1

Înfiinţarea oraşelor greceşti de litoralul vestic al Mării Negre şi istoria politică a lor

Mişcarea de colonizare greacă – a pornit din centrele cele mai înaintate

ale lumii greceşti din sec VIII-VII: Chalcis din Eubeea, Milet, Foceea, Rhodos,
Megara, Corint – sodată cu înfiinţarea iniţial de factorii comerciale, devenite apoi
oraşe-state, organizate şi conduse după modelul celor din Grecia s-a desfăşurat
pe durata sec. VIII-VI î.e.n. Ea a vizat mai întâi ţărmurile nordice ale Mării Egee,
cu Propontida (pe la 670 – Abydos; pe la 650 î.e.n. – Lampsac, Selymbria,
Perint) şi Helespontul, ţărmurile Mării Mediterane, până la Coloanele lui
Heracles, apoi ţărmurile Mării Negre.
Pentru oraşele stat nou înfiinţate s-a încetăţenit termenul de colonie, în
raport cu metropola mai întâi din Grecia, apoi şi din altă parte de unde proveneau
coloniştii. Aşezării nou înfiinţate grecii îi spunea apoikia, strămutare, oraş locuit
de o populaţie strămutată.
Înfiinţarea de noi oraşe pe ţărmurile Mării Negre se încadrează în cel de al
doilea val al colonizării greceşti, care începe către mijlocul sec VII î.e.n..
Informaţiile antice dau cifra de aprox. 100 de oaşe înfiinţate, cifra fiind ca de
obicei exagerată; oricum, nu au fost încă toate localizate.
Colonizarea greacă din bazinul Mării Negre s-a făcut, ca şi în alte zone, în
mai multe etape:
- identificarea locurilor celor mai potrivite pentru întemeierea unei colonii;
cunoaşterii posibilităţilor de schimb cu populaţia locală
- sec VII – instalarea unor factorii temporare
- factoriile se transformă în colonii stabile; sec VI-V – activitate economică
intensă
- sec V - devin centre de producţie locală;

1. Istros-Histria – cea mai veche colonie greacă de pe ţărmul nordic-vestică,

fondată pe malul actualului lac Sinoe, atunci golf; numele derivă din numele
Dunării (Istros). Eusebiu afiră că oraşul a fost întemeiat în 657 î.e.n., de către
colonişti originari din Milet. Un text geografic mult mai vechi, Pseudo-
Scymnos pune în legătură întemeierea coloniei histriene cu data năvălirii
sciţilor în Asia. Documentele arheologice desc. până acum ne obligă să
coborâm data întemeierii coloniei de la Histria spre sf. sec VII.
2. Callatis (Mangalia) – o informaţie f preţioasă aminteşte că a fost întemeiată
de colonişti din Heraclea pontică, pe vremea primilor ani de domnie a regelui
Amyntas I al Macedoniei, spre sf sec VI, după consultarea unui oracol. A fost
întemeiată pe locul unei aşezări autohtone – Cerbozis sau Acervetis. Unele
dintre cele mai vechi monede callatiene poartă pe avers sau pe revers fie
chipul Demetrei (zeiţa agriculturii) fie spice de grâu – probabil una din
ocupaţiile de bază ale locuitorilor au fost cultura şi comerţul cu grâu.
3. Tomis (Constanţa) – după unele texte geografice greceşti a fost întemeiată
de colonişti veniţi din Milet. Primele ştiri sigure cu privire la istoria oraşului îl
prezintă pe la mijlocul sec III î.e.n., ca un obiect de ceartă între Bizanţ şi
Callatis, ajutat de Histria – aşadar, Tomis era doar o mică aşezare urbană, un
simplu *emporion* dependent de unul din oraşele vecine mai mari. Originea
 2

milesiană a coloniştilor de la Tomis este confirmată de limba în care sunt

scrise documentele de mai târziu ale oraşului, ca şi de unele instituţii
specifice lumii ioniene. Descoperirea de ceramică din import (fragmente de
amfore provenind probabil din Chios) din sec V., îndreptăţeşte presupunerea
că oraşul a fost fondat probabil la sf sec VI.

Locurile de fondare a coloniilor nu au fost alese la întâmplare. Histria

beneficia de golful protector, era aproape de braţul Peuce (Sf Gheorghe) al
Dunării şi avea avantajul comunicării cu teritoriul getic pe Dunăre, iar Tomis şi
Callatis au fost întemeiate în acele locuri pentru solul fertil şi deschiderea la
mare.
Locuitorii noilor oraşe au fost intermediarii dintre centrele metropolitane şi
localnici, furnizându-le celor din urmă mărfuri de lux, arme şi procurând centrelor
hrana (cerealele) şi alte produse agricole, fiind în acelaşi timp, pentru centre,
debuşeuri de bunuri şi oameni. Totodată propăşirea oraşelor a depins de relaţiile
bune cu autohtonii, câştigate şi întreţinute cu daruri, adesea prin plata
protectoratului şefilor politici şi militari localnici.
Despre intensitatea schimburilor cu localnicii vorbesc mărfurile greceşti
ajunse în teritoriul Daciei, mai ales în sudul Moldovei şi în Muntenia, iar
prosperitatea oraşelor nu pare să fi fost afectată despre evenimentele politice.

a. Coloniile greceşti din Dobrogea în epoca arhaică (sec VII-VI î.e.n.)

Cele mai vechi urme arheologice din epoca arhaică au fost desc. la Histria pe
platoul situat la aprox. 600 m V de cetatea romană târzie. Documentele
arheologice dovedesc că pe acest promontoriu s-au ridicat încă din epoca
arhaică unele edificii religioase împodobite potrivit artei greceşti din acea vreme;
eg: fragment de statuie dedicată zeului protector al oraşului, Apollo Tămăduitorul
(Ietros).
Pe parcursul sec VI, Histria a întreţinut relaţii comerciale cu centrele din sud,
începând cu cele din Asia Mică, Rhodos şi continuând cu cele din Corint, Chios,
Samos şi Atena. În mormintele necropolei tumulare din vecinătatea Histriei,
aparţinând probabil populaţiei locale din preajma cetăţii, s-au desc. numai vase
greceşti depuse ca ofrandă – dovadă a catalogării lor ca obiecte de preţ.
Desc. monetare indică faptul că activitatea comercială a negustorilor histrieni
s-a îndreptat mai ales spre Moldova, urmând înainte de toate cursul marilor râuri,
Prutul şi mai ales Siretul.
Expediţia lui Darius vs sciţi, în 514 î.e.n.. Grecii din Histria au adoptat probabil
o politică prudentă, mai ales că erau conştienţi de neîncrederea cu care
compatrioţii lor din Asia Mică priveau politica persană. Darius a supus pt scurtă
vreme oraşele din afceastă zonă – se pare că în Histria a fost distrus un cartier
de locuinţe din partea de NV a oraşului (s-au desc numeroase vase din sec VI) –
iar apoi, s-a revenit la situaţia dinainte.

b. Coloniile greceşti din Dobrogea în epoca clasică – sec V î.e.n.

 3

Apariţia unei producţii de mărfuri locale, se intensifică mai ales de pe la

mijlocul sec V î.e.n.. Dpv al comerţului de tranzit, un rol deosebit pare să-l fi jucat
în primii ani ai sec V î.e.n., oraşul Cizic, ale cărui monede desc. în Balcani şi în
Dobrogea dem. că acest oraş a constituit un antrepozit al mărfurilor greceşti.
După victoriile greceşti vs perşi, rolul Atenei creşte, iar legăturile comerciale
dintre oraşele noastre pontice şi Atena se intensifică – prezenţa a numeroase
fragmente de ceramică atică din sec V î.e.n..În 437 î.e.n., Pericle a executat o
însemnată demonstraţie navală, cu scopul consolidării ligii maritime atico-delice
şi al atragerii unor noi oraşe greceşti în rândurile acestei ligii.
Tot în acest secol, raporturile tot mai strânse cu triburile locale –
constituirea unei puternice uniuni tribale, cunoscută sub numele de regatul
odrysilor; stăpânirea odrysilor, mai ales sub al doilea dinast, Sitalkes (440-424
î.e.n.) nu putea fi decât un protectorat, pentru care ele erau obligate să îi
plătească contribuţii.

c. Expansiunea macedoneană

Către jumătatea sec IV a avut loc şi desfiinţarea regatului odrysilor datorită

certurilor dinastice şi a intervenţiei lui Filip II al Macedoniei.
Tot în această perioadă are loc dislocarea triburilor scitice din părţile de nord
ale Mării Negre sub ameninţarea înaintării dinspre est a sarmaţilor, urmată de
încercarea unora dintre triburi de a-şi găsi adăpost pe malul drept al Dunării de
jos. Condusă de o căpetenie cu numele de Ateas, cea dintâi încercare a sciţilor
de a se aşeza statornic în Dobrogea avea să se izbească de rezistenţa unui
anomin rex histrianorum, un dinast local şi a lui Filip II (359-336 î.e.n.), regele
Macedoniei.
Filip II urmărea să controleze zona pontică, împingând graniţele regatului său
spre nord până la Dunăre şi exercitând un control nelimitat asupra cetăţilor
greceşti înşirate de-a lungul coastei trace. În anul 339 se organizează expediţia
vs Ateas – se pare că sciţii au fost învinşi şi alungaţi din Dobrogea.
În timpul lui Alexandruse porneşte o campanie împotriva triballilor şi a altor
neamuri din preajma Dunării – 335 î.e.n., cu care luptase şi Filip. Cu această
ocazie Alexandru a trecut fluviul cu oastea.
Evident, cetăţile de pe ţărmul de vest al Pontului nu s-au putut sustrage unei
autorităţi care se exercita asupra întregii Peninsule Balcanice. Întâmplătoarea
menţiune, într-un izvor târziu, a unui guvernator al Traciei (praepositus Thraciae),
căruia în alt loc i se spune şi prefect al ţinuturilor de mare (praefectus Ponti), ne
lasă oricum să înţelegem că coloniile despre care discutam făceau parte din
regatul macedonean.
După plecarea lui Alexandru cel Mare în Orient, guvernatorul Traciei,
Zopyrion porneşte o campanie împotriva cetăţii Olbia şi a celorlalte aşezări
greceşti de pe ţărmul de nord al Mării Negre. Armata sa de 30.000 de oameni
este înfrântă în Bugeac, probabil de o alianţă de populaţii, inclusiv geţi.
După moartea lui Alexandru, pe vremea satrapului Traciei, Lysimach, situaţia
coloniilor se va înrăutăţi. Guvernarea autoritată a noului stăpân, contribuţiile la
care au fost supuse le-a determinat pe oraşe să se răscoale în frunte cu Callatis.
 4

După înfrângerea lor, Lysimach a instalat garnizoane proprii în 313 î.e.n.. Altă
răscoală are loc în anii 310-309 î.e.n., condusă tot de Callatis, care chiar face
faţă unui asediu prelungit timp de mai mulţi ani; nu ştim când anume a cedat
cetatea. Doar după 281 î.e.n. coloniile vor deveni din nou libere.
Curând după moartea lui Lysimah apare o forţă politică nouă – o uniune
triburi celtice, din acelea care în 280 î.e.n. porniseră să cucerească Grecia,
ajungând până la Delfi. E vorba de grupul condus de Comontorios, care s-a
aşezat în regiunea cea mai fertilă a Traciei, fixându-şi centrul în Tylis şi pornind
să supună la dări nu doar populaţia băştinaşă, ci şi grecii de pe coastă – vor fi
nevoiţi să plătească tributuri pt a-şi putea desfăşura nestingheriţi activitatea
comercială.

Libertatea de mişcare a oraşelor greceşti depindea mai ales de relaţiile cu

băştinaşii. Dintr-un decret dat la sf sec III î.e.n., reiese că Histriei i s-au redat
veniturile şi ostaticii ca urmare a tratativelor purtate cu Zalmodegikos, un dinast
cu nume traco-dacic.
La înc sec II, un alt dinast local, Rhemaxos, a trimis în ajutorul oraşului
mai întâi 100, apoi 600 de călăreţi, pentru a-l ajuta să îi alunge pe tracii lui Zoltes,
care jefuiau teritoriul. Probabil că ambii dinaşti asigurau protecţia Histriei în
temeiul unor înţelegeri anterioare.

Oraşele greceşti au încheiat înţelegeri sau tratate şi între ele, mai ales
ocazional, în faţa unei primejdii comune (eg: încercarea de rezistenţă la atacurile
lui Lisimah). Câtă vreme şi-au păstrat însă automonia şi tendinţa spre autarhie,
caract. structurii social-economice a oraşelor-state greceşti, asemenea încercări
de constituire a unor unităţi mai largi, economice şi politice, au rămas inoperante.
Mai mult, uneori izbucnesc între colonii adevărate războaie, cu prilejul cărora se
încheagă grupări de forţe trecătoare (eg: apropierea dintre callatieni şi histrieni
cu prilejul războiului vs Bizanţ în 260 î.e.n.) sau de durată (eg: alianţa dintre
Histria şi Apollonia Pontică).
La înc sec I î.e.n. regele Pontului Mitridate VI Eupator reuşeşte să se
impună ca aliat cetăţilor de pe coasta de vest a Mării Negre şi astfel să-şi asigure
controlul ţinuturilor unde erau aşezate; se crează astfel o vastă uniune
economică şi politică pentru facilitarea comerţului, pentru protejarea lor în faţa
băştinaşilor şi în cazul unor tulburări interne.

Această uniune avea să dureze până în vremea celui de al treilea război

pontic cu romanii (74-63 î.e.n.), în cursul căruia însărcinat cu slăbirea flancului
stâng al vastului front duşman, guvernatorul din anii 73-71 al Macedoniei, M
Terentius Varro Lucullus, avea să cucerească cetăţile de pe ţărmul de vest al
Mării Negre.
Într-o primă campanie sunt înfrânţi moesii şi alungaţi până la Dunăre; în
72-71 atacă şi supune Apollonia, unde întâmpină totuşi o rezistenţă îndârjită şi
apoi, pe rând, celelalte oraşe de pe coastă, până la cel mai apropiat de gurile
Dunării, Histria. Astfel, o bună parte din sistemul de apărare al lui Mitridate se
prăbuşea.
 5

Între colonii şi Roma s-au încheiat tratate (foedus) care prevedeau alianţă,
asistenţă mutuală şi neajutorarea reciprocă a duşmanilor. Dar abuzurile
guvernatorului Macedoniei C.Antonius Hybrida (62-61 î.e.n.) le-au determinat să
se revolte învingându-l în înţelegere cu geţii şi bastarnii lângă Histria.
Burebista le va cuceri după 55 î.e.n. şi le va stăpâni până la sfârşitul
domniei sale. În anii 29-28 î.e.n., proconsulul M.Licinus Crassus înaintează până
la gurile Dunării, iar cândva după această expediţie oraşele greceşti vor fi incluse
în Imperiul Roman. Poetul Ovidius, surghiunit la Tomis în anul 9 e.n., vorbeşte
despre extinderea autorităţii romanilor ca despre un eveniment recent.
Înglobarea oraşelor în IR s-a făcut prin tratate, foedus, ce le recunoşteau
hotarele şi dreptul la autoguvernare, aceasta din urmă în limitele politicii generale
a Imperiului. Litoralul maritim era supravegheat printr-un prefect (praefectus orae
maritimae) până în a doua jumătate a sec e.n.
Sub Claudius, provincia Moesia (înfiinţată sub Tiberius) a fost extinsă
până la vărsarea Dunării, sub Vespian s-a înfiinţat flota de pe fluviu (classis
Flavia Moesica), iar în 86 e.n., când Domitianus a împărţit provincia Moesia în
două, Dobrogea şi cetăţile pontice revin Moesiei Inferioare.
După includerea oraşelor în Imperiu, fie ca civitas foederatae, fie ca
civitatea liberae et immunes, cel puţin la început au fost în siguranţă, apărate de
limes-ul roman; însă, pe plan politic nu mai aveau nici o importanţă. Comunitatea
Pontică sau a Elenilor din Pont, condusă de un pontarh (care era şi marele preot
al cultului imperial) formată iniţial din 5, apoi 6 cetăţi în frunte cu Tomis, era mai
degrabă o uniune culturală; mijlocea relaţiile cu autorităţile imperiale romane.

Organizarea politică a oraşelor greceşti din Dobrogea

Au loc prefaceri importante în structura oraşelor greceşti după mijlocul sec V;

se constituie o puternică oligarhie negustoreasă şi armatori, care se ridică
împotriva privilegiilor oligarhiei formată din “întemeietori” şi o înlătură.
Organul suprem era ecclesia (denumită şi demos); alături de ea exista şi un
corp consultativ, mai puţin numeros, însărcinat cu expedierea treburilor curente
şi purtând numele de Sfat (boule). Rolul Sfatului era de a pregăti munca
Adunării, întrunită în zile dinainte ştiute sau, uneori, în şedinţe extraordinare.
Preşedintele Sfatului (ales pe un an) era totodată preşedintele Adunării; numele
lui figurează în preambulul decretelor ajunse până la noi; la Callatis, unde
rânduielile erau doriene, era numit basileus.
Conducerea efectivă o aveau cinci demiurgoi, apoi cinci arhontes, ajutaţi de
alţi magistraţi cu atribuţii civile şi militare (numărul şi numele colegiilor de
magistraţi varia de la o cetate la alta). La Histria şi Tomis era câte un colegiu de
arhonţi cu atribuţii administrativ-politice şi diferite comisii.
Peste tot funcţionau agoranomi care supravegheau piaţa, de fapt
aprovizionarea mai ales cu cereale şi vin,
Sărăcia tot mai accentuată a populaţiei a dus la apariţia instituţiei sitoniei,
menită să ajute populaţia nevoiaşă.
Fiecare oraş avea un nucleu de armată permanentă.
 6

Odată cu înglobarea oraşelor în IR, în cele s-au stabilit oameni de afaceri şi

veterani romani, iar din a doua jumătate a sec I e.n. a sporit numărul grecilor
care au primit cetăţenia romană.

Dezvoltarea economică a oraşelor greceşti din Dobrogea în sec V-I î.e.n.

Propăşirea economică a cetăţilor pontice s-a bazat pe exploatarea bogăţiilor

naturale, pe comerţul cu centrele din Grecia şi pe producţia proprie.
Histria fiind cea mai veche aşezare de acest gen din ţara noastră şi fiind o
creaţie a milesienilor, era firesc ca săpăturile arheologice să ne ofere dovada
schimburilor dintre ea şi Asia Mică, până la distrugerea Miletului de către perşi. În
schimbul produselor importate, localnicii ofereau prisos de grâne, miere, ceară,
peşte din Deltă. Prosperitatea Histriei s-a întemeiat pe un comerţ de tranzit.
După întemeierea Ligii delico-attice, comerţul cu Pontul Euxin a fost dominat
de Atena. Pe la mijlocul sec IV, potrivit afirmaţiilor lui Demostene, 2/3 din
necesarul de cereale al Atticii era importat din Pontul Euxin, iar din acesta,
jumătate provenea din Regatul Bosporan.
Dintre cereale se exportau mai ales grâul şi orzul, iar acest lucru a făcut să
sporească considerabil producţia de cereale a cetăţii Callatis.

Încă din sec V, oraşele pontice, esp Histria, devin centre de producţie,
mărfurile lor fiind vândute localnicilor, fie pe bază de troc, fie apoi pe bază de
monedă.Tot din sec V, Histria bate propria monedă, care, alături de mărfurile
sale, avea să ajungă în teritoriile geto-dace. Din a doua jumătate a sec IV începe
emiterea de monedă proprie şi în Callatis.
În teritoriul oraşelor greceşti şi chiar în vecinătatea lor au existat şi au
prosperat aşezări autohtone (Tariverdi-Histria, Sarinasuf-Tomis, Ovidiopol,
Slobozia, Tiraspol pe Nistru/Tyras). Unele sunt chiar foarte timpurii – sec VI:
Tariverdi, Sarinasuf.
Producţia de cereale şi în general de bunuri de consum era asigurată, pe
lângă acelea provenite din schimbul cu autohtonii, de exploatarea propriilor
teritorii rurale, care s-au constituit în timpul stăpânii macedonene. Ele erau
întinse – Tomis şi Callatis au avut chiar hotar comun. Acest teritoriu (hora) era
împărţit în loturi atribuite cetăţenilor şi exista şi o rezervă exploatată în folosul
comunităţii. În epoca elenistică şi romană exploatarea amintitei rezerve se făcea
prin arendarea ei la cetăţeni sau la băştinaşi.
Relaţiile băneşti iau mare extindere în epoca elenistică (330-30 î.e.n.) şi vor
continua în epoca romană.
Caracterul economiei oraşelor pontice nu avea să rămână acelaşi de la
întemeiere. Un fenomen natural la Histria – înnisiparea golfului, începută prin sec
I şi transformarea acestuia în lagună, avea să o transforme dintr-un puternic
centru comercial în capitala unui teritoriu agricol.
În comerţul cu cereale se adaugă concurenţa egipteană şi piedicile puse de
Bizanţ prin taxele de trecere. Mai e de menţionat ridicarea oraşului Callatis,
începând din sec III î.e.n., ridicare bazată pe marea producţie de cereale, dar şi
pe un negoţ tot mai intens.
 7

O ultimă schimbare în ponderea oraşelor greceşti de pe ţărmul dobrogean

constă în avântul dezvoltării oraşului Tomis, începând din a doua jumătate a sec
I e.n.

Viaţa culturală şi religioasă

Puritatea limbii pe care multe secole continuă să o vorbească grecii de

aici – oglindită în inscripţii, aparţinând în marea lor majoritate epocii elenistice.
Sub raportul vocabularului, al sintaxei, limba inscripţiilor dobrogene e de o
corectitudine remarcabilă. În Histria, Callatis (din Tomis nu avem suficiente
documente) acest lucru dem. nivelul mijlociu al instrucţiei cetăţenilor – trebuie să
fi fost notabil.
Primele elemente ale oricărei culturi: scrisul şi cititul, puţină aritmetică şi
cunoaşterea poeţilor (esp. Homer) se dobândea în sânul familiilor, cu pedagogi,
pe cheltuiala părinţilor.
Tinerii ajunşi în pragul majoratului îşi continuau instrucţia intelectuală şi
fizică în gimnazii. Pe lângă efebi (18-20 ani) se întâlneau şi tinerii (21-20 ani) –
cu toţii îşi întăreau trupul prin exerciţii de tot felul şi îşi completau cunoştinţele
prin lecţii şi conferinţe ţinute uneori de localnici, alteori de străini în trecere prin
oraşul respectiv. Existenţa acestor gimanzii e sigură la Histria, Tomis, Callatis.
Scrisul era frecvent şi cititul operelor literare de asemenea. Xenophon
(înc. sec IV) afirma că spre porturile Mării Negre plecau “multe suluri de papirus
scrise”.

Nivelul înalt de cultură din oraşele pontice este indicat şi de personalităţile

date de acestea culturii greceşti:
- Demetrios din Callatis (sec III îe.n.) – o operă de geografie şi istorie: “Despre
Asia şi Europa”
- Heracleides Lembos – sec II î.e.n. – în administraţia Egiptului; lucrări: o “viaţă
a lui Arhimede”
- Istros – “Despre tragedie”
- retorul Tales

-ARHITECTURA-
Este insuficient cunoscută mai ales din pricina imposibilităţii extinderii
săpăturilor arheologice, dar şi din cauza altor construcţii, tot antice, databile însă
în epocile ulterioare.
Chiar dacă nu ştim dacă oraşele dobrogene au avut străzi întretăindu-se
în unghi drept, potrivit doctrinei formulată pentru întâia oară de Hippodamos din
Milet în sec V, putem fi aproape siguri că ele dispuneau de o piaţă, de un teatru,
de un gimnaziu şi de un număr oarecare de temple. E clară existenţa a trei zone
distincte: a templelor sau sacră (pe o înălţime), zona instituţiilor publice (locul
Sfatului, sediile colegilor de magistraţi, teatrul, gimnaziul) şi zona locuinţelor şi a
atelierelor. În afara zidurilor erau amplasate atelierele ale căror activităţi emanau
mirosuri neplăcute.
 8

În arhitectura militară a Histriei, planul fortificaţiei adaptat parţial terenului

a fost pus în operă cu ziduri de tehnică elenistică, databile în sec IV-III î.e.n..
Singura cetate care ne oferă posibilitate de a întrevedea aspectul unui
cartier de al ei de-a lungul epocilor clasică şi elenistică este Histria. Aici, la
Histria, a fost descoperit templul închinat Marelui Zeu, iar din inscripţii se ştie
despre funcţionarea templelor lui Apollon Tămăduitorul, al lui Zeus Polieus, al
Muzelor, al cabirilor din Samothrake şi se presupune că exista şi un templu al lui
Dionysos.

-ARTELE DECORATIVE-
Într-o măsură mai mare decât arhitectura, trebuie ca sculpura, modelarea
şi cizelarea metalelor, arta plastică ceramică, să fi pus la contribuţie forţe şi
resurse locale, trebuie să se fi dezvoltat ateliere şi meşteri specializaţi. Nu se
exclude posibilitatea ca în împrejurări excepţionale meşteri cu faimă din alte
părţi, să fi primit comnenzi de lucrări destinate să împodobească fie un templu,
fie un loc public (eg: statuia de cult a lui Apollo Tămăduitorul).
Faţă de aceste opere de import, producţia atelierelor locale pare să se fi
mărginit la o sculptură de mici dimensiuni: statuete ori frize înfăţişând în relief
câteodată simple motive ornamentale (procesiuni de zeităţi, scene inspirate din
mitologie). Abundenţa statuetelor de lut colorate – aşa numitele statuete de
Tanagra, produse însă în ateliere locale.

-RELIGIA-
Zeii adoraţi sunt cei ai pantheonuluiu grec, dar unii sunt preluaţi chiar de la
traci şi incluşi definitiv în pantheonul grec:
- Dionysos, intrat în pantheonul grec încă din mil II
- Cultul zeilor din Samothrace (numită şi religia Cabirilor) – contopiţi relativ
repede cu cultul Dioscurilor, Castor şi Polux, feciorii lui Zeus, protectori ai
corăbierilor
- Marele Zeu – pare-se o divinitate combinată cu tracul Derzelas, divinitate a
lumii subpământene.
! Cultul Marilor Zei din Samothrake şi cel al Marelui Zeu rămân misterioase
pentru că erau cunoscute doar de o lume de iniţiaţi!
- la Histria sunt cunoscuţi toţi zeii pomeniţi până acum + Apollon Tămăduitorul
(protectorul oraşului), Artemis, Latona, Afrodita, Demetra, Helios, Hermes,
Poseidon, Muzele
- la Tomis sunt închinate inscripţii lui Apollon, Poseidon, Zeus, Hercules,
Demeter, Cybele
- la Callatis – inscripţii pentru Apollon, Demeter, Afrodita, Atena, Zeus,
Hercules, Artemis
În epoca romană, încă din vremea lui Augustus, este acceptat cultul imperial şi
de mai înainte începuseră să se răspândească cultele răsăritene, cultele cu
misterii legate de taina morţii şi a vieţii viitoare. Tocmai aceste religii de mântuire
aveau să creeze condiţiile spirituale pentru răspândirea şi izbânda creştinismului,
cu toate că la început erau în concurenţă.