Ultimii vraci ai României!

Urmaşii vracilor daci continuă până în ziua de azi

prepararea de leacuri străvechi
În satul bihorean Poienii de Sus, încă se mai păstrează ştiinţa dacică a tămăduirii cu plante.
Deţinători ai secretelor ancestrale de comunicare cu duhul viu al naturii, urmaşii vracilor daci
continuă până în ziua de azi prepararea de leacuri străvechi, care vindecă orice boală cu rugăciuni
şi descântece. O tradiţie milenară, păstrată cu sfinţenie în zona vestică a Munţilor Apuseni –

„Boala piară în pustie, în loc lasă bucurie”

Bătrânul şi copilul s-au oprit în mijlocul pajiştei. De jur-împrejur era doar câmpul smălţuit de culo-
rile florilor. Soarele urcase în crucea cerului, aruncând peste lume văpăi orbitoare. Un timp au stat
aşa, nemişcaţi. Din depărtare, pălăriile lor de paie păreau doi fluturi uriaşi. Bătrânul privi îndelung
florile. Înfipse în pământ bâta cu care venise şi îşi trase copilul înaintea lui. Cu faţa către răsărit şi
cu mâinile pe umerii flăcăuaşului, spuse:

„Doamne, Tată Creator/ Te rog să-mi vii în ajutor./ Doamne, Tu mă-nvredniceşte/ Mâinile mi le
sfinţeşte/ Orice flori culeg cu ele,/ Păpădie, soc, sulfină,/ Plante din a Ta grădină,/ Dă-le leac şi
vindecare/ Pentru toţi oamenii care/ Au un suflet bun, curat/ Ca floarea ce-am căpătat./ Îndeapărtă
tot ce-i rău/ Când va bea din ceaiul meu./ Corpul lor îl luminează,/ Gura le-o îndescleştează,/
Boala piară în pustie,/ În loc lasă bucurie./ Amin”.

Bătrânul şi copilul îşi făcură semnul crucii şi, fără să mai spună nimic, se apucară să culeagă plan-
tele din jurul lor. Copilul era tot cu ochii la mâinile bătrânului, şi ce plantă rupea el, întocmai aduna
şi el, străduindu-se să o culeagă chiar de aceeaşi lungime. În câteva ore, au adunat un snop
mărişor. L-au legat într-o pânză albă, adusă anume de acasă, şi bătrânul luă bâta şi o trecu prin
mijlocul legăturii. Îşi făcu semnul crucii încă o dată şi, săltând sarcina pe umăr, porniră înapoi, spre
satul Poienii de Sus.
Vracii din Poienii de Sus
Alexandru Albuţ

Pe copil îl cheamă Alexandru Albuţ. La început a învăţat cum să deosebească plantele după flori
şi după frunze, după culoarea tulpinei sau după rădăcină, apoi a învăţat perioadele când se culeg:
ierburile cu flori erau bune vara, rădăcinile se culegeau iarna (untul-pământului, strigoaia şi
genţiana), unele, precum macul, aveau putere dacă erau adunate pe rouă, altele erau bune când
soarele ardea cu putere, altele, precum feriga mare, nu se culegeau decât noaptea. De la bunicul
său, şi mai târziu de la tatăl său, a învăţat bolile pe care fiecare plantă le vindecă, şi cantităţile în
care ierburile trebuie folosite. Încetul cu încetul, a moştenit întregul meşteşug al tămăduirii cu plan-
te, a învăţat puterile magice din flori şi rădăcini, aşa cum şi tatăl şi bunicul lui învăţaseră de la
moşii şi strămoşii lor. Astăzi, Alexandru Albuţ este unul dintre cei mai renumiţi tămăduitori cu plan-
te din Poienii de sus, un sat bihorean de lângă Beiuş. „Cred că de pe la 6-7 ani am mers la cules
de plante”, îşi aminteşte Alexandru. „Câteodată mergeam în câmpuri, dar alteori mergeam pe
dealuri sau căutam prin păduri. Parte din moştenire sunt şi locurile unde cauţi anumite plante. Se
întâmplă să ne ducem departe, după untul pământului, sau brei, cum îi mai zicem noi. Şi pentru că
se scotea rădăcina şi săpai gropi adânci după ea, câteodată nu te întorceai în aceeaşi zi şi
dormeai pe la câte un cioban sau în câte o şură şi mâncai din straiţă, o bucată de pită cu brânză şi
ceapă.

La adunatul anumitor plante nu mă luau, pentru că se făcea la miezul nopţii, pe lună plină, departe
de sat, sau cum era cazul la feriga folosită în descântece, se aduna noaptea, în pielea goală, tot
pe lună plină. Îmi amintesc că de feriga aceea culeasă noaptea ne întrebau la târguri în primul
rând ţigăncile. Noi o vindeam pentru că era vermifug puternic, dar ele o luau să facă vrăjitorii cu
ea, descântece de facere sau desfacere de căsnicii. La noi în sat erau mulţi care vindecau cu
plante, dar fiecare familie în parte avea rânduiala ei. De la bunicul, noi am păstrat acea rugăciune
pe care v-am spus-o, însă alţii aveau alte rugăciuni sau chiar descântece, pe care le spuneau
înainte de a merge la cules. Duhul cu care pleci la cules de plante e foarte important. Fiecare are
secretul lui moştenit. Ceea ce am învăţat de la bătrânii mei a fost că dacă pui dragoste şi pui suflet
în ceea ce faci, fără să te gândeşti doar la profit, şi Dumnezeu îţi răspunde. Dacă eşti cu smerenie
şi cu dragoste către Dumnezeu, mai mare putere au şi plantele, pentru că se face voia Lui”.

Cu timpul, unele plante, ca silurul (sau iarba de ochi) şi năpraznicul, s-au împuţinat, în schimb,
bolile s-au înmulţit şi s-au întărit, devenind tot mai greu de vindecat. Ca tămăduitor, Alexandru nu
doar că a început să cunoască din ce în ce mai bine puterea plantelor, dar a început să îşi dea
seama şi de felul de a fi al bolilor. Tot mai des i se cer tratamente pentru diabet sau obezitate, dar
cele mai grele cazuri rămân cele de cancer, mai ales că oamenii vin în faze avansate ale bolii,
când mare lucru nu mai e de făcut. Bolnavii îi scriu sau îi telefonează, el notează într-un caiet şi
porneşte, ca pe vremuri, să adune plante şi să le aducă acasă, învelite într-o pânză albă. Unul
dintre fiii săi, Mihăiţă, îl ajută şi învaţă la rândul său secretele plantelor. Mulţi vindecători cu plante
din zonă le comandă la culegătorii profesionişti, vecini de-ai lor, care mai bat, încă, adâncul văilor
şi pădurilor de pe costişele Apusenilor, însă Alexandru, deşi are mai puţine preparate de vânzare,
preferă să respecte vechea moştenire a culesului personal de plante.

„Mai ales după 89, a fost o explozie de cancere. Înainte, noi îi spuneam în sat la boala asta «rac»,
şi era destul de rară. Acum, majoritatea celor ce vin să ceară tratament suferă de cancer. Pentru
toate bolile există un remediu în plante, şi cancerul se poate vindeca sau ţine sub control, dacă
este luat din timp. Mama mea a avut cancer la plămâni. Doctorii îi mai dădeau trei luni de trăit dar,
cu toate astea, a mai dus-o încă şapte ani, a murit dintr-un accident. Hreanul cu obligeană fac mi-
nuni pentru plămâni, iar ca plante anti-cancerigene, spânzul rămâne cel mai puternic citostatic
«verde», fără efecte secundare. E o plantă foarte toxică şi trebuie să ştii cum să o iei, dar face mi-
nuni. La fel năpraznicul, trifoiul roşu sau o anumită specie de pufuliţă. Au puteri mari împotriva
cancerului. Dar, din experienţa mea, pot să vă spun două lucruri. Sigur că Dumnezeu ne-a lăsat
plantele să ne fie de leac şi de ajutor, dar boala noi o lăsăm să vină şi să se instaleze. Boala vine
fie prin alimentaţie, fie prin stările sufleteşti. Şi dacă ajungem la stările sufleteşti, ajungem la ură, la
mânie, la supărare şi stres, cum se zice acum. Numai că şi astea, tot la Dumnezeu ne întorc,
pentru că toate vin din păcate sau din patimi, din orgoliu, din mândrie, din lipsa de smerenie sau
de iertare pentru celălalt. Câtă vreme rădăcina sufletească a bolii nu este vindecată, nici boala nu
va da înapoi. Cu post, abţinere şi smerenie poţi să treci peste orice boală. Să fii iertător cu toţi şi
bucuros în toate!”, spune Alexandru, proprietarul firmei de preparate din plante „Albuţ şi fiii”. „Şi să
nu uiţi să ceri binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Pe uliţa satului

Vestitul doctor al antichităţii, Dioscoride, a scris mult despre daci şi ştiinţa lor de a vindeca. Vracii
daci erau cunoscuţi până în Orient şi până la Roma pentru felul în care ştiau să folosească
puterea magică şi vindecătoare a ierburilor. Satul bihorean Poienii de Sus, de la poalele vestice
ale Parcului Natural Apuseni pare desprins din acele poveşti vechi de două mii de ani ale lui
Dioscordie. Aproape că nu există om în sat care să nu cunoască plantele şi să nu ştie tămădui cu
ele. Reţete şi secrete vechi, ajunse la noi poate din timpul lui Zamolxis, încă le poţi afla pe uliţele
aşezării. E de ajuns să aştepţi până la vremea înserării, când oamenii se întorc acasă, cu
„sarcinile” de plante culese în puterea soarelui de amiază. Câte o femeie desculţă, venită cu snopii
de ierburi dinspre albia Crişului pietros, sau câte un bătrân cu o straiţă de buruieni, te vor privi
lung, îţi vor spune că aşa s-au pomenit, culegători de plante din moşi-strămoşi şi vor sta cu tine la
poveşti despre puterea florilor şi a rădăcinilor.

Lelea Viorică lasă straiţa jos şi îmi spune: „E o poveste cum că Maria Tereza a imperiului era foar-
te bolnavă şi niciun doftor nu i-a găsit leac. Şi au plecat de la noi din sat două femei şi i-au dus
leacuri de-ale noastre, bătrâneşti. Şi, pentru că împărăteasa s-a făcut bine, a dat dreptul poie-
narilor să vândă leacuri unde vor ei, în toată împărăţia, de-aici şi până la Viena. Multă lume vine la
noi şi îşi găseşte leac aici, pe uliţele noastre. Şi cine nu poate ajunge ne trimite scrisoare sau ne
sună la telefon şi noi trimitem ce îi e de folos”.
Adevărul este că aproape toate casele mari şi frumos îngrijite din Poienii de Sus au fost făcute din
ceaiuri, creme şi tincturi. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, poienarii au avut dreptul să vândă
leacuri oamenilor veniţi din toate colţurile ţării, ca să se vindece de orice boală, de la reumatism la
ciroză sau boli de piele. Şi atunci, ca şi acum, podurile caselor erau amenajate cu rafturi şi
burduşite cu plante puse la uscat, care umpleau aerul de miresme până toamna, târziu. De obicei
familia lucra împreună, femeile, copiii şi bătrânii mergeau la cules, bărbaţii se ocupau de
pregătirea reţetelor şi de vânzări. După revoluţie, mulţi dintre poienari au transformat ştiinţa
vindecării cu plante într-o afacere, şi multe din produsele lor, făcute după reţete străvechi, se
găsesc astăzi în farmacii. În urmă cu aproape o sută de ani, lucrurile stăteau un pic altfel.

Moş Teodor cu cămaşă albastră

„Am nouă zeci şi… nouă zeci şi… am aproape o sută de ani, ăla care-i la 80 îi tânăr, bun-înţeles!”,
spune Gavra Teodor, nereuşind să facă un calcul exact. Înalt şi slab, cu ochii de un albastru
profund şi părul alb, Teodor este cel mai bătrân om din satul Poienii de Sus. Nu se mai ocupă de
culesul plantelor, însă fiul său i-a moştenit meşteşugul, şi-a făcut firmă şi vinde leacuri sub sigla
Apuseni Plant. Bătrânul Teodor umblă îmbrăcat la patru ace şi supraveghează reţetele de tincturi
şi alifii.
„Când eram copil, era un evreu în sat, care avea magazin. Era o clădire mare, de cărămidă, aici,
în capătul uliţei. Astăzi nu mai există. El cumpăra de la noi orice fel de plante îi duceam. Aşa am
învăţat eu buruienile, ducându-le la evreu să fac un ban. Da’ bun-înţeles, le urcam mai întâi în pod
şi le uscam. Când încasam de la el, primul lucru pe care mi-l cumpăram era o limonadă. Avea o
limonadă făcută cu sifon, o culoare roşcată şi receeee… o bunătate… Eh, după aia am crescut şi
mergeam să vând leacuri prin ţară, cu naşul meu. Ne duceam prin toată Moldova, da’ cel mai mult
vindeam la Galaţi. Trăgeam la hanul lui Lupos. Făceam bucheţele din toate plantele ce aveam la
noi şi mergeam cu ele să le prezentăm la medicul legist al oraşului. El ne întreba despre fiecare ce
plantă este şi la ce e bună şi noi răspundeam. La sfârşit, ne dădea o hârtie semnată de el, şi
numai în baza ei puteam să vindem la piaţă. Şi noi ne duceam şi ne puneam în faţa farmaciei,
unde puneam pe o masă săculeţii de pânză cu plante. Pfuuu! La farmacie nu mai era nimeni şi la
noi era coadă! Da’ n-avea ce să ne facă farmacistul, că aveam hârtie de la medicul legist. Şi tot
aşa mergeam prin oraşe, câte 3-4 săptămâni, până vindeam toată marfa. Şi măcar că naşu meu
era cam beţiv, cât umblam cu plante prin ţară, nu puneam picătură de alcool în gură, că era regulă
să fim corecţi”.

Vânzarea pe atunci mergea uşor. Oamenii veneau şi îi explicau de ce suferă, ce îi doare şi de

când. Teodor se gândea, şi din cei 15-20 de săculeţi cu plante făcea o combinaţie. Punea din
fiecare o anumită măsură, în funcţie de câtă „vechime” avea boala şi cât de tare era vătămat
pacientul. De când punea plantele în straiţă, ştia fiecare la ce e bună şi în ce combinaţii se potri-
veşte. Coada-şoricelului, turiţa-mare, rostopască şi dracila erau bune pentru ficat, fiere şi digestie.
La ele se putea adăuga şi brâul-vântului. Păducelul şi valeriana sau odoleanul le punea deoparte
pentru „boli de suflet”, pentru oameni nervoşi, cu supărări şi necazuri, că să le aducă liniştea.
Sânzienele erau adunate pentru cine venea cu tuse, dureri de gât, laringite sau faringite. Teodor
garanta că dacă boala e la început, cu remediile lui, în 5-6 zile, omul se pune pe picioare. Numai
la boli foarte grele, cum era racul, chema omul acasă şi stătea de vorbă cu el şi îi explica în detaliu
reţeta, pentru că, de obicei, le dădea spânz negru, cel mai tare fel de spânz, luat de pe Padiş, şi
ăsta era „otrăvicios”.

„Plantele îs ca şi omu’, fiecare e cu caracterul ei, că unele sunt mai aspre, cum e spânzul, că nu
poţi folosi decât în cantităţi mici, şi sunt şi plante mai slabe sau mai firave. Da’ toate plantele sunt
bune, dacă le cunoşti puterea. Uite, troscoţelu’ ăla, de e la picioarele dumitale. Dacă îl laşi în cadă
cu apă caldă şi mai pui, bun-înţeles, rug de mure, soc, cimbrişor, brâul-vântului şi coadă de salcie,
şi te bagi în apa aceea cam o jumătate de ceas, ieşi de acolo uşor ca un fulg. La spondiloză sau
coxartroză aşa ceva face minuni. Da’ credinţa în Dumnezeu ajută cel mai mult. Buruiana şi grâul şi
omul şi orice plantă sunt crescute de Dumnezeu. Aşa că fără El nu se poate nimic. Plantele au
fost lăsate să fie de leac omului. Apăi… până îi lumea nu trăieşte niciunul, da’ pe-aici toţi au murit,
numai eu îs cel mai bătrân! Am nouăzeci şi… aproape o sută de ani, bun-înţeles!”.

Casa de ceaiuri

Pe masa terasei de lângă casă, văd trei sticle de tincturi deja începute. Dacă chiar cel ce le face
consumă din ele, mă gândesc că este o combinaţie ce merită aflată.

„Ce aveţi în sticlele astea?”. „Tincturi. Le iau eu, pentru întreţinere”, îmi răspunde domnul Remus.
„Iau în fiecare dimineaţă din ele şi mă simt extraordinar. O sticlă este cu tinctură de năpraznic, un
anticancerigen şi un detoxifiant foarte bun. A doua sticlă este cu brânca-ursului, ginseng-ul
românesc care te energizează foarte bine, şi a treia sticlă este cu bitterul nostru, făcut după o
reţetă veche, din 41 de plante, face bine la mai multe afecţiuni, plus că este remineralizant. Din
primele două iau câte o lingură, din bitter iau două. Beau combinaţia asta în fiecare dimineaţă şi
îmi dă o energie încât toată ziua zbor! Dacă pe lângă tincturile astea faci şi o cură de sucuri pe
culori – o săptămână sucuri verzi – măr, varză, pătrunjel, şi o săptămână sucuri roşii – măr, sfeclă,
morcov, nicio boală nu se lipeşte de tine”.

Remus Daniel, împreună cu soţia şi fiul lor au firma „Casa de ceaiuri”. Ca mai toată lumea din
Poienii de Sus, au moştenit de la părinţi şi bunici ştiinţa vindecării cu plante, şi acum legea i-a
obligat să aibă o formă legală, cu un mic laborator şi depozit. La prima vedere, nu par o familie de
„vraci”, ci mai degrabă una de oameni obişnuiţi şi moderni. Însă când încep să vorbesc cu Remus,
găsesc la el ceva din discursul şamanilor pe care i-am întâlnit în Peru. O legătură profundă cu
plantele, un fel de a vorbi despre ele ca despre nişte fiinţe vii, de la care ai mereu ceva de învăţat.
Am descoperit cu bucurie că moştenirea veche, din strămoşi, se simte dincolo de aparenţa
modernă a acestei familii, că tradiţia poate să arate şi aşa, adaptată la timpurile noi. De altfel,
familia lui Remus a preferat să nu dezvolte afacerea la scară industrială. Preferă să vândă mai
puţin, dar să meargă ei să culeagă plantele din locurile ştiute din bătrâni şi să le usuce în pod, aşa
cum se făcea odată.

Secrete? Toată lumea are secrete în Poienii de Sus, nimeni nu o să îţi spună vreo reţetă până la
capăt. În general, oamenii spun ingredientele principale, însă mereu sunt şi cele care nu se spun.
Aşa că nu mă aştept ca Remus să îmi dea reţetele moştenite, pentru care mulţi farmacişti ar plăti
sume considerabile. Am aflat totuşi de la Remus că, de exemplu, pedicuţa este foarte bună la
ficat, pentru că are radium, iar pentru puterea deplină a plantei, se recoltează doar la începutul lui
august, dacă timpul este secetos, şi doar la sfârşitul lui august, dacă vremea este ploioasă.
Cruşinul, cel mai puternic laxativ, nu se foloseşte cel puţin un an de la recoltare. Şi chiar şi după
un an, cel mai bine este să i se adauge volbură sau roiniţă, ca să protejeze colonul. Tinctura cu
untul-pământului, pentru inflamaţii şi dureri reumatice, mai are întotdeauna o plantă secretă
adăugată. Sau că menta acvatică are cea mai mare putere dacă se recoltează noaptea.Vâscul se
ia numai de pe pomii fructiferi şi are perioada de recoltare cea mai bună între 15 ianuarie-15
februarie, în rest e „apă de ploaie”. Cules de pe pomii ne-fructiferi, e bun la tumori, împreună cu
tătăneasa, năpraznicul sau spânzul.

Pe măsură ce ascult detaliile preparării sau culegerii plantelor, înţeleg cât de complexă este
munca acestor tămăduitori. Ai spune că nu e mare lucru să mergi în câmp şi să aduni buruieni că
să le pui în oală şi să faci un ceai, dar că să aibă puteri vindecătoare, trebuie să ştii toate aceste
sute, mii de detalii care, fiecare în parte, poate să îţi schimbe o reţetă. Ce noroc pe noi, românii,
că astfel de leacuri, descoperite prin experienţa şi căutarea a generaţii şi generaţii de vindecători
populari, au traversat mileniile şi au ajuns până în zilele noastre! Ce moştenire fabuloasă are
acest sat de poienari, care încă mai merg desculţi, la râu, să culeagă plante, le caută noaptea în
locuri nespuse şi le usucă în poduri!
Vracii din Poienii de Sus
Farmacia naturii
Poate că mulţi dintre ei au devenit, pur şi simplu, antreprenori, poate că unii au transformat tradiţia
în afacere. Însă câtă vreme se mai spun rugăciuni pentru puterea plantelor de leac, ne mai putem
bucura de o moştenire vie şi de o legătură cu dacii tămăduitori ai lui Zamolxe, despre care scriau,
cândva, cu admiraţie învăţaţii antichităţii.

„Floricuţă mnicuţă, Iartă-mă, drăguţă,/ Nu te tai de răutate,/ Io te tai de sănătate,/ Să iei boala de
pe mine,/ Şi s-o duci pe ceie lume… Dumnezeu te răsplătească,/ Sus în ceri să te primească”.

Telefoane utile
Alexandru Albuţ – „Albuţ şi fiii”, 0722/95.38.39
Gavra Teodor – „Apuseni Plant”, 0724/06.92.88
Remus Daniel – „Casa de ceaiuri”, 0766/ 79.94.41
Sursa: romania-misterioasa.blogspot.ro