Doamne, domnișoare,

scriitoare, autoare – made in

Romania
 ADINA DINIȚOIU, ALINA PURCARU, ANA BARTON, ANDRA ROTARU, ANDREEA RĂSUCEANU, ANGELA
MARINESCU, CODRUȚA SIMINA, FLOAREA ȚUȚUIANU, IOANA BOT, IOANA NICOLAIE, IRINA PETRAȘ, IULIA
MILITARU, MAGDA CÂRNECI, MARIANA CODRUȚ, MARTA PETREU, MIHAELA MUDURE, MIRUNA VLADA, SANDA
CORDOȘ, SIMONA POPESCU, VERONICA D. NICULESCU  DOSARE, DEZBATERI, ANCHETE

Acum un deceniu am inițiat o primă anchetă amplă despre literatura scrisă de femei, în
România, anchetă publicată tot în revista Steaua.
S-a schimbat ceva în acești zece ani? Pentru a lămuri cum stau lucrurile acum, iată două
întrebări scurte:
Cum este să funcționezi ca scriitoare în cultura română, în general?
Cum este sa fii femeie-autor în literatura română, în particular?
 

(Publicăm răspunsurile în ordinea sosirii și recepționării lor. Am solicitat, firește, mai multe
autoare decât cele care au avut energia să și răspundă în aceste vremuri pline de corvezi.)
 

R.C.
 

Angela Marcovici
 
 
Măcar de aș putea fi doar atât, o ființă fără conștiință și fără un trup altfel decât cel al
femelelor
 
 
 

Draga mea, Ruxandra

Răspunsul meu va începe cu un citat din Swann a lui Marcel Proust și continuă după încheierea
citatului post-proustian, atât cât mă țin puterile și asta numai pentru că mă simt bine, ca peștele în
apă să fiu „transcendă”, un termen nou ca o mumie egipteană scoasă recent la iveală:
”Sunt o apă informă ce curge după povărnișul ce-i iese în cale, un pește fără memorie și fără
judecată, care, atâta vreme cât va trăi într-un acvariu, se va izbi de o sută de ori pe zi de sticla pe
care va continua să o ia drept apă.”

Sper că observi cum intervine indeterminarea și informul apropos de un trup care ar putea fi
chiar al meu.

Măcar de aș putea fi doar atât, o ființă fără conștiință și fără un trup altfel decât cel al femelelor,
pe care atât de mult le invidiez încât am primit cine știe de unde o altă culoare a pielii decât acea
a tuturor celorlalte femele. O culoare cenușie și plină de umbră, neagră și solară, roșie și roz,
satinată și impregnată de vene albastre ce ies în evidență indecent fără efort și fără să mă gândesc
la ele, deoarece sunt bătrână și slabă. Violența imaginii venelor contorsionate și infuzate, aproape
violate de sânge în interiorul unui obiect-trup care mă trimite într-un spațiu specific feminin, mă
obligă, dar mă și determină, să fiu negativistă la toate nivelurile și pe toate planurile cu
sentimentul că acest lucru îmi dă o satisfacție extremă, acum și aici, adică într-o literatură
marginală din sud-estul Europei, unde bate austrul, dar și frigul polar, o literatură care aproape
nu mă mai satisface (ce-am putut sa scriu!), o literatură care își conține aproape toate
răspunsurile și aproape toate întrebările (mare sărăcie). Și totuși, mai rămân câteva întrebări și
câteva răspunsuri pentru mine, pe undeva. Și acest lucru se petrece deoarece întotdeauna mă aflu
la o anumită distanță, eu, cea însuflețită de atâtea sentimente contradictorii de răspunsurile mele,
pentru mine distanța este esențială, intimă și pur erotică. Este o pudoare specific literară și
specific feminină. Trebuie să recunosc că îmi plac și rivalitățile (dacă am cu cine), dar cel mai
frecvent mă las sedusă cu o visceralitate imensă de cărțile colegilor mei care sunt traversate și
adunate, totodată, dintr-o perversiune îngrozitoare a mea, de un lasou compact cu ochi înguști de
femeie când sunt bărbat, sau de un lasou cu ochi înguști de bărbat când sunt femeie, sau și una, și
alta, exact atunci când simt o lentoare a privirii ochilor, o plăcere de nedescris, aproape
insuportabilă, a trupului supus întunericului, limitei de neatins a orizontului înstrăinat, apusului
de soare însângerat, în mintea mea, de sângele celor slabi și fără putința de a sări mai departe
decât malul apei morții, atât de înșelător și susținut, totuși, de un nisip al lumii care se întinde și
se adaugă pământului tare și pietrei pe cale de dispariție.

Codruța Simina