CEDO, hotărârea Nachova şi alţii versus Bulgaria, 26 februarie 2004, 43577/98 şi 43579/98

Statele au obligaţia de a adopta reglementări complet cu privire la uzul la arme de foc de către agenţi ai
statului.

Două persoane de origine romă, membrii ai familiilor reclamanţilor, şi-au efectuat serviciul militar
obligatoriu într-o divizie a armatei însărcinată cu construcţia de apartamente. Aceştia au fost arestaţi
pentru absenţe nemotivate, dar au reuşit să evadeze de pe şantierul unde lucrau şi s-au ascuns în casa
bunicii lor, aflată într-un cartier locuit de romi. Niciunul dintre ei nu era înarmat. Câteva zile mai târziu, o
unitate de poliţie militară a primit informaţii cu privire la locul unde se ascundeau cei doi, iar patru
militari, conduşi de G., au fost trimişi la faţa locului. Militarii au primit ordine să recurgă la toate
mijloacele necesare pentru a arestarea celor doi. G. era înarmat cu un pistol şi o armă automată. După ce
au văzut vehiculul militar în faţa casei, cei doi au fugit. După ce i-a somat să se oprească, G. a deschis
focul asupra lor, aceştia decedând în drum spre spital. Un vecin a afirmat că mai mulţi poliţişti au tras şi
că la un moment dat G. a îndreptat arma spre el şi l-a insultat, strigând: „Ţigani nenorociţi!”. Potrivit
raportului de autopsie, cei doi bărbaţi au decedat ca urmare a unor răni provocate prin împuşcare cu o
armă automată. Raportul de anchetă militară a concluzionat că G. a acţionat conform cu reglementările
militare şi a încercat să protejeze viaţa fugitivilor somându-i să se oprească şi trăgând către zona mai
puţin vitale. Procurorul militar a dispus neînceperea urmării. Recursurile reclamanţilor au rămas fără
efect.

1. Art. 2 („Dreptul la viaţă”). Obligaţia de a nu produce moartea unei persoane. Decesul celor doi.
Curtea şi-a exprimat preocuparea asupra reglementărilor militare care permit utilizarea armelor de foc
pentru a aresta un membru al forţelor armate care a comis un delict, chiar minor. Nu numai că aceste
reglementări nu au fost vreodată publicate, dar ele nu conţin nicio garanţie clară că moartea nu va fi
produsă de o manieră arbitrară. Un astfel de cadru juridic este fundamental insuficient şi mult sub nivelul
protecţiei „prin lege” a dreptului la viaţă, astfel cum se exprimă art. 2. În consecinţă, Curtea apreciază că
Bulgaria şi-a încălcat de o manieră generală obligaţiile care îi revin în baza art. 2, de a garanta dreptul la
viaţă printr-un cadru juridic şi administrativ de natură să împiedice uzul de forţă nejustificat.

2. Pregătirea şi controlul operaţiunii. Curtea a considerat că autorităţile şi-au încălcat obligaţia de a

reduce la minimul riscul de pierderi de vieţi umane, cât timp soldaţii au primit ordin de a utiliza orice
mijloace pentru a-i aresta pe cei doi, cu atât mai mult cu cât aceştia nu se dovediseră periculoşi, nu erau
înarmaţi. Absenţa unui cadru reglementat clar a permis să fie trimisă în misiune o echipă puternic
înarmată contra a două persoane. În rezumat, modul în care a fost condusă şi pregătită operaţiunea relevă
o atitudine deplorabilă cu privire la dreptul la viaţă al celor doi.

3. Măsurile luate de militarii implicaţi. În circumstanţele prezentei afaceri, art. 2 din Convenţie
interzice orice recurs la forţă, potenţial mortală, în ciuda riscului ca cei doi să fugă. G. a utilizat o forţă în
mod evident excesivă, cât timp putea să împiedice fuga celor doi şi prin alte mijloace: deşi avea la
dispoziţie şi un pistol, el a preferat să utilizeze o armă automată; unul dintre cei doi a fost împuşcat în
piept, deci e dificil de crezut că acesta fugea ori că G. a vizat tone non vitale.
Pentru aceste motive Bulgaria şi-a încălcat obligaţia de nu produce moartea unei persoane şi există o
violare a art. 2 sub acest aspect.

1
 4. Art. 2 („Dreptul la viaţă”). Obligaţia realizării unei anchete efective. Curtea a considerat că, atâta
vreme cât ancheta internă a stabilit legitimitatea recursului la forţă, acest fapt confirmă pur şi simplu lipsa
fundamentală a oricărei reglementări care să protejeze viaţa umană. Ancheta nu a examinat anumite
aspecte ale dosarului şi s-a bazat în mod exclusiv pe explicaţiile furnizate de către G. Curtea a considerat
că o astfel de conduită din partea autorităţilor – care a mai fost constatată anterior – este îngrijorătoare,
pentru că pune sub dubiu obiectivitatea şi imparţialitatea magistraţilor implicaţi. De aceea, există o
violare a art. 2 şi sub acest aspect.

5. Art. 14 („Interzicerea discriminării”). Cu privire la problema de a ştii dacă uciderea celor doi a fost
determinată de rasism. Reclamanţii au avansat mai multe motive pentru care uciderea rudelor lor ar fi fost
determinate de convingeri rasiste. Curtea a considerat totuşi că uciderea celor doi a fost justificată de lipsa
unor reglementări care să le protejeze viaţa, cât timp G. a acţionat potrivit reglementărilor militare în
vigoare şi nimic nu indică că nu ar fi făcut acelaşi lucru împotriva unor persoane care nu erau romi. De
aceea, cu 11 voturi contra 6, Curtea a considerat că nu există o violare a art. 14 sub acest aspect.

6. Cu privire la a şti dacă o anchetă adecvată a fost condusă cu privire la ipoteza existenţei unui mobil
rasist. Autorităţile care au anchetat cazul erau în posesia declaraţiei unui vecin care a afirmat că G. a făcut
remarci rasiste la momentul în care a tras. Această declaraţie, privită în lumina numeroaselor raporturi
publicate cu privire la prejudecăţile şi atitudinile ostile romilor în Bulgaria, merita o verificare. Aceasta cu
atât mai mult cu cât G. a utilizat arme de foc contra unor persoane neînarmate şi neviolente. De aceea,
procurorul însărcinat cu ancheta ar fi trebuit să verifice aceste informaţii mai aprofundat. Nefăcând acest
lucru, statul bulgar şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a combate discriminarea şi rasismul prin lipsa unei
anchete efective în raport de o posibilă manifestare rasistă care a condus la decesul a două persoane. De
aceea, există o violare a art. 14 raportat la art. 2 sub acest aspect.

CEDO, Marea Cameră, hotărârea Vo contra Franţa, 8 iulie 2004, 53924/00

Curtea nu doreşte să clarifice statutul embrionului, prin calificarea sau nu ca „persoană” în sensul art.
2.

În urma unei confuzii în spital, reclamantei i s-a aplicat un sterilet în loc să fie supusă unei proceduri
de naştere, ceea ce a condus la pierderea sarcinii. Reclamanta a depus plângere penală pentru ucidere din
culpă, însă Curtea de Casaţie a considerat că fetusul nu poate fi socotit persoană, astfel încât în raport de
acesta nu există infracţiunea de ucidere din culpă.

Art. 2 („Dreptul la viaţă”). Domeniul de aplicabilitate. Nu există un statut clar al embrionului în

dreptul francez şi nici un consens european asupra situaţiei acestuia. De aceea, Curtea nu doreşte să
clarifice statutul embrionului, prin calificarea sau nu ca „persoană” în sensul art. 2. Curtea a constatat că
într-o astfel de situaţie interesele mamei şi ale copilului nenăscut coincid, iar atingerea adusă acestui
interes nu este obligatoriu să fie protejat pe cale penală. Statul poate să îşi îndeplinească obligaţiile
pozitive în mod valabil dacă permite cel puţin obţinerea unor daune interese civile pentru rezultatul
produs. În condiţiile în care dreptul civil francez permite aceasta, chiar presupunând că art. 2 este
aplicabil embrionului uman, nu există o violare a art. 2.

2
 IRLANDA c. REGATULUI UNIT
Măsuri de excepţie şi tratamente aplicate unor deţinuţi în Irlanda de Nord

16. — La originea acestui caz se află criza tragică şi persistentă pe care o traversează Irlanda de Nord.
în luna martie 1975, tulburările din ultimii ani în Ulster făcuseră peste 1.100 de morţi şi 11.500 de răniţi
cauzând, de asemenea, distrugeri de bunuri care însumau mai mult de 140 milioane de lire: ele au
îmbrăcat în acelaşi timp când forma de dezordini, când de acte de terorism, adică de violenţă organizată în
scopuri politice.
La 9 august 1971, guvernul Irlandei de Nord recurge la diverse puteri speciale cuprinzând arestarea,
detenţia şi internarea fără judecată a numeroase persoane. Aceste puteri „extrajudiciare “ continuă să se
exercite după 30 martie 1972, dată la care juncţiile guvernului şi parlamentului celor şase comitate sunt
atribuite autorităţilor Regatului Unit. Potrivit surselortpficiale, ele vizează îndeosebi Armata Republicană
Irlandeză (IRA), organizaţie clandestină paramilitară; după 5 februarie 1973 aceste puteri sunt folosite, de
asemenea, împotriva persoanelor bănuite de a fi amestecate în terorismul „loialist".

Legislaţia care acordă aceste puteri şi măsura în care a fost utilizată au evoluat în timpul derulării
cazului. Persoanele interesate au fost supuse uneia sau mai multor măsuri care luau, în mare, forma unei
arestări iniţiale pentru interogatoriu, a unei detenţii prelungite pentru examinare complementară şi a unei
detenţii preventive pentru o durată nelimitată în drept. Dreptul penal comun a rămas în vigoare şi în
aplicare alături de puterile speciale.

17. — La 16 decembrie 1971, guvernul irlandez sesizează Comisia cu o plângere pretinzând că

Regatul Unit a încălcat, în Irlanda de Nord, diferite articole din Convenţie, şi îndeosebi art. 3, 5, 6, 14 şi
15. în substanţă, el afirmă că multe persoane care au fost private de libertate în baza puterilor speciale au
suferit rele tratamente, că aceste puteri prin ele însele nu sunt compatibile cu Convenţia şi că modul în
care acestea au fost aplicate constituie o discriminare fondată pe opinii politice. Curtea se găsea astfel
chemată să se pronunţe asupra existenţei practicilor şi nu asupra cazurilor individuale.

Hotărârea din 18 ianuarie 1978 (plenul Curţii) (seria A nr. 25)

18. — într-o primă parte, hotărârea priveşte alegaţiile de rele tratamente. Pentru a stabili faptele,
Comisia urmase o procedură hotărâtă de ea însăşi şi acceptată de cele două guverne.1 Pe baza rapoartelor
medicale şi a depoziţiilor orale, ea examinase îndeaproape un număr de şaisprezece cazuri zise
„reprezentative", alese de guvernul irlandez. Ea studiase alte patruzeci şi unu de cazuri, în lumina
rapoartelor medicale şi a observaţiilor scrise, şi menţionase cazurile rămase. în legătură cu alegaţiile de
rele tratamente, avizul Comisiei (raportul din 25 ianuarie 1976) conţinea îndeosebi o dublă constatare:
folosirea combinată, în 1971, „a cinci tehnici" pentru a ajuta la interogarea unui număr de paisprezece
persoane, a constituit o practică de tratamente inumane şi de tortură încălcând art. 3; zece alte persoane au
suferit tratamente inumane contrare art. 3 şi, în 1971, cu prilejul interogatoriului de la Palatul Barracks, de
lângă Belfast, a existat o practică a tratamentelor inumane contrară aceluiaşi articol.

Guvernul britanic nu contestă în faţa Curţii avizul Comisiei asupra acestor două aspecte; de asemenea,
el se angaja necondiţionat că cele „cinci tehnici" nu vor fi reintroduse în nici o împrejurare pentru a ajuta
la interogatorii, în afară de aceasta, el susţinea că o decizie a Curţii asupra acestor chestiuni nu ar prezenta
nici o utilitate, ţinând cont de angajamentul său şi de diverse alte măsuri adoptate de către Regatul Unit.

3
 19. — Curtea ia act de acest angajament al guvernului britanic; totuşi, ea decide că, în pofida absenţei
contestării privind anumite încălcări ale art. 3, este cazul să se statueze în privinţa acestora (unanimitate).
Ea analizează situaţia în diferite centre de interogare sau de detenţie.

Primul caz: centrul sau centrele neidentificate. în august şi octombrie 1971, paisprezece persoane
deţinute în unul sau mai multe din aceste centre suferiseră un tip de interogatoriu „sub presiune". Prin
aceasta se înţelege aplicarea celor cinci tehnici care, în esenţă, constau în acoperirea capetelor deţinuţilor,
în expunerea lor la un fluierat zgomotos şi continuu, în privarea lor de somn, limitarea alimentaţiei şi în a-
i obliga să rămână în picioare, la zid, într-o postură penibilă, timp de mai multe ore. Mărturii detaliate
privind doi din aceşti deţinuţi au arătat că aceste tehnici, denumite uneori „de dezorientare" sau „de
privare senzorială", le erau aplicate timp de patru sau cinci zile cu pauze intermitente, a căror durată nu a
putut fi stabilită. Curtea relevă că aceste tehnici au fost folosite în mod cumulativ, cu premeditare, ore
îndelungate, şi au cauzat celor care le-au îndurat, dacă nu leziuni veritabile, cel puţin suferinţe puternice,
fizice şi morale, şi că acestea au antrenat tulburări psihice acute în cursul interogatoriului. în afară de
aceasta, ele erau de natură să creeze victimelor acestui tratament sentimente de teamă, de angoasă şi de
inferioritate, destinate să-i umilească, să-i înjosească şi, eventual, să le zdrobească rezistenţa fizică sau
morală. Curtea a tras concluzia că folosirea celor cinci tehnici se constituie într-o practică de tratamente
inumane şi degradante (16 voturi pentru, 1 împotrivă); în schimb, ea consideră că folosirea tehnicilor
respective nu a constituit o practică de tortură, deoarece aceste tehnici nu au cauzat suferinţe de
intensitatea şi cruzimea deosebită pe care le implică termenul tortură (13 voturi pentru, 4 împotrivă).

Al doilea caz: Palatul Barracks. în toamna anului 1971, membrii Royal Ulster Constabulary
brutalizează numeroase persoane deţinute în acest campus militar (de exemplu, cu lovituri de pumni şi de
picioare), ceea ce a antrenat puternice suferinţe şi leziuni corporale, uneori considerabile. Curtea constată
existenţa unei practici de tratamente inumane (unanimitate), însă consideră că nu a fost vorba de o
practică de tortură pentru că intensitatea suferinţelor pe care le puteau provoca actele denunţate nu atingea
nivelul specific implicat de noţiunea de tortură (14 voturi pentru, 3 împotrivă); în afară de aceasta, ea
apreciază că nu s-a stabilit că practica în cauză ar fi persistat dincolo de toamna anului 1971
(unanimitate).

Al treilea caz: celelalte locuri. Curtea califică tratamentul aplicat deţinuţilor din campusul militar
Ballykinler (comitatul Down) în august 1971, comportând îndeplinirea forţată de exerciţii dificil de
suportat, ca practică dezonorantă şi condamnabilă; totuşi, ea decide că această practică n-a încălcat art. 3
(15 voturi pentru, 2 împotrivă). Ea adaugă că elementele aflate în posesia sa fac să se creadă că violări
individuale ale art. 3 s-au produs, probabil, în diferite alte locuri din Irlanda de Nord. Totuşi, ea trage
concluzia că nu s-a stabilit nici o practică care să violeze art. 3, referitor la aceste locuri (15 voturi pentru,
2 împotrivă).

20. — în sfârşit, Curtea consideră că nu ar putea să prescrie Regatului Unit, cum cerea guvernul
irlandez, angajarea urmăririlor penale sau disciplinare împotriva celor care au comis, acoperit sau tolerat,
infracţiunile la art. 3 constatate de către Curte (unanimitate).

21. — Cea de-a doua parte a hotărârii tratează despre privările de libertate „extrajudiciare". Curtea
împărtăşeşte concluzia Comisiei, necontestată de către guvernul britanic, potrivit căreia puterile speciale
de arestare, de deţinere şi/sau de internare, aşa cum au fost exercitate, ignorau art. 5 privind o serie de

4
aspecte. Ea examinează în continuare chestiunea art. 15, în virtutea căruia un stat poate, în caz de război
sau de alt pericol public ameninţând viaţa naţiunii, să deroge de la unele obligaţii prevăzute de Convenţie,
în măsura strictă în care situaţia o cere. Ea confirmă că, în perioada în cauză, o asemenea situaţie exista în
Irlanda de Nord (unanimitate). Totuşi, guvernul irlandez susţinea că derogările de la prevederile art. 5
depăşeau „măsura strictă". Ţinând seama de posibilitatea de apreciere lăsată statelor de către art. 15,
Curtea decide că această alegaţie nu este confirmată (16 voturi pentru, 1 împotrivă).

22. — Guvernul irlandez denunţă şi o violare a art. 14 combinat cu art. 5: el pretindea că există o
politică sau practică discriminatorie fondată pe opiniile politice rezultată din faptul că înainte de luna
februarie 1973 puterile speciale nu au servit decât contra persoanelor din rândurile IRA, bănuite că se
dedau la acte de terorism sau că posedă informaţii referitoare la acestea; după aceea, s-a recurs la aceste
practici şi împotriva teroriştilor presupuşi „loialişti“, dar într-o mai mică măsură.

Curtea constată că, înainte de 30 martie 1972, imensa majoritate a actelor de terorism proveneau de la
IRA care, datorită organizării sale mult mai structurate, constituia o ameninţare mult mai gravă decât
teroriştii „loialişti". în general, aceştia din urmă erau, de asemenea, mai uşor de urmărit în justiţie decât
omologii lor „republicani" şi erau frecvent chemaţi în faţa tribunalelor. După martie 1972, terorismul
„loialist" a cunoscut o creştere spectaculoasă. Curtea consideră totuşi puţin realist ca o situaţie în evoluţie
constantă să fie scindată în faze bine delimitate. Ea admite că autorităţile au ezitat asupra conduitei de
urmat, au procedat prin tatonări şi au avut nevoie de un anumit timp pentru a încerca să se adapteze
exigenţelor succesive ale crizei. în consecinţă, ea nu ar putea să afirme că exercitarea puterilor speciale,
înainte de februarie 1973, numai împotriva IRA ar constitui o discriminare; scopul urmărit până la această
dată -eliminarea, cu prioritate, a organizaţiei celei mai redutabile - putea să treacă drept legitim, iar
mijloacele folosite nu apar ca fiind disproporţionate. Curtea relevă îndeosebi că începând din februarie
1973 privările de libertate „extrajudiciare" au servit la combaterea terorismului ca atare şi nu numai o
anume organizaţie; acestea nu au fost, nici pe departe, la fel de folosite împotriva teroriştilor „loialişti"
cum au fost utilizate împotriva IRA, însă aceasta comitea încă cea mai mare parte din actele de terorism.
Ţinând cont de ansamblul măsurilor luate împotriva celor două categorii de terorişti, Curtea constată că
diferenţa de tratament iniţială nu a subzistat începând din februarie 1973. în definitiv, ea decide că nu s-a
demonstrat nici o discriminare contrară art. 14 combinat cu art. 5 (15 voturi pentru, 2 împotrivă).

23. — Hotărârea comportă o a treia parte foarte scurtă, consacrată art. 6. Presupunând că acesta din
urmă este aplicabil, — Curtea nu apreciază necesar să tranşeze chestiunea — derogările de la garanţiile
sale rezultau în mod necesar din derogările de la garanţiile art. 5 şi sunt, ca şi ele, compatibile cu art. 15
(unanimitate); în afară de aceasta, Curtea nu vede vreo discriminare contrară art. 14 şi 6 combinate (15
voturi pentru, 2 împotrivă).
24. — Arătând că Guvernul irlandez nu căuta să obţină daune interese în favoarea persoanelor victime
ale unei încălcări a Convenţiei, Curtea a concluzionat că în speţă nu este cazul aplicării art. 50
(unanimitate).

5
 PRETTY contra REGATULUI UNIT – interzicerea ajutorului la sinucidere.
Diane Pretty este resortisantă britanică, născută în 1958, cu domiciliul în Luton. Ea este paralizată,
fiind într-un stadiu avansat al unei boli neurologice incurabile care însă nu îi afectează nici facultățile
mintale și nici capacitatea sa de decizie. Dat fiind faptul că faza terminală a bolii implică suferință și
pierderea demnității petiționara dorește să își poată alege momentul și modalitățile morții.
Dreptul englez nu consideră sinuciderea drept infracțiune, însă circumstanțele în care se află Diane
Pretty o impiedică pe aceasta să comită acest act fară ajutor, iar faptul de a ajuta pe altcineva să se
sinucidă este catalogat drept infracțiune în dreptul englez.
Dna. Pretty dorește să obțină ajutorul soțului său pentru a-și pune capăt zilelor, însă Directorul
Procuraturii Publice (DPP), în ciuda solicitărilor ei, refuză să își ia angajamentul de a nu îl urmări pe
acesta din urmă.
În petiția sa din 21.12.2001 doamna Pretty invocă încălcarea articolului 2 din Convenție pledând în
sensul că este dreptul fiecărui individ să decidă dacă vrea să traiască deci și dreptul corolar al dreptului la
viață, dreptul la moarte, este în egală măsură garantat și astfel statul ar fi avut obligația de a amenda
dreptul intern pentru a-i permite să-și exercite această facultate. Mai mult, bazându-se pe articolul 3
(interzicerea torturii) s-a afirmat că statul britanic nu numai că trebuie să se abțină de la a aplica
tratamentele inumane și degradante, ci trebuie să ia măsuri pentru a proteja persoanele care se află în
jurisdicția sa de astfel de tratamente. Singura măsură care să o poată proteja pe petiționară ar fi fost, în
opinia ei, luarea unui angajament din partea DPP de a nu-l urmări pe dl. Pretty în eventualitatea cazului în
care își ajută soția să se sinucidă.
Petiționara afirmă în continuare că articolul 8 îi recunoaște dreptul la autodeterminare, iar în refuzul
DPP de a-și lua angajamentul solicitat de ea, alături de lipsa unei dispoziții legale care să autorizeze
sinuciderea asistată suntem în prezența unei atingeri a dreptului de a-și exprima convingerile, în sensul
garantat de articolul 9.
În sfârșit, invocând articolul 14, petiționara susține că interdicția sinuciderii asistate reprezintă o
discriminare față de indivizii care nu se pot sinucide fără ajutor.
Hotărârea din 29.04.2002
În jurisprudența sa în materie, Curtea a pus constant accentul pe obligația statului de a proteja viața și
deci nu este convinsă că “dreptul la viață”, în sensul garantat de articolul 2 ar putea fi interpretat, fără
distorsiuni de limbaj, ca garantând și un drept diametral opus și cu atât mai mult nu se poate crea un drept
la autodeterminare, în sensul de a oferi fiecărui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât
viața.
În consecință nu se poate deduce din articolul 2 un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu
asistența unei autorități publice și prin urmare nu a avut loc o violare a acestor dispoziții (unanimitate).
În privința articolului 3, Curtea relevă că, în speță, se recunoaște că guvernul însuși nu i-a aplicat
petiționarei nici cel mai minor rău tratament.
Articolul 3 trebuie interpretat în armonie cu articolul 2, acesta din urmă consacrând în primul rând o
interzicere a recurgerii la forță la fel ca și interzicerea oricărui comportament care ar putea provoca
decesul unei ființe umane și nu conferă individului un drept de a-i pretinde statului să-i permită sau să-i
faciliteze decesul.
A admite obligația pozitivă care, potrivit petiționarei, apasă asupra statului, ar însemna  obligarea
acestuia să-și dea girul pentru niște acte care urmăresc să întrerupă viața, obligație care nu poate fi dedusă
din articolul 3. Acesta din urmă nu face să apese asupra statului nici un fel de obligație pozitivă în
materie, și nu a fost deci violat (unanimitate).

6
 Petiționara este împiedicată prin lege să-și exercite alegerea de a evita ceea ce, în ochii săi, va constitui
un sfârșit de viață nedemn si penibil. Curtea nu poate exclude faptul că aceasta reprezintă o atingere adusă
dreptului celei interesate la respectarea vieții sale private în sensul garantat de articolul 8 (1).
Curtea reamintește că, pentru a se concilia cu paragraful 2 al articolului 8 o ingerință în exercitarea
unui drept garantat de acesta trebuie să fie prevăzută de lege, inspirata de scopuri legitime și necesară
într-o societate democratică.
Problema care se desprinde din argumentarea părților este cea a necesității ingerinței, dezbaterea
purtând preponderent asupra proporționalității acesteia.
Curtea consideră că statele au dreptul de a controla, prin intermediul dreptului, acticitățile care
prejudiciază viața și securitatea celorlalți.
De asemenea, Curtea estimează că natura generală a interzicerii sinuciderii asistate nu este
disproporționată, și că nu este arbitrar ca dreptul sa reflecte importanța dreptului la viață interzicând
sinuciderea asistată.
În egală măsură nu este nimic disproporționat nici în refuzul DPP de a-și lua anticipat angajamentul de
a-l exonera, pe dl. Pretty, de orice urmărire.
Datorită faptului că ingerița in discuție poate trece drept justificată și necesară într-o societate
democratică pentru protecția drepturilor celorlalți, Curtea decide că nu a avut o violare a articolului 8
(unanimitate).
Învinuirile aduse de petiționară nu se raportează la o formă de manifestare a unei religii sau a unei
convingeri legate de un cult, de învățământ, de practici ori de îndeplinire a unor rituri în sensul celei de-a
doua fraze a paragrafului 1 din articolul 9. Termenul de “practici” utilizat în articolul 9 paragraful 1 nu
acoperă orice act motivat sau influențat de religie sau de o convingere. În ciuda faptului că argumentele
petiționarei reflectă aderarea sa la principiul autonomiei personale, ele nu constituie decât o reformulare a
acuzației formulate în baza articolului 8.
Curtea a ajuns la concluzia că articolul 9 nu a fost încălcat (unanimitate).
În privința articolului 14, există pentru Curte o justificare obiectivă și rezonabilă privind lipsa unei
distincții juridice între persoanele care sunt fizic capabile să se sinucidă și cele care nu o pot face fără
ajutor. Delimitarea celor două categorii este, adesea, foarte îngustă, iar a încerca să înscrii in lege o
excepție referitoare la persoanele considerate a nu fi capabile să se sinucidă ar zgudui serios protecția
vieții. Prin urmare nu s-a petrecut o violare a articolului 14 (unanimitate).

7
 Haas împotriva Elveției, 20 ianuarie 2011 (Hotărârea Camerei)
Această cauză a ridicat problema dacă, în virtutea dreptului la respectarea vieții private, statul ar fi
trebuit să se asigure că o persoană bolnavă, care intenționa să se sinucidă putea obține o substanță letală
(pentobarbital de sodiu) fără rețetă medicală, prin derogare de la lege, pentru a avea posibilitatea de a-și
pune capăt vieții fără durere și fără risc de eșec. Reclamantul – care suferea de o gravă tulburare afectivă
bipolară de aproximativ 20 de ani și considera că, în consecință, nu mai putea trăi într-un mod demn – a
susținut că dreptul său de a-și pune capăt vieții într-un mod sigur și demn a fost încălcat în Elveția ca
urmare a condițiilor care trebuiau îndeplinite – și pe care nu le întrunea – pentru a putea obține substanța
menționată.
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieții private) din Convenție,
constatând că, chiar și în ipoteza că statele aveau o obligație pozitivă de a lua măsuri pentru a înlesni
sinuciderea în mod demn, autoritățile elvețiene nu au încălcat această obligație în cazul reclamantului.
Curtea a observat, în special, că statele membre ale Consiliului Europei sunt departe de a ajunge la un
consens în privința dreptului unei persoane de a alege cum și când să-și pună capăt vieții. Deși înlesnirea
sinuciderii a fost dezincriminată (cel puțin parțial) în unele state membre, marea lor majoritate par să
acorde o mai mare importanță protejării vieții persoanei decât dreptului de a-i pune capăt. Curtea a
concluzionat că statele au o largă marjă de apreciere în astfel de chestiuni.
Deși a admis, de asemenea, că reclamantul ar fi dorit să se sinucidă într-un mod sigur și demn și fără
dureri inutile, Curtea a considerat totuși că cerința din legislația elvețiană privind necesitatea rețetei
medicale pentru obținerea pentobarbitalului de sodiu avea un scop legitim, acela de a proteja oamenii de
luarea unor decizii pripite și de a preveni abuzurile întrucât riscurile acestora nu ar trebui să fie
subestimate într-un sistem care înlesnește accesul la sinuciderea asistată.
Curtea a considerat că cerința unei rețete, eliberate în baza unei evaluări psihiatrice aprofundate, era un
mijloc de a îndeplini obligația statelor de a institui o procedură care să permită garantarea faptului că
decizia persoanei de a-și pune capăt vieții reflecta într-adevăr libera sa voință.
În fine, cu privier la chestiunea dacă reclamantul avusese acces efectiv la o evaluare medicală care să îi
permită să obțină pentobarbital de sodiu (în caz contrar, dreptul său de a alege când și cum urma să moară
ar fi fost teoretic și iluzoriu), Curtea nu a fost convinsă de afirmația acestuia că îi fusese imposibil să
găsească un specialist care să îl ajute.