Curtea de Justiție a UE

Constituirea Curţii de Justiţie. Istoria CJUE începe odată cu înființarea CECO. Curtea de
Justiție a Uniunii Monetare era formată din 7 judecători, iar ședința de deschidere a activității Curții a
avut loc în data de 10 decembrie 1952 la Luxemburg, sub președinția lui Massimo Pilotti.
Principala atribuție, competență a acestei instanțe a fost exercitarea controlului legalității deciziilor
luate de Înalta Autoritate și de către guvernele statelor membre, la sesizarea sau pe baza plîngerilor
depuse de reprezentanții guvernelor statelor membre, respectiv ale reprezentanților întreprinderilor din
domeniul producției oțelului și cărbunelui.
Potrivit „Convenției privind organele comune ale Comunităților Europene”, semnat imediat după
Tratatele de la Roma privind înființarea CEE și EURATOM (25 martie 1957), a fost creată o Curte de
Justiție unică pentru CECO, CEE și EURATOM. Noua CJE a început să funcționeze începînd din 7
octombrie 1958, avînd 7 judecători, dintre care unul era desemnat de Consilii, iar ceilalți 6 de
guvernele statelor membre și 2 avocați generali.
Aderarea unor noi state la Comunitățile Europene a determinat de fiecare dată schimbarea
numărului judecătorilor și avocaților generali, aceste schimbări fiind necesare atît pentru asigurarea
unui judecător din partea fiecărui stat membru, cît și pentru menținerea numărului impar de judecători.
La 1 ianuarie 1973, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angliei,
Danemarcei și Irlandei, numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de
la 2 la 4. Odată cu aderarea Greciei (1981), numărul judecătorilor s-a schimbat de la 9 la 11, iar cel al
avocaților generali de la 4 la 5. Aderarea Portugaliei și Spaniei (1986) a atras majoritatea numărului
judecătorilor de la 11 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6.
La 24 octombrie 1988, Consiliul a hotărît înființarea unei Curți Europene de Justiție de Primă
Instanță. Aceasta urma să funcționeze ca instanță subordonată CJE, cu sediul în Luxemburg, cu
competențe în domeniul concurenței, litigiilor privind acordarea unor despăgubiri și în domeniul
dreptului muncii în privința funcționarilor comunitari.
Curtea de Justiție de Primă Instanță și-a început activitatea la data de 30 octombrie 1989. În anul
1993, printr-o nouă hotărîre a Consiliului, Tribunalul a preluat toate acțiunile directe introduse de
persoane fizice sau juridice private, cu excepția celor care sunt introduse pe baza dreptului
antidumping.
Odată cu valul de aderare din 1 ianuarie 1995, după intrarea în UE a Suediei, Austriei și Finlandei,
numărul judecătorilor a crescut la 15, iar cel al avocaților generali la 9. În cazul avocaților generali,
numărul lor a revenit la 8, începînd din 6 octombrie 2000.
Potrivit modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa, Curtea de Justiție a pierdut teoretic monopolul
adoptării hotărîrilor preliminare, deoarece Tribunalul urma să dobîndească în anumite domenii și
competența de a judeca acțiunile preliminare.
Ultimele modificări spectaculoase datează din 2005, cînd pe baza prevederilor Tratatului de la
Nisa, Consiliul UE a hotărît înființarea Tribunalului Funcției Publice.
Valurile de aderare din 2004 și din 2007 au adus creșterea numărului judecătorilor la 25, respectiv
27, fără a provoca însă o suplimentare a locurilor de avocat general. Tratatul de la Lisabona a
preconizat însă modificări și în privința avocaților generali, în sensul suplimentării locurilor în viitor
pînă la 11, cu posibilitatea pentru Polonia de a deține un post permanent de avocat general, la fel ca și
celelalte state membre mari.

1
 Organizarea și funcționarea Curții. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de
Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate.
Organizarea. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, are menirea de a
garanta respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Judecătorii europeni nu pot fi
influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul
comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia europeană
(în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau
juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând
competenţe de instanţă penală.
În prezent, Curtea este formată din 28 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este
asistată de 8 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi
dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute
pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale
căror competenţe sunt recunoscute. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre, după consultarea unui comitet întrunit în acest scop. Comitetul, prevăzut de T.F.U.E. este
format din 7 personalităţi alese dintre foştii membrii ai Curţii şi Tribunalului, dintre membrii
instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, din care unul este propus de Parlamentul European.
Rolul Comitetului este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile
de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit; la fiecare 3 ani are
loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, pentru a se asigura continuitatea în
activitatea Curţii.
Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent,
concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în
activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei
apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele
naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se
ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile.
Funcționarea. Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3
ani şi care poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera
de consiliu, şi de a dirija activitatea Curţii. Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor
jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară –
asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor
judecătoreşti în “Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative – asigură
administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte 2 la număr), fiind jurişti
conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de “cabinet” al
judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Cuţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele.
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 13
judecători. Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele
comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a

2
deciziilor Curţii. Sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice,
care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară,
competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o
solicită în mod expres.
Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii o cere,
precum şi în alte 4 situaţii:
 când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului european,
 când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea
obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european;
 când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un
comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare
exercitării funcţiei sale;
 când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de
exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile),
publică, mixtă (cuprinde 2 etape: una scrisă şi una orală) şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi
de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).
O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg. Statele
rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg.
Deliberările au loc în “Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la ele
participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura “orală”, iar avocaţii generali nu participă.
Numărul judecătorilor trebuie să fie impar.
Hotărârea se ia cu majoritate. Se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul
de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând
fi făcute publice sau publicate.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile
comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a
Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru – iar persoanele fizice sau juridice, prin
avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât este o
instituţie comunitară, reclamantul poate decide “limba de procedură”.

Competenţa Curţii de Justiţie. Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite

modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională:
 atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii
comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când
interpretează tratatele comunitare;
 atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi
judecând recursurile funcţionarilor comunitari;
 atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordarea daunelor-interese;
 atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de
Tribunal.
3
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor
comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.

Tribunalul. Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie,
care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii
comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ
comunitar chemat să “asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Tratatul de la Lisabona include Tribunalul şi tribunalele specializate în componenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, alături de Curtea de Justiţie.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are
dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu
aprobarea Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii de Justiţie se aplică
şi în cazul Tribunalului.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul de judecători ai Tribunalului se
stabileşte prin Statul Curţii de Justiţie a UE. Poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când
vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători. Judecătorul care
exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.
În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor, dacă nu sunt
atribuite unui tribunal specializat sau rezervate prin statut Curţii de Justiţie:
 controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi organele
comunitare, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi;
 acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
 contenciosul funcţiei publice comunitare;
 litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii Uniunii în
exercitarea funcţiunilor lor;
 în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept
privat încheiat de Uniune sau în numele ei.
Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor
specializate. Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile
comunitare, de statele membre sau de BCE sunt de competenţa Curţii de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de
apel dintr-un sistem de drept naţional. Hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai
pe probleme de drept, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către
Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea
a rezolvat problemele de drept.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, în Marea cameră sau în plen. Procedura de
judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.
Prin Tratatul de la Lisabona au fost înlocuite camerele jurisdicţionale înfiinţate pe lângă
Tribunalul de Primă Instanţă prin Tratatul de la Nisa, cu tribunale specializate pe lângă Tribunal.
Înfinţarea acestor tribunale specializate este decisă de Parlamentul European şi Consiliu, hotărând prin
procedura legislativă ordinară. Acestea au competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii
de acţiuni în materii speciale. Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la
Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului
specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.

4
 Tribunalul funcției publice (TFP). La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia
pentru înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP), ca fiind prima dintre
„camerele jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor din Tratatul de la Nisa. Această competenţă a fost
exercitată iniţial de actuala Curte de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1988, de Tribunalul de Primă
Instanţă.
TFP este compus din 7 judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de 6 ani care poate fi
reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui Comitet format din 7
personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii şi ai Tribunalului dintre jurişti a căror competenţă este
notorie.
Judecătorii desemnează din rândul lor preşedintele pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi
reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte, ca regulă, în camere compuse din 3 sau 5 judecători şi ca
excepţie în plenul instanţei, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest
lucru.
În ansamblul jurisdicţiei comunitare, TFP este instanţa specializată în materia contenciosului
funcţiei publice al UE, soluţionând în primă instanţă: litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, conform
articolului 236 din TFUE. Aceste litigii au drept obiect probleme referitoare la relaţiile de muncă
propriu-zise (precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), regimul
de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale); litigiile privind
anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul EUROJUST, EUROPOL, al BCE şi al
Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).
Hotărârile adoptate de TFP pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept (lipsa de
competenţă a TFP; pe încălcarea procedurii în faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în
cauză, cât şi pe încălcarea dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice.). Acest recurs
poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa TFP se desfăşoară conform dispoziţiilor Statului Curţii, precum şi de
Regulamentul de procedură, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007 şi cuprinde o fază scrisă şi una orală.
Procedura este scutită de taxe, onorariul avocatului, abilitat să pledeze în faţa instanţelor unui stat
membru la care părţile trebuie să recurgă pentru a fi reprezentate, nefiind suportat de către instanţă. În
cazuri speciale se poate solicita asistenţă juridică gratuită.
În orice stadiu al procedurii, TFP poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.
Limba în care este redactată acţiunea poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii
Europene, fiind totodată limba în care se va desfăşura procedura în cauza respectivă.

Principale acțiuni exercitate în fața Curții. Acțiunile unionale sunt acele pîrghii, posibilități,
mijloace sau prerogative virtuale și legale acordate subiecților dreptului unional, prin care aceștia pot
solicita concursul organelor jurisdicționale unionale în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor
lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalității de către instituțiile UE.
Acțiunile cu care pot fi sesizate Curtea de Justiție a UE, Tribunalul sau Tribunalul Funcției
Publice pot fi următoarele:
 acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre – această
acțiune reprezintă instrumentul de control tipic al Comisiei, în limita competențelor sale, în
raport cu statele membre. Prin acest mecanism al acțiunilor de constatare a încălcărilor aduse
tratatelor, Comisia supraveghează ca statele membre să nu exercite din nou pe cont propriu
competențe, atribute ale suveranității lor la care au renunțat odată în favoarea Comunităților,

5
 să nu aibă loc o renaționalizare unilaterală a competențelor unionale. În cazul constatării unor
astfel de încălcări, se naște un litigiu de natură constituțională. Acțiunea în constatarea
încălcării tratatelor unionale are o funcție exclusivă de drept obiectiv, și anume impunerea
uniformă și asigurarea respectării dreptului unional. În cadrul acestei acțiuni nu se prevalează
nimeni de încălcarea unor drepturi subiective.
Calitate procesuală activă, adică dreptul de a apărea ca reclamant în procedura constatării încălcării
tratatelor, posedă Comisia și statele membre. Calitatea procesuală pasivă pot avea numai statele
membre. Nu pot fi pîrîți organele de stat sau statele componente ale unui stat federativ, ci doar statele
membre cărora li se impută comportamentul care contravine dreptului unional.
Această acțiune poate fi introdusă la Curte numai dacă reclamantul face dovada că a parcurs
procedura prealabilă care are menirea de a face posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a divergențelor, cu
evitarea confruntărilor în fața instanței, cu scopul de a proteja pe cît posibil suveranitatea statelor
membre. Pe lîngă faptul că are loc protejarea suveranității statelor membre, în cadrul procedurii
prealabile are loc și delimitarea obiectului acțiunii viitoare, deoarece, dacă eșuează negocierile
amiabile, obiectul procedurii prealabile hotărăște, determină obiectul litigiului ce va fi adus în fața
Curții. Parcurgerea defectuoasă a procedurii prealabile poate duce la respingerea acțiunii ca fiind
inadmisibilă.
Statul membru nu se poate apăra prin lipsa de vinovăție, deoarece în cadrul acestei acțiuni, pentru
temeinicie este de ajuns dovedirea raportului de cauzalitate obiectiv dintre acțiunea sau inacțiunea
statului, respectiv încălcarea dreptului unional.
 acțiunea în anulare – se numără printre acțiunile unionale cele mai importante. Pe calea
acestei acțiuni pot fi atacate toate actele „care produc efecte juridice obligatorii, care printr-o
încălcare a poziției juridice a reclamantului afectează interesele acestuia”. Prin exercitarea
acțiunii în anulare pot fi examinate acțiunile instituțiilor sau organelor unionale sub aspectul
legalității lor. Art. 263 și 269 TFUE și art.8 din Protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității reglementează mai multe tipuri ale acțiunii în anulare, a
căror clasificare are loc în funcție de condițiile de îndeplinit cerute pentru legitimarea
procesuală:
 acțiunea în anulare introdusă de un stat membru și acțiunea în anulare a Comisiei,
Parlamentului European și Consiliului;
 acțiunile în anulare introduse de Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi și BCE;
 acțiunile în anulare individuale introduse de persoane fizice și juridice;
 acțiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ,
formulate de Comitetul Regiunilor sau de un stat membru ori transmise de acesta în
conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său național sau al unei camere a
acestuia;
 acțiunile în anulare privind actul adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, introduse
numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European
sau a Consiliului și numai în privința respectării dispozițiilor de procedură prevăzute de
respectivul articol.
Reclamanții privilegiați nu trebuie să probeze calitatea lor procesuală și nu trebuie să invoce
încălcarea drepturilor și intereselor lor proprii. Statele membre, Consiliul, Comisia și Parlamentul
European pot exercita prin acțiunea în anulare un control abstract al normelor de drept unional
secundar, adică un control de legalitate a acestora.

6
 O altă funcție a acestei acțiuni ar fi una constituțională, și anume aceea a delimitării competențelor
între organe, respectiv organe și statele membre. Deși acțiunea în acest caz asigură respectarea
principiului echilibrului instituțional, de fapt are loc un litigiu „concret” între organe, în care Comitetul
Regiunilor, Curtea de Conturi și BCE pot acționa numai pentru „salvgardarea propriilor prerogative”,
și nu în mod abstract în interesul legalității în general.
Reclamanții neprivilegiați sau ordinari trebuie să demonstreze că au fost afectați în mod direct și
individual. De această posibilitate pot beneficia și state terțe sau resortisanții acestora. Reclamanții
neprivilegiați nu urmăresc realizarea unui control de legalitate obiectiv, ci doresc să își protejeze
propriile drepturi față de actele normative unionale, acțiunea în anulare a persoanelor dobîndind astfel
caracterul unei acțiuni de contencios administrativ.
Calitate procesuală activă în procedura de soluționare a acțiunii în anulare posedă statele membre,
Comisia, Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Conturi, BCE, Comitetul Regiunilor, respectiv
orice persoană fizică și juridică. Calitatea reclamantului are un rol hotărîtor în privința stabilirii
competenței de judecare a cauzei, deoarece numai acțiunile introduse de reclamanții privilegiați (state
membre și instituții) sunt judecate de Curte, în timp ce acțiunile în anulare ale reclamanților
neprivilegiați cad în competența Tribunalului.
Calitate procesuală pasivă dețin Consiliul, Comisia, Parlamentul European, BCE și Consiliul
European, organele, oficiile sau agențiile Uniunii care adoptă acte destinate să producă efecte juridice
față de terți.
Pot fi atacate numai actele obligatorii ale organelor unionale, nu și recomandarea sau avizele care
sunt producătoare de efecte juridice, dar nu sunt obligatorii. O altă condiție a admisibilității acțiunilor
în anulare este justificarea interesului procesual.
Persoanele fizice și juridice trebuie să dovedească faptul că sunt afectate în mod nemijlocit și
individual de actul normativ contestat. Afectarea nemijlocită există atunci cînd actul normativ
contestat în sine intervine în interesele reclamantului, și nu prin aplicarea unor măsuri de executare.
Persoanele fizice sau juridice reclamante trebuie să fie individualizate chiar în momentul
publicării, intrării în vigoare a actului normativ. Nu se admite „stabilirea normei” pe baza stării de fapt.
O acțiune în anulare este admisibilă numai dacă este bazată pe următoarele temeiuri:
 lipsa de competență;
 încălcarea unor norme fundamentale de procedură;
 încălcarea tratatelor de înființare sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora;
 abuzul de putere.
Termenul de contestare a actelor comunitare în faţa Curţii de Justiţie este de 2 luni de la publicarea
actului, notificarea lui către reclamant, respectiv de la efectiva luare la cunoştinţă a actului (atunci când
beneficiar este un alt subiect de drept). În cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție
declară actul contestat nul și neavenit. Hotărîrea de anulare are efecte nelimitate în general, este
opozabilă pentru toți („erga omnes”) și acționează în mod retroactiv.
 excepția de ilegalitate - este utilă datorită limitării, în timp, a posibilităţii introducerii acţiunii
în anulare, precum şi datorită faptului că actele normative nu pot fi contestate decât de statele
membre sau de instituţiile comunitare. Se pune problema ce se întâmplă cu un act normativ
ilegal, în momentul executării lui printr-un act individual.
Excepția de ilegalitate nu reprezintă o acțiune de sine stătătoare, ci depinde de o acțiune principală
în cadrul exercitării căreia poate fi formulată. Este o acțiune cu caracter accesoriu, iar respingerea
acțiunii principale atrage după sine și inadmisibilitatea excepției.

7
 Actele normative atacabile pe cale controlului incidental de norme sunt regulamentele unionale. În
ceea ce privește celelalte acte normative unionale, s-a stabilit că pot fi atacate pe calea excepției de
ilegalitate toate actele normative care nu sunt regulamente în sens strict, însă care au efect similar cu
acestea.
Dacă în cadrul controlului incidental Curtea de Justiție a UE va ajunge la concluzia că norma
juridică nu este valabilă, soluția va avea efecte numai pentru procedura concretă, fără ca să aibă loc
declararea ca nulă a acesteia.
Persoanele fizice sau juridice vor putea, în acest caz, să conteste decizia de executare a
regulamentului sau a oricărui alt act normativ, ridicând în cursul procesului excepţia de ilegalitate a
actului normativ. Actul normativ devine inaplicabil, rămânând însă să-şi producă efectele juridice în
continuare, fără a fi anulat. Va fi anulată doar decizia emisă în temeiul actului normativ.
Excepţia de ilegalitate este o procedură accesorie cererii principale de anulare a deciziei
individuale, şi nu poate fi ridicată de particulari împotriva unui act care putea fi contestat pe calea unei
acţiuni în anulare, dar a expirat termenul legal.
Creată în principiu în favoarea persoanelor care nu au acţiune directă în contra actelor normative,
excepţia de ilegalitate poate fi utilizată de orice parte a unui litigiu comunitar; ea poate fi invocată şi de
un stat membru, care are la dispoziţie şi acţiunea în anulare.
 acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în carență – are ca scop
constatarea pe cale jurisdicţională a inerţiei instituţiilor comunitare, relativ la o anumită
problemă adusă în atenţia lor. În cazul acțiunii în constatarea abținerii nejustificate este vorba
de atacarea unei „abțineri nejustificate” sau inacțiuni (neluarea unei decizii ori nedefinirea
unei poziții).
În cazul reclamanților neprivilegiați, se pune problema afectării lor în mod individual și direct, dar
sub o altă formă. Aceste persoane vor trebui să dovedească faptul că un organ unional, deși obligat să
acționeze într-un anumit fel în raport cu reclamantul, nu și-a respectat obligațiile și nu a luat măsurile
cerute de reclamant, la obținerea cărora acesta din urmă era îndreptățit.
Spre deosebire de acțiunea în anulare, acțiunile în abținere presupun și parcurgerea unei proceduri
prealabile. În cadrul acestei proceduri se rezolvă cele mai multe litigii de acest gen. După efectuarea
procedurii administrative prealabile obligatorii, şi numai în cazul în care aceasta nu se finalizează cu
exprimarea unei poziţii de către instituţia comunitară – caz în care este deschisă calea unei acţiuni în
anulare – reclamantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care să sesizeze Curtea de Justiţie.
Termenul începe să curgă de la expirarea unui alt termen de 2 luni, în care instituţia comunitară trebuia
să răspundă la recursul administrativ prealabil.
Calitate procesuală activă posedă statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European,
BCE, Curtea de Conturi, Consiliul European și Curtea de Justiție a UE, orice persoană fizică sau
juridică. Pîrîții posibili sunt toate instituțiile și organele Uniunii. CJUE nu poate fi inclusă în această
categorie a pîrîților în calitate de organ jurisdicțional, rămînînd astfel Consiliul, Consiliul European,
Comisia, BCE și Parlamentul European.
În funcție de interesul procesual urmărit, reclamanții se împart în privilegiați și neprivilegiați.
Reclamanții privilegiați pot invoca orice omisiune de acționare nelegală, inclusiv abținerea de a emite
avize sau recomandări, în timp ce persoana fizică sau juridică poate ataca lipsa unui act al cărui
destinatar virtual și legal este.
 acțiunea în despăgubire – completează sistemul protecției drepturilor individuale la nivel
unional, acoperind acele situații cînd prin simpla schimbare, soluționare, îndreptare a unor
situații juridice sau anularea unor acte administrative sau normative nu s-au remediat toate

8
 consecințele, fiind necesară și recuperarea prejudiciului, a pagubei materiale efectiv suferite.
Acțiunea în despăgubire extracontractuală este o acțiune independentă de acțiunea în anulare
și nu este necesar ca, înainte de solicitarea unor despăgubiri, să se fi cerut anularea actului
care de fapt este temeiul răspunderii.
Față de acțiunile în anulare și în constatarea abținerii nejustificate, acțiunile în despăgubire nu sunt
subsidiare, putând fi exercitate în mod independent și fără să se fi exercitat în prealabil una dintre
acțiunile menționate. Acțiunea în despăgubire este inadmisibilă în acele situații cînd se pretinde o
despăgubire financiară pentru un prejudiciu cauzat datorită unei conduite greșite, care în cazul folosirii
altor acțiuni la timp putea fi prevenită. Totuși, acțiunea în despăgubire are un caracter subsidiar în
cazul în care reclamantul este îndrumat să exercite o acțiune în despăgubire în fața instanțelor
naționale în cazurile în care pagubele sunt cauzate cu concurența organelor naționale.
Are calitate procesuală activă orice persoană fizică sau juridică ce în urma acțiunii Uniunii sau a
funcționarilor acesteia a suferit un prejudiciu. Reclamantul poate formula pretenții numai dacă a suferit
personal prejudiciul și el trebuie să dovedească un interes procesual, adică faptul că nu are la
dispoziție, în vederea recuperării prejudiciului suferit, alte mijloace procesuale nici la nivel unional și
nici la nivel național. Se recunoaște calitatea procesuală a acelor asociații profesionale, sindicale ce nu
au personalitate juridică, cu condiția să formuleze pretenții pentru recuperarea unor prejudicii proprii,
și nu ale membrilor.
Calitate procesuală pasivă are doar Uniunea. Conform jurisprudenței Curții, această calitate
procesuală a fost recunoscută tuturor organelor comunitare cărora le este imputabilă acea acțiune sau
inacțiune ce constituie temeiul acțiunii în răspundere extracontractuală. Deoarece Uniunea ca entitate
abstractă nu poate participa în procesul unional în calitate de pîrît, calitatea procesuală pasivă efectivă
revine organului unional care a cauzat prejudiciul în calitate de reprezentant al Uniunii sau Comisiei,
care are funcția și atribuția de a reprezenta Uniunea în fața instanțelor judecătorești.
O condiție de admisibilitate o constituie respectarea termenului de prescripție de 5 ani. Acest
termen se calculează de la producerea faptului generator de prejudicii.
 acțiunea preliminară – este o acțiune de drept unional prin care o instanță națională din
statele membre ale UE poate sau este obligată să solicite CJUE acordarea unui sprijin prin
luarea unei decizii privind interpretarea tratatelor de înființare, privind valabilitatea și
interpretarea actelor normative adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile UE și
EURATOM, în cazul în care într-un litigiu pendinte în fața sa are îndoieli privind
interpretarea tratatelor sau interpretarea și validitatea dreptului unional secundar și clarificarea
acestei probleme de către CJUE contribuie la soluționarea litigiului în fond.
Funcția acțiunilor preliminare este asigurarea respectării unității dreptului unional și asigurarea
protecției drepturilor resortisanților unionali, persoane fizice sau juridice. Procedura acțiunilor
preliminare asigură legătura dintre CJUE și instanțele naționale și marchează puntea de legătură între
dreptul intern și dreptul unional, fiind menită să asigure evitarea ca într-un stat membru să se
cristalizeze o jurisprudență care nu este în concordanță cu dreptul unional.
Prin acțiunile preliminare Curtea de Justiție a UE este chemată să asigure:
 ca fiecare normă juridică unională, în fiecare stat membru, întotdeauna să producă efecte
juridice similare;
 ca fiecare judecător național să devină un judecător unional, în sensul de a fi obligat să aplice
dreptul unional în cazurile concrete, și nu în sensul de a avea numai o legătură consultativă;
 garantarea drepturilor individuale fundamentale ale cetățeanului european;

9
  un control indirect asupra legislațiilor interne ale statelor membre în ceea ce privește
compatibilitatea lor cu dreptul unional.

Elementele acțiunii preliminare sunt următoarele:

 obiectul acțiunii este garantarea aplicării și interpretării unitare a normelor juridice unionale;
 cauza sau scopul urmărit ar fi unul imediat, și anume acela de stabilire a valabilității sau
interpretării corecte a normei contestate, iar cel mediat ar fi rezolvarea în fond a litigiului aflat
pendinte în fața instanței naționale;
 partea ar fi instanța națională care are interesul în cauză, precum și calitatea și capacitatea
procesuală necesară stabilită de dreptul unional și de dreptul intern.
 acțiunile pentru obținerea aprobării sau avizării – UE, avînd personalitate juridică și calitatea
de subiect de drept internațional public, are capacitatea de a încheia tratate internaționale. În
acest domeniu se aplică principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că
Uniunea are competențe numai în acele domenii care i-au fost atribuite prin tratate.
Pentru a menține legalitatea în toate acțiunile lor la nivel unional, pentru a păstra caracterul unitar al
dreptului unional și pentru a evita unele litigii viitoare, statele membre ale UE au prevăzut în tratatele
de înființare că, în cazul încheierii unor acorduri între Uniune și unul sau mai multe state sau
organizații internaționale, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține
avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În
cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea
acestuia sau revizuirea tratatelor.
 acțiunea de arbitraj – CJUE nu este competentă în general pentru toate litigiile care se ivesc
în legătură cu contractele încheiate de Uniune. Însă poate deveni competentă cînd aceste
contracte includ o clauză compromisorie sau de arbitraj.
Calitate procesuală activă sau pasivă pot avea organele unionale, persoanele juridice și fizice, state
terțe semnatare ale clauzei compromisorii. O astfel de calitate pot avea statele membre semnatare ale
contractului de arbitraj.
O condiție de admisibilitate specială, specifică acțiunilor introduse pe baza unei clauze
compromisorii, este cea referitoare la valabilitatea acordului părților de a supune litigiul lor jurisdicției
instanțelor unionale, care presupune următoarele: clauza compromisorie trebuie să fie inserată într-un
contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele Uniunii.
Părțile contractante nu pot stabili în așa fel competența, încît aceasta să contravină principiilor și
normelor imperative ale dreptului unional.
Părțile sunt obligate să respecte decizia finală a CJUE. Ele nu au posibilitatea să convină în mod
valabil supunerea reînnoită a cauzei unei noi judecăți – de către instanțele naționale, – deoarece o
astfel de instanță are obligația de a respinge o astfel de acțiune pe motiv de inadmisibilitate datorită
autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărîrea instanței unionale.
 acțiunile în legătură cu serviciul introduse de funcționarii unionali – Tribunalul Funcției
Publice are în competență toate litigiile funcționarilor și agenților în contradictoriu cu
angajatorul lor unional. Toți funcționarii beneficiază de drepturi și obligații stabilite de un
„Statut unic al funcționarilor comunitari”.
Calitatea procesuală activă revine funcționarilor angajat pe bază de contract de muncă și
personalului angajat pe bază de contract de prestări servicii. În rîndul funcționarilor unionali, în
10
privința capacității procesuale, intră și candidații care se prezintă în perioadă de probă sau la
examenele, concursurile de admitere organizate pentru obținerea unui loc de muncă în cadrul acestor
instituții și care, nereușind la aceste examene, depun contestații, considerîndu-se dezavantajați în urma
respingerii lor la angajare.
Calitate procesuală pasivă vor avea toate organele unionale, cum ar fi Parlamentul, Consiliul,
Comisia și CJUE sau Curtea de Conturi, dar și alți angajatori, cum ar fi Comitetul Economic și Social,
Comitetul Regiunilor ori Banca Europeană de Investiții sau BCE.
În cazul acestor acțiuni apar litigii de natură administrativă sau de dreptul muncii, care în prealabil
trebuie să parcurgă o procedură prealabilă (recurs ierarhic sau recurs frațios). O astfel de plîngere
trebuie soluționată într-un termen de 4 luni. În cazul în care plîngerea este respinsă sau nu se
procedează la soluționarea ei în acest termen, în alte 3 luni funcționarul în cauză se poate îndrepta
împotriva angajatorului cu acțiune în fața TFP.
Reclamantul va trebui să dovedească un interes procesual actual și personal, adică va trebui să
acționeze în propriul interes concret. O altă condiție de admisibilitate se referă la actul atacat. Acesta
trebuie să fie de natură să producă efecte juridice, adică să fie apt să modifice o situație juridică dată.
Atacarea unui act general poate duce la respingerea acțiunii.
 acțiunea contra sancțiunilor pecuniare – prezintă lărgirea prerogativelor de control ale Curții
de Justiție a UE, care trece peste competențele ce îi sunt recunoscute, de control al legalității,
intrînd în competențe de control al oportunității.

Pe baza Regulamentului Consiliului nr.17/1962, Comisia dobîndește dreptul de a aplica sancțiuni

pecuniare pentru încălcarea dreptului unional. Înainte de a impune o sancțiune, Comisia este obligată
să procedeze la ascultarea părților și terților, întocmind în acest sens o informare în scris despre
obiecțiile ei (procedura administrativ). O decizie atacată printr-o acțiune reglementată de art. 261
TFUE poate fi anulată de Curtea de Justiție a UE sau această instanță poate micșora sau majora
sancțiunile stabilite.
Pentru a fi stabilit cu corectitudine cuantumul sancțiunii pecuniare, CJUE va ține cont de toate
elementele care conduc la stabilirea faptelor, de gravitatea încălcării dreptului unional, respectiv va
aprecia atitudinea întreprinzătorilor și a Comisiei în cursul procedurii administrative. CJUE va aprecia
și gradul pericolului care poate fi provocat printr-o încălcare asupra realizării scopurilor Uniunii.
Măsurile sancționare, amenzile sunt acte individuale care sunt îndreptate împotriva unei persoane
private și îngreunează situația ei. Aceste sancțiuni nu au un caracter general, ci aparțin dreptului
contravențional. Statele membre nu pot fi sancționate pe această cale.

11