Arhiva Afectivă.

Când venea de la Viena, după ceasuri multe

de mers călare…
29/08/2020 | ✎ Sabina Ivașcu

București, 2015. Stră-străbunicul meu, Ion Ștefănescu din Munții

Orăștiei, nu a fost istoric, nu a fost dacolog, nici dacopat, nici
legionar, nici comunist, nici popă. Deși contemporan cu Hașdeu
și Densușianu, nu i-a cunoscut și nici nu a apucat să citească
articolele lor. Deci nu avea cine și cum să îl îndoctrineze.
Preotul din sat, care îi era și cumnat, nu ținea slujbe de
pomenire dacilor sau regelui lor, Decebal. Pomenea în cuvinte
simple, cu evlavia cuvenită pentru cei stinși, pe toți cei știuți a
fi „din neamul lor cel adormit.” Străbunicul Ion Ștefănescu a
fost pădurar în Munții Orăștiei. În fine, generații mai școlite
preferau să spună ca a fost „inginer silvic”. Nu i-am văzut
diploma, așa că nu pot să mă pronunț asupra acestei dispute de
familie. Dar știu de la fata lui, bunica mea Valeri, că atunci
când venea de la Viena, istovit după ceasuri multe de mers
călare, prima dată, înainte să ajungă acasă, se oprea la
Sarmisegetuza. Mângâia pietrele, mai îndepărta un strat de
mușchi năpădit ici-colo, își strângea sumanul, poate cerceta
ceva în zare și pornea spre casă. Din tată-n fiu, trăitorii acelor
locuri apropiate cetăților dacice nu au avut ideologi care să le
insufle obsedante basme de adormit generații de-a rândul
despre daci. Ei aveau pietrele. Și, desigur, aveau povești despre
bătrânii munților, ai satelor, ai drumurilor și pribegiilor. Nu știu
cum era vorba stră-străbunicului, nici bunica nu-și mai amintea.
Totuși, în unele seri când îmi arăta fotografia lui „Bunu” făcută
în Broos (Orăștie) de fotograful Fritz Geltch pe la 1880, cu
cartea în mână și cu ochii parcă spunând ceva deodată cu
buzele, atunci bunica Valeri devenea în gând, preț de câteva
secunde, copila trezită în zori de un oftat și de o mărturisire –
„Iar am visat, Mărie dragă, cum mă luptam, c-on urs mare cât
poarta casei!” Era mândru Bunu? „Era om de casă, gospodar,
tată bun, dar nu-i plăceau vorbăreții. Da nu țin minte prea
multe despre el. Era mai mult pe drum. Grijea pădurea, tare o
grijea…”

Manifestări kitsch, indiferent că erau legionare sau gen

„Cântarea României”, nu existau la 1818, iar la 1500 nici atât.
Dragostea, venerația pentru ACELE PIETRE s-a transmis din tată-
n fiu, fără intenția de a o transforma vreodată în aroganță sau
împăunare deșartă. Trebuie bine departajat momentul
caragialesc al istoriei de momentul dinaintea declanșării
ironizării bietelor vestigii. Ardelenii s-au născut lângă acei
„bolovani”. Pentru că atât a rămas, da! Nu au avut dacii scriere?
se întreabă aproape întreaga planetă. Asta nu e bine, răspunde
la răstimpuri o parte a ei. Înseamnă că au fost niște dobitoci,
adaugă o altă parte a planetei. Nu există pătrunjel pe Marte?
înseamnă că nu există nici pe Venus, nici pe Saturn. Logic!
Dar cum memorarea a ceea ce este folositor sufletului face bine
oricărui om, fie el mai mult sau mai puțin instruit, să-i lăsăm
întâi pe cei vechi să vorbească despre strămoși.
Surse despre care nu putem spune că au fost contrafăcute, sau
că aveau de plătit tribut vreunei înțelegeri între „dacopați” și
restul lumii, vorbesc fără rezerve despre realități care în timpuri
străvechi erau apreciate și respectate repere.
Platon – Charmides
(156d)…Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec.
Eu [Socrate] l-am învățat acolo, în oaste, de la un medic trac,
unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi fac pe
oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci
aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-am arătat adineauri. Dar
Zalmoxis**, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune
[156e] că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să
ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se
seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului
dimpreună cu sufletul și iată de ce medicii greci nu se pricep la
cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe
care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu
poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele –
pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet și de
acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi; [157a]
Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul
răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul
trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece.
Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască
în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie,
este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. [157b]
Când mă învăța leacul şi descântecele, spunea: Să nu te
înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-
ţi încredințează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduiești cu
ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai
mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip
deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului şi a trupului]. Și
mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni –
oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi –
să fac altfel. Deci eu, [157c] pentru că i-am jurat şi sunt nevoit
să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare, şi dacă vrei –
potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întâi
sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da
și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe
Carmide.”*
Acesta a fost un fragment dintr-un text scris de Platon. Nu este
citat aici Eminescu, Sadoveanu, sau Vlahuță. Nu. Este un pasaj
din Charmides al lui Platon. Dar să lăsăm antichitatea să-și
respire firescul ei și să ne oprim puțin să ascultăm respirația
precipitată a îngrijoratelor spirite din prezent. Ce am citit de
curând despre „îndrăzneala” românilor de a-și aminti ce au
făcut, sau ce nu au făcut, ce au fost, sau ce nu au fost
strămoșii, mi-a dat de gândit și nu m-a lăsat fără reacție.
În primul rând am apreciat sinceritatea autorului care spune
așa:
„Pe mine, ca român netrăitor aici, mă rănește să descopăr o
identitate falsă de câte ori mă întorc aici sau de câte ori intru
în contact cu atmosfera culturală actuală”, a spus Dan Alexe,
autorul cărții „Dacopatia și alte rătăciri românești”.
Prin urmare, recunoaște că e „netrăitor aici“, dar cu toate
acestea, de câte ori revine, este „rănit” să descopere… bla, bla,
bla.
Zice mai departe:
„Mitul acesta este o suprapunere de pături mitologice, aici
intră continuitatea care obsedează cultura română.
Continuitate pe care, din păcate, astăzi foarte multă lume
începe să o vadă ca pe ceva biologic, ceea ce mie îmi dă fiori.”
Pentru o mai amplă informare se poate citi întreaga prezentare
a autorului și a cărții domniei sale aici.
Dan Alexe: Dacopatia este un substitut de identitate. Românii se
împăunează cu o mitologie total inventată