglia. La o
întrunire a baptiştilor din Anglia, el a pledat pentru organizarea unei societăţi misionare,
le-a citit din revista misionară a moravienilor, apoi a trântit-o pe masă şi a zis: „Iată ce fac
moravienii! Ei au o singură biserică, iar noi mulţi oare nu putem?" William R. Hogg, în
cartea „Teologia Misiunii Creştine", pagina 104, spune despre fraţii moravieni: „O întreagă
biserică aprinsă cu zel misionar a fost ceva nou în istorie".

Doamne, repetă istoria în privinţa aceasta!

Page 3 of 3