CAPITOLUL VI

STATUL CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

Obiective de referinţă:
O1.1 Să identifice noţiunea de subiect al dreptului internaţional.
O1.2 Să definească statul din punct de vedere a dreptului internaţional.
O2.1 Să stabilească elementele statului.
O2.2 Să distingă drepturile şi obligaţiile statului.
O2.3 Să compare formele şi tipurile recunoaşterii.
O3.1 Să propună forme de cedare a competenţelor statale.
O3.2 Să evalueze procesul de afirmare a statalităţii şi de participare a Republicii Moldova în
cadrul societăţii internaţionale.
O3.3 Să propună tendinţe actuale ale politicii externe a Republicii Moldova.

6.1. Noţiunea de subiect de drept internațional public

6.2. Statul
6.2.1. Definiţie şi elemente
6.2.1.1. Teritoriul
6.2.1.2. Populaţia
6.2.1.2.a. Cetățenii
6.2.1.2.b. Apatrizii
6.2.1.2.c. Străinii
6.2.1.2.d. Protecţia diplomatică
6.2.1.2.e. Statutul refugiatului
6.2.1.2.f. Instituția azilului politic
6.2.2. Drepturi şi obligaţii ale statelor
6.3. Neutralitatea statelor
6.4. Recunoaşterea statelor şi guvernelor
6.5. Succesiunea statelor

Bibliografie fundamentală:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 217
A(III) din 10.12.1948. // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. –
Chişinău, 1998, p. 11.
2. Convenţia referitoare la statutul apatrizilor. Rezoluţia E.C.O.S.O.C. nr. 526A (XVII) din
28.09.1954. // www.un.org/documents/ecosoc.htm
3. Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie, adoptată de Conferinţa
plenipotenţiarilor din 30.09.1961 conform Rezoluţiei O.N.U. nr. 896 (IX) din 4.12.1954. //
Culegere de acte normative privind azilul. Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2004, p. 57.
4. Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova nr. 275-X11I din 10.11.1994. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 20/234 din
29.12.1994.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenia Republicii Moldova nr. 1024-XIV din
02.06.2000. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 98-101/709 din 10.08.2000.
6. A. Burian, O. Balan, N. Suceveanu, D. Sârcu, N. Osmochescu, O. Dorul, V. Arhiliuc, V.
Gamurari. Drept Internațional Public. Chișinău: Tipografia Elena-V.I. SRL, 2012.
7. C. Dediu-Martîniuc. N. Osmochescu. Subiecții de drept internațional public contemporan.
Chișinău: CEP USM, 2008.

Bibliografie facultativă:
1. I.M. Anghel. Subiectele de drept internațional. București: Ed. Lumina Lex, 1998.
2. V. Crețu. Drept internațional public. București: Ed. România de Mâine, 2006.
3. Gh. Iancu. Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului. București:
Ed. ALL Beck, 2002.
4. C. Jura, D. Buruian. Drept internațional public. Caiet de seminar. București: Ed. Universul
Juridic, 2013.
5. B. Onica-Jarka, C. Brumar, D.A. Deteșeanu. Drept internațional public. Caiet de seminar.
București: CH Beck, 2006.
6. N. Osmochescu, O. Dorul. Drept internaţional public. Note de curs (în scheme). Chișinău:
CEP USM, 2012.
7. К.А. Бекяшев. Международное публичное право. Москва: Изд. Проспект, 2009.
8. Л.А. Васильева, О. А. Бакиновская. Международное публичное право. Москва: Изд.
Тетра Системс, 2010.
9. Н.А. Ушаков. Международное право. Москва: Изд. Юристъ, 2000.

6.1. Noţiunea de subiect de drept internațional public

Subiect de DIP este entitatea ce are calitatea de destinatar direct al normelor
internaţionale, având capacitatea de a exercita drepturi şi de a dobândi obligaţii în ordinea
juridică internaţională.
 Cu alte cuvinte, subiectul de DIP reprezintă acea entitate care participă la raporturi
juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de DIP înseamnă a beneficia de
personalitate juridică internaţională, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii cu caracter internaţional.
Din punct de vedere istoric, statele sunt subiecți originari ai dreptului internaţional. Ca
urmare a constituirii, creşterii numărului şi a însemnătăţii organizaţiilor internaţionale, acestea
sunt înzestrate cu personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor membre.

6.2. Statul
6.2.1. Definiţie şi elemente
Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii. Acesta constituie
„armatura sau scheletul juridic” al unei colectivităţi umane. Totodată, statul este un sistem
organizaţional, reglementat din punct de vedere juridic, care realizează conducerea politică a
unei societăţi, deţinând în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului.
Statul este subiectul direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având capacitatea
deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare.
Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii statului. Statele sunt
singurii subiecți de drept internaţional ce deţin atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza
politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.
Din punct de vedere juridic, putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei elemente
obligatorii:
- teritoriul,
- populaţia,
- o conducere efectivă exercitată în numele statului - puterea sa asupra teritoriului şi
populaţiei.
Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933 completează
această listă, indicând şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Dacă primele două elemente sunt de natură materială, ultimele două elemente sunt de
natură formală şi în virtutea acestui fapt, devin cele mai importante.

6.2.1.1. Teritoriul
Prin teritoriu, ca element natural al statului, se recunoaşte acea parte a globului
pământesc, asupra căruia un stat îşi exercită dominaţia sa publică.
În lipsa acestui element o comunitate socială, oricât de numeroasă ar fi, n-ar putea constitui
un stat. În această ordine de idei, triburile nomade au fost considerate, în cel mai bun caz,
„embrioni de state”, dar nicidecum state.
Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este necesar să se pornească de la faptul
că teritoriul constituie:
• spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;
• spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;
• obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.
Teritoriul, ca o condiţie juridică de existenţă a statului, este însoţit de următoarele
caractere juridice:
a) Inalienabilitate, care presupune: imposibilitatea modificării frontierelor de stat, cu
excepţia micilor rectificări de frontieră, care s-ar putea realiza numai printr-o lege organică;
imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a
teritoriului statului.
b) Indivizibilitate, care presupune unitate teritorială a statului și interzicerea oricărei
secesiuni.
Teritoriul de stat este constituit din suprafeţe terestre, acvatice şi maritime, din solul,
subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui.
Spaţiul terestru cuprinde partea terestră, sol şi subsol, şi poate fi format dintr-o singură
întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat
arhipelag.
Spaţiul acvatic este constituit din apele interioare sau naţionale şi marea teritorială.
Apele interioare cuprind: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări interioare, ape maritime
interioare; acestea sunt supuse suveranităţii statului.
Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte
instalaţiile permanente, făcând parte integrantă din sistemul portuar, şi care înaintează cel mai
mult în larg.
Porturile militare sunt, de regulă, porturi închise, celelalte porturi sunt deschise navelor
comerciale.
Navele militare sunt acelea care aparţin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un
echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţin, echipaj care este supus disciplinei
militare şi este subordonat unui comandant cu grad militar. Navele de război care se află în mod
legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă, neputând fi
sechestrate, confiscate sau rechiziţionate. Intrarea navelor de război într-un port se poate efectua
numai pe baza autorizaţiei prealabile a statului ori a unei notificări prealabile.
Navele comerciale sunt acelea care aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi, persoane
juridice sau fizice şi care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează
resurse maritime. În apele portuare nava comercială este supusă unei duble jurisdicţii: a statului
de pavilion şi a statului riveran.
Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care la comit între ei membrii
echipajului, cât şi faptelor care privesc disciplina internă a navei. Jurisdicţia penală a statului
riveran se aplică când infracţiunea a fost comisă la bordul navei de către sau împotriva unei
persoane care nu aparţine echipajului, pe uscat, de membrii echipajului şi a avut ca rezultat
tulburarea ordinii publice a statului riveran sau când, deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei,
căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităţilor locale.
O altă categorie de nave este aceea a navelor de stat destinate unor scopuri necomerciale,
cum sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, de control vamal, pentru
salvarea naufragiaţilor.
Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de 12 mile marine,
măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului.
În practica statelor, lăţimea mării teritoriale a înregistrat valori cuprinse între 3 și 200 de
mile marine.
În marea teritorială, satul riveran exercită asupra solului şi subsolului toate drepturile
decurgând din suveranitate: dreptul de explorare şi exploatare a tuturor resurselor naturale,
reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de securitate, de protecţie a mediului, de control
vamal şi sanitar.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic
al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar vertical se
întinde până la limita inferioară a spaţiului extraterestru, considerată că ar putea fi situată la
aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.
Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care
despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în
înălţime până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul
pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.
Problema modificărilor teritoriale
Dobândirea originară se referă la modurile prin care, în trecut, anumite state şi-au lărgit
teritoriul, fără ca prin aceasta să se micşoreze corespunzător teritoriul altui stat. Este vorba de
dobândirea teritoriilor fără stăpân (Terra nullius). Conform anumitor concepţii, teritoriile
ocupate de o colectivitate umană neorganizată în formele statale cunoscute de civilizaţia
europeană erau considerate teritorii fără stăpân. În prezent, nu mai există spaţii terestre nesupuse
suveranităţii unui stat. Excepţie fac Antarctica, care are un regim internaţional stabilit pe cale
convenţională, şi Arctica.
Alte modalităţi de dobândire:
- căsătoriile între familiile regale;
- partajele succesorale;
- bulele papale, de exemplu, Bula dată de Papa Alexandru al VI-lea, în 1543, prin care
teritoriile nou descoperite în America de Sud erau împărţite între Spania şi Portugalia;
- continuitatea prin care în numele suveranităţii exercitate asupra anumitor zone ale unui
teritoriu, aceasta era extinsă în alte zone, uneori mai întinse decât primele;
- contiguitatea - ocuparea unei insule conferea dreptul de a revendica întregul arhipelag din
care această insulă făcea parte.
Modificări admise de dreptul internaţional contemporan:
Singura modalitate legal admisă de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se
întemeiază pe consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv.
În consecință, se pot desprinde unele teritorii de la un stat cu formarea unor state noi sau
alăturarea unor părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state.
Forma de manifestare a consimţământului se poate exprima prin:
a) hotărâr
b) consult

6.2.1.2. Populaţia
Fiind o formă specifică şi superioară de organizare a vieţii sociale, statul este reprezentat
ca o societate umană organizată şi stabilită în interiorul unor frontiere permanente. Indiferent de
titlul pe care-l poartă colectivitatea umană care stă la baza statului (populaţie, popor, naţiune),
este cert faptul că această colectivitate este un element constitutiv al statului, fără de care
existenţa acestuia este imposibilă şi care îi conferă statului o anumită unitate internă, firească,
naturală şi o fizionomie proprie, autonomă şi distinctă de entităţi asemănătoare.
Populaţia statului, totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul unui stat şi care sunt
supuse jurisdicţiei sale, se compune din: cetățeni, străini, apatrizi.
Statutul juridic al fiecărei categorii ce formează populaţia este stabilit prin legile interne ale
statului respectiv, cu excepția persoanelor cu statut diplomatic, asupra cărora jurisdicţia statului
este limitată.
În acelaşi timp, unele probleme privind populaţia sunt subiectul cooperării internaţionale:
drepturile omului, protecţia diplomatică, apatridia şi bipatridia, regimul juridic al străinilor,
statutul refugiaţilor etc.
 6.2.1.2.a. Cetățenii
Majoritatea populaţiei din cele mai multe state o reprezintă cetăţenii proprii.
În mod obişnuit prin cetăţenie se înţelege legătura politică şi juridică permanentă dintre o
persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi
persoană.
Astfel, statul, ţinând cont de obligaţiunile sale internaţionale, determină cercul de drepturi
de care se bucură cetăţenii săi şi obligaţiunile la care sunt ţinuţi aceştia în raport cu statul lor
naţional. Totodată, statul are atât obligaţiuni, cât şi drepturi în privinţa propriilor săi cetăţeni.
Legătura dintre stat şi cetăţean este stabilă în timp şi spaţiu. Aceasta înseamnă că ea nu
poate fi întreruptă o dată cu scurgerea unei anumite perioade de timp sau în caz de aflare a
cetăţeanului pe teritoriul unui stat străin, pe mare, în aer sau în cosmos.
Problemele cetăţeniei, inclusiv dobândirea şi pierderea ei, se reglementează, în principal,
prin legislaţia naţională a statelor, desigur cu luarea în considerare a eventualelor obligaţii
internaţionale care le revin. Deoarece în acest domeniu fiecare stat acţionează de sine stătător,
sunt inevitabile conflicte între actele legislative cu privire la cetăţenie ale diferitelor state. Aceste
conflicte ar putea da naştere la neînţelegeri şi diferende cu caracter internaţional. Pentru
lichidarea unor asemenea situaţii sau pentru prevenirea lor, statele procedează la încheierea de
tratate internaţionale, adică la crearea unor norme respective de drept internaţional.
Modalităţile de dobândire a cetăţeniei pot fi divizate, în general, în două mari grupuri:
modalităţi generale şi modalităţi speciale.
Modalităţile generale de dobândire a cetăţeniei sunt mai mult sau mai puţin stabile, fiind
caracteristice pentru legislaţia majorităţii statelor. La ele se atribuie:
a) dobândirea cetăţeniei prin naştere;
b) dobândirea cetăţeniei prin naturalizare;
c) dăruirea cetăţeniei.
Dobândirea cetăţeniei prin naştere este cea mai răspândită modalitate. Legislaţia statelor
urmează, în general, unul dintre cele două criterii:
- „dreptul sângelui” (jus sanguini) - când noul născut dobândeşte cetăţenia
părinţilor, indiferent de locul lui de naştere,
- „dreptul solului” (jus soli) - când noul născut va dobândi cetăţenia statului pe
teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate
şi în urma unui act al autorităţilor statului care o acordă. În majoritatea statelor naturalizarea se
înfăptuieşte cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege: domicilierea de diferită durată pe
teritoriul statului care acordă cetăţenia (5, 7, 8 sau chiar 10 ani); cunoaşterea şi respectarea
prevederilor Constituţiei; cunoaşterea limbii de stat; prezenţa surselor legale de existenţă ş. a.
Dăruirea cetăţeniei, spre deosebire de naturalizare, se realizează la iniţiativa autorităţilor
competente ale statului şi nu la cererea persoanei interesate. Dobândirea cetăţeniei unui stat în
ordinea dăruirii are loc, de obicei, pentru merite deosebite faţă de acest stat.
Modalităţile speciale de dobândire a cetăţeniei, după cum ne sugerează şi sintagma
utilizată, reprezintă o derogare, o excepţie de la ordinea generală stabilită de dobândire a
cetăţeniei. O asemenea ordine este prevăzută fie în tratate internaţionale, fie în acte legislative
speciale, stabilindu-se pentru o anumită perioadă şi, de regulă, pentru unele categorii de
persoane. Analizând practica, observăm că dobândirea cetăţeniei în ordine specială îşi are
originea în anumite evenimente, care conduc la strămutări în masă a persoanelor, precum şi ca
rezultat al transformărilor teritoriale.
La modalităţile speciale de dobândire a cetăţeniei se referă:
a) dobândirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă (cazul special este
aşa-numitul transfer sau strămutare de populaţie);
b) opţiunea sau alegerea cetăţeniei;
c) reintegrarea sau redobândirea cetăţeniei.
Dobândirea în grup a cetăţeniei constă în conferirea cetăţeniei populaţiei unui anumit
teritoriu în ordine simplificată sau dobândirea în ordine simplificată a cetăţeniei de către
persoanele strămutate.
Un caz special de dobândire în grup a cetăţeniei este transferul (când are loc trecerea unui
teritoriu de la un stat la altul). În conformitate cu regula transferului sau strămutării de populaţie,
cetăţenia locuitorilor derivă din apartenenţa teritoriului, adică locuitorii se transformă în mod
automat în cetăţeni ai acelui stat la care trece teritoriul.
În cazul în care transferarea automată dă naştere la obiecţii din partea unei părţi a
populaţiei teritoriului transferat, regula transferului este completată prin regula opţiunii, adică
acordarea dreptului de a alege cetăţenia. Însă opţiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de
dobândire a cetăţeniei. De exemplu, posibilitatea opţiunii este prevăzută în convenţiile cu privire
la dubla cetăţenie. Dacă cetăţeanul unui stat deţine în acelaşi timp şi o cetăţenie străină, acestuia i
se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunţând astfel la cea de-a doua.
Prin reintegrare sau redobândire se înţelege revenirea la cetăţenia anterioară.
De regulă, problemele pierderii cetăţeniei sunt reglementate de legislaţia naţională a
statelor, însă unele dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute în tratatele
bilaterale, şi mai rar în cele multilaterale. Potrivit practicii majorităţii statelor, există trei forme
de pierdere a cetăţeniei:
 a) renunţarea;
b) retragerea cetăţeniei;
c) pierderea sau retragerea automată a cetăţeniei.
Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza deciziei autorităţilor
competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.
Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune. Spre deosebire de renunţarea la
cetăţenie, ea se realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi, de regulă, în privinţa persoanelor
care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au dobândit cetăţenia statului de
origine în mod fraudulos. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă principiul
potrivit căruia „nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetăţenia sa” (art. 15 pct. 2).
Legislaţia unor state (de exemplu, cea a SUA) prevede şi pierderea sau retragerea
automată a cetăţeniei în anumite împrejurări (dobândirea unei noi cetăţenii, refuzul de a reveni
în ţară pentru serviciul militar sau participarea unui cetăţean american la alegerile dintr-un stat
străin). Retragerea automată apare, la fel, ca o sancţiune, dar ea intervine în mod automat, fără
emiterea unui act juridic din partea autorităţii competente.
Faptul că la reglementarea juridică a problemelor cetăţeniei statele se bazează pe diferite
principii poate conduce la coliziunea normelor de drept intern în procesul aplicării lor concrete.
În urma unor asemenea conflicte una şi aceeaşi persoană poate fi considerată cetăţean a două sau
mai multe state (bipatrid).
Dubla cetăţenie (bipatridia) este situaţia juridică a unei persoane fizice care posedă
concomitent cetăţenia a două sau mai multe state. Astfel, sintagma cuprinde şi pluricetăţenia.
Deşi dubla cetăţenie nu este un handicap, în anumite cazuri ea poate conduce la anumite
complicaţii atât pentru persoana în cauză, cât şi în raporturile dintre statele vizate. Cetăţeanul
poate, spre exemplu, pretinde la acordarea într-un volum deplin a drepturilor civile în ambele
state, a căror cetăţenie o deţine, iar statele la rândul lor pot cere de la acesta satisfacerea
obligaţiilor civile în fiecare din ele, de exemplu, în cazul unui bărbat el poate fi obligat să
presteze serviciul militar în ambele state.
Văzând care pot fi consecinţele, cooperarea internaţională a statelor este îndreptată la
reducerea numărului de persoane cu dublă cetăţenie, determinarea drepturilor şi obligaţiilor în
raporturile cetăţeanului cu statele a căror cetăţenie o deţine.
În plan internaţional această cooperare se realizează atât pe cale bilaterală, cât şi
multilaterală. Prevederile principale ale tratatelor bilaterale constau în faptul că persoanei i se
acordă dreptul de a-şi alege în mod benevol una din cele două cetăţenii. Spre deosebire de
cooperarea bilaterală, reglementările multilaterale încercate n-au adus rezultate remarcabile.
Situaţia în cauză se explică prin deosebirile esenţiale existente în legislaţiile naţionale ale statelor
privitor la problemele cetăţeniei, precum şi datorită ciocnirii de interese între ţările de emigraţie
şi cele de imigraţie.

6.2.1.2.b. Apatrizii
Individul care nu este considerat de nici un stat ca având naţionalitatea sa este apatrid.
Apatrizii au drepturi reduse în raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află şi chiar cu
străinii. De regulă, ei sunt limitaţi în beneficierea de drepturile civile şi politice, nu se bucură de
protecţia diplomatică a vreunui stat şi pot fi victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive
etc.
Cooperarea internaţională în domeniul examinat este îndreptată spre reducerea cazurilor de
persoane cu acest statut, eliminarea cauzelor ce generează situaţii de apatrid, precum şi spre
asigurarea unui statut juridic apatrizilor.
În cadrul ONU au fost elaborate şi adoptate Convenţia cu privire la statutul apatrizilor din
anul 1954 (în vigoare din 1960) şi Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie din
anul 1961 (în vigoare din 1975). Printre dispoziţiile principale ale acesteia din urmă, putem
menţiona:
- statele părţi contractante vor acorda cetăţenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor,
care în lipsa acesteia vor fi apatride;
- în caz de modificare a statutului personal, pierderea cetăţeniei să fie condiţionată de
faptul ca persoana vizată să posede ori să obţină cetăţenia unui alt stat;
- statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui, dacă prin aceasta ea devine apatrid (cu
unele excepţii, bunăoară, dobândirea cetăţeniei în mod fraudulos).
Prevederile principale ale Convenţiei cu privire la statutul apatrizilor se rezumă la aceea că
statele contractante le vor acorda apatrizilor acelaşi tratament de care beneficiază străinii pe
teritoriul lor, dacă un regim mai favorabil nu este prevăzut de însăşi Convenţia.

6.2.1.2.c. Străinii
Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia
acestuia, ci a altui stat. Statutul său juridic este determinat de legislaţia naţională a ţării de şedere,
a ţării a cărei cetăţenie o deţin, precum şi de dreptul internaţional.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat, în temeiul
legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este parte, formează statutul sau
regimul juridic al străinilor.
Dreptul comparat relevă existenţa următoarelor regimuri juridice aplicabile străinilor:
a) regimul naţional, în temeiul căruia străinilor le sunt acordate, într-o mare măsură,
aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale şi civile ca şi propriilor cetăţeni. În practică, de
regulă, o echivalare deplină în drepturi nu are loc. De exemplu, ei nu dispun de drepturi politice,
cum este dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice ale statului de reşedinţă.
b) regimul special, prin care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de
legislaţia sa sau de convenţiile internaţionale la care este parte. În virtutea acestui regim, pentru
străini pot fi prevăzute anumite obligaţiuni, care se deosebesc de cele prevăzute în acest domeniu
pentru cetăţenii statului în cauză. De regulă, aceasta se face prin enumerarea drepturilor şi
obligaţiilor respective. Dar regimul special mai poate prevedea şi un şir de restricţii juridice
aplicabile numai străinilor: limitarea dreptului străinilor de a desfăşura unele genuri de activitate
profesională (deţinerea de funcţii publice, practicarea activităţii de avocat, de comandanţi ai
navelor aeriene şi maritime etc.). Regimul special poate însemna admiterea anumitor privilegii
într-o anumită sferă de activitate pentru cetăţenii unor state luate aparte în raport cu alţi străini,
însă nu şi faţă de cetăţenii proprii. El se stabileşte, de regulă, prin tratate bilaterale între statele
interesate şi se referă, în special, la aşa probleme ca ordinea simplificată de trecere a frontierei de
stat, scutirea de vize pentru intrarea în ţară ş.a. Privilegii esenţiale acordate în mod reciproc sunt
prevăzute în documentele CSI pentru cetăţenii statelor membre în privinţa intrării şi şederii,
învăţământului, politicii sociale etc.
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, în virtutea acestuia, străinii dintr-
un stat vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state
pe bază convenţională.
În practica statelor privitor la străini s-au cristalizat anumite principii şi norme care, în
principal, au fost incluse în Declaraţia asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt
cetăţeni ai ţării în care trăiesc, adoptată prin rezoluţia nr. 40/144 a Adunării Generale a ONU la
13 decembrie 1985. Acestea se rezumă la următoarele:
- dreptul fiecărui stat de a stabili regimul juridic al străinilor, cu luarea în considerare a
obligaţiilor sale internaţionale, inclusiv cele din domeniul drepturilor omului;
- străinii sunt obligaţi să respecte legile statului pe al cărui teritoriu se află, iar în caz de
încălcare a lor, poartă răspundere de rând cu cetăţenii acestui stat;
- străinii beneficiază de un volum respectiv de drepturi şi libertăţi;
- sunt inadmisibile expulzările în masă a cetăţenilor ce se află în mod legal pe teritoriul
ţării date; expulzarea individuală este posibilă doar în vederea executării deciziei, adoptată în
conformitate cu legea;
- străinii se bucură de dreptul la protecţie diplomatică din partea statului lor.
Expulzarea este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini aflaţi pe
teritoriul său să-l părăsească (de regulă pentru străini care devin indezirabili pentru fapte ce
încalcă legile sau interesele statului de reşedinţă).
Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe
teritoriul său, presupusă a fi autorul unei infracţiuni, pentru a fi judecată sau pentru a executa o
pedeapsă la care a fost condamnată anterior.

6.2.1.2.d. Protecţia diplomatică - protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi în
străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale. Acest
drept, de origine cutumiară, este prevăzut actualmente în Convenţia de la Viena privind relaţiile
diplomatice (1961) şi în cea referitoare la relaţiile consulare (1963), precum şi în legislaţia
naţională a statelor. În conformitate cu art. 18 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova:
„Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate”.
Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în baza
legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat şi resortisanţii săi. Statul poate să le
impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de
a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoana chiar
în contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală şi arestare pe
teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea
protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui stat pentru ca statul
străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drepturi.

6.2.1.2.e. Statutul refugiatului

Definirea noţiunii de refugiat şi determinarea statutului juridic al refugiaţilor sunt făcute
prin Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 şi Protocolul de la
New York cu privire la statutul refugiaţilor din 31 ianuarie 1967.
Prin refugiat se înţelege persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:
- unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate,
apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică şi nu poate sau, din cauza acestei temeri,
nu doreşte să revină în ţara sa;
- agresiunii externe, ocupaţiei, dominaţiei străine sau a unor evenimente care au tulburat în
mod esenţial ordinea publică din ţara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;
- unor dezastre naturale (secetă, cutremure, inundaţii, foamete ş.a.) care au condus la
subminarea bazelor materiale ale existenţei lor.
În conformitate cu Convenţia din 1951 (art. 7(1)), refugiaţii beneficiază de aceleaşi
drepturi acordate, în general, străinilor. Reglementările interne ale unor state pot merge mai
departe, acordând refugiaţilor un tratament mai favorabil. În unele drepturi ei sunt echivalaţi cu
cetăţenii statului de reşedinţă (de exemplu, dreptul la învăţământul primar, la locuinţă, la
profesiune remunerată). Refugiaţilor le sunt eliberate documente de călătorie pentru a se putea
deplasa în afara graniţelor statului lor de reşedinţă.

6.2.1.2.f. Instituția azilului politic

Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, este consacrat la nivel
internaţional. Declaraţia Universală a drepturilor omului (art. 14 alin. 1) prevede: „Oricine are
dreptul de a căuta şi de a se bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări”. La 14 decembrie 1967
Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia nr. 2312 (XXII) a adoptat Declaraţia referitoare la
azilul teritorial. În acest document (art. 1) se prevede că statele trebuie să respecte acordarea
azilului de către alte state în virtutea suveranităţii lor.
Acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării
şi interzicerea extrădării; fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se
de persecuţii pe motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea
suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a
azilului; dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva
păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale
prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a
azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat; acţiunea de acordare a
azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de alte state drept un
act inamical.
Dreptul la azil îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe
teritoriul statului se numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile
consulare străine se numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat, cu caracter
excepţional, în ţările din America Latină.

6.2.2. Drepturi şi obligaţii ale statelor, identificate de doctrină şi care se regăsesc şi în

Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU
în 1974:
a) Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, egalitatea în drepturi, de a
participa la viaţa internaţională, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi
tehnologice, la dezvoltare şi progres, la cooperare etc.
b) Obligaţii: de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a respecta inviolabilitatea
frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a
îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate, de a proteja mediul etc.
 6.3. Neutralitatea statelor
Neutralitate - situaţie politico-juridică a unui stat care nu participă la un război dintre alte
state, care nu acordă sprijin ţărilor beligerante şi care în timp de pace nu face parte dintr-o alianţă
militară sau nu participă la încheierea unui pact militar.
Statul neutru trebuie să se supună următoarelor cerinţe:
• abţiner
• preveni
• imparţi
• nepartic
• interzic
Principalul drept al statului neutru este cel de autoapărare individuală şi colectivă şi de a
cere ajutor şi de a fi ajutat atunci când statutul neutru este încălcat.
Tipuri de neutralitate:
- neutralitate ocazională - poziţia unui stat care nu participă la un război;
- neutralitatea permanentă - atât în timp de pace, cât şi de război, o opţiune de durată;
- neutral
la blocuri sau alianţe militare);
- neutral
vederea promovării intereselor lor specifice.
După Pactul Briand-Kellogg, 1928, şi Carta ONU, 1945, care interzice folosirea forţei şi
ameninţarea cu forţa, neutralitatea devine diferenţiată: statul neutru are obligaţia de a sprijini pe
cei ce duc războiul de autoapărare, de a acţiona împotriva agresorului, desigur, în afara
războiului.
Căi de obţinere a neutralităţii:
• acte int
• acte int
State neutre:
• Elveţia
• Austria
• Laos (in
• Malta (i

6.4. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

Recunoaştere - un act unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte, acte sau
situaţii ce pot avea consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor sau intereselor sale.
Recunoaşterea unui stat - actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte
condiţiile specifice unui stat, ia act de apariţia acestui nou subiect de drept, şi îşi exprimă voinţa
de a-l considera membru al comunităţii internaţionale.
Un stat are dreptul, și nu obligaţia de a recunoaşte. În acelaşi timp, însă, caracterul total
discreţionar al recunoaşterii este pus astăzi sub semnul întrebării. Astfel, Declaraţia 2625 a
Adunării Generale a ONU arată că ,,nici o achiziţie teritorială obţinută prin ameninţare sau
folosire a forţei nu va fi recunoscută ca legală”. Sunt situaţii în care se consideră că există chiar o
obligaţie de a nu recunoaşte, ca formă de sancţionare a unui act ilegal.
Modalităţi ale recunoaşterii: note diplomatice, declaraţii de recunoaştere, mesaje,
telegrame de felicitare, tratate bi- sau multilaterale.
Recunoaşterea are un dublu efect: declarativ (în privinţa existenţei noului stat care, ca
urmare a întrunirii elementelor sale, se bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul
internaţional general) şi constitutiv (în privinţa opozabilităţii acestei existenţe faţă de statul care a
făcut recunoaşterea).
Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admiterea sa într-o
organizaţie internaţională nu echivalează în principiu cu recunoaşterea sa individuală sau
colectivă din partea altor state. De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul participării
sale la un tratat multilateral general.
Forme de recunoaştere
a) de iure: deplină şi definitivă, irevocabilă,
de facto: limitată şi provizorie putând fi oricând revocată; fază pregătitoare pentru
recunoaşterea de iure;
b) explicită: expresă, prin mesaje, note diplomatice etc.,
implicită: tacit, prin stabilirea de relaţii diplomatice sau înlocuirea unui tratat bilateral etc.;
c) individuală,
colectivă.
Recunoaşterea guvernelor - act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca
organ capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state.
Recunoaşterea guvernelor apare în situaţia în care puterea într-un stat este preluată de un
guvern nou prin alte mijloace decât cele constituţionale sau când pe acelaşi teritoriu de stat s-au
format două guverne.
Se impun o serie de condiţii ale recunoaşterii guvernelor:
- stabilita
- exercita
 - sprijinu
- capacitate de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

6.5. Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent
dacă acestea duc sau nu la apariţia unor noi state:
a) fuziune
b) dezmem
c) separar
d) transfe
Succesiunea statelor - o substituire a unui stat cu alt stat (o substituire de suveranitate) cu
privire la un anumit teritoriu, în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor sale, întinderea
drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită în mod suveran de statul succesor.
Există două convenţii internaţionale în această materie:
• Conven
• Conven
Succesiunea la tratate
a) În cazu
afară de situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi
incompatibilă cu scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele
operează numai cu privire la teritoriul pentru care au fost încheiate sau la întregul teritoriu numai
cu asentimentul statului succesor şi în urma înţelegerii părţilor.
b) În cazu
teritoriul cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-şi producă efecte pe acest
teritoriu. Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă, îşi păstrează valabilitatea.
Tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate. Sunt de asemenea păstrate tratatele de
aplicare teritorială (localizabile).
Succesiunea la organizaţii internaţionale
De regulă, statul nou nu devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenind parte
la tratatul constitutiv al acesteia, în urma manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a
desfăşurării procedurilor prevăzute de actul constitutiv privind primirea de noi membri.
Pot fi înregistrate și excepții de la această regulă. De exemplu, Rusiei i-a fost acordat
statutul de continuatoare a fostei URSS la calitatea de membru permanent în Consiliul de
Securitate al ONU.
Succesiunea la bunuri şi arhive
 Regula este că se transmit gratuit şi integral statului succesor indiferent de locul unde se
află.
Succesiunea la datorii
Dacă statul anterior mai există, de regulă, el rămâne debitor.
Dacă statul anterior a dispărut:
a) se preia
mărimea teritoriului, populaţiei etc.
a) nu se p
În cazul transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.