Sunteți pe pagina 1din 8

Cu ochii pe americani!

29/08/2020 | ✎ Marian Nazat

Mă trezesc înainte de revărsarea zorilor. Deschid televizorul,


uneori singurătatea devine insuportabilă și orice nepoftit ți se
năzare că-i un musafir agreabil. Chiar și cei de peste Ocean,
prinși într-o campanie electorală cu surle și trâmbițe. Convenția
Democrată și-a desemnat candidatul, la capătul unei
fanfaronade grețoase, semn că Philip Roth nu s-a înșelat când a
scris că „spectacolul grotesc ce urma să invadeze lumea
anglofonă nu va fi o extensie a coşmarului represiv totalitar est-
european, ci proliferarea farsei occidentale a stupidităţii
mediatice şi a mercantilismului cinic-filistinismul tipic american
scăpat din frâu. Nu Fratele cel Mare avea să ne urmărească de
pe ecran, ci noi aveam să fim cei care urmăreau un lider
mondial înfiorător de puternic, cu suflet de bunicuţă amabilă
din telenovele, cu valorile unui negustor de Cadillacuri plin de
spirit civic din Beverly Hills, cu un trecut biografic şi o
înzestrare intelectuală de licean în ultimul an desprins dintr-un
musical cu June Allyson.”[1] Cam astfel mi s-a părut și Joe
Biden, nominalizat să-l înfrunte pe Donald Trump – lăudăros,
caraghios, sărăcuț la minte și patetic. Un fel de cowboy vetust
care a îndrugat verzi și uscate, doar-doar o resuscita niscaiva
emoții. Întreaga ceremonie mi-a adus aminte de congresele
comuniștilor de la noi, aceleași discursuri sforăitoare, aceleași
minciuni gogonate, dar în altă cheie, desigur. Oricum,
urmărindu-i pe cei perindați pe la microfonul „Marelui Licurici”,
am înțeles că America trece printr-o perioadă mai întunecată ca
oricând, că șomajul a atins cifre înspăimântătoare, că industria
e pe butuci, că rasismul a devenit endemic, că ar fi o tragedie
dacă albinosul va fi reales… Mai-mai să fug la bancă și să cotizez
cu niscaiva dolari la salvarea bieților yankei. Da, căci vorba unui
italian controversat, „mie îmi sunt dragi toți americanii,
indiferent de culoarea pielii lor, și am dovedit acest lucru de o
sută de ori, în vremea războiului. Albi sau negri, au sufletul
curat, mult mai curat decât al nostru. Îi iubesc pe americani
deoarece sunt buni creștini, creștini sinceri. Ei cred că Hristos se
află întotdeauna de partea celor care au dreptate. Ei cred că
este o vină să fi greșit, că este un lucru imoral să greșești. Ei
cred că sunt singurii oameni de cuvânt, că popoarele Europei
sunt mai mult sau mai puțin necinstite. Ei cred că un popor
învins este un popor de vinovați, că înfrângerea este o
condamnare morală, că este un act de justiție divină.”[2] Păi nu
la fel ne tratează și „Mister Zaharescu”, înlocuitorul indigestului
Hans Klemm la București ? Altminteri, ce rost avea să ne
zorească insolent și superior să-i stârpim pe „baronii roșii”,
dușmanii de clasă ai capitalismului băștinaș postdecembrist?
Strania și intratabila fobie a descendenților pistolarului Bufallo
Bill la culoarea roșie se prelungește și în afara frontierelor, iată,
după ce exterminarea „pieilor roșii” și McCarthysmul au
însângerat și învrăjbit iremediabil poporul crescut în cultul
popcornului. Răzbelul rece purtat cu sovieticii a avut la origini
tot repulsia cu pricina, semn că pacientul nu s-a vindecat de
ciudata boală. Neîndoielnic, Adrian Zuckerman ne-a arătat o
dată în plus că „americanii se scoală devreme dimineața, dar se
trezesc târziu.”[3] Cum de nu și-a înghițit limba, de vreme ce,
la el acasă, un baron newyorkez – Steve Bannon – șterpelise
ditamai suma din poziția de apropiat al locatarului efemer din
„Biroul Oval” ? Mă obsedează o replică malaparteiană, le-aș
striga-o în față trimișilor „Unchiului Sam” în bătătura vechilor
daci: „Nu sunteți decât niște copii mari, Jack. Nu sunteți în
stare să înțelegeți ce-i aceea Napoli, n-o să pricepeți niciodată
Napoli”[4] ! Întocmai, nu o să pricepeți în veci ce înseamnă
România, Jack, Adrian și cum v-oți mai numi! Or gândi ei aidoma
altui personaj din același roman: „Am nevoie de Europa ca să
mă simt american”[5] ? Cel mai probabil. De aceea, găsesc de
cuviință că agresiva și acaparatoare „civilizație americană are
nevoie să-și facă picioarele mai scurte.”[6] Nu de alta, dar va
pierde orice strop de simpatie dincolo de propriile-i granițe. Da,
fiindcă „America a rămas în urmă, izolată în credința ei în
drepturile omului și în bunăstare materială, distrusă pe
dinăuntru de o clasă intelectuală abrutizată de socialism și de o
educaţie deficientă, incapabilă de a creea condiţiile unei noi
civilizaţii. Această proastă pregătire a dus la crearea unei
armate foarte eficace, singura modernă pe pământ, însă lipsită
de justificare, goală de idealuri. Ce demonstrează azi puterea
atomică? Bombele atomice sunt ca baionetele pentru Napoleon:
poți face orice cu ele, însă nu poți să te aşezi deasupra. America
a fost un bluf, de care numai Ezra Pound şi-a dat seama şi a
încercat să-l înlocuiască cu ceva mai nou și mai încărcat de
spirit. Însă a fost declarat nebun şi dus la balamuc.”[7] Și le-aș
mai probozi, spre luare aminte, o remarcă subtilă dintr-o altă
carte celebră: „«Tears are the chewing gum of Naples» –
«Lacrimile sunt guma de mestecat a napolitanilor», îmi spusese
într-o zi Jimmy. Iar Jimmy nu știa că dacă lacrimile ar fi fost
guma de mestecat nu doar a napoletanilor, dar și a poporului
american, America ar fi cu adevărat o țară mare și fericită, o
mare țară umană.”[8] Fără fereală, întrucât „erau băieți de
treabă, cinstiți, simpli, curați, cum doar americanii știu să fie,
numai că erau convinși că și eu, ca toți europenii, aveam prostul
obicei de a vorbi cu subînțelesuri la fiecare cuvânt și mă
temeam că ar fi căutat în cuvintele mele un înțeles deosebit de
acela pe care eu îl dădusem.”[9] Iar la final le-aș ura atât: „Mud
in yours eye!”[10] Momâia de la Cotroceni – gâdilat la lingurică
în mesajul diabetic al ambasadorului zaharisit prematur – n-a
scos o vorbuliță, nimic. Nici nu putea, deoarece deunăzi, rânjind
netot, se mărturisese norodului că soldații „partenerului
strategic” sunt întotdeauna bineveniți în Valahia. Societatea
civilă dâmbovițeană a tăcut mâlc, deși prezența oricărui soldat
străin pe meleagurile noastre – rus, burundez sau extraterestru –
înseamnă un risc major, o cedare voluntară și sinucigașă de
suveranitate, de demnitate națională. Dar sibianul nu crede în
asemenea valori, slugărnicia sa n-are leac și ostrețe. Dinspre
guvern nu mă așteptam la vreo reacție, alde Orban fiind
preocupați să reglementeze restrictiv activitățile nocturne ale
„cluburilor mascate”… Țară de secături, vericilor! Înjur cu
obidă, cu urechile ciulite la absurda scenetă americană
televizată cu pompă, ca eveniment epocal, în colonia de la
gurile Dunării. Ascult și mă minunez… Joe Biden promite că va
reloca raiul pe Potomac, că menținerea guralivului impostor la
Casa Albă va duce la creșterea ratei de mortalitate din cauza…
coronavirusului !? Chiar într-atât de prostănaci să fie votanții
preferatului clicii obamo-clintoniene și al rechinilor financiari?
Ptiu, drace, „nu văd niciun președinte de republică luând
trăsăturile unui erou de tragedie. N-au rezultat din ei decât
personaje de vodevil. Dumnezeu este absent în istoria oficială a
democrațiilor, ceea ce le face inautentice și uneori ridicole.
Trăim niște vremuri de trecere, împingându-se unii pe alții prin
coridoare fără sfârșit.”[11] Pe naiba, democratul ne liniștește
melodramatic că a zărit deja luminița prin bezna trumpistă.
„Tati a schimbat lumea!” i-ar fi zis copilița „eroului ” George
Floyd și parcă m-a trăsnit Necuratu’ la auzul acestor cuvinte.
Într-adevăr, „celebrul optimism american ar fi ridicol fără
lacrimi”[12], însă nici în halul ăsta, bibicilor ! Doamne Ferește
să ne schimbe viața interlopii ! Cum ar fi, de pildă, ca puradeii
lui Pian și ai Duduienilor să ne spună, prin glasul iohannist că
babacii lor au modificat lumea ? Nu că înnebuniți ?
Dincoace, în tabăra republicanilor, frumoasa „Prima doamnă” și-
a ridicat în slăvi consortul, ba că-i un fervent apărător al
libertății religioase, ba că nu-i dezaxat sexual, ba că-i un strateg
luminat… „Washington-ul nu l-a trasformat pe Donald Trump, ci
Donald Trump a transformat Washington-ul!” și-a elogiat tatăl și
superba Ivanka, descris ca un „războinic”, ca un
„neconvențional” și un robotitor stahanovist, ca un erou
providențial; un bunic norocos, ai cărui nepoței i-au construit
din piese de lego o miniaturală White House, jucăria uimindu-i
pe șefii de stat primiți în faimoasa clădire. Cuvântarea teatrală
a fiicei angajate a părintelui prezidențial a frizat penibilul, într-
un scenariu cu o droaie de figuranți: bunicuțe cu cazier judiciar,
orfani nenorociți, pompieri și infirmiere onești, afro-americani
oprimați, soții „minunate”, „extraordinare”, „incredibile”,
biblice, supercalifragilistic- expialidocious… Spectatorii
îngrămădiți pe legendara peluză s-au comportat ca în saloanele
„Vestului sălbatic” de altădată, fluierând, tropăind și aplaudând
zgomotos, dar ignorând cu desăvârșire regulile de distanțare
socială propovăduite din amvonul laboratorului de manipulare
transnațională. Subalternii soțului au transmis și ei mesaje
gonflabile, pe măsura orgoliului nemărginit și țâfnos al
augustului nominalizat, care, în speech-ul de acceptare a
candidaturii, s-a dat iarăși în stambă, o clovnerie de prisos. S-a
umflat în pene, precum Rambo, că a pulverizat ISIS, că pe
temutul general iranian l-a nimicit, că a mutat capitala
Israelului la Ierusalim, că a dresat coronavirusul, că a redresat
economia, că a inventat lumina etc., etc. … Opozantul lui?
Diavolul însuși, un infractor vândut oligarhilor cu trecut
penitenciar, un extremist de dreapta cu agenda publică
fabricată în China („Made în China”), un mincinos, un trădător,
un gropar al molohului prefigurat de Lincoln și ceilalți, așa că,
„La pușcărie, Biden la pușcărie !”, în limbajul frust al galeriei de
la noi. Bleah, aceasta-i „First America?” Mă îmbulzește sila…
Zău că se impune testarea antidrog a principalilor candidați la
președinția Americii, cum a și propus unul dintre ei. În definitiv,
„națiunea miracolelor”, neapărat „excepțională” și „măreață”,
educată la școala hollywoodiană, adoră wrestlingul și butaforia,
iar ca s-o seduci e nevoie de mult histrionism. Conchizând, cele
două convenții au semănat izbitor și dezgustător cu serbările de
Halloween… Cu dârele de artificii aprinse pe cer – lăcașul
Atoatecreatorului – cu cinci litere și patru cifre („Trump 2020”),
dovada unei trufii neasemuite și clinice. „The show must go on”,
nu ?…
Are dreptate, ce mai tura-vura, Belu Zilber, „preşedinţii
Statelor Unite se aleg după o campanie electorală de neimaginat
pentru un om cu simţul ridicolului, multe averi mari au fost
realizate prin metode rudimentare, de neînchipuit pentru un
economist cu multă ştiinţă de carte. Servicii şi atenţii mărunte,
linguşirile cele mai vulgare, laudele cele mai plate, tot ce
supără la un om civilizat sunt arme ale reuşitei pentru cei care
au geniul banalului.”[13] Simțul ridicolului nu a existat niciodată
la învingători, observa odinioară și scriitorul Vintilă Horia și, din
păcate, lucrurile sunt așijderea și azi: „Președintele Bush a spus
ieri că Statele Unite sunt singura putere în stare să unifice şi,
deci, să conducă lumea, singura dotată de autoritatea morală
care să-i îngăduie acest lucru. Mă întreb în ce constă autoritatea
morală a unei țări care, pe dinăuntru, e putrezită de un
capitalism fără noimă, iar pe dinafară are aspectul unui
conglomerat fără cap şi fără coadă, condus de o stânga
intelectuală desprinsă de orice fel de conținut etic.”[14] Aidoma
ne-au asigurat și „curcanul” Trump, și tatăl penalului cu afaceri
necurate prin China și Ucraina, însă destui prevăd că
„prăbuşirea va începe acum în Statele Unite şi nu văd către ce
se vor îndrepta năzuințele unui popor fără idealuri, altele decât
bunăstarea materială și instaurarea democrației americane
acolo unde nimeni nu o cheamă.”[15] Unii exultă, impresionați
de implozia declanșată sub sloganul cretin „Black lives matter.”
Eu sunt sceptic, martor la strădaniile tembele ale străinătății de
a-l imita pe „Jandarmul planetar” și de a-i importa modelele,
bașca limba și scuturile antirachetă, moravurile și năravurile.
Tirania globalizării și lipsa altor alternative, momentan, au
conferit Statelor Unite ale Americii un statut hegemonic nevisat
de părinții ei fondatori. Ehe, și cum le mai idolatrizam în anii
’90, sătul de mojiciile cotropitorului mujic de la Răsărit…

S-ar putea să vă placă și