EVALUARE NAȚIONALĂ

CLASA A VIII - A
TEXTUL NONLITERAR
Textul nonliterar este o compunere cu scop funcțional, care are la bază adevăruri verificabile din
realitatea imediată, transmise printr-un limbaj clar și obiectiv, care valorifică sensul propriu al
cuvintelor.
TRĂSĂTURI:
 Textul nonliterar răspunde la întrebări punctuale precum: Cine?, Cum?, Când?, Unde?, Cât?, În ce scop?,
etc..
 Se caracterizează prin obiectivitate în surprinderea realității, corectitudine gramaticală, claritate și
proprietate a termenilor.
 Mesajul este formulat clar, fără ambiguități, cel mai adesea în spirit practic, iar textul propriu-zis poate fi
însoțit de imagini grafice (mijloace de atenționare, fotografii, tabele, fundaluri colorate, semne de
punctuație stilizate, etc.) astfel încât să atragă și să convingă cititorul, dar și să faciliteze obținerea rapidă a
informației dorite.
 Poate avea scop informativ (ziarele, revistele, cataloagele, emisiunile informative radio și TV), persuasiv și
comercial (reclamele, anunțul publicitar), utilitar (mersul trenurilor, mandatul poștal, factura, chitanța,
cartea de telefon, ghidul turistic), explicativ și sensibilizator (anunțuri umanitare, publicațiile și emisiunile
promoționale), de amuzament sau de relaxare (publicațiile cu specific informativ, emisiunile radio și TV).
 În funcție de intențiile vorbitorului, poate implica anumite mărci specifice captării atenției sau menținerii
interesului.
 Tipuri de texte nonliterare:
 Anunțul publicitar este textul nonliterar prezent în ziare sau pe internet, care transmite informații clare
privind vânzarea/ cumpărarea unui produs sau a unui serviciu, printr-un limbaj concis și accesibil
publicului larg.
 Textul publicitar (reclama) este o scurtă compunere cu scop persuasiv care prezintă într-un mod
atrăgător un produs, un serviciu sau un eveniment, printr-un limbaj expresiv sau ludic, menit a pune în
valoare aspectul din realitate conturat.
 Articolul de ziar/ de revistă este un text nonliterar cu caracter publicistic în care se prezintă aspecte
diverse din realitate (sociale, economice, culturale, politice, sportive, etc.) într-un stil accesibil,
argumentativ sau persuasiv care reflectă opinia jurnalistului asupra temei dezbătute.
 Știrea este un text scurt și dens care prezintă informații de interes general din actualitatea imediată,
autentice și verificate, într-un limbaj clar, obiectiv, concis și accesibil publicului larg.

VARIANTĂ DE COMPUNERE DESPRE CARACTERUL NONLITERAR AL UNUL

TEXT
Textul nonliterar este o compunere cu scop funcțional, care are la bază adevăruri verificabile din
realitatea imediată, transmise printr-un limbaj clar și obiectiv, care valorifică sensul propriu al cuvintelor.
Fragmentul citat din articolul semnat de ..., „...” întrunește pe deplin calitățile unui text nonliterar,
prezentând într-o manieră obiectivă ... .
Un prim argument al caracterului nonliterar îl reprezintă scopul informativ al textului care conține date
precise despre ..., dublat de cel persuasiv. Astfel, prin sublinierea ..., cititorul este indirect îndemnat să ... .
Al doilea argument al încadrării fragmentului în categoria menționată constă în limbajul utilizat de autor
care se distinge prin simplitate și claritate. Făcând parte dintr-un limbaj jurnalistic publicat (într-o revistă de tip
magazin/ pe un site) „...”, fragmentul citat are un limbaj accesibil publicului larg. Majoritatea cuvintelor sunt
folosite cu sensul propriu, pentru a nu lăsa loc ambiguităților legate de locul și timpul desfășurării
evenimentelor prezentate („...”).
Așadar, deoarece se raportează în mod nemijlocit la o situație de viață autentică legată de ..., pe care o
redă într-un limbaj transparent și adecvat domeniului de referință, textul citat aparține sferei nonliterare a
comunicării.

1
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
MODURILE DE EXPUNERE
NARAȚIUNEA
Narațiunea sau povestirea este un mod de expunere care presupune istorisirea în succesiune a cel
puțin două situații epice aflate în relație cauzală care au la bază întâmplări reale sau imaginare plasate
într-un cadru spațio-temporal și derulate, de regulă, în ordine cronologică.
TRĂSĂTURI:
 Instanțele comunicării într-o narațiune sunt autorul, naratorul, personajul și cititorul.
 Între personaje se dezvoltă relații și apar conflicte care determină evoluția acțiunii.
 Textul narativ respectă o anumită schemă narativă, incluzând etapele acțiunii sau momentele subiectului:
 situația inițială (expozițiunea) – prezintă locul, timpul și personajul/ personajele;
 modificarea (intriga) – cuprinde elementul perturbator care aduce o schimbare în situația inițială;
 dinamica acțiunii (desfășurarea acțiunii) – cuprinde evenimentele în derularea lor;
 depășirea situației dificile (punctul culminant) – cuprinde momentul de maximă tensiune a acțiunii;
 situația finală (deznodământul) – restabilește echilibrul inițial și aduce rezolvarea conflictului.
 Cadrul spațio-temporal poate fi prezentat în mod explicit la începutul narațiunii și completat pe parcursul
acesteia, prin așa-numitele pauze descriptive.
 Textul narativ are specifice anumite timpuri ale narațiunii:
 perfectul compus – redă o acțiune trecută și încheiată, sugerând detașarea povestitorului de
evenimentele relatate;
 perfectul simplu – timp al unei acțiuni trecute și încheiate de curând, dă narațiunii impresia de
prospețime și dinamism;
 prezentul indicativului (numit și prezentul narativ) – conferă relatării un ritm susținut, creând impresia
de spontaneitate a istorisirii, ca și cum întâmplarea s-ar derula sub ochii citititorului;
 imperfectul – exprimând o acțiune începută în trecut, dar neterminată, este utilizat cu deosebire la
începutul narațiunii, atunci când se conturează cadrul și atmosfera în care se va desfășura acțiunea; are
rol evocator, aducând în prezentul istorisirii trăiri, imagini și fapte din trecut;
 Procedeul, cel mai frecvent, de legare a secvențelor narative este înlănțuirea (acțiunile și reacțiile
participanților la întâmplarea relatată decurg firesc una din alta, fiind legate prin structuri de tipul „pe
urmă”, „apoi”, „dintr-odată”, etc.); alteori se folosește inserția (o povestire este cuprinsă într-o altă
povestire, mai mare, ca într-o ramă), iar în narațiunile ample, cum este romanul, apare alternarea
(evenimentele epice sunt urmărite pe două sau mai multe planuri, implicând pe rând serii de întâmplări,
personaje, conflicte, etc.).

MODURILE DE EXPUNERE
DESCRIEREA
Descrierea este un mod de expunere bazat pe surprinderea unui aspect real sau imaginar – obiect,
fenomen, peisaj, persoană, stare sufletească, etc. – din perspectiva subiectivă a unui autor, prin
intermediul procedeelor stilistice adecvate realității prezentate.
TRĂSĂTURI:
 Descrierea artistică este textul literar care are la bază acest mod de expunere. El poate fi de tip tablou
(surprinde peisaje, anotimpuri, clădiri, localități, străzi, încăperi, etc.) sau de tip portret.
 Portretul literar este descrierea unei persoane reale sau imaginare, din perspectiva subiectivă a unui
privitor, în scopul individualizării trăsăturilor morale și/ sau fizice ale acestuia.
 La nivel morfologic, într-o descriere predomină adjectivele și substantivele care au rolul de a particulariza
realitatea prezentată (formă, culoare, dimensiune, etc.).
 Dintre figurile de stil, specifice descrierii sunt enumerația și epitetul, însă pot apărea și altele.
 Indicii de timp și de spațiu au rolul de a contextualiza descrierea.
 Verbele sunt, în general, la timpul prezent sau imperfect, întrucât descrierea are, de cele mai multe ori,
caracter static. În cazul descrierilor dinamice, alegerea și asocierea verbelor în structuri expresive asigură
specificul stilistic al respectivului text.

2
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
 Nuanțarea raportului întreg – parte – detaliu sau insistența pe un element anume ține de perspectiva celui
care realizează descrierea.
 Într-o descriere subiectivă se evidențiază, implicit, punctul de vedere al celui ce observă realitatea surprinsă.
 Descrierea inserată într-un text narativ sau dialogat poate avea diverse funcții: explicativă, poetică,
persuasivă, utilitară, etc..
 În literatura de specialitate se vorbește despre etapele sau pașii unei descrieri artistice: > ancorarea
(numirea obiectului descrierii și decuparea acestuia din realitate) > aspectualizarea (fragmentarea întregului
în părți și evidențierea trăsăturilor acestora) > reformularea (recompunerea întregului, sub forma unei
concluzii implicite).
 Dintre tehnicile specifice descrierii, cele mai frecvente sunt: detaliul, contrastul, basorelieful, sugestia,
analogia, focalizarea.

MODURILE DE EXPUNERE
DIALOGUL
Dialogul este un mod de expunere care constă într-o succesiune de replici între doi sai mai mulți
vorbitori, mărcile sale grafice fiind linia de dialog și alineatul.
TRĂSĂTURI:
 Inserat în narațiune, dialogul dinamizează ritmul narativ și poate declanșa acțiunea.
 Totodată, definește implic relațiile dintre personaje și contribuie la caracterizarea lor indirectă.
 La nivel stilistic, conferă veridicitate comunicării lineare și este un mijloc important de realizarea a
oralității.
 În majoritatea cazurilor, dialogul se realizează prin armonizarea comunicării verbale (prin cuvânt), a celei
paraverbale (marcată în scris prin semne grafice ca punctul, virgula, punctele de suspensie, semnul
întrebării și semnul exclamării, linia de pauză) și a celei nonverbale (gesturi, mimică, atitudinea, poziția
corpului, privirea vorbitorului etc. sunt redate de obicei indirect, prin intervenția unui observator/ narator).
 Rolul dialogului poate fi:
 informativ – interlocutorii emit și receptează alternativ informații pe o anumită temă;
 narativ – prin replicile lor alternante, interlocutorii prezintă un fir epic;
 dramatic – replicile interlocutorilor sunt conflictuale, luând forma ciocnirilor de idei, păreri,
atitudini, fapt care determină și întreține tensiunea epică sau dramatică.

GENUL EPIC
Genul epic cuprinde totalitatea operelor narative în proză sau în versuri, în care se relatează
întâmplări reale sau imaginare puse pe seama unor personaje și povestite de un narator. Existența
conflictului, evoluția progresivă a acțiunii, precum și plasarea acesteia în timp și spațiu diferențiază
opera epică de alte tipuri de texte literare.
TRĂSĂTURI
 În opera epică autorul își exprimă în mod indirect ideile și trăirile, prin intermediul acțiunii și al
personajelor.
 Modul de expunere specific este narațiunea la persoana a III-a sau la persoana I, realizată dintr-un unghi
obiectiv, neutru (fără implicarea afectivă a povestitorului) sau subiectiv (atunci când naratorul este și
personaj al întâmplării prezentate sau face aprecieri asupra eroilor acestora).
 Narațiunea se poate asocia cu dialogul (dinamizează ritmul narativ, pune în valoare relațiile dintre
personaje, creează impresia de veridicitate a întâmplării, evidențiază conflictul) și cu descrierea (ancorează
spațio – temporal acțiunea, având rol portretistic sau de atmosferă).
 Într-un text epic pot exista două planuri: unul exterior, faptic și unul interior, al trăirilor și al gândurilor
eroilor.
 Conflictul este reprezentat de o ciocnire între personaje (conflict exterior) sau de trăiri contradictorii ale
aceluiași personaj (conflict interior).
 Prezența personajelor este o trăsătură distinctivă a genului epic. Acestea participă la acțiune în diferite
grade – principale, secundare, episodice, figurante -, iar după natura faptelor săvârșite pot fi pozitive sau
negative.
3
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
 Episoadele și secvențele narative sunt legate prin înlănțuire („apoi”, „după câteva zile”), alternanță („în
acest timp”, „pe când”) sau inserție (în interiorul unei relatări, care devine „ramă”, este introdusă o altă
istorisire).
 Incipitul reprezintă fragmentul introductiv dintr-o operă epică, având o anumită relevanță pentru mesajul/
semnificația textului. În foarte multe cazuri, incipitul este gândit în relație cu finalul (simetrie/ contrast/
analogie/ reluare etc.), astfel încât opera i se deschide cititorului ca un câmp de semnificație structurat, ce se
cere explorat treptat.
 Acțiunea se desfășoară într-o succesiune de momente ale subiectului: expozițiunea (situația inițială); intriga
(cauza care declașează acțiunea); desfășurarea acțiunii; punctul culminant (situația tensionată);
deznodământul (situația finală).
 Întâmplările sunt plasate într-un context spațio – temporal, prin prezența unor indici spațiali și temporali
(adverbele și locuțiunile adverbiale de timp și de loc, substantive care exprimă circumstanțe temporale sau
spațiale, nume de locuri, etc.).
 Timpurile verbale specifice narațiunii sunt imperfectul și perfectul compus.

ARGUMENTAREA APARTENENŢEI TEXTULUI LA GENUL EPIC

- MODEL –
În opinia mea, opera ... (titlul), de .... (numele autorului), aparţine genului epic, deoarece prezintă toate
caracteristicile acestuia: autorul se exprimă în mod indirect, prin intermediul personajelor, care sunt antrenate în
derularea unor evenimente, într-un anumit timp şi spaţiu, precum și prezența modurilor de expunere.
În primul rând, se remarcă prezenţa naraţiunii, ca mod de expunere specific. Aceasta se face la
persoana ... (la ce persoană se face naraţiunea), implicând prezenţa unui narator .... (obiectiv/ subiectiv-
personaj/ subiectiv-martor, în funcţie de persoana la care se face naraţiunea).
În al doilea rând, apar personaje ... (ce personaje apar în textul suport), care sunt implicate în derularea
unor evenimente .... (se vor prezenta pe scurt evenimentele). Aceste acţiuni sunt plasate într-un anumit timp ...
(exemple de indici de timp din text) şi spaţiu ... (exemple de indici de spaţiu).
Așadar, surprinzând realitatea în mod … (verosimil/ neverosimil), grație celor … personaje implicate
într-o acțiune …, proiectată spațio-temporal și conturată de un narator, fragmentul citat ilustrează trăsăturile
genului epic.

SEMNIFICAȚIA MESAJULUI TEXTULUI EPIC

În opinia mea, mesajul textului epic … de … reiese în primul rând din tema acestuia. Autorul transmite
în mod indirect, prin intermediul naratorului, al personajelor și al acțiunii, un mesaj cu multiple semnificații.
Tema fragmentului este … (natura, trecerea ireversibilă a timpului, istoria, iubirea) așa cum
ilustrează/sugerează termenii din câmpul semantic al … (exemple). Naratorul relatează obiectiv/ subiectiv la
persoana a III-a/ I evenimentele în care sunt implicate personajele (se adaugă citate).
Evenimentele sunt relatate/ narate cronologic prin înlănțuire, putând fi rezumate astfel …
Personajele participante la evenimente sugerează semnificații multiple prin faptele, atitudinile și trăirile
lor, astfel personajul principal este … (se caracterizează succinct protagonistul și se clasifică restul
personajelor).
Modurile de expunere prezente în text sunt … .Dialogul conferă dinamism acțiunii și contribuie la
caracterizarea personajelor (în mod indirect). Descrierea creează o pauză în narațiune și contribuie la înfățișarea
… (cadrului de desfășurare a acțiunii/ a personajelor).
În concluzie, toate aspectele formale și de conținut contribuie la construirea unui mesaj plin de
semnificație care se referă la tema … .

PERSONAJUL
Personajul este o instanță narativă definitorie pentru genul epic, o creație a autorului menită a
exprima viziunea acestuia asupra unei teme literare, transmițând-o cititorului prin fapte, relații, vorbe și
comportament specifice naturii sale ficționale. Fatctor structurant al oricărei narațiuni, personajul este
un tip uman semnificativ sau o individualitate cu trăsături fizice, morale și intelectuale distincte.
4
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
TRĂSĂTURI:
 Modalitățile de caracterizare a personajului sunt multiple. El poate fi caracterizat:
 direct - de către narator, de către alte personaje; autocaracterizare;
 indirect, prin - acțiuni; fapte; evenimente; păreri; reacții; relația cu celelalte personaje; nume; limbaj;
vestimentație; mediu social; gesturi; mimică.
 Portretul realizat unui personaj poate fi moral, fizic sau complex (sunt îmbinate mai multe tipuri de
trăsături).
 Tipologia personajului este foarte amplă, clasificările realizându-se pe baza mai multor criterii:
 după rangul ocupat în dimanica narațiunii, personajul poate fi principal, secundar, episodic sau
figurant;
 după felul în care acționează și modul de construire, poate fi individual sau colectiv;
 după rolul jucat în relațiile cu alte personaje, acesta poate fi protagonist, antagonist sau catalizator
(este schematic la nivel afectiv, moral sau psihologic, dar esențial pentru dezvoltarea firului narativ,
întrucât acționează ca un catalizator);
 personajul eponim este cel care dă titlul operei, statut care anticipează rolul central pe care îl va juca
în operă;
 suprapersonajul este o realitate (obiect, fenomen, loc, etc) cu valoare simbolică, determinând acțiuni,
relații și stări importante ale personajelor propriu-zise (de pildă, hanul din opera Hanul Ancuței de
Mihail Sadoveanu);
 La nivel expresiv, profilul personajului capătă originalitate prin limbajul folosit de autor în conturarea sa. În
acest sens, epitetele și inversiunile nuanțează anumite trăsături ale portretului, prin comparații se realizează
analogii ale eroului cu alte personaje, iar antiteza plasează personajul în contrast cu alți actanți epici.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI
MODEL
Personajul este o instanță narativă definitorie pentru genul epic, o creație a autorului menită a exprima
viziunea acestuia asupra unei teme literare, transmițând-o cititorului prin fapte, relații, vorbe și comportament
specifice naturii sale ficționale. Factor structurant al oricărei narațiuni, personajul este un tip uman semnificativ
sau o individualitate cu trăsături fizice, morale și intelectuale distincte.
Fragmentul citat din opera ... de ... prezintă ... , care are valoarea ... .
Personajul principal din secvența citată este ..., imaginea ... , către care se îndreaptă toate firele
narațiunii.
... este caracterizat, pe de o parte, prin mijloace directe, autorul urmărind ... . Semnificativă, în acest
sens, este aprecierea ... care îl/ o consideră ... . Portretul fizic al ... este creionat tot în mod direct, prin ... .
Pe de altă parte, un rol deosebit de sugestiv în conturarea imaginii personajului îl are caracterizarea
indirectă, trăsăturile acestuia reieșind din fapte, reacții, vorbe și din relațiile cu cei din jur. Astfel, în fragment
este inserată o întâmplare grăitoare pentru ... (se prezintă o trăsătură semnificativă care reiese prin
caracterizarea indirectă). (apoi sunt prezentate acțiunile personajului din care reiese caracterizarea indirectă a
acestuia).
Prin urmare, ... este un personaj al cărui trăsături fizice și morale sunt bine evidențiate în fragment,
portretul său fiind emblematic pentru categoria umană reprezentată.

BASMUL POPULAR
Basmul popular este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care sunt relatate
întâmplări fantastice puse pe seama unor personaje simbolice pentru confruntarea dintre bine și rău,
având un final fericit și un mesaj moralizator.
TRĂSĂTURI:
5
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
Tema
 tema basmului este lupta dintre bine și rău, dar și călătoria sau drumul inițiatic al unui erou;
Motivele
 motivele specifice basmului sunt împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, probele, drumul cu
obstacole, triplicarea, apa vie și apa moartă, calul năzdrăvan, vicleșugul, nunta, etc.;
Acțiunea
 urmărește un tipar narativ specific: situația inițială de echilibru este perturbată de o lipsă, un furt, o
problemă;
 eroul încearcă să restabilească echilibrul și pleacă la drum;
 acesta trece printr-o serie de întâmplări care îi pun la încercare calitățile;
 după un moment tensionat, când eroul se luptă cu dușmanul, echilibrul se restabilește.
Personajele
 reprezintă binele sau răul și aparțin lumii reale (împăratul, fetele de împărat) sau supranaturale (zmei,
balauri, zgripțuroaice);
 multe dintre personaje posedă însușiri excepționale și sunt ajutate în îndeplinirea misiunii de forțe
supranaturale, fiind construite pe baza idealizării însușirilor omenești (curaj, frumusețe, bunătate, credință,
blândețe, putere fizică, inteligență);
Formule specifice
 formula inițială – are rolul de a proiecta narațiunea în fabulos, făcând trecerea de la planul real în cel ireal
(„A fost odată ca niciodată”);
 formula mediană – asigură continuitatea comunicării ficționale, menține suspansul și creează tensiune epică
(„...și merse, merse, merse ...”);
 formula finală – restabilește echilibrul real – ireal și mimează scorneala sau invenția („Și-am încălecat pe-o
șa și v-am spus povestea așa”).
Timpul și spațiul
 sunt vag indicate, având un caracter mitic, trăsătură susținută prin structuri specifice („odată ca niciodată”,
„pe când se potcova puricele...”, „Tărâmul Celălalt”, „unde și-a înțărcat dracul copiii”, etc.)
Limbajul
 este specific literaturii populare;
 sunt prezente cuvinte și expresii utilizate în limba vorbită, regionalisme, arhaisme;
 are calitatea de a părea vorbit, calitate numită oralitate.
Prezent în toate literaturile lumii, basmul npopular are caracter anonim, oral, colectiv și tradițional.
Procedeele stilistice basmului sunt repetiția, personificarea, comparația și antiteza.

ARGUMENTAREA APARTENENŢEI TEXTULUI LA SPECIA BASMULUI

POPULAR
- MODEL -
În opinia mea, textul suport este un basm popular specia genului epic în proză, aparţinând literaturii
populare, creaţie anonimă, orală colectivă şi sincretică, în care întâmplări realiste se împletesc cu cele
fantastice, punând în evidenţă personaje realiste sau înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezintă forţe ale
binelui şi ale răului aflate într-un conflict, din care ies învingătoare întotdeauna forţele binelui.
În primul rând, creaţia ... (titlul textului), prezintă acţiuni fantastice ... (exemple), în care sunt antrenate
personaje realiste ... (exemple) şi/ sau fabuloase ... (exemple), obiecte cu atribute supranaturale ... (exemple),
cifre magice ... (exemple). Uneori Făt-Frumos, prototipul eroului într-o astfel de creaţie, călătoreşte de pe un
tărâm (al oamenilor) pe celălalt (al personajelor fabuloase), acesta din urmă fiind configurat după modelul
„lumii pe dos”.
În plus, se remarcă prezenţa formulelor caracteristice acestei creaţii literare: cea iniţială ... (citat) sau cea
finală ... (citat), dar şi a motivelor specifice ... (exemple).
În al doilea rând, apare conflictul dintre forţele binelui ... (exemple) şi ale răului ... (exemple), ce are un
deznodământ fericit, cei buni fiind răsplătiţi ... (exemple), iar cei răi pedepsiţi ... (exemple).

6
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
În concluzie, trăsăturile prezentate mai sus justifică încadrarea acestui text în specia basmului popular.

BALADA POPULARĂ
Balada populară sau cântecul bătrânesc este o creație epică în versuri, în care se relatează un
eveniment eroic, mitic sau legendar, sub forma unei întâmplări cu note fantastice, la care participă un
număr mic de personaje, de obicei construite în antiteză.
TRĂSĂTURI:
 Conflictul în baladă este puternic, având deseori o componentă socială.
 Acțiunea este alertă, iar subiectul are la bază o intrigă simplă.
 Temele cele mai frecvente în baladă sunt dreptatea, viața pastorală, relația stăpân-supuși, haiducia,
libertatea, iubirea, familia.
 Figura de stil definitorie este hiperbola, a cărei funcție este de a contura un portret ideal de erou popular.
 Limbajul într-o baladă populară este simplu, cu regionalisme specifice zonei de proveniență a operei, cu
arhaisme, termeni și expresii populare.
 Dativul etic și diminutivele sunt mărci ale subiectivității și ale implicării afective a autorului anonim.
 Balada populară este înrudită cu basmul popular prin plasarea în antiteză a personajelor, dar se îndepărtează
de acesta prin finalul în general trist, care implică sacrificiul de sine al eroului.
 Prozodia baladei populare se caracterizează prin versul scurt, rima simplă (împerecheată sau monorimă),
ritmul trohaic și lipsa organizării strofice.
 Baladele pot fi pastorale, legendare, voinicești, fantastice, eroice, istorice, haiducești.
 Denumirea de cântec bătrânesc se explică, în spiritul sincretismului, prin faptul că balada este adesea
cântată pe o melodie simplă și melancolică, acompaniată de un instrument muzical din lumea satului.
 Balada populară ilustrează toate cele cinci caractere ale folclorului literar: oral, anonim, colectiv, tradițional,
sincretic

ARGUMENTAREA APARTENENŢEI TEXTULUI LA SPECIA BALADEI

POPULARE
- MODEL -
Balada populară sau cântecul bătrânesc este o creație epică în versuri, în care se relatează un eveniment
eroic, mitic sau legendar, sub forma unei întâmplări cu note fantastice, la care participă un număr mic de
personaje, de obicei construite în antiteză.
Textul ..., cules de ..., ilustrează pe deplin trăsăturile unei balade ..., dezvoltând tema ..., proiectate pe
fundalul epocii ....
În primul rând, în centrul operei se află un personaj excepțional, ..., imaginea ..., care intră în conflict cu ....
Acesta ... (se prezintă pe scurt motivul luptei dintre erou și celelalte personaje), luptând mai departe, în virtutea
principiilor de dreptate și libertate ce îl definesc. În mod specific baladei populare, eroul este construit în
antiteză cu ..., figura emblematică pentru ... .
În al doilea rând, subiectul – deși vag conturat în textul de față – pune în valoare dimensiunea populară și
legendară a întâmplării, prezentând ... . Spațiul în care se desfășoară acțiunea este unul românesc, aflat în ...,
ceea ce sugerează legătura omului cu natura în mijlocul căreia s-a născut și trăiește. Timpul nu este precizat, în
text existând doar structuri specifice care dau ritmicitate discursului epic și evocă existența ritualică a oamenilor
„...”.
În altă ordine de idei, caracterul baladesc al operei este susținut la nivelul expresivității. Pe lângă antiteză –
procedeu compozițional pe baza căruia sunt construite personajele – se distinge paralelismul sintactic
(exemple), care dă melodicitate și simetrie operei. În plus, caracterul tradițional specific unei balade este
susținut prin formula stilistică „...”, iar cel sincretic prin ritmul trohaic, rima predominant ... și versul scurt,
de ... silabe, care facilitează transpunerea pe muzică a operei.
În concluzie, deoarece surprinde o întâmplare din trecut, cu ecouri legendare, pusă pe seama unui erou cu
însușiri hiperbolizate angajat în lupta pentru dreptate, fiind transmisă din generație în generație printr-un limbaj
cu note arhaice, simplu și sugestiv, se poate considera că ... este o autentică baladă populară.
7
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A

FABULA
Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, scrisă sub forma unei scurte povestiri
alegorice în care sunt satirizate moravuri sociale și defecte omenești prin intermediul păsărilor, al
animalelor sau al obiectelor înzestrate cu însușiri umane, figura de stil specifică fiind personificarea.
TRĂSĂTURI:
 majoritatea fabulelor sunt organizate în două părți: o primă secvență narativă sau dialogată, în care este
surprinsă o întâmplare cu tâlc sau o scena dialogată ai cărei protagoniști sunt personaje fitomorfe (plante)
sau zoomorfe (animale, păsări) și a doua secvență mai scurtă – numită morala – care sintetizează mesajul
sau învățătura fabulei, aplicabilă în lumea oamenilor;
 acțiunea fabulei este scurtă și schematică, menită a pune în valoare o învățătură;
 plasarea întâmplării în timp și spațiu este vagă, sugestie a faptului că se poate petrece oriunde în societate,
indiferent de epocă;
 morala poate fi explicită (formulată de către autor) sau implicită (cuprinsă într-o replică, sugerată de un
personaj sau dedusă din ansamblul narativ);
 în fabulă, universul uman este înlocuit cu universul necuvântătoarelor, pe baza unei succesiuni de
personificări care ia forma alegoriei;
 personajele fabulei sunt realizate schematic, reprezentând tipuri umane ușor identificabile, de obicei plasate
în atiteză: omul lăudăros, lacom, șiret, mincinos, ipocrit, dornic de putere, autoritar etc. vs. omul modest,
cumpătat, drept, sincer, priceput, cinstit, înțelept, fidel, răbdător;
 fabula are un mesaj moralizator și un scop satiric și didactic, contribuind la îndreptarea moravurilor
omenești;
 fabula în versuri nu respectă reguli prozodice stricte, de obicei îmbinându-se (într-un text rareori organizat
în strofe) mai multe tipuri de rimă și ritm;
 limbajul, deși simplu și accesibil, ascunde conotații din a căror decodificare se încheagă mesajul operei;
 părintele fabulei este considerat Esop (secolul VI î.e.n)

ARGUMENTAREA APARTENENȚEI UNUI TEXT LA SPECIA FABULEI

MODEL
Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, scrisă sub forma unei scurte povestiri
alegorice în care sunt satirizate moravuri sociale și defecte omenești prin intermediul păsărilor, al animalelor
sau al obiectelor înzestrate cu însușiri umane, figura de stil specifică fiind personificarea.
Textul ... , de ... , este o fabulă care prezintă într-o manieră satirică o .... .
În primul rând, textul este orgnizat în cele două părți specifice fabului. Prima surprinde ..., iar a doua
conturează morala sau învățătura, ... . Subiectul este simplu, constând în ...... . Timpul și spațiul sunt vag
indicate ... (exemple), - ceea ce susține intenția autorului de a prezenta o situație omenească posibilă în orice
context social.
În al doilea rând, personajele care dau glas alegoric viziunii autorului asupra trăsăturilor omenești
sunt ... care ilustrează câte un tip uman identificabil și în realitate. (exemple din text, personaje și ce tipologie
reprezintă).
Prin urmare, întrucât creionează cu ajutorul personificării o scenă din viața animalelor semnificativă din
punct de vedere moral, textul ... , este o fabulă.

SCHIŢA
Schiţa este specia genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în care puţine personaje sunt
antrenate în derularea unui episod unic şi semnificativ din viaţa personajului principal, într-un timp şi
spaţiu limitate.

TRĂSĂTURI:
 este specie a genului epic;
8
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
 este text în proză;
 apar puţine personaje;
 acţiunea este simplă, concentrată, limitată la un singur episod din viaţa personajului principal;
 timpul şi spaţiul sunt limitate.

ARGUMENTAREA APARTENŢEI TEXTULUI LA SPECIA SCHIŢEI

- MODEL -

În opinia mea, opera ... (titlul textului), de ... (numele autorului) este o schiţă, specie a genului epic în
proză, de dimensiuni reduse, în care puţine personaje sunt antrenate în derularea unui episod unic şi
semnificativ din viaţa personajului principal, într-un timp şi spaţiu limitate.
În primul, rând apar puţine personaje: ... (prezentarea personajelor din textul suport). Acestea sunt
antrenate în derularea unui episod unic din viaţa personajului ... (numele personajului principal): ...
(rezumatul textului suport).
În al doilea rând, spaţiul în care se desfăşoară evenimentele este restrâns ... (exemple de indici de
spaţiu), iar intervalul de limitat la ... (în ce interval de timp se desfăşoară acţiunea).
În concluzie, trăsăturile de mai sus justifică încadrarea textului suport în specia schiţei.

NUVELA
Nuvela este specia genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între schiță și roman, în
care relativ puține personaje sunt antrenate în derularea unor evenimente ce surprind un singur fir
narativ, un conflict centrat pe intrigă, într-un timp și spațiu reduse, accentul căzând asupra complexității
personajului principal.
TRĂSĂTURI:
 specie a genului epic;
 text în proză;
 operă de dimensiuni medii, mai amplă decât schița și mai scurtă decât romanul;
 prezența unui număr relativ redus de personaje; accentul cade asupra evoluției complexe a
personajului principal;
 prezentarea unui singur conflict, centrat pe intrigă, urmărit cu ajutorul unui singur fir narativ;
 timpul și spațiul desfășurării evenimentelor sunt relativ reduse.

MOTIVAREA APARTENENȚEI LA SPECIA NUVELĂ

- MODEL –
În opinia mea, opera … (titlul), de … (numele autorului) este o nuvelă, specie a genului epic în proză,
de dimensiuni medii, cuprinse între schiță și roman, în care relativ puține personaje sunt antrenate în derularea
unor evenimente ce surprind un singur fir narativ, un conflict centrat pe intrigă, într-un timp și spațiu reduse,
accentul căzând asupra complexității personajului principal.
În primul rând, personajele relativ puține … (care sunt personajele) sunt antrenate în derularea unor
evenimente, într-un spațiu limitat … (care este spațiul desfășurării acțiunii) și într-o perioadă de timp relativ
scurtă … (care este preioada de timp în care se desfășoară acțiunea).
În plus, accentul cade asupra complexității personajului principal … (cine este personajul principal) și
nu asupra acțiunii, fiindcă acesta este prezentat în evoluție, în strânsă legătură cu celelalte personaje …
(prezentarea protagonistului în desfășurarea evenimentelor).
În al doilea rând, textul surprinde un singur conflict, între protagonist și … (cu cine intră acesta în
conflict), care se încheie în momentul în care … (care este punctul culminant al desfășurării acțiunii).
În concluzie, trăsăturile prezentate mai sus justifică încadrarea textului suport în specia nuvelei.

ROMANUL
9
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
Romanul este o specie literară aparținând genului epic, în proză, cu acțiune complexă și de mare
întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și intrigă complicată.
TRĂSĂTURI
 Romanul are o structură narativă amplă.
 Permite desfășurarea subiectului în planuri paralele.
 Combină nuclee narative distincte.
 Discursul narativ poate fi obiectiv sau subiectiv.
 Folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic.
 Prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi.
 Întrebuințează moduri de expunere și tehnici specifice.
 Cunoaște o mare varietate de forme.

MOTIVAREA APARTENENȚEI LA SPECIA ROMAN

MODEL
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă ce se desfășoară
pe mai multe planuri, cu conflicte puternice și numeroase personaje bine conturate, oferind o imagine amplă și
profundă asupra vieții.
Opera ... scrisă de ... aparține acestei specii întrucât prezintă toate particularitățile specifice, atât la nivel
formal, cât și de conținut. Acest fragment se încadrează în tipul romanului ... .
În primul rând, ca în orice roman, indicii spațio-temporali sunt prezenți, întâmplarea petrecându-se pe
mai multe planuri … și pe o perioadă mare de timp ... .
În roman sunt prezente mai multe conflicte (se prezintă succinct conflictele).
În al doilea rând, aparținând genului epic, în roman sunt prezente toate modurile de expunere:
narațiunea, prin care sunt relatate evenimentele în ordinea cronologică a desfășurării lor ...., descrierea, prin
intermediul căreia se înfățișează …, dialogul, prin intermediul căruia acțiunea capătă dinamism și care
constituie un mijloc de caracterizare indirectă a personajelor ce iau parte la schimbul de replici ... și monologul,
care are rolul de a prezenta trăirile interioare ale personajelor ... .
Modul de expunere predominant este narațiunea, realizată la persoana a III-a de către un narator
obiectiv, prezența acestuia fiind remarcată prin forme verbale și pronominale precum ... . Opera este structurată
pe momente ale subiectului, fragmentul dat cuprinzând ... (expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul
culminant, deznodământul).
Așadar, având o acțiune complexă și complicată, un număr mare de personaje, conflictele puternice
conturând o imagine amplă și profundă asupra vieții, se poate afirma că opera literară ... de ... ilustrează
trăsăturile definitorii ale romanului.

GENUL LIRIC
Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare scrise în versuri, în care eul creator își exprimă
în mod nemijlocit stări sufletești, atitudini și idei, printr-un limbaj artistic sugestiv, care ia forma
descrierii și a monologului.
TRĂSĂTURI
 Eul liric este instanța poetică prin care se exprimă autorul, vocea care împărtășește cititorului viziunea
poetului asupra unei teme literare. În funcție de intențiile poetului, acesta poate apărea în diverse ipostaze:
confesivă, contemplativă, reflexivă, interogativă, pasională, exclamativă, de angajare, etc..
 Există o diferență între lirismul subiectiv, în care prezența eului liric este vizibilă prin mărci specifice
(verbe și forme pronominale la persoana I, structuri în vocativ, interjecții, pauze afective redate prin puncte
de suspensie etc.) și lirismul obiectiv, în care accentul cade asupra unor realități exterioare, din afara
sufletului (poezia peisagistică, reflexivă, a cetății).

10
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
 În aproape orice poezie se poate vorbi de un plan exterior (realități diverse ale lumii) și de un plan interior
(reacții ale sufletului, gânduri, trăiri), aflate în acord sau în contrast.
 Tema unei poezii este reprezentată de un aspect general al realității (copilăria, natura, dragostea, destinul,
călătoria, creația, geniul, timpul, cunoașterea), în vreme ce motivele sunt particularizări ale temei (fereastra,
luna, lacul, pădurea, izvorul, stelele, soarele, plânsul, amintirea, toamna, etc.). motivele literare pot fi
explicite (un cuvânt sau o sintagmă) sau implicite (sugerate doar prin imaginile poetice). Un motiv care se
repetă devine laitmotiv, concentrând sau sugerând, de obicei, semnificațiile poeziei.
 Titlu este un element paratextual plasat înaintea unui text, prin care se identifică respectiva creație. Este
reprezentat sub forma unei unități lingvistice – cuvânt, sintagmă, propoziție – care indică prin sugestie,
metaforă, simbol, enunț explicit etc. conținutul operei și prefigurează mesajul acesteia. Titlul este o cheie de
lectură, un adevărat prag stilistic de pătrundere în lumea operei; prin el se introduce tema sau motivul
central, se anticipează semnificațiile poeziei și se deschide traseul de receptare a acesteia de către cititor.
 Simbolul este un semn a cărui transparență determină gradele de înțelegere a operei poetice. Cele mai
frecvente simboluri poetice sunt: ochiul, pragul fereastra, oglinda, lira masca, focul, labirintul, lacrima,
lutul, cercul, sfera, clepsidra, oul, albul, negrul, cenușa, numărul unu, ramura de măslin, etc..
 Imaginea artistică este specifică lirismului, un ecou expresiv al manierei în care poetul percepe realitatea și
o transfigurează în operă. Ea poate fi vizuală, auditivă, olfactivă, chinestezică/ cinetică, sinestezică
(împletirea mai multor tipuri de imagine în aceeași structură poetică). În construcția unei imagini poetice,
poeții folosesc figurile de stil. Întregul sistem de imagini artistice și de figuri de stil integrate în țesătura
lirică formează imaginarul artistic sau poetic al respectivei opere.
 Muzicalitatea versurilor este asigurată atât de elementele de prozodie – ritm, rimă, măsură, strofă, cezură –
cât și de eufonia cuvintelor plasate de poet în contexte expresive care le pun în valoare sonoritatea.
 Elementele de versificație nu sunt respectate în lirica modernă, în care se practică versul liber (fără ritm și
fără rimă, cu o măsură variabilă, astrofic sau cu strofe inegale ca număr de versuri); limbajul poetic capătă,
de asemenea, noi libertăți, vizibile în asocierile inedite de termeni sau în armonizarea unor registre stilistice
diferite (neologic, prozaic, argotic, științific, etc.).

MOTIVAREA APARTENENȚEI
LA GENUL LIRIC
- MODEL –

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare scrise în versuri, în care eul creator își exprimă în mod
nemijlocit stări sufletești, atitudini și idei, printr-un limbaj artistic sugestiv, care ia forma descrierii și a
monologului.
În opinia mea, opera literară ... de ... aparține genului liric deoarece autorul își exprimă gândurile, ideile
și sentimentele în mod direct prin intermediul eului lirc și al mijloacelor de expresivitate artistică.
În primul rând, autorul își exprimă în mod direct sentimentele de ... (tristețe, melancolie, nostalgie,
bucurie, fericire, dragoste, iubire, admirație) generate de … (trecerea ireversibilă a timpului, frumusețea naturii,
o dragoste trecută, etc.) prin intermediul eului liric, care se trădează în text prin mărci specifice: forme verbale
și pronominale de persoana I (exemple din text), interogații retorice (exemple), enunțuri exclamative
11
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
(exemple), interjecții (exemple), linii de pauză. Tema poeziei este …, iar titlul - un element sugestiv și
concentrate – se află în perfectă concordanță cu mesajul poeziei, fiind alcătuit din … (părțile de vorbire
respective).
În al doilea rând, limbajul se caracterizează prin exprevitatea dobândită prin utilizarea figurilor de stil,
dintre care se remarcă epitetele (exemple), comparațiile (exemple), etc.. Acestea compun sugestive imagini
artistice vizuale/ auditive/ olfactive (exemple), care emoționează cititorul. În plus, modul principal de expunere
este descrierea, care se îmbină armonios cu monologul. (În unele opere modul principal de expunere poate fi
monologul liric).
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcatuită din … strofe de tip … (monovers/ distih/ terțină/
catren) cu rima … ( împerecheată/ îmbrățișată/ încrucișată/ monorimă), ritm… ( trohaic/ iambic) și măsura
versurilor de … silabe.
În concluzie, coroborând cele demonstrate putem afirma că opera … de … este o creație lirică.

SEMNIFICAȚIA MESAJULUI TEXTULUI – LIRIC

Mesajul unei poezii reiese din ideile poetice transmise în mod direct de eul liric. În funcție de tema și
motivele discursului, precum și de postura eului poetic, putem descifra semnificațiile/ simbolismul mesajului.
În primul rând, tema poeziei …… de …… este …… așa cum ilustrează termenii ce aparțin câmpului
semantic al acesteia: „……” (exemple) și cum anticipează titlul ce deschide orizonturi de așteptare cititorului.
Mesajul textului transmite în mod direct sentimente de …… (nostalgie, tristețe, melancolie, bucurie etc.)
provocate de …… (trecerea timpului, contemplarea naturii, așteptarea cuiva etc.) printr-un discurs artistic de
mare expresivitate. Majoritatea cuvintelor își pierd sensul propriu, constituind un adevărat spectacol al figurilor
de stil. Astfel, …… (se numesc figuri de stil diverse, reprezentative pentru tema și se comentează). Pe lângă
acestea se remarcă și imagini artistice ce sugerează/ conturează/ creionează/ descriu în linii grațioase planul
cosmic/ terestru (se comentează).
În al doilea rând, prezența eului liric în text este concretizată prin diverse mărci lexico-gramaticale (se
dau exemple). În text predomină grupurile nominale substantiv-adjectiv, specific descrierii artistice.
Substantivele fac parte din câmpul semantic al …... și sunt însoțite de adjective ce evidențiază elemente de
detaliu precum forma, starea, culoarea etc. (se dau exemple). Acestea au rolul de a particularize aspectul
descris. Modurile de expunere utilizate în text sunt monologul liric/ descrierea de tip tablou/ portret ce
reprezintă „O secvență de suprafață care se opune dialogului, povestirii.” ce are un rol estetic.
Nu în ultimul rând, la nivel prozodic se evidențiază o structură clasică/ modernă, textul fiind alcătuit din
….. (distih, terțină, catren, cvintet, strofă polimorfă etc.) cu rimă ….. și măsura constantă/ variabilă de ……
silabe. Toate aceste aspecte de versificație conferă poeziei o sonoritate armonioasă.
În concluzie, semnificațiile textului se leagă de sentimentele de …… și de trăirile eului liric. Se
conturează astfel un mesaj poetic sensibil care impresionează cititorul.

SEMNIFICAȚIA TITLULUI UNEI OPERE LIRICE

În opinia mea titlul operei literare …. de ….. – un element sugestiv și rezumativ, care orientează lectura
cititorului – se află în strânsă corelație cu mesajul poetic, indicând tema poeziei și motivele centrale.
În primul rând, titlul este sintetic (alcătuit dintr-un cuvânt)/ analitic (alcătuit din mai multe cuvinte),
fiind compus din…. (părțile de vorbire). La nivel stilistic formează o ….( figură de stil) , care sugerează faptul
că….. .
În al doilea rând, titlul se află în perfectă concordanță cu mesajul poetic, indicând tema poeziei și
motivele centrale, fapt vizibil prin folosirea mai multor termeni din câmpul semantic al … (tema în jurul căreia
se învârte textul: iarna, primăvara etc.), dar și prin reluarea titlului în poezie (dacă e cazul). Acestora li se
adaugă și procedeele artistice, astfel se remarcă epitetele … și enumerațiile … . Metafora …. sugerează faptul
că … , iar personificarea … ,creează…. . acestea se compun în imagini artistice vizuale (exemple din text),
auditive (exemple din text) și olfactive (exemple). În plus, elementele de versificație (rima …, măsura de … și
ritmul …) sporesc expresivitatea poeziei, creând muzicalitatea versurilor.

12
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
În concluzie, titlul operei literare citate este un element concentrat, care sintetizează conținutul poeziei,
aflându-se în perfectă concordanță cu acesta și constituind cheia spre descifrarea vibrației lirice

PASTEL
Pastelul este o specie a liricii peisagistice în care sunt creionate, prin intermediul descrierii,
aspecte semnificative din natură, anotimpuri sau momente ale zilei, poetul exprimându-și discret
sentimentele generate de acestea.
TRĂSĂTURI:
 pastelul este încadrat în lirismul obiectiv, pentru că poetul nu se exprimă în primul rând pe sine – ca în
lirismul subiectiv – ci descrie natura ca obiect al contemplației, cel mai adesea la persoana a III – a, deși
apar frecvent și mărci ale implicării subiective precum interjecții, verbe și pronume la persoana I, structuri
în vocativ, verbe la modul imperativ, etc.;
 specia literară conservă calitățile procedeului pictural de la care a împrumutat numele, termenul de pastel
desemnând, în pictură, un peisaj realizat în creion moale, catifelat, ușor colorat; în consecință sunt frecvente
imaginile vizual – cromatice îmbinate cu cele auditive, olfactive sau cinetice;
 Ca în orice descriere, limbajul poetic are menirea de a reda în mod nuanțat percepția autorului asupra
tabloului de natură; în pastelul clasic predomină, de pildă, epitetele, comparațiile și enumerațiile, pe când
pastelul modern găsește în metaforă calea inefabilă de asimilare a perspectivei asupra naturii cu trăirile
omenești exprimate prin medierea acesteia;
 eul liric prezent în pastel apare de regulă într-o ipostază contemplativă, deseori completată de una reflexivă
sau confesivă, admirarea naturii declanșând reverii, amintiri sau trăiri intense;
 tema de fond a pastelului – natura – se află frecvent în consonanță cu alte teme și motive precum trecerea
timpului, copilăria, iubirea, călătoria, visarea, amintirea, etc..

ARGUMENTAREA APARTENŢEI TEXTULUI LA SPECIA PASTELULUI

- MODEL -
În opinia mea, opera ... (titlul), de ... (numele autorului), este un pastel, specie a genului liric, în versuri, în
care este descris un tablou din natură, în culori calde, faţă de care sunt exprimate impresiile şi sentimentele
autorului.
În primul rând, apar mărci lexico – gramaticale ale prezenţei eului liric ... (exemple)/ ale relaţiei eu liric –
interlocutor ... (exemple), iar poetul creează imagini artistice vizuale ... (exemple)/ auditive ... (exemple)/
olfactive ... (exemple), create cu ajutorul figurilor de stil ... (numirea a 3-4 figuri de stil diferite, ilustrate cu
ajutorul citatelor).
În al doilea rând, textul este o descriere, deoarece se remarcă numeroase substantive şi adjective ...
(exemple din text) şi puţine verbe, majoritatea de stare ... (exemple din text).
În plus, această descriere a unui tablou din natură, în culori calde, surprins în ... (în ce anotimp sau moment
al zilei este surprins, cu prezenatarea unui câmp semantic care justifică afirmaţia), se creionează în versuri,
având o structură de ... (X strofe sau astrofică), măsură scurtă/ lungă, egală/ inegală de ... silabe, rimă ... şi
ritm ... .
În concluzie, trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în specia pastelului.

DOINA POPULARĂ
Doina este o specie a liricii populare în care sunt exprimate – de obicei pe fundal muzical- sentimente
profunde de dor, de dragoste, de înstrăinare, de revoltă sau de tristețe, proiectate într-un mediu rural,
pastoral sau arhaic.
TRĂSĂTURI:
 Încadrându-se în folclorul literar, doina ilustrează pe deplin caracterele specifice acestuia: oral, anonim,
colectiv, tradițional și sincretic.

13
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
 Deși se încadrează în categoria lirismului subiectiv, mesajul doinei are o mare putere de generalizare, în el
regăsindu-se trăiri omenești profunde, asociate unor motive literare și realități specifice satului românesc
precum dorul, norocul, păstoritul, haiducia, cătănia, etc..
 Temele obișnuite ale doinei populare sunt iubirea, libertatea, dreptatea, înstrăinarea, trecerea timpului,
comuniunea omului cu natura, singurătatea.
 Eul liric specific doinei beneficiază de mărcile lexico-gramaticale obișnuite (forme verbale și pronominale
la persoana I și a II-a, vocative, interjecții, exclamații), aflându-se în ipostaza îndrăgostitului, a revoltatului,
a haiducului, a iubitorului de libertate, etc., în funcție de tipul doinei).
 Formulele stilistice din categoria „Foaie verde...” („Frunză verde”, „Foicică micșunea”, „Foicică de rogoz”,
„Foicică de sulfină”, etc.) accentuează caracterul tradițional specific speciei.
 În doină, figurile de stil la care apelează cel mai adesea poetul anonim sunt metafora și repetiția, fără a fi
excluse și celelalte.
 La nivel compozițional este frecvent întâlnit paralelismul sintactic, care asigură operei un anume echilibru
discursiv.
 Vocabularul poetic este impregnat cu termeni și expresii populare, cu arhaisme și regionalisme specifice
zonei în care a fost creată.

ARGUMENTAREA APARTENŢEI TEXTULUI LA SPECIA DOINEI POPULARE

- MODEL -
Doina este o specie a liricii populare în care sunt exprimate – de obicei pe fundal muzical- sentimente
profunde de dor, de dragoste, de înstrăinare, de revoltă sau de tristețe, proiectate într-un mediu rural, pastoral
sau arhaic.
Textul ... respectă pe deplin caracteristicile expresive și tematice ale unei doine populare, fiind o operă
anonimă care exprimă cu o sublimă simplitate cele mai profunde trăiri ale omului.
Substanța tematică a poeziei trimite, în primul rând către ..., eul liric – ca imagine simbolică a ființei
umane din toate timpurile – fiind ... . Acesta ..., într-un limbaj artistic a cărei expresivitate vine din firescul
termenilor populari: (exemple).
Caracterul de doină populară este susținut, în al doilea rând, la nivel expresiv și imagistic. Autorul
anonim găsește în natură (...) elemente corelative pentru trăirile omenești. Epitetele (exemple) au o forță
evocatoare deosebită, deoarece traduc artistic sentimente de ... . În egală măsură, structurile metaforice
concentrează viziunea omului simplu asupra ... (exemple) și a ... (exemplu).
Monologul liric confesiv (cu note de imprecație și cu elemente de autoportret - exemple) asigură operei
unitatea discursivă, iar ritmul trohaic, rima ... și măsura scurtă, de ... silabe, îi conferă o cadență specifică liricii
populare românești.
Prin urmare, întrucât se face ecoul sensibil și nuanțat al celor mai profunde trăiri omenești legate de
soartă, de iubire și de singurătate, proiectate sugestiv în lumea arhaică a satului românesc, textul ..., cules de ...,
ilustrează toate trăsăturile unei doine populare.

GENUL DRAMATIC
Genul dramatic cuprinde totalitatea textelor literare organizate în acte și scene, scrise sub formă
de dialog sau de monolog și destinate reprezentării teatrale, în care personajele comunică în mod direct,
într-un cadru artistic asigurat de lumini, decor, costume și muzică, iar intervențiile autorului se
realizează în didascalii.
TRĂSĂTURI:
 Opera dramatică se compune din două părți distincte, dar inseparabile: dialogul/ monologul și didascaliile.
În dialoguri vorbește personajul, pe când în didascalii intervine autorul însuși.
 Didascaliile asigură contextul comunicării dramatice: locul, timpul, atmosfera, tonalitatea, starea
sufletească, mimica emițătorului, etc..
 Acțiunea în opera dramatică se caracterizează prin concizie temporală și spațială, astfel încât să poată fi
redată pe scenă, într-un cadru artistic adecvat.

14
EVALUARE NAȚIONALĂ
CLASA A VIII - A
 Actul este o unitate structurală specifică teatrului, care permite schimbarea planului acțiunii și, implicit, a
decorului. Un act este compus din mai multe scene - o secvență dramatică bazată pe interacțiunea punctuală
dintre două sau mai multe personaje.
 Pe lână comunicarea verbală, specifică oricărui text literar, în opera dramatică un rol deosebit îl are
comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, mișcare scenică, vestimentație, poziția corpului, atitudine, etc.),
descrisă sau indicată de autor în indicațiile scenice.
 La baza acțiunii stă conflictul dramatic, fie puternic (în tragedie și în dramă), fie superficial (în comedie).
 Costumele și decorul reprezintă un cod vizual de mare importanță, fiind încărcate de sens: sunt un indicator
istoric pentru epoca în care se petrece acțiunea piesei, dar și un mijloc de caracterizare indirectă a
personajului.
 Ca artă sincretică, teatrul îmbină în același spectacol elemente aparținând mai multor arte: literatură (textul
literar), muzică (fundalul sonor valorizand, care intensifică sau potențează anumite scene sau stări ale
personajelor), dans (poate completa jocul actorilor), pictură, sculptură (realizarea decorului), etc..

ARGUMENTAREA APARTENŢEI TEXTULUI LA GENUL DRAMATIC

- MODEL –
Genul dramatic cuprinde totalitatea textelor literare organizate în acte și scene, scrise sub formă de
dialog sau de monolog și destinate reprezentării teatrale, în care personajele comunică în mod direct, într-un
cadru artistic asigurat de lumini, decor, costume și muzică, iar intervențiile autorului se realizează în didascalii.
Fragmentul din opera ... de ... ilustrează pe deplin trăsăturile genului dramatic, prezentând ...
În primul rând, textul respectă structura unei opere dramatice, în fragment fiind redată Scena ... din
Actul ... . Modul de expunere este dialogul dramatic, fiecare replică fiind precedată de numele vorbitorului.
Cele ... personaje ... (se prezintă acțiunea pe scurt). În mod specific genului dramatic, autorul își face simțită
prezența în parantezele care însoțesc și completează textul de bază, sub forma didascaliilor. Prin ele este redată
mișcarea scenică a personajelor ... (exemple), reacțiile unor vorbitori ... (exemple) și fundalul sonor pe care este
proiectată scena ... (exemple).
În al doilea rând, fragmentul se recomandă ca aparținând unui text dramatic prin prezența elementelor
de decor cum sunt ... (exemple), care încadrează acțiunea jucată pe scenă în atmosfera ... . Totodată, timpul și
spațiul desfășurării acesteia sunt limitate de condițiile scenice: ... (locul și timpul desfășurării acțiunii).
Conflictul prezent/ care poate fi anticipat conturează ... (conflictul prezent sau anticipat). Personajul principal în
fragmentul citat este ..., trăsăturile acestuia fiind conturate mai ales indirect, din dialogul cu ... . (exemple)
Nu în ultimul rând, retorica specifică limbajului dramatic se distinge prin oralitatea datorată frecvenței
construcțiilor exclamative (exemple), interogative (exemple), a vocativelor (exemple) și a interjecțiilor
(exemple) care transpun cititorul în atmosfera specifică spectacolului imaginat de ... (numele autorului).
Prin urmare, prezentând o întâmplare redată prin dialog și contextualizată prin intervențiile cititorului, a
cărei finalitate o reprezintă spectacolul, fragmentul citat din opera ... de ... aparține genului dramatic.

15