Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris.

A dărui
este în firea întregului univers. Iar a accepta darul este a doua natură a întregului univers.
Dar, mai ales, nu trebuie să uităm că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgârcenia,
însă, vine de la ego. Ceea ce ne împiedică să dăruim din suflet este egoul. Simţul eului,
impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii, poate fi o povară imensă ce nu
poate fi îndepărtată cu uşurinţă. E clar astfel că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea
de a dărui trebuie să îndepărteze egoul. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi
purificat şi apoi depăşit complet. Există însă şi pericolul ca egoul să-şi supună şi să
pervertească până şi actul elementar şi sfânt al dăruirii. Este vorba, aici, de toate darurile
pe care le realizăm cu scopul de a câştiga faimă sau diferite alte avantaje. "Dând ceea ce
nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă
asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă",
scria Nicolae Steinhardt în "Dăruind vei dobândi", explicând că şi cel care nu are poate
dărui.

De altfel, Iisus, pe când era în templu, ridicându-şi privirea văzu bogaţii care puneau
ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuţi. Şi
zise: "Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia
au pus ofranda din prisosul lor, pe când ea, din nevoia sa, a pus tot ce avea la viaţa ei".

"Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă
Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar
cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur).