Irina Petraş

 
 

Critic literar fiind, n-am avut nevoie de recunoaşteri

 

Am mai răspuns la aceste întrebări şi constat că nu prea am motive să-mi ajustez părerile.
Lucrurile nu devin mai bune, ci doar mai amestecate, aş zice. Pe de-o parte, în societatea
românească mai rezistă, din fericire, reguli moştenite din vechiul regim, cu retribuţie egală
indiferent de sex, cu femeia dornică de carieră proprie şi chiar încurajată să se realizeze autonom
etc. Pe de altă parte, imediat după 1989, s-a insinuat şi ideea întoarcerii la „adevărata” tradiţie a
familiei, cu femeia la „locul ei”: mamă şi gospodină, plus suport de nădejde al carierei
bărbatului. Femeia om de afaceri, profitând cu aplomb şi distincţie de oportunităţile noii
orânduiri, e dublată agresiv pe micile ecrane de femeia despuiată, dezvelindu-şi pisiceşte nurii
lângă bărbatul la patru ace. Zicerea lui Montaigne – „Regulile lumii sunt făcute de bărbaţi,
femeile au dreptul să le nesocotească” – răsună adesea a cappella, căci situarea în subalternitate
poate să pară, uneori, comodă. S-au schimbat mentalităţi, regimuri, perspective, ideologii, însă
esenţa învechită a raportului dintre sexe a rămas, în mare, neschimbată.
Oricum, ca tradiţional „ochi al dracului”, femeia pare să se plieze cu mai multă uşurinţă
metamorfozelor lumii. Maestră a fardului, a disimulării, a maleabilităţii sinuoase, ea se înscrie
destins forfotei nestăpânite a lucrurilor. Am descris altădată Scriitoarea ca fiinţă inteligentă, dar
având acces la visceralitate, lucidă, dar fiindu-i la îndemână vagul, nuanţa, clarobscurul,
puternică, dar jucându-şi cu oarecare perfidie şi profit fragilitatea şi administrând disponibilităţi
redutabile. Ea nu se teme de previziunile în pană de vizionarism ale unui Lovinescu: „În ziua în
care vor avea toate drepturile îşi vor da seama de ceea ce au pierdut, întrucât podoaba lor cea mai
mare era tocmai în neegalitate şi în lipsa de drepturi, şi cu farmecul fragilităţii au cucerit lumea”.
În ce mă priveşte, chiar dacă am înregistrat atent toate derapajele din jur, am avut mai puţin de
suferit din cauza misoginismului profund şi, câteodată, inconştient de sine al lumii româneşti,
inclusiv literare. Critic literar fiind, n-am avut nevoie de recunoaşteri, fiind chiar eu cea care le
acordă. Calitatea de judecător/judecătoare mi-a fost de la început pavăză şi am putut păşi în
lumea bărbaţilor fără compromisuri, obligată doar să parez zâmbind avalanşa de complimente
apropo de frumuseţea mea; lucru care nu s-ar fi întâmplat, fireşte, dacă eram bărbat, fie şi oricât
de frumos!

Visul meu nu era/nu este ca femeia să imite apucături masculine pentru a dobândi drepturi şi
situări „înalte”, ci de a acţiona liber în spaţiul social ca femeie, cu toate calităţile (şi defectele)
genului. Şi de a fi recompensat fiecare, bărbat sau femeie, în limitele competenţelor cântărite
lucid şi echidistant.

Mariana Codruț