Marta Petreu

Ca-n Paradis
 
 

Paradisiac, de-a dreptul, ăsta-i răspunsul meu la amîndouă întrebările tale, dragă Ruxandra
Cesereanu. Să argumentez:

Dacă Dumnezeu, în mare mila sa, te-a ferit să locuiești în capitală, paradisiac la pătrat: deoarece
ochii care nu se văd se uită, știi tu zicala, te uită și cei care, deținînd prin tradiție pîinea și cuțitul,
fac jocurile. Și-atunci stai și tu în și la locul tău – și nu încurci dansul. Cufundată în provincie ca-
n puf, te poți bucura mai tihnit decît Ecclesiastul de marele spectacol al deșertăciunilor. Nu-i
puțin lucru, nu-i e dată oricui o asemenea favoare.

Apoi, dacă scrii mai mult decît poate fi citit într-o noapte de insomnie, în mod sigur îți este
decernată medalia națională de grafomanie. Să fiu dreaptă, medalia asta le este dată și domnilor
autori, nu numai doamnelor.

Dacă scrii nu numai beletristică, ci te lăcomești la alte specii, inclusiv la cercetarea

plusidisciplinară cu nuanțe și ideologice, de pildă, atunci poți avea nesperatul noroc de-a fi
gratificată cu toate superlativele – e drept, insultătoare. Dar ce mai contează asta, din moment ce
ai cules totuși caimacul reacției publice: sfînta huiduială, presărată cu scorțișoara bănuielii că, de
fapt, autoarea aia impertinentă, vîndută unei oculte străine, s-a întins dincolo de granițele ei de
competentă. E o bună ocazie pentru unii preacinstiți critici să îți ceară certificatele școlare,
începînd cu grădinița. Vorba uneia dintre colegele noastre, de la autoare lumea așteaptă
drăgălășenie, nu competență profesională. Așa că: actele la control.

Repet, dragă Ruxandra Cesereanu, situația de autoare are avantaje incomensurabile. De pildă, îți
poți permite să scrii orice, să cercetezi orice, chiar și să te-atingi de vreunul dintre idolii
mentalului național. Dar dac-o faci, nu trebuie să te miri că în onoarea ta sînt organizate
veritabile festivități critice, că peste paginile tale este jucată o bătută a morții de nota zece, ori că
publicul de pe tușă își arată și el indignarea, pătrunzînd pe teren: cu parul. O asemenea sărbătoare
totemică dă viață nu numai presei scrise, ci și spațiului virtual, așa că-n final profesioniștii și
amatorii dansează „Hora Unirii” pe textele tale, spre veci stîrpirea delincventei.

Unde mai pui că, în asemenea ocazii, ai rara șansă de a-ți verifica și rări, ca primăvara morcovii
într-un strat, prietenii, amicii, persoanele cu care te saluți și așa mai departe; iar viața-ți devine cu
mult mai ușoară. După o asemenea canonadă, pînă și doctorii la care mergi își încep examinarea
medicală cu remarci asupra textelor tale – dovadă că ți-ai sporit, în mod nesperat, numărul de
cititori și că aura celebrității tale este mai neagră ca fumul unui vulcan.

Apoi, să nu uităm, ai norocul rar să afli adevăratele păreri ale comentatorilor literari despre tine;
comentatorii literari fiind, în cultura noastră literaturocentrică, învestiți din leagăn cu omniștiință
și omnipotență. Sigur, ei ar putea să te pună pe-altar, drept biblică jertfă de sînge, dar în
angelitatea inimii lor se mulțumesc să te scalde și să te boteze: în și cu zoaie. După două, hai să
zicem trei asemenea ceremonii, atributele de diletantism, prostie, falsificare, incompetență, rea-
intenție se fixează pe tine ca tresele generalilor. Și, slavă Domnului, acolo rămîn.

A, mai există și problema recunoașterii tradiționale, prin includerea în canonul literar, prin
cronici placate pe textul cărții și prin ritualul anual al premiilor USR. O plictiseală. Mofturi.

Am aflat de cazna la care se supun unii domni autori pentru asta: se roagă bărbătește în fața
altarului personal al fiecărui membru din juriu, invocînd foarte demn un motiv oarecare. Pentru
plecările în străinătate, la saloane de carte, deschid ușa cui trebuie și bat viril cu pumnul în
masă: Dacă eu nu, atunci cine?
Recunosc smerit: îi admir. Îi aplaud. Mă dau la o parte din fața lor, chiar le țin ușa: și să intre, și
să iasă ei primii. Că doar sînt bărbați, deci n-au avut parte de răsfățurile de care avem parte noi,
femeile. Sigur, au mai fost și domni autori – poate doi, poate trei –  smotociți și ei un pic, precum
își smotocește mîța pisoii. Dar ce pățesc ei nu se poate compara cu privilegiul  nostru, al
doamnelor, de-a trece prin repetate ceremonii de recoltare a scalpului. Nu, să fim cinstite, ei,
domnii, nu au bafta noastră.

Să mai dau un exemplu: știu o carte, nu spun a cui, pentru care un domn autor a inventat
următorul argument: nu poate fi premiată de USR, pentru că se ocupă de articole din ziare. Și-așa
a salvat-o pe doamna autoare de la compromiterea printr-un premiu. Bun băiat, recunosc.

Cît despre canonul literar, acesta a fost pecetluit de mult, și, după cum se știe, s-a cam oprit la
autorii afirmați și consacrați pînă în 1989. Un singur nume a mai fost introdus în acest burduf al
lui Eol: Mircea Cărtărescu. Manualele școlare, alt mijloc de consacrare, au fost de multă vreme
scrise și aprobate, de fiecare dată de cine trebuie. Iar premiile literare le dau criticii literari, de la
Dumnezeu învestiți, cum am mai spus, cu omnipotență și omniștiință. În treacăt, trebuie să
admit: capacitatea lor de a nu recunoaște noutatea și esențialul dintr-un text este unică, i-aș
decora pentru ea. Eu, una, înțeleg că ei înțeleg că nu este permis să jignească o autoare, una care,
neavînd prevederea de a se opri la o carte ce poate fi citită într-o oră, a scris o operă, întinsă pe
mai multe specii literare. Și mă bucur că domnii critici omniștienți sînt și decenți, na! că mi-a
ieșit o rimă.