Guvernul mondial rus

26/08/2020 | ✎ Viorel Zaicu

Planeta e condusă de un guvern din umbră. Lucrătură rusească.

Deja nu mai încape îndoială. Cine se îndoiește de asta e, cel mai
probabil, un vândut și-un negaționist!
E evident, de exemplu, că socotelile guvernului mondial le face
părintele Onufri (Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr), care
intră în clasă și întreabă: „Copii, cât face doi plus doi?”
Vanecika Zalupin ridică mâna. Părintele Onufri: „Zalupin!”
Vanecika se ridică: „Părinte, doi plus doi face douăzeci şi şase.”
Părintele Onufri: „Stai jos, Zalupin. Foarte rău. Doi plus doi face
patru. Ei, în cel mai rău caz, cinci, hai, şase, hai, opt, ei, să
zicem – doisprezece, la urma urmelor. Însă în niciun caz nu face
douăzeci şi şase, cap pătrat!”
Alt membru de vază trebuie să fie Ceașkin (Ilia Ehrenburg, Și a
fost ziua a doua), care, într-o ședință din bibliotecă, strigă:
„Tovarăși, trebuie să murim, dar să apărăm revoluția!” Când o
femeie mărunțică, o oarecare Natalia Petrovna, îi atrage atenția
că în spate sunt niște soldați care fumează, deci trebuie dați
afară, pentru că ar putea izbucni un incendiu în orice moment,
Ceașkin o repede mânios: „Tovarășă, nu ești la subiect!”
Recunoaștem în fiecare zi câte un Kiriuha (Cehov, Stepa), care
spune despre țara lui că e „capul lumii întregi”, făcându-l pe
autor să remarce duios: „Ecoul stepei îi repetă vorbele,
ducându-le în depărtări, de parcă însăși prostia ar fi trecut, cu
roțile ei grele, peste întinderile fără de sfârșit.”
De la Gogol se trag o mulțime de ortaci, în frunte cu Akaki
Akakievici (Mantaua), căruia gândirea îi provoacă transpirație,
așa că, decât să gândească puțin, preferă să copieze
(documente). Și nu găsim peste tot oameni de ispravă deduși din
Cicikov (Suflete moarte), cel „prost croit, dar bine cusut”? Ori
câte-un Funt, președintele de profesie al lui Ilf & Petrov (Vițelul
de aur), în capul căruia se sparg toate după ce se împute
treaba?
Și câți alții n-ar intra în guvernul ăsta. Inginerul lui Axionov
(Peisaj de hârtie) care îi scrie lui Brejnev ba o scrisoare fără
substantive, ba una fără verbe. Omul nou cugetător al lui
Platonov (Cevengur), care observă prompt că, democratic
vorbind, când cei mai mulți sunt analfabeți se poate ajunge ca
aceștia „să hotărască să-i dezveţe de litere pe ştiutorii de carte
– întru egalitatea generală… cu atât mai mult cu cât să-i dezveţi
pe câţiva de ştiinţa de carte e mai la îndemână decât să-i înveţi
pe toţi de la început”. Generăleasa Epancina a lui Dostoievski
(Idiotul), care știe să tragă linie — „Europa e o fantezie” –, ba
chiar și modelul de savant al lui Dostoievski (Demonii), care „în
domeniul științei nu prea a făcut el cine știe ce mare lucru, ba
mi se pare chiar că n-a făcut absolut nimic”. Ori Anna
Matveevna a lui Avercenko (Farsa lui Mecena), cea dispusă să
creadă că doar atracția terestră e responsabilă pentru cojile
ajunse pe dușumea. Molière (al lui Bulgakov — Viața
domnului Molière) își îndeamnă tovarășii de chef să amâne
înecul colectiv până dimineață, ca să nu spună lumea că au
făcut-o la beție, ci „cu capul sus, ca niște adevărați filosofi”.
Din păcate, în guvernul ăsta sunt prezenți doar tovarășii lui, cei
care după ce-și umflă capul cu vodcă descoperă că „viața e o
groapă atât de oribilă și de întunecoasă”, deci trebuie părăsită
fără întârziere.
Nu sunt ei în spatele celor care declară din zori și până-n seară
tot felul de inepții dătătoare de fiori, stabilesc ce-i de făcut,
trâmbițează statistici aberante și, în general, se opun mai
tuturor actelor umane normale? Soarele continuă să răsară și să
apună, deci planeta se învârte mai departe. Doar oamenii
așteaptă speriați să se întâmple ceva ca să poată trăi din nou.
Nimeni nu știe ce. Ori de ce.
Aleksandr Zinoviev, un filosof rus pe care occidentalii nu s-au
obosit să-l ia în seamă, scria prin 1990 (Occidentul): „Dacă este
să folosim cuvântul «prostire» – aplicat de obicei ţărilor
comuniste –, se poate constata indubitabil că, în Occident,
sistemul prostirii este incomensurabil mai puternic decât cel
care a existat în Uniunea Sovietică în perioada stalinistă sau în
cea brejneviană. Iar acest lucru este valabil nu numai pentru
cetăţenii de rând, cu totul învăluiţi în sfera acţiunii ideologice,
ci şi pentru mediul profesionist care se ocupă de studiul
fenomenelor sociale. Aproape tot ce mi s-a întâmplat să citesc,
să văd şi să aud despre Occident fie avea caracter explicit
ideologic, fie mustea de ideologie, fie impunea anumite
concluzii ideologice. De exemplu, chiar şi în banala propagandă
gazetărească, rareori puteai da peste ditirambi atât de
înflăcăraţi la adresa proprietăţii private, a capitalismului şi a
celorlalte atribute ale occidentalismului ca în cărţile lui Hayek,
Popper şi ale altor reprezentanţi ai elitei ideologice occidentale,
cu pretenţii de nivel ştiinţific suprem.”
Și tot el, premonitor și limitat de vremuri (internetul era doar o
poveste, iar telefoanele mobile aveau dimensiunile unei
cărămizi și ecran cât degetul mic): „În întreaga lume, zeci şi
chiar sute de milioane de oameni cu un nivel intelectual scăzut
conduc automobile, care sunt produsul creaţiei geniilor. Ceva
asemănător se va întâmpla şi cu aparatura promisă de
futurologi, în cazul în discuţie [intelectul artificial]. Trei
miliarde de debili mintal înarmaţi cu o tehnică fabuloasă – este
greu de imaginat un coşmar mai mare.”
Coșmarul e în toi.