Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de la Șuștra și
porunca din
ceaslov
Autor: GeorgetaPetrovici30
august 2018
Ioan Bobescu
crește albine ca pe
vremea dacilor și
are în prisacă stupi
ca acum mai bine
de 2.000 de ani. Cu leacuri străvechi, ținute sub jurământ, spune că a
alinat multe suferințe.
Zilele trecute am nimerit într-o poveste cu zâne, la Șuștra, județul Timiș. Niște albine au
crezut că sunt sora lor, după ce m-am îmbrăcat într-o alifie magică, și, în loc să înțepe
dușmanul intrat violent în prisacă, au executat dansul prieteniei pe mâna goală. Am
învățat cum făceau dacii miere și cum au inventat un soi de GPS de ajutor în identificarea
stupilor. Și, peste toate, am văzut cum leacuri străvechi, atât de vechi încât unele au fost
scrise pe piei de animale, primite sub jurământ de confidențialitate de cel ales, salvează,
zilnic, vieți. Ioan Bobescu poartă ie cusută cu modele în culorile pământului, jeans negri
și adidași de aceeași culoare. Are 66 de ani și e, probabil, ultimul apicultor din Europa
care încă are în prisacă stupi ca acum mai bine de 2.000 de ani.
Chemarea destinului
Ce nu știa micul Ioan era că soarta îi fusese
decisă de forțe necunoscute, înainte să
intre la adolescență. La 17 ani a fost pus în
fața faptului împlinit.
Era vacanța și a mers, cu familia, în vizită la
rudele mamei. Mătușa mamei le-a spus
doar atât: „El e potrivit”. Și anume, să
preia rețetarele străvechi ale altei
străbunice, cu leacuri tămăduitoare pentru orice boală: rețetele de doftoroaie ale țaței
Sanda. „Nu prea eram de acord, m-a pus să jur, pe Biblie. M-a întrebat de trei ori
„Promiți că le iei?” Iar eu nu eram sigur că pricepeam ce mi se întâmplă. Am jurat că voi
respecta poruncile din acele rețete și abia după aceea mi s-au dat niște ceasloave
imense, scrise pe piei de animale, pe pergament și pe pânză cusută pe margini. Multe
rețete erau în chirilice vechi și noi, altele în alfabet latin, dar fără să îl pot înțelege”, își
amintește Ioan Bobescu.
„Oprit vă este vouă să vă strigați priceperea”
De atunci le-a ținut ferecate. Încet, încet, a învățat să le citească și apoi a memorat
fiecare rețetă, ca și fiecare poruncă ce o însoțește. Trecuse deja de 30 de ani, adică mai
trăise încă o dată până în momentul în care a primit rețetele de doftoroaie, când a
aplicat pe el primul leac, vindecându-se de diabet. A dat leacul și unui prieten și l-a
rugat să nu spună nimănui. Evident că secretul nu a putut fi ținut. Mai apoi, era și o
poruncă în ceasloave: „Oprit vă este vouă să alungați pe orișicine bătându-vă la poarta
voastră și cerând ajutor, chiar dacă vă este dușman. Veți deschide oricui”. „Porunca
aceasta m-a îngrozit”, își amintește tămăduitorul. „Asemeni, oprit vă este vouă să vă
strigați priceperea în meșteșugul tămăduirii prin târguri. Veți răspunde totdeauna corect
când sunteți întrebat”, continuă
aceasta. „Am zis că asta e salvarea:
dacă nu mă laud, nu se află. Dar cei
care au apelat la mine au spus altora,
iar tăvălugul a început acum 10 – 15
ani”, mărturisește Ioan Bobescu.
"Suntem legaţi de albine, cu nişte fire nevăzute şi
magice"
Ţaţa Sanda
Ion Bobescu
"Ia uite ce oameni mari vin să se închine azi în casa
noastră", a spus ţaţa Sanda, privind pe fereastră, cum
un armator grec se apropia de ograda ei. Armatorul ve-
nise cu vaporul până la pontonul din Isaccea şi coborâse
din el în caleaşcă, să nu se prăfuiască, până la casa fe-
meii. Era însoţit de un copil! Urmat de o armată de
curioşi desculţi, armatorul s-a oprit la casa ţaţei Sanda
şi, prezentându-i-l pe fiul său i-a spus:
- Toată lumea, până la Brăila, te cunoaşte ca doftoroaie.
Am venit la dumneata cu lacrimi de părinte în ochi. Uite,
băiatul meu a fost la pescuit şi s-a tăiat într-o scoică,
fără să-şi dea seama. Musca a pus ou în rana lui şi toţi
medicii la care am fost spun că nu e altă cale decât să îi
taie piciorul. Salvează-l şi îţi voi plăti oricât.
Femeia s-a uitat la piciorul băiatului: "Trimite la piaţă să
cumpere o pisică neagră, da' să nu se târguiască pentru
ea. Să o taie şi să o aducă, pentru că eu nu omor
animale. Până atunci, scrie pe hârtia asta cât eşti dispus
să plăteşti şi pune-i sigiliu. Copilul rămâne aici, tu du-te
şi întoarce-te peste patru zile". Când s-a întors
armatorul, fiul său juca fotbal în curtea femeii. De două
zile era vindecat. Tot ce a putut să spună a fost că ţaţa
Sanda i-a pus carne din pisica neagră pe rană şi l-a uns
apoi cu tincturi.
- Cât să-ţi plătesc, ţaţă Sanda?, a întrebat armatorul,
fericit că băiatul nu şi-a pierdut piciorul.
- Uite hârtia cu sigiliul tău, a spus ea. Jumătate din cât ai
scris aici. Şi desfăcând foaia citi: zece kilograme de aur.
Armatorul i-a dat cinci, şi astfel, faima ei de vindecătoare
s-a întins şi mai mult decât înainte. Oameni din toată
ţara veneau la ea cu felurite boli ce nu aveau leac şi ţaţa
Sanda îi vindeca.
Apoi a început războiul, şi toţi ai ei au plecat de frica
Domnul Bobescu este un timişean cu dragoste pentru nobilele vietăţi care menţin viaţa
pe Terra și vrea să le dedice un muzeu.
Cunoscut pentru preparatele sale de leac, apicultorul s-a gândit să le ofere străinilor
care îi calcă pragul o poveste a indeletnicirii sale. A construit o clădire pe care a
început să o doteze cu diferite piese şi unelte esenţiale apiculturii.
Punctul forte al muzeului apicol la care lucrează acum timişeanul vor fi exponatele vii.
Albinele vor fi aşezate într-un acvariu de sticlă, cu stupi primitivi, dar şi de generaţie
nouă.
Mierea, leacul din bătrâni, este uitată de generaţia actuală În vremuri tot mai „bio”,
produsele apicole nu reuşesc să se ridice deasupra celor sintetice. Mierea,
propolisul sau lăptişorul de matcă rămân în urma produselor marilor companii, care
au acelaşi efect, dar sunt create în laboratoare.
Apiterapia este terapia tradiţională care foloseşte mierea, polenul, ceara, lăptişorul
de matcă, propolisul, veninul albinelor şi alte produse ce ţin de complexa alchimie a
stupului, pentru a menţine sănătatea corpului omenesc. Deşi în unele cazuri
tratamentele naturale dau rezultate cel puţin la fel de bune, produsele farmaceutice
sunt mai degrabă căutate de bolnavi pentru orice, de la o banală răceală până la
probleme mai grave. Dintr-un stup de albine pot ieşi zeci de produse, începând de la
sirop de tuse şi oţet, până la săpun, loţiuni sau creme, iar „partizanii albinelor”
consideră că efectele acestora le depăşesc pe cele ale substanţelor de sinteză.
„Produsele din miere pot înlocui cu succes pastilele, propolisul, de exemplu, este un
foarte bun antibiotic. Însă este cel mai indicat ca acestea să fie consumate în fazele
de început ale bolii, la primele simptome”, a spus Adriana Stoian, specialist şi
gestionar la o firmă apicolă. Leacul minune ignorat de lume Specialiştii consideră că
mierea poate înlocui cu succes orice medicament care se poate găsi în farmacii.
„Produsele apicole au un efect extraordinar, unele sunt chiar medicamente în
adevăratul sens al cuvântului. Aproape toate bolile pot fi tratate prin apiterapie,
începând de la răceală şi până la cancer. Eu însumi sunt un diabetic vindecat cu
produse apicole”, Ion Bobescu, considerat a fi unul dintre cei mai buni apicultori din
Banat. „Orice fel de miere, pusă pe o rană sau arsură, cicatrizează foarte bine.
Calciul sau magneziul din miere se asimilează mult mai bine decât cel luat sub
formă de pastile, care este în mare parte eliminat imediat. Polenul este cea mai
bună proteină pentru corpul uman, mierea ne dă absolut toate vitaminele, de la A la
P”, a exemplificat Ion Bobescu.
Trei încercări am făcut până să reuşesc a-l întâlni pe omul care îşi dedică viaţa
stupinei, preluând de la albine vigoarea tinereţii şi agerimea minţii. Ioan Bobescu s-a
născut, acum 64 de ani, într-o familie de apicultori, iar discuţiile se purtau, cum
altfel?, în jurul familiilor de albine. În perioadele de repaos, în special iarna, ascultau
muzică populară, mergeau la clacă şi spuneau snoave. Viaţa era grea; tatăl abia
prididea ca, din tâmplărie, să adune bani cât să ajungă pentru nevoile casei. Mama
muncea pe rupte, mai abitir decât orice bărbat. Asta l-a pus pe gânduri. După
terminarea şcolii gimnaziale, tatăl l-a îndemnat să se facă instalator, dar el a văzut
cât de greu se lucra în meseria asta şi ce murdari erau după o intervenţie la o
instalaţie sanitară. Mama i-a sugerat să se angajeze în telecomunicaţii, ca fratele
său. El a cerut să meargă la „Electromotor”, să vadă ce lucrează oamenii acolo. I-ar
fi plăcut să devină sculer-matriţer. A dat examen la şcoala profesională, dar comisia
medicală l-a respins. A urmat liceul „C.D.Loga” din Timişoara, cel mai bun, cu
gândul ca el însuşi să devină cel mai bun în profesie. Încă din şcoală, a încercat să-
şi facă un heleşteu. Avea nevoie de bani, şi nu puţini, pentru a reuşi. A urmat un
curs de calificare, s-a angajat strungar la Uzina Mecanică Timişoara şi, dintr-un
salariu de 640 de lei a scos... 5.000 de lei. După ce a adunat bani să-şi deschidă
drum spre marea reuşită, în peregrinările sale prin câteva sate de munte, a întâlnit o
localitate părăsită, pe nume Topla. Doar o familie de bătrâni a mai rămas; semn că
satul nu murise de tot. Multe case vechi, fermecător de frumoase şi ieftine, erau
încă în picioare. Şi acum îi pare rău că nu le-a cumpărat, în ideea amenajării unui
sat de vacanţă. Fiecare casă, gândea el atunci, va avea stupi, capre, ouă în cuibar
şi o grădină cu de toate. Era în vara lui 1977. S-a întors la Timişoara, a cumpărat
toate ziarele şi a citit ce vindeau oamenii la vremea aceea. Un anunţ i-a atras în
mod special atenţia. Într-o oră a ajuns la casa cu pricina, în comuna Săcălaz. De
cum a intrat, stăpânul casei l-a întrebat: Ce doreşti? Stupi. Dragă, tu n-ai venit
pentru asta! Arată-mi-i!, i-a zis. Peretele întreg al unei dependinţe din lemn, situată
în spatele casei, era stupină. Una atât de dichisită cum nu mai văzuse până atunci.
A deschis un stup şi a rămas uluit. Era blocat cu miere. Cât ceri pe stupina asta?
Pentru prima dată în viaţă m-am înşelat!, i-a spus cel în cauză. Tu chiar vrei s-o
cumperi. Dacă îţi cer 10.000 de lei e mult? Nu-i am. Dar las 1.000 de lei avans.
Dacă nu vin în câteva zile, banii rămân ai dumitate. Câţi bani ai de toţi? 2.500. Am
strâns de la prieteni diferenţa până la 9.000. Tatăl nu i-a dat niciun ban. Întâi să-i
câştigi, apoi să ceri împrumut pentru pornire. După trei zile s-a înfiinţat la
proprietarul stupinei, un neamţ dintr-o bucată şi, cu inima strânsă, i-a spus că a
adunat cei 9.000 de lei, dar nu şi mia pentru transport. Promit că, într-o săptămână,
aduc diferenţa. Nu-i nevoie să mai vii. Să ai noroc de ei! Ajuns acasă, tatăl l-a ajutat
să stoarcă mierea, dar i-a cerut să pornească în pastoral, că dacă i se prăpădesc
stupii nu va avea bani nici să-i înmormânteze. Mama doar ce fusese externată, cu
un diagnostic sever; au externat-o să nu moară în spital. În halul acela de suferinţă,
l-a ajutat să încarce stupii şi l-a însoţit dincolo de Băile Herculane, pe nişte
povârnişuri de munte. Aşa a început apicultura. În scurt timp, atinsese performanţe
greu de înţeles, prin îmbunătăţiri şi adaptări la nivelul stupului şi al ustensilelor de
lucru. Albinele lui Realitatea de lângă noi S`n`tate [i vigoare din t`ria stupului sunt
dresate să se comporte civilizat; nu foloseşte mască sau fum spre a le pune sub
ascultare. E răspunsul lor la gentileţea comportamentului său cu ele. Le cere să-i
îndeplinească, întocmai, comenzile. De pildă, le-a învăţat când să roiască, apoi să
lucreze „în forţă”, spre a aduce stupul nou format la nivelul unuia gata consolidat.
Stupii săi au un sistem cu balamale, cât să poată lucra la ei fără să deranjeze
albinele, mulţi având coşuri împletite, unde albinele îşi construiesc, degrabă, fagurii.
Albinele mele îmi îndeplinesc toate dorinţele. Iată una dintre ele! Îmi arată un borcan
plin cu faguri, pe care chiar ele i-au construit înlăuntrul său. Altfel cum i-aş fi putut
eu clădi la modul acesta? Sunt 15 kg de miere aici. Vă place? Este de-a dreptul
uimitor. Eu mă raportez la stupărit ca la o artă. Ceea ce fac eu este dincolo de
practică şi de corectitudine. Este un mod distins de a preţui albinele. A combinat
câteva plante cu produse ale stupului şi i-a dat mamei să le ia ca medicament.
Miracol! În trei zile, s-a pus pe picioare. Reţineţi: Trei zile a durat perioada sa de
convalescenţă! A moştenit de la bunica din partea tatălui câteva cărţi vechi cu reţete
şi proceduri pentru o mulţime de boli. Sunt scrise într-o limbă arhaică, mai mult
slavonă decât română. A gândit o listă cu alimente potrivite fiecărei luni. A făcut
mulţi bani încă din primul an. Şi-a cumpărat un ARO, apoi un... autobuz, pe care l-a
transformat în casă pentru albine şi doar cabina din faţă era a lor. După trei ani, a
renunţat la serviciu şi s-a dedicat, cu zi - cu noapte, s t u p ă r i t u l u i . Şi-a
cumpărat o locuinţă la Şuştra, pe care a amenajat-o cu suflet şi pricepere, să se
simtă, cu adevărat, acasă. Dar veniturile din vânzarea mierii scăzuseră simţitor, aşa
că s-a văzut nevoit să diversifice producţia. Oferea kilogramul de miere cu acelaşi
preţ, laolaltă cu 100 g polen. În doi ani, a crescut producţia de polen de la 300 kg la
3, 5 tone. Vinde produse apicole direct de acasă: 15 tipuri de miere (25-50 lei/kg), 5
de polen (60 lei/ kg), propolis (600 lei/kg şi tinctură la 1 leu/ml), păstură (300 lei/kg),
lăptişor de matcă (3 lei/g), apilarnil (2, 5 lei/g). Dar, mai presus de toate, sunt
remediile obţinute în baza vechiului reţetar al bunicii. Le prepară în condiţii bune, cu
aparatură modernă şi personal calificat. Vin oameni din toată lumea, cu sănătatea la
pământ, având speranţa că mama natură, dimpreună cu devoţiunea celui rânduit a-i
ajuta pe marii disperaţi, fac minuni în a-şi redobândi vigoarea şi puterea de viaţă. El,
Ioan Bobescu, mare iubitor de albine şi de oameni, le spune aşa: Fraţilor, nu vă
uitaţi la mine ca la un vrăjitor! Eu sunt un om ca voi toţi. Poate doar pasiunea
înnăscută de a făuri leacuri din plante şi din stup sămi confere harul de a transforma
lacrimi amare în lacrimi de bucurie. Ochii mei au strălucit, cu 50 de ani în urmă,
lacrimi mari şi ostenite, lacrimi neplânse, la vestea că mama mea se prăpădeşte.
Amândoi am trăit o străluminare tainică, dar şi o tristeţe topită-n lacrimi de mâhnire.
Ceva ne îndemna să nu disperăm, iar altceva, dacă nu cumva Cineva, ne întărea în
credinţa că viaţa va renaşte cu mai multă vigoare; fie şi sub semnul jertfei. Părea o
confuzie, o amăgire, un balans între lumină şi întuneric. Dar, mai presus de toate, în
final, o rază de lumină urma să împrăştie umbra morţii. Am simţit la fel, amândoi,
fără să ne-o spunem. Credinţa aceasta, întărită de o viziune desprinsă, pare-se, din
lumea de dincolo de noi, ne-a ajutat să răzbim. Gândiţi-vă că mama mea a continuat
să trăiască o jumătate de veac şi să-mi fie alături, de mare ajutor! Credeţi, aşadar,
că veţi putea birui pasărea umedă a morţii şi începeţi să vă acordaţi spiritul şi fizicul
la nevoia de schimbare! Doar astfel veţi învinge boala! Să simţiţi aburii biruinţei! Atât
de mult să vă schimbaţi, până în cel mai ascuns ungher al fiinţei voastre! De la gând
pornesc toate. Schimbaţi, aşadar, alimentaţia, faceţi mişcare, beţi suficientă apă,
oferiţi-vă condiţii pentru somn odihnitor. Ele toate alcătuiesc un întreg. Pe fondul
acesta, produsele mele vă vor veni ca o mănuşă. Altfel, veţi încerca, dar reuşita
rămâne doar o iluzie. Atâta vreme cât nu îi daţi viaţă. Pentru că vindecarea vine de
la Dumnezeu, iar lucrarea Lui se face prin oameni; prin dvs., cei care veniţi la mine
şi îmi cereţi ajutorul. Dacă aceşti doi factori se întâlnesc şi acţionează împreună, vă
vindecaţi. Miracolele nu cad din cer. Ele se produc dacă omul e pregătit pentru asta.
Toate ni se întâmplă după cum merităm. Aşadar, ajutaţi-mă să vă ajut! Se ridică de
pe scaun cu rapiditatea unui atlet şi ia un borcan cu miere de păducel. Îmi dă să
gust. Nu vă pot descrie cât de parfumată este. O păstrează în bidoane ceruite, spre
a nu lua contact cu aluminiul, metal toxic. Scoate din congelator trei caserole cu
polen. Este atât de plăcut la gust, încât cred că visez. Îi cer un preparat care să mă
ajute să pot dormi şi un altul, pentru un prieten drag, să renunţe la viciul fumatului.
Îmi arată stupina, laboratorul, muzeul apicol. Fac poze, răsfoiesc registrul cu mesaje
de la oameni care s-au vindecat de boli grele: anxietate, varice, ulcer varicos,
infertilitate, zona zoster, pietre la fiere şi la rinichi, insuficienţă renală, hipertensiune
arterială, diabet zaharat, hepatită, psoriazis, cancer. La poartă, se anunţă cinci
persoane de la Bucureşti şi cer să fie primite de Ioan Bobescu, omul care îi poate
ajuta, aşa cum a făcut-o cu atâţia alţii. Îi strâng mâna şi citesc în privirea lui un licăr
de încredere că viaţa triumfă. Dacă înţelegem să ne unim forţele şi să invităm zorii
sănătăţii să răsară acolo unde fantasma morţii şi-a întins, ameninţător, ca iminentă,
fiara neadormită. Să nu-i îngăduim a îndesa încă o fiinţă în genunea de dincolo de
viaţă! La bună vedere, domnule Ioan Bobescu! Aveţi nădejde, oameni buni, există
vindecare! Să aveţi parte de bine! Dar, mai presus de orice, aveţi grijă de sănătate,
că-i mai bună decât toate! C. TOPOLEANU
Trei încercări am făcut până să reuşesc a-l întâlni pe omul care îşi dedică viaţa
stupinei, preluând de la albine vigoarea tinereţii şi agerimea minţii. Ioan Bobescu s-a
născut, acum 64 de ani, într-o familie de apicultori, iar discuţiile se purtau, cum
altfel?, în jurul familiilor de albine. În perioadele de repaos, în special iarna, ascultau
muzică populară, mergeau la clacă şi spuneau snoave. Viaţa era grea; tatăl abia
prididea ca, din tâmplărie, să adune bani cât să ajungă pentru nevoile casei. Mama
muncea pe rupte, mai abitir decât orice bărbat. Asta l-a pus pe gânduri. După
terminarea şcolii gimnaziale, tatăl l-a îndemnat să se facă instalator, dar el a văzut
cât de greu se lucra în meseria asta şi ce murdari erau după o intervenţie la o
instalaţie sanitară. Mama i-a sugerat să se angajeze în telecomunicaţii, ca fratele
său. El a cerut să meargă la „Electromotor”, să vadă ce lucrează oamenii acolo. I-ar
fi plăcut să devină sculer-matriţer. A dat examen la şcoala profesională, dar comisia
medicală l-a respins. A urmat liceul „C.D.Loga” din Timişoara, cel mai bun, cu
gândul ca el însuşi să devină cel mai bun în profesie. Încă din şcoală, a încercat să-
şi facă un heleşteu. Avea nevoie de bani, şi nu puţini, pentru a reuşi. A urmat un
curs de calificare, s-a angajat strungar la Uzina Mecanică Timişoara şi, dintr-un
salariu de 640 de lei a scos... 5.000 de lei. După ce a adunat bani să-şi deschidă
drum spre marea reuşită, în peregrinările sale prin câteva sate de munte, a întâlnit o
localitate părăsită, pe nume Topla. Doar o familie de bătrâni a mai rămas; semn că
satul nu murise de tot. Multe case vechi, fermecător de frumoase şi ieftine, erau
încă în picioare. Şi acum îi pare rău că nu le-a cumpărat, în ideea amenajării unui
sat de vacanţă. Fiecare casă, gândea el atunci, va avea stupi, capre, ouă în cuibar
şi o grădină cu de toate. Era în vara lui 1977. S-a întors la Timişoara, a cumpărat
toate ziarele şi a citit ce vindeau oamenii la vremea aceea. Un anunţ i-a atras în
mod special atenţia. Într-o oră a ajuns la casa cu pricina, în comuna Săcălaz. De
cum a intrat, stăpânul casei l-a întrebat: Ce doreşti? Stupi. Dragă, tu n-ai venit
pentru asta! Arată-mi-i!, i-a zis. Peretele întreg al unei dependinţe din lemn, situată
în spatele casei, era stupină. Una atât de dichisită cum nu mai văzuse până atunci.
A deschis un stup şi a rămas uluit. Era blocat cu miere. Cât ceri pe stupina asta?
Pentru prima dată în viaţă m-am înşelat!, i-a spus cel în cauză. Tu chiar vrei s-o
cumperi. Dacă îţi cer 10.000 de lei e mult? Nu-i am. Dar las 1.000 de lei avans.
Dacă nu vin în câteva zile, banii rămân ai dumitate. Câţi bani ai de toţi? 2.500. Am
strâns de la prieteni diferenţa până la 9.000. Tatăl nu i-a dat niciun ban. Întâi să-i
câştigi, apoi să ceri împrumut pentru pornire. După trei zile s-a înfiinţat la
proprietarul stupinei, un neamţ dintr-o bucată şi, cu inima strânsă, i-a spus că a
adunat cei 9.000 de lei, dar nu şi mia pentru transport. Promit că, într-o săptămână,
aduc diferenţa. Nu-i nevoie să mai vii. Să ai noroc de ei! Ajuns acasă, tatăl l-a ajutat
să stoarcă mierea, dar i-a cerut să pornească în pastoral, că dacă i se prăpădesc
stupii nu va avea bani nici să-i înmormânteze. Mama doar ce fusese externată, cu
un diagnostic sever; au externat-o să nu moară în spital. În halul acela de suferinţă,
l-a ajutat să încarce stupii şi l-a însoţit dincolo de Băile Herculane, pe nişte
povârnişuri de munte. Aşa a început apicultura. În scurt timp, atinsese performanţe
greu de înţeles, prin îmbunătăţiri şi adaptări la nivelul stupului şi al ustensilelor de
lucru. Albinele lui Realitatea de lângă noi S`n`tate [i vigoare din t`ria stupului sunt
dresate să se comporte civilizat; nu foloseşte mască sau fum spre a le pune sub
ascultare. E răspunsul lor la gentileţea comportamentului său cu ele. Le cere să-i
îndeplinească, întocmai, comenzile. De pildă, le-a învăţat când să roiască, apoi să
lucreze „în forţă”, spre a aduce stupul nou format la nivelul unuia gata consolidat.
Stupii săi au un sistem cu balamale, cât să poată lucra la ei fără să deranjeze
albinele, mulţi având coşuri împletite, unde albinele îşi construiesc, degrabă, fagurii.
Albinele mele îmi îndeplinesc toate dorinţele. Iată una dintre ele! Îmi arată un borcan
plin cu faguri, pe care chiar ele i-au construit înlăuntrul său. Altfel cum i-aş fi putut
eu clădi la modul acesta? Sunt 15 kg de miere aici. Vă place? Este de-a dreptul
uimitor. Eu mă raportez la stupărit ca la o artă. Ceea ce fac eu este dincolo de
practică şi de corectitudine. Este un mod distins de a preţui albinele. A combinat
câteva plante cu produse ale stupului şi i-a dat mamei să le ia ca medicament.
Miracol! În trei zile, s-a pus pe picioare. Reţineţi: Trei zile a durat perioada sa de
convalescenţă! A moştenit de la bunica din partea tatălui câteva cărţi vechi cu reţete
şi proceduri pentru o mulţime de boli. Sunt scrise într-o limbă arhaică, mai mult
slavonă decât română. A gândit o listă cu alimente potrivite fiecărei luni. A făcut
mulţi bani încă din primul an. Şi-a cumpărat un ARO, apoi un... autobuz, pe care l-a
transformat în casă pentru albine şi doar cabina din faţă era a lor. După trei ani, a
renunţat la serviciu şi s-a dedicat, cu zi - cu noapte, s t u p ă r i t u l u i . Şi-a
cumpărat o locuinţă la Şuştra, pe care a amenajat-o cu suflet şi pricepere, să se
simtă, cu adevărat, acasă. Dar veniturile din vânzarea mierii scăzuseră simţitor, aşa
că s-a văzut nevoit să diversifice producţia. Oferea kilogramul de miere cu acelaşi
preţ, laolaltă cu 100 g polen. În doi ani, a crescut producţia de polen de la 300 kg la
3, 5 tone. Vinde produse apicole direct de acasă: 15 tipuri de miere (25-50 lei/kg), 5
de polen (60 lei/ kg), propolis (600 lei/kg şi tinctură la 1 leu/ml), păstură (300 lei/kg),
lăptişor de matcă (3 lei/g), apilarnil (2, 5 lei/g). Dar, mai presus de toate, sunt
remediile obţinute în baza vechiului reţetar al bunicii. Le prepară în condiţii bune, cu
aparatură modernă şi personal calificat. Vin oameni din toată lumea, cu sănătatea la
pământ, având speranţa că mama natură, dimpreună cu devoţiunea celui rânduit a-i
ajuta pe marii disperaţi, fac minuni în a-şi redobândi vigoarea şi puterea de viaţă. El,
Ioan Bobescu, mare iubitor de albine şi de oameni, le spune aşa: Fraţilor, nu vă
uitaţi la mine ca la un vrăjitor! Eu sunt un om ca voi toţi. Poate doar pasiunea
înnăscută de a făuri leacuri din plante şi din stup sămi confere harul de a transforma
lacrimi amare în lacrimi de bucurie. Ochii mei au strălucit, cu 50 de ani în urmă,
lacrimi mari şi ostenite, lacrimi neplânse, la vestea că mama mea se prăpădeşte.
Amândoi am trăit o străluminare tainică, dar şi o tristeţe topită-n lacrimi de mâhnire.
Ceva ne îndemna să nu disperăm, iar altceva, dacă nu cumva Cineva, ne întărea în
credinţa că viaţa va renaşte cu mai multă vigoare; fie şi sub semnul jertfei. Părea o
confuzie, o amăgire, un balans între lumină şi întuneric. Dar, mai presus de toate, în
final, o rază de lumină urma să împrăştie umbra morţii. Am simţit la fel, amândoi,
fără să ne-o spunem. Credinţa aceasta, întărită de o viziune desprinsă, pare-se, din
lumea de dincolo de noi, ne-a ajutat să răzbim. Gândiţi-vă că mama mea a continuat
să trăiască o jumătate de veac şi să-mi fie alături, de mare ajutor! Credeţi, aşadar,
că veţi putea birui pasărea umedă a morţii şi începeţi să vă acordaţi spiritul şi fizicul
la nevoia de schimbare! Doar astfel veţi învinge boala! Să simţiţi aburii biruinţei! Atât
de mult să vă schimbaţi, până în cel mai ascuns ungher al fiinţei voastre! De la gând
pornesc toate. Schimbaţi, aşadar, alimentaţia, faceţi mişcare, beţi suficientă apă,
oferiţi-vă condiţii pentru somn odihnitor. Ele toate alcătuiesc un întreg. Pe fondul
acesta, produsele mele vă vor veni ca o mănuşă. Altfel, veţi încerca, dar reuşita
rămâne doar o iluzie. Atâta vreme cât nu îi daţi viaţă. Pentru că vindecarea vine de
la Dumnezeu, iar lucrarea Lui se face prin oameni; prin dvs., cei care veniţi la mine
şi îmi cereţi ajutorul. Dacă aceşti doi factori se întâlnesc şi acţionează împreună, vă
vindecaţi. Miracolele nu cad din cer. Ele se produc dacă omul e pregătit pentru asta.
Toate ni se întâmplă după cum merităm. Aşadar, ajutaţi-mă să vă ajut! Se ridică de
pe scaun cu rapiditatea unui atlet şi ia un borcan cu miere de păducel. Îmi dă să
gust. Nu vă pot descrie cât de parfumată este. O păstrează în bidoane ceruite, spre
a nu lua contact cu aluminiul, metal toxic. Scoate din congelator trei caserole cu
polen. Este atât de plăcut la gust, încât cred că visez. Îi cer un preparat care să mă
ajute să pot dormi şi un altul, pentru un prieten drag, să renunţe la viciul fumatului.
Îmi arată stupina, laboratorul, muzeul apicol. Fac poze, răsfoiesc registrul cu mesaje
de la oameni care s-au vindecat de boli grele: anxietate, varice, ulcer varicos,
infertilitate, zona zoster, pietre la fiere şi la rinichi, insuficienţă renală, hipertensiune
arterială, diabet zaharat, hepatită, psoriazis, cancer. La poartă, se anunţă cinci
persoane de la Bucureşti şi cer să fie primite de Ioan Bobescu, omul care îi poate
ajuta, aşa cum a făcut-o cu atâţia alţii. Îi strâng mâna şi citesc în privirea lui un licăr
de încredere că viaţa triumfă. Dacă înţelegem să ne unim forţele şi să invităm zorii
sănătăţii să răsară acolo unde fantasma morţii şi-a întins, ameninţător, ca iminentă,
fiara neadormită. Să nu-i îngăduim a îndesa încă o fiinţă în genunea de dincolo de
viaţă! La bună vedere, domnule Ioan Bobescu! Aveţi nădejde, oameni buni, există
vindecare! Să aveţi parte de bine! Dar, mai presus de orice, aveţi grijă de sănătate,
că-i mai bună decât toate! C. TOPOLEANU
Propolisul poate avea culori de la galben deschis și până la brun închis, în funcție de
plantele de pe care a fost colectat. Inițial, s-a crezut despre propolis că este un simplu
material de construcții pentru stup. Savanții greci ai antichității sunt cei care l-au bo-
tezat astfel, pro însemnând partea din față, iar polis însemnând cetate. În traducere
liberă, așadar, propolis s-ar traduce ca: apărătorul cetății. Aceasta, deoarece albinele
folosesc acest produs pentru izolarea stupului de infecții, apă și pentru astuparea
stricăciunilor. Egiptenii au observat primii că albinele, pur și simplu, mumifică in-
sectele, rozătoarele și șerpii care le invadează stupul, cu ajutorul acestui produs api-
col. Ca atare, medicii lor au folosit propolisul pentru dezinfectare, dar și pentru
îmbălsămarea mumiilor. Ulterior, medicii greci și romani l-au folosit ca produs de
igienă orală, ca antiseptic și vindecător în tratamentul rănilor. De acum mii de ani,
propolisul era prescris pentru terapia locală a arsurilor cutanate, dar și pentru
vindecarea leziunilor mucoaselor.
Încă din al doilea Război Mondial, medicii ruși au observat proprietățile antibiotice
uimitoare ale propolisului. Ei l-au folosit în premieră, cu un succes surprinzător, în
tratarea unor infecții, de la tuberculoza pulmonară și până la dizenterie. În anii 70, s-a
observat că propolisul distruge aproape orice microorganism, nu doar bacteriile. Viru-
șii, fungii patogeni sau chiar paraziți periculoși, cum ar fi protozoarele ori amibele, nu
rezistă acțiunii propolisului.
Tinctura de propolis
Este cea mai cunoscută formă de extracție din acest produs apicol. Casnic, se obține
din 100 ml de alcool alimentar cât mai pur, în care se pun 20 grame de propolis.
Industrial, tinctura se obține dintr-un alcool alimentar cu un grad de puritate foarte
apropiat de 100%. În aceste condiții, se poate dizolva propolis și într-o proporție de 2-
2,5 ori mai mare decât casnic, ceea ce îi crește considerabil forța terapeutică. Din
păcate, toate tipurile de tinctură sunt dificil de administrat la copii, persoane cu
probleme hepatice, care sunt sub tratament cu antibiotice ori au diverse
contraindicații la alcool. Mai mult, această tinctură se ia de regulă în apă (o linguriță în
100 ml de apă), ceea ce inactivează propolisul într-o foarte mare măsură. De aceea,
cea mai bună formă de administrare internă a propolisului este în miere, după cum
vom vedea.
Încă din anii ‘70, înainte să apară criza bacteriilor care nu răspund la tratament,
oamenii de știință au testat propolisul ca antibiotic. Astfel, s-a demonstrat că
propolisul este un antibacterian natural eficient. Mai târziu, s-a observat un lucru
neașteptat: efectul antibioticelor de sinteză este mult amplificat de ingerarea
propolisului. Se vorbește chiar de o sinergie dintre antibiotice și propolis. Bacteriile
rezistente la doze foarte mari dintr-un antibiotic de sinteză sunt distruse atunci când,
pe lângă antibioticul respectiv, luat în doze normale, este adăugat și propolisul. Așa-
dar, pe perioada tratamentului cu antibiotice, este recomandat să luăm câte o
linguriță cu propolis în miere, de patru ori pe zi. Nu se recomandă tinctura de propolis,
alcoolul concentrat din aceasta putând inactiva antibioticele. Combinația antibiotice +
propolis se recomandă în cazul cistitelor, nefritelor, bronșitelor sau pneumoniilor
rezistente la tratament. În cazul infecțiilor stafilococice ale pielii, propolisul în miere se
poate aplica direct pe locul afectat.
Herpes
Cancer
În cazul cancerului bucal (inclusiv cancer la limbă), propolisul în miere se ia de 6-8 ori
pe zi, câte jumătate de linguriță, care se ține în gură cât mai mult timp, pentru a-și
exercita acțiunea terapeutică. Și în această categorie de afecțiuni, propolisul în miere
are și o acțiune inodorizantă.
Accident vascular
Precauții și contraindicații
Principala precauție a administrării propolisului este alergia la produsele apicole. Se
iau, în primele 3 zile de tratament, cantități foarte mici din acest produs, adică un vârf
de cuțit zilnic, oprindu-se administrarea propolisului în miere dacă pacientul observă
simptome cum ar fi mâncărimi în zona buco-faringiană, tulburări digestive, dificultate
în respirație şi hipersecreție pe căile respiratorii, erupţii cutanate.
Sa fie lumina! Si a fost lumina, iar o data cu ea au coborat in lumea noastra culorile.
Lumina si culorile ce o alcatuiesc au nascut spatiul (precum in Cabala), au intemeiat
lumea, au scos-o din tenebre (Post tenebras lux), i-au restituit formele si i-au insuflat
viata. Jean-Paul Roux citeaza marturia unui calugar tibetan potrivit careia oamenii
de la inceputul vremurilor se inmulteau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul
barbatului si patrundea in matricea femeii, fecundand-o. Iata de ce culorile au,
poate, intre toate insusirile materiei, cel mai bogat simbolism universal, nu doar la
nivel geografic, ci la toate palierele fiintei umane si ale cunoasterii: cosmologic,
psihologic, mistic, religios, biologic sau etic.
In afara culorilor fundamentale care construiesc lumea vizibila, ochiul uman mai
poate distinge inca cel putin 700 de nuante. In functie de epoca sau de tara, oamenii
le-au interpretat insa in chipuri diferite si, uneori, le-au conferit valori contradictorii.
Negrul, bunaoara, este, in multe culturi, o culoare a doliului si alimenteaza credintele
magice: animalele cu blana neagra sunt considerate nefaste – un caine negru
aduce moartea, gaina neagra este folosita in vrajitorie. Negrul semnifica insa la
egipteni viata eterna, inceputul dinaintea nasterii sau germinatia. In lumea islamica,
steagurile negre ale abbasizilor inseamna revolta si demnitate. Pentru musulmanii
din Spania, culoarea doliului este albul. Tot asa, verdele evoca in general natura,
prospetimea, vigoarea. In Evul Mediu, insa, el era culoarea diavolului. ?
Alb
lbul este culoarea supunerii, a disponibilitatii si a puritatii. O culoare a pacii, dar si a
mortii si renasterii. Albul – candidus – este culoarea candidatului, adica a celui care
isi va schimba conditia. Pentru criticii pictorilor impresionisti (care, dorind sa capteze
lumina, amestecau alb in fiece culoare), albul era insa cel mai palid dintre griuri.
Imaginati-va o sala de chirurgie. Tot blocul operator este alb, curat, aseptizat,
imaculat. Albul este culoarea puritatii, dar, la origine, nu era o culoare pozitiva, ci
doar una neutra, aratand ca nimic nu s-a intamplat: acesta este sensul albului
virginal – neutru, pasiv. Bisturiul chirurgului va face sa tasneasca sangele vital si va
pata cearsafurile si halatele. Tot asa, rasaritul Soarelui inroseste albeata zorilor,
moment al neutralitatii si al inceputului nedefinit. Rochia de mireasa este, de fapt,
vesmantul celei care merge spre casatorie: odata ritualul implinit, albul va lasa loc
rosului.
Negru
Negrul, ca si albul, poate insemna absenta culorii sau suma tuturor culorilor. Este,
cu alte cuvinte, o negare sau o sinteza. Dupa cum isi inchipuie infernul la nord sau
la sud, popoarele considera una dintre aceste directii ca fiind neagra. Nordul era
negru pentru azteci sau chinezi, in vreme ce, pentru mayasi, negru era sudul. Cel
mai adesea, aceasta culoare este inteleasa sub aspectul ei rece, negativ. Este
simbol al doliului resemnat, fara speranta, o culoare a penitentei si a renuntarii la
bucuriile acestei lumi. Calugarii se imbraca insa, din toate timpurile, in negru si ca
sa-si proclame credinta. Calaretul din Apocalipsa sta pe un bidiviu negru, in
crestinism Printul Intunericului este negru. Un caine rau este negru in cerul gurii, un
pesimist „isi face ganduri negre“, iar scolarii din Anglia numesc Black Monday
(Lunea neagra) ziua reinceperii cursurilor. Negru este insa si pamantul fertil,
pamantul cu mormintele din el, salas al mortilor, dar pregatind renasterea acestora.
Cuvintele din Evanghelie „Daca samanta nu va muri“ nu pot fi inchipuite fara
aceasta matca neagra, capabila sa redea viata. Negrul este sfarsit, dar si inceput.
Rosu
retutindeni, rosul este considerat un simbol al fortei, al principiului vital, al bogatiei.
El este culoarea focului si a sangelui si, la fel ca acestea, contine o ambivalenta
simbolica. Focul incalzeste, dar si mistuie, arde. Sangele inseamna viata, dar este si
durere, pentru ca da culoare ranilor. Rosul deschis este diurn, masculin, tonic, in
vreme ce rosul inchis este nocturn, feminin, tainic. Primul insufleteste, incurajeaza,
da aripi, precum rosul drapelelor, al firmelor, al ambalajelor publicitare, al fundelor
aniversare, cel de-al doilea indeamna la vigilenta sau chiar la neliniste – vezi rosul
semafoarelor ori al becului ce interzice intrarea intr-un studio foto sau
cinematografic. Tot asa, felinarul rosu de la bordelurile de pe vremuri putea sa para
o invitatie, dar implica si incalcarea unei interdictii fixate de epoca respectiva, anume
infranarea impulsurilor sexuale, a libidoului. In toate tarile comuniste, rosul a fost
recuperat drept culoare a celor oprimati, a luptei pentru propasire. Pentru cei care
au scapat de acest regim, el este, acum, sinonim al terorii. Pentru locuitorii vechii
Rome, rosul era Culoarea prin excelenta, purpura imperiala. Prin comparatie,
albastrul era pentru ei un simbol al barbariei, al natiilor neevoluate.
Albastru
intre toate culorile, albastrul este cea mai adanca (privirea patrunde in el fara sa
intalneasca vreun obstacol si poate rataci la nesfarsit), dar si cea mai imateriala,
pentru ca este alcatuita dintr-un vid acumulat (aer, apa, cristal). Vidul este rece si tot
asa este si albastrul, cea mai rece dintre culori. Oropsit de romani (care nici nu
aveau un cuvant propriu pentru a-l desemna), albastrul a fost numit in limbile
neolatine prin cuvinte imprumutate din germana (blau) sau araba (lazurd – azur). Si
in Evul Mediu, aceasta culoare a avut aceeasi soarta trista, dar incet-incet a prins sa
se afirme. Straiele Sfintei Fecioare au inceput sa fie figurate in albastru. A devenit o
culoare a Divinitatii, prin asociere cu Cerul, si multe case regale l-au folosit
emblematic. In epoca noastra, este o culoare a invingatorilor si a celor alesi (sange
albastru). Nu trebuie uitat insa ca, in multe situatii, isi pastreaza conotatiile negative.
Spunem „o frica albastra“, vorbim de faptul ca situatia a „devenit albastra“. In
germana, „a fi albastru“ inseamna a-ti pierde cunostinta. In lupta simbolica a Cerului
cu Pamantul, albastrul si albul se aliaza impotriva rosului si a verdelui.
Verde
e se intampla daca amestecam, pe o paleta, galbenul si albastrul? Galbenul reflecta
lumina rosie, verde si galbena, iar albastrul – pe cea verde, violeta si albastra. Cum
se poate observa, singura lumina comuna reflectata este verdele. Prin urmare,
amestecul rezultat va fi verde. Verdele este culoarea regnului vegetal, culoarea
primaverii si a renasterii naturii. El are o valoare mitica, e culoarea pasunilor terestre
dar si ceresti. „Erin cea verde“ era, inainte de a deveni numele Irlandei, numele
insulei preafericitilor din lumea celtica. In zilele noastre, verdele este un simbol al
dezindustrializarii, al lumii ecologice, al mediului sanatos. Greenpeace salveaza nu
doar natura, ci si oamenii. Specialistii in marketing si in comunicare au ajuns la
concluzia ca verdele este cea mai linistita culoare, neemanand bucurie sau tristete.
In societatea culorilor, verdele este ceea ce e burghezia in societatea oamenilor: o
lume satisfacuta, nemiscata. A fi verde inseamna a fi tanar; a fi roman verde nu
inseamna insa nimic bun, iar vina o poarta, cum va puteti imagina, Miscarea
Legionara. Sa nu uitam insa ca eroii omenirii sunt incoronati dintotdeauna cu frunze
verzi de laur. Divinitatile poarta aceiasi lauri, dar poleiti cu galben de aur.
Galben
ea mai calda si mai expansiva dintre culori, galbenul este culoarea aurului, a
regimului solar, culoarea in care erau invesmantati zeii. Vishnu are straie galbene,
iar oul cosmic al lui Brahma straluceste ca aurul. Galbenul este culoarea vesniciei,
asa cum aurul este metalul nemuririi. Galbenul auriu acopera solemn patrafirele
preotilor, anafornita, cadelnita si crucea. Icoanele, ca sa-si vesteasca mesajul divin,
folosesc graiul galbenului auriu. Ambivalenta culorii este insa pregnanta. Este cazul
islamului, pentru care galbenul auriu inseamna intelepciune, in timp ce galbenul
palid inchide in sine tradarea si dezamagirea. Limbajul comun a ajuns sa rastoarne
complet simbolul: sindicalistii il numesc „galben“ pe muncitorul care isi tradeaza
confratii. Acelasi izvor simbolic negativ a nascut steaua galbena aplicata evreilor in
timpul celui de-al Doilea Razboi (evreii valorizau invers semnul, in care vedeau
lumina binefacatoare a lui Iahve). In traditiile teatrale chineze, este limpede, de
asemenea, functia negativa a galbenului. Actorii se machiau in galben ca sa indice
cruzimea si fatarnicia. De altfel, in simbolistica chineza, galbenul se naste din negru.
Foto: Guliver, Corel, Photoland, Mediafax
Trei încercări am făcut până să reuşesc a-l întâlni pe omul care îşi dedică via- ţa
stupinei, preluând de la albine vigoarea tine- reţii şi agerimea minţii. Ioan Bobescu a
avut un parcurs sinuos în viaţă, ca urmare a vitregiilor pe care le-a îndurat familia şi
a hotărârilor de multe ori riscante pe care şi le-a asumat în mo- mente dificile,
riscând totul pe o singură carte. Produce şi comercializează miere pură, neal- terată
de interese pecuniare necinstite, polen, propolis, păstură, lăptişor de matcă,
apilarnil. Dar, mai presus de toate, pe baza unor hrisoave vechi de 200 de ani,
moştenite de la o străbunică din partea mamei, ea însăşi tămăduitoare. Începutul
întru alinarea suferinţei i-a adus chiar mamei sale, aflată pe picior de plecare în
lumea drepţilor din cauza unei boli necruţătoare, în doar câteva zile. Părea că un
mister făcea să ridice vălul neputinţei şi să îi întremeze mama, redându-i tăria de a
se pune din nou şi definitiv pe picioare. Dar nu pe seama misticii punem noi
înzdrăvenirea mamei, ci în capacitatea tămăduitoare a preparatelor pe care fiul ei le-
a plăsmuit, cu energie binefăcătoare, plante şi produse ale stupului. Desigur,
alimentaţia, încrederea în reuşită şi credinţa în ajutorul divin i-au adus vindecarea. A
mai trăit 30 de ani de atunci, iar forţa fizică recuperată şi-a pus-o în slujba vindecării
atâtor mii de oameni, care vin la Şuştra să-i ceară ajutorul în cazul unor boli diferite,
de la migrene, alergii, fiere leneşă, varice, hemoroizi, viermişori intestinali, până la
afecţiuni ucigătoare: hepatite şi ciroze hepatice, disfuncţii renale, psoriazis, diabet
zaharat şi, nu în ultimul rând, temutul cancer. Aveţi nădejde, oameni buni, există
vindecare! Grijiţi de sănătatea dvs., nu vă lăsaţi pradă deznădejdii! Vindecarea vine
din interior, din nevoia de a-ţi curăţa mintea de zgura unui mod greşit de a gândi, a
vă alimenta, a crede şi a vă redobândi sănătatea. Toate acestea vi le spune şi vi le
dă în scris Ioan Bobescu, omul care înfruntă bolile de temut ale civilizaţiei. Îl găsiţi în
localitatea Şuştra, comuna Topolovăţu Mare; vă răspunde la telefon: 0721.156.187.
Despre tainele albinăritului, cu terapeutul ION BOBESCU din Suştra, Timiş
"Suntem legaţi de albine, cu nişte fire nevăzute şi magice"
- Viaţa albinelor este cu adevărat fascinantă. Noi ştim despre ele destul de multe,
dar cu siguranţă că nu ştim totul. E suficient să le urmăreşti o zi din viaţă, ca să devii
captiv. Munca lor e un adevărat serial SF. Mierea pe care o mâncăm e adunată cu
multe riscuri şi trudă, iar valoarea ei pentru sănătate este inestimabilă.
- O zi în stup începe diferit, în funcţie de vreme şi anotimp. Dacă vremea este bună,
de dimineaţă pleacă mai întâi doar cercetaşele să caute flori. Dacă nu se întorc cu
veşti bune, culegătoarele nu pleacă. În fiecare dimineaţă, circa 100 de albine tinere,
viguroase, îşi umplu burţile cu miere, un fel de merinde pentru drum, şi pleacă să
caute hrană. Se întorc apoi în stup, într-un soi de ring de dans, unde încep să se
bâţâie, dau din aripi, se învârt în loc, fac mişcări aparent ciudate. De fapt, ringul de
dans este... o sală de conferinţe, şi prin acest dans, cercetaşele comunică cu
celelalte albine. Cercetătorul Karl von Frisch a luat Premiul Nobel pentru că a tradus
în termenii noştri ceea ce comunică albinele prin acel dans. În funcţie de paşii pe
care îi face, în formă de opt sau de elipsă, cercetaşa transmite stupului informaţii
extrem de precise. De exemplu, un dans foarte rapid, un balans maxim, înseamnă
că sursa de cules este departe şi este nevoie de multe bătăi
din aripi pentru a ajunge la ea. Se poate şi calcula exact dis-
tanţa, în funcţie de numărul mişcărilor făcute de cercetaşă.
Apoi, bisectoarea unghiului pe care se mişcă ea este un raport
între răsăritul soarelui, poziţia lui în acel moment şi locul unde
se află plantele! Von Frisch explică detaliat toate lucrurile astea
în cartea sa, arată că albinele au un anumit limbaj prin care îşi
transmit cu precizie toată informaţia - distanţa până la flori,
calitatea lor, locul exact. La sfârşitul dansului, cercetaşele le
oferă să guste celorlalte albine din ceea ce au găsit. Abia atunci se ia decizia de a
pleca la cules sau nu, şi începe o zi de muncă.
Ion Bobescu
- Albinele trăiesc prea puţin pentru a avea timpul de a se ataşa emoţional, în jur de
40 de zile, totuşi am văzut câteva situaţii care spun multe despre sentimentele lor.
De exemplu, un pui de albină aflat încă la stadiul învăţării zborului era să cadă de pe
scândurica din faţa stupului unde exersa. Şi atunci am văzut cum una dintre gărzi
(albinele care stau la intrarea în stup, pentru pază) a mers, l-a ridicat de unde
căzuse şi s-a întors la postul său. M-a impresionat gestul acesta de afecţiune dintre
două gâze. Stupul este conceput în zilele noastre după cum a crezut omul, cu o uşă
la nivelul solului, dar albinele aveau, de fapt, uşa deasupra, pe acoperiş. În mod
obişnuit, ele îşi făceau casa în scorburi sau peşteri. Oricum, solidaritatea albinelor
este ceea ce impresionează cel mai mult. Ele îşi apără stupul cu preţul vieţii, pentru
că o înţepătură a inamicului, în care îi rămâne înfipt acul, o omoară. Dar şi atunci
când mor de moarte bună, când simt că li se apropie sfârşitul, ele zboară departe de
stup şi mor printre florile din care au cules toată viaţa, ca să nu împovăreze stupina
cu trupul lor. Iar când iernile sunt grele şi mâncarea nu ajunge, ultima picătura de
miere îi este oferită reginei. Ea moare ultima în stup.
Gardienii
Urdinişul
- Da, rolurile lor sunt foarte bine delimitate. De exemplu, chiar
şi albinele culegătoare sunt împărţite, la rândul lor, în culegătoare de nectar, albine
culegătoare de polen sau de propolis. Există apoi albine sacagii, care aduc apă în
stupi, atunci când nu este destul nectar, sau albine sanitar, care nu fac altceva toată
ziua decât să aibă grijă de curăţenia şi sănătatea stupului. Albinele gardieni sunt ce-
le care păzesc intrarea sau urdinişul şi nu lasă să pătrundă în stup decât albinele
care au acelaşi miros. Apoi, există albinele din garda reginei, care o însoţesc pe
aceasta oriunde şi au grijă în permanenţă de ea, şi mai sunt şi albinele-doici, care
au rolul de a hrăni regina. Deşi pare incredibil, albinele trăiesc într-o societate foarte
bine structurată şi duc o viaţă foarte virtuoasă, de la care şi noi, oamenii, am avea
de învăţat.
- Trântorii sunt necesari pentru reproducere şi sunt toleraţi şi după aceea, în funcţie
de bogăţia stupinei. Dacă stupul o duce bine, regina este cea care acceptă existenţa
trântorilor şi se pare că îi lasă doar pentru plăcerea de a-i avea.
- Se ştie că dacii erau mari albinari. Mierea lor era renumită în Antichitate. Există
informaţii legate de această îndeletnicire a lor?
Prisăcarul
Albină încărcată
- De ce oamenii nu îşi pot lua singuri polenul de la flori şi recurg la cel adunat de
albine?
- Polenul este cea mai valoroasă proteină existentă pe pământ, conţine 200 de tipuri
de enzime, vitamine, fibre, practic, este cel mai complex aliment existent! Polenul
florilor conţine, de fapt, nişte sâmburi atât de mici, încât noi nu îi putem vedea cu
ochiul liber. Şi aceşti sâmburi sunt atât de tari, încât pot rezista în pământ sau în
turbării, milioane de ani. De aceea geologii, dacă vor să vadă ce a fost într-un
anumit sol, în urmă cu 10 milioane de ani, analizează ce sâmburi din polen sunt
existenţi în acel sol. Dacă oamenii ar mânca polenul direct, acei sâmburi nu pot fi
asimilaţi de organismul nostru, nu se desfac. În schimb, albinele, când pun polenul
la păstrare pe rame, îl înmoaie mai întâi cu saliva lor, sau mai bine-zis cu nişte
enzime digestive şi îl tasează bine cu capul. Din fericire pentru noi, acele enzime
sunt atât de puternice, încât topesc sâmburii din polen şi îi fac asimilabili pentru
corpul nostru. În felul acesta, avem acces la ceea ce este în interiorul lor -
amigdalina sau caisina, cu vitamina B17, cel mai puternic antitumoral cunoscut. Ve-
deţi, flori, albine sau oameni, suntem cu toţii legaţi unii de alţii cu nişte fire nevăzute,
magice...
O descântătoare pe la 1800
- În satul bănăţean Şuştra, Ion Bobescu, unul dintre cei
mai buni apicultori din Europa, vindecă aproape orice
boală. Leacurile pe care le foloseşte au fost moştenite de la o străbunică ce le-
a păstrat cu preţul vieţii. Ascultaţi povestea extraordinară a unui prisăcar
tămăduitor şi a unui tezaur de medicină populară care salvează vieţi cu
puterea plantelor -
Ţaţa Sanda
Ion Bobescu
"Ia uite ce oameni mari vin să se închine azi în casa noastră", a
spus ţaţa Sanda, privind pe fereastră, cum un armator grec se
apropia de ograda ei. Armatorul venise cu vaporul până la
pontonul din Isaccea şi coborâse din el în caleaşcă, să nu se
prăfuiască, până la casa femeii. Era însoţit de un copil! Urmat
de o armată de curioşi desculţi, armatorul s-a oprit la casa ţaţei Sanda şi, prezentân-
du-i-l pe fiul său i-a spus:
- Toată lumea, până la Brăila, te cunoaşte ca doftoroaie. Am venit la dumneata cu
lacrimi de părinte în ochi. Uite, băiatul meu a fost la pescuit şi s-a tăiat într-o scoică,
fără să-şi dea seama. Musca a pus ou în rana lui şi toţi medicii la care am fost spun
că nu e altă cale decât să îi taie piciorul. Salvează-l şi îţi voi plăti oricât.
Femeia s-a uitat la piciorul băiatului: "Trimite la piaţă să cumpere o pisică neagră,
da' să nu se târguiască pentru ea. Să o taie şi să o aducă, pentru că eu nu omor
animale. Până atunci, scrie pe hârtia asta cât eşti dispus să plăteşti şi pune-i sigiliu.
Copilul rămâne aici, tu du-te şi întoarce-te peste patru zile".
Când s-a întors armatorul, fiul său juca fotbal în curtea femeii.
De două zile era vindecat. Tot ce a putut să spună a fost că
ţaţa Sanda i-a pus carne din pisica neagră pe rană şi l-a uns apoi cu tincturi.
- Cât să-ţi plătesc, ţaţă Sanda?, a întrebat armatorul, fericit că băiatul nu şi-a pierdut
piciorul.
- Uite hârtia cu sigiliul tău, a spus ea. Jumătate din cât ai scris aici. Şi desfăcând
foaia citi: zece kilograme de aur. Armatorul i-a dat cinci, şi astfel, faima ei de
vindecătoare s-a întins şi mai mult decât înainte. Oameni din toată ţara veneau la ea
cu felurite boli ce nu aveau leac şi ţaţa Sanda îi vindeca.
Apoi a început războiul, şi toţi ai ei au plecat de frica ruşilor spre Banat. Ţaţa Sanda
a rămas în Isaccea: "De mine toţi au nevoie, nu o să păţesc nimic", a spus. O
vreme, aşa a şi fost. Şi-a văzut mai departe de doftorelile ei şi la 118 ani mergea
singură cu căruţa în pădure, îşi tăia lemnele, le încărca şi le aducea acasă. Îşi săpa
singură grădina şi dacă vreun vecin se oferea să o ajute, îl refuza: "Vezi-ţi de
treburile tale, că nu am ajuns să mă ajuţi tu pe mine." Dar într-o zi, ţaţa Sanda s-a
trezit în bătătură cu câţiva soldaţi ruşi. Auziseră că bătrâna îşi păstrează scrise în
nişte ceasloave leacurile ce vindecă orice boală şi le voiau pentru ei.
- Unde-s caietele, babo? Dă caietele!
- Acelea nu-s de dat.
- Dă-le, sau te împuşcăm!
- S-aşteptaţi voi să-mi fie mie frică de moarte!
Soldaţii au început să o îmbrâncească pe bătrână şi să o lovească. Şi atunci ea i-a
scuipat. Au împuşcat-o pe loc, în casa ei din Isaccea, pe care nu voise s-o
părăsească în nici un chip.
Jurământul
La dezgropat rădăcini
Culegătoare de flori
Treizeci de ani mai târziu, mătuşa Varvara şi-a primit nepoata
venită în Isaccea, cu cei doi băieţi ai săi, să viziteze locurile
copilăriei, de unde plecase de frica războiului. După bucuria revederii şi masa îmbel-
şugată cu peşte proaspăt, Varvara i-a zis nepoatei:
- Didino, o mai ţii minte pe ţaţa Sanda? Caietele ei sunt la mine. Mi le-a lăsat cu
binecuvântare de tăinuire, nu de folosinţă. Va trebui să le iei tu, altfel poruncile îmi
spun să le ard.
- Nu le iau. Ştiu ce sunt caietele alea: sunt o greutate pe care nu o pot duce.
Dar unul dintre băieţii Didinei a acceptat să ia caietele.
- Uite, Ţata Sanda a lăsat nişte caiete cu leacuri, i-a spus Varvara. Le iei în păstrare
şi dacă vrei, le foloseşti, dacă nu vrei, nu le foloseşti. Dar ţi le dau ca să nu le ard,
că ar fi un păcat cumplit ca o înţelepciune de mii de ani să se ardă.
Erau trei ceasloave uriaşe. Băiatul, adolescent ce încă nu ajunsese la vârsta
majoratului, a cumpărat o sacoşă mare de papură, ca să încapă în ea cărţoaiele
acelea ciudate. Erau scrieri pe piei de animale sau pe pânză ţesută, pe bucăţi de
hârtie groasă şi pe scoarţe moi de copac. Literele erau ciudate, multe chirilice,
notate şters, cu creionul, sau clar, cu cerneală şi peniţă.
- Promiţi că le iei?, a întrebat mătuşa Varvara încă o dată.
- Păi am promis.
- Juri să le iei?
- Jur!
- Atunci stai în genunchi.
Atras la început de aspectul misterios al ceasloavelor, băiatul s-a trezit brusc într-un
adevărat ritual, cu Biblia în braţe, şi mătuşa care îi spunea: "Zi după mine! Jur să
respect poruncile...", iar poruncile erau scrise pe primele pagini ale celui dintâi
ceaslov, într-o chirilică pe care mătuşa începu să o buchisească. "Oprit vă este vouă
să vă strigaţi puterea şi priceperea lecuirii prin târguri... Asemeni oprit vă este vouă
să daţi leacurile celor ce au mână de luat, că puţin bine vor face şi nici să alungaţi
pe orişicine vă bate la poarta voastră cerând ajutorul, chiar de mare duşman vă
este...". Tânărul s-a speriat de poruncile acelea neînţelese, dar Varvara l-a liniştit:
"Poţi să nu deschizi caietele şi nimeni nu va veni să îţi ceară ajutorul". Băiatul s-a
consolat cu acest gând şi a luat traista grea, cu ceasloave. Pe acel tânăr, ce credea
atunci că nu va deschide niciodată caietele ţaţei Sanda, îl chema Ion Bobescu şi
Didina era mama sa.
Leacuri magice
Biblia plantelor
Între foile groase, cusute, a descoperit însă şi multe leacuri,
purtând diferite adnotări: "Ăste leacuri slobode sunt de dat din
gură oricui voieşte cu ajutorul lor să se lecuie de orişice boală"
sau "Ăste leacuri numai în tainiţă, cu mare pază să se ţie, ca
nicând, nimeni, să nu le vază". Iată cum sună, de exemplu, un leac de păstrat ca o
taină, îmi spune domnul Bobescu: "Leac în contra făcăturii de despărţanie. Femei
rele pe arginţi făceau astă răutate şi despărţeau familii. Luau 24 de aripi de (n-avem
voie să spunem că sunt jurăminte... şi facem aşa şi aşa) şi le amestecăm cu colb
din drum, de la o răspântie mică. Se amestecă totul cu apă neîncepută de la şapte
fântâni. Se aruncă muruiala pe jos, în casa unde se doreşte despărţania. Practic
acea muruială se usca şi praful se ridica în aer, cu acel colb foarte fin, din aripile
măcinate. Odată respirat, membrii familiei se certau, apoi se băteau şi, cu siguranţă,
se despărţeau. Apoi, bătrâna dădea şi leacul împotriva acestei făcături: afuma casa
cu trei buruieni. «Ăste afumări, totdeauna opresc făcătura, dar e bine să se facă şi la
vreme de boleştină, ciumă, bubă neagră şi altele, ca nicicând boleştina să nu se
puie»".
"Vă daţi seama ce însemna să ai leac pentru ciumă şi bubă neagră?!", mă întreabă
domnul Ion. "Pentru că eu nu sunt o fire prea mistică, am studiat acest excipient
făcut din aripioarele insectei respective şi mi-am dat seama că, de fapt, ele conţin o
neurotoxină foarte puternică. Există, deci, o explicaţie logică pentru acest fel de
descântece. Asta mi s-a confirmat şi după ce am studiat reţeta prin care bătrâna l-a
salvat pe băiatul armatorului. Reţeta aceea suna aşa: «Leac în contra vermilor din
carne. La vreme de războiu mult puroiu, verme şi supărare era în trupurile oame-
nilor, şi în bube adânci, musca punea ou şi se umpleau de vermi. Ăşti vermi nu se
puteau scoate din carne nicicum altcum, ci numa să se ieie carne dintr-o pisică
neagră şi să se puie peste bubă. Să se lase acolo de la 6 la 12 ore, apoi carnea să
se arunce şi la nevoie să se mai pună o dată». Este o simplă observare a naturii.
Am repetat şi eu experienţa. Am pus carne de vită, de peşte, de porc şi o mâţă
lovită de o maşină. Toţi viermii erau pe carnea de pisică! Pur şi simplu, viermii trec
singuri, de la orice fel de carne, pe cea de pisică. Că pisica trebuie să fie neagră,
asta este pentru impresia artistică. După ce viermii treceau în carnea de pisică, se
intervenea cu nişte tincturi pentru vindecare. Aşa mi-am dat seama că în acele note
era adunată o uriaşă experienţă de viaţă, de reţete din observaţii empirice, de sute,
poate de mii de ani! Pe măsură ce m-am apropiat de acele însemnări am înţeles tot
mai bine importanţa lor, un adevărat tezaur de cunoaştere, strâns în timp".
Odată ce a deschis caietele cu reţete străvechi ale ţaţei Sanda şi a început să
vindece cu ele, oameni din toată ţara au început să vină la poarta
domnului Bobescu, punându-şi speranţa în leacurile sale. A trebuit să le deschidă şi
celor ce-i făcuseră rău, pentru că jurase. A trebuit să refuze sume uriaşe de bani,
pentru a vinde reţetele sau leacurile, înţelegând marea responsabilitate asumată: "A
venit cineva la mine să îi vând reţetele sau toată producţia mea de leacuri, pentru că
eu nu ştiu să le vând. «Cum să rezolvi un cancer, cu cinci milioane?», mi-a zis. «Un
cancer se rezolvă cu cinci sute de milioane!». «Şi dacă oamenii nu au?», am
întrebat. Treaba lor, a zis domnul, şi atunci am înţeles de ce străbunica Sanda
scrisese pe ceasloave să nu ajungă la oameni cu «mână de luat», că puţin bine vor
face."
Podul cu minuni
Plantele sunt inteligente, comunică între ele, şi asta e
demonstrat ştiinţific, nu e o idee poetică. Unul dintre
experimente a arătat că un om care a distrus o plantă într-o încăpere stârnea isterie
între celelalte plante, de fiecare dată când intra din nou. Apoi au fost aduse şi alte
plante, din alt loc, şi au fost puse împreună. Şi noile plante deveneau nervoase când
intra acel om, deşi ele nu fuseseră martore la violenţă, dar li s-a comunicat de
plantele ce văzuseră agresiunea asupra surorii lor. Plantele comunică, numai că
mişcările lor sunt foarte lente şi prea subtile pentru noi. Plantele văd. O viţă-de-vie
sau o iederă care are un stâlp de lemn în apropiere ştie să se îndrepte către el ca să
se caţere. Plante distruse de viermii fluturilor au început să dezvolte pe frunze nişte
puncte asemănătoare cu acele ouă şi în felul acesta fluturele nu mai depune acolo.
Există un nivel de inteligenţă al plantelor surprinzător. Ele au cunoscut bolile noastre
înaintea noastră şi, spre deosebire de noi, s-au adaptat mai repede şi au deja în ele
antidotul. Când noi consumăm plantele, consumăm şi acel antidot. Noi avem un
sistem imunitar slăbit pentru că ne-am schimbat de capul nostru hrana. Carnea, de
exemplu, nu este un aliment pentru om. Carnea ne scurtează viaţa, de la minimum
200 de ani, cât ar trebui să trăim, la cât o ducem noi acum. De fapt, în mod normal,
ar trebui să trăim în jur de 400 de ani. Plutarh spunea că grecii din antichitate se
hrăneau numai cu fructe, şi fiecare generaţie atingea vârsta de 200 de ani. Ăsta
este adevărul. Şi ceea ce se spune în Biblie, că trăiau oamenii 600-700 de ani, nu
este o metaforă, şi o putem demonstra ştiinţific, matematic, prin biologie comparată
sau prin evidenţe, cazuri rezolvate. Iată o explicaţie simplă. Toate mamiferele de pe
suprafaţa pământului trăiesc de cel puţin 10-15 ori perioada de maturizare. Un
şoarece e matur într-o lună, şi trăieşte până la 2 ani. O vacă se maturizează în doi
ani şi trăieşte până la 30 de ani. Un elefant se maturizează în 4 ani, şi trăieşte până
la 80 de ani. Singurul mamifer de pe faţa pământului care nu respectă regula asta
este omul. Omul, dacă mănâncă numai carne, cum este cazul la boşimani, tuaregi
sau inuiţi, se maturizează în 20 de ani şi moare la 40, de două ori perioada de
maturizare. Noi trăim până pe la 70. Japonezii care nu mănâncă carne, dar
mănâncă proteină animală din peşte şi brânză, o duc până la 80 de ani. În medie,
noi avem în corpul nostru 75 de mii de miliarde de celule. Fiecare celulă moare şi se
regenerează după o anumită perioadă. De exemplu, la fiecare 3 zile, avem o mu-
coasă stomacală absolut nouă, la fiecare 30 de zile toată pielea se schimbă, la 1,5
ani, avem un ficat nou, la 4 ani, un pancreas nou, la 7 ani, un schelet absolut nou.
Celulele se rearanjează şi se adaptează, asta este evoluţia. Nu se poate ca dintr-o
întâmplare să se fi creat viaţa. O celulă este o entitate, un Dumnezeu care nu poate
să fie înţeles. Luăm numai o fagocită, o celulă care le recunoaşte pe toate celelalte
75 de mii de miliarde! Şi e suficient ca una să damblagească sau să devină hoaţă, şi
imediat este mâncată! Cum este şi cazul celulelor canceroase, la care dacă ADN-ul
se schimbă numai un pic, este imediat atacată şi distrusă. Noi am fost creaţi
vegetarieni şi ne-am adaptat să mâncăm carne, oarecum, pentru că nu este o
adaptare propriu-zisă.