Cuvintele nu au sex

Nu cred că m-am închipuit vreodată scriitoare – poate, la un moment dat, prin pre-adolescență,
când mi se părea că scriitorul aparține unui cerc select de oameni extraordinar de blânzi și
înțelegători cu firea umană, lipsiți de vanități și preocupați să colecționeze până și amprenta
aerului expirat de ceilalți. Cum înțelepciunea vine odată cu vremea, părerea mi s-a vindecat. În
linii mari, este, oricum, irelevant – tot atunci visam la fel de intens și să devin VJ la MTV și
jucam singură, în oglinda de sub televizor, Topul 100 cu scheme furate de la alți VJ-i.

Whatever the reasons, nu m-am perceput vreodată ca autor cu sâni. Literatura bună, română sau
de altă naționalitate, e semnificare universală. Înlănțuirea cuvintelor nu are sex, la fel ca
simfoniile. Îți plac sau nu-ți plac, îți spun sau nu-ți spun ceva. Din punctul ăsta de vedere, este
infinit mai ușor să fii femeie-autor în literatura română, decât să fii om-autor. Pentru ultimul nu
s-a dezvoltat, încă, nicio propagandă extensivă care să-i protejeze fragilitatea.
 

Apoi am tendința să mă las descumpănită de generalități – în fața ideii de „cultura română”, mă

simt ca Lenocika, o fetiță dintr-o carte rusească pe care o citeam în copilărie – și care avea mereu
o codiță făcută și una desfăcută. Nu știu niciodată de care parte a capului s-o așez. Am dedus în
primii ani de școală, învățând istorie și comentarii literare, dimensiunea ei de mamă posesivă și
răzbunătoare. Apoi, din diverse cursuri universitare am aflat că, pardon, cultura română are
resurse nebănuite. De pildă, același curs de istoria literaturii, poate deveni, după caz și
specializare, istoria presei sau istoria filosofiei. Sunt sigură că există și o specializare unde este
pur și simplu istoria literaturii. Plus naivitatea cu „rezistența prin cultură”.

 
Odată cu primele beri mi s-a întâmplat setea de autenticitate, revolta: nu te poți baza pe o cultură
care se supune declinării cu atâta plăcere. Așa că o iei pe cont propriu și încerci să-ți formulezi
descendența. „Cultura română” devine o sumă de apropieri și depărtări istorice, dar mai ales
izolare. Din perspectiva asta, funcționez foarte bine – duc nesfârșite dialoguri imaginare cu morți
și altele răzlețe și adevărate cu puțini oameni vii. Cele cu morții sunt pline de supans, cele cu viii
sunt confirmări târzii ale credințelor din pre-adolescență.

Cultura română și cu mine trăim un three-some în care ea e partenerul oficial, apoi eu și mai
apare încă un tip ciudat, căruia nu-i e rușine să ne vadă în oglindă.

Se spune că relațiile astea durează.

Ana Barton
 

Veșnic contestabil