Blîndu Lavinia

Master ACUI
Anul I

MODULUL III. REGIMURILE POLITICE - CARACTERISTICI ŞI TIPOLOGII

Politicul a fost asociat puterii, ridicat la rangul de sistem (David Easton) sau
confundat cu dominația (,,dominația legitimă”, în termenii lui Max Weber), ceea ce relevă
complexitatea domeniului. În 1953, D. Easton elaborează un model «primitiv» al analizei
vieții politice, considerând lignajul ca având caracter de sistem politic cu particularități
precum instabilitatea și simplitatea structurală. Sistemul, conform modelului, receptează
cerințele formulate de mediu (inputs), prin intermediul unor ,,suporturi” – partidele politice,
grupurile de interes - și emite decizii, adoptă politici guvernamentale, declanșează
acțiuni(outputs). Easton surprinde și componentele mediului ce formulează cerințele:
intrasocietale - sisteme nonpolitice: economia, cultura, structura socială; extrasocietale -
sisteme internaționale (exterioare societăților respective). În sens restrâns, sistemul politic
este definit ca ansamblu al interacțiunilor dintre instituțiile guvernamentale; în sens larg,
acesta este definit ca ansamblu al elementelor vieții politice, aflate în interactiuni directe,
precum și cu alte subsisteme ale sistemului social, rezultatul interacțiunilor fiind adoptarea
unei decizii cu caracter general.
Reprezentând ansamblul vieții politice a societății, sistemul politic nu se identifică cu
regimul politic, sfera celor două concepte acoperind realități factuale diferite ca intensitate.
Astfel, regimul politic, ca element definitoriu al regimului puterii este regimul determinat de
dobândirea, exercitarea și prezervarea puterii politice; sistemul politic include acțiunile
comportamentale, fenomenele, ideologiile, instituțiile, formele de conștiintă, tradițiile din
sfera politicului. În sistemul politic este integrată întreaga arie a politicului și nu doar ceea ce
intră in rezonanță cu puterea. Sistemul politic subinclude regimul politic dar, calitativ, regimul
politic produce deosebiri esențiale in plan structural, acțional, axiologic. Noțiunea de regim
politic nu și-a pierdut nici actualitatea, nici utilitatea (chiar daca Philippe Bénéton vorbește
despre ,,o anumită neșansă ce lovește azi noțiunea de regim politic”, trebuie precizat că
secolul XX și primul deceniu al secolului actual se caracterizează prin conflictele dintre
civilizații, manifestate chiar în conflictele dintre democrații și totalitarism). Clasificările
premoderne erau preocupate deopotrivă de caracteristicile regimurilor politice, cât și de
meritele lor. Se aveau în vedere: numărul de guvernanți; criteriul binelui; toate clasificările
erau normative și prescriptive. Știinta politică este preocupată mai puțin de a demonstra că un
regim politic este mai bun decât altul și mai mult de recunoașterea coexistenței regimurilor
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
politice, de expunerea diversității societăților politice și complexității societăților istorice,
Guy Hermet - dezvoltând domeniul ,,sociologiei construcțiilor democratice” – analizează
sistemul factorilor istorici, culturali, religioși, economici și sociali care explică de ce ,,invenția
democratică” s-a dezvoltat în anumite țări, în timp ce altele manifestă față de ea o ,,intoleranță
durabilă”. Istoria factuală pune față în față regimurile democratice și regimurile
nedemocratice. La începutul anilor ’90, în contradicție cu ceea ce s-a numit ,,al treilea val de
democratizare”, numărul regimurilor nedemocratice continuă să îl depășească pe cel al
regimurilor democratice. Există un larg acord asupra existenței a doua categorii de regimuri
nedemocratice: regimuri totalitare, regimuri autoritare. Elementele commune ale acestora
sunt următoarele: reducerea până la eliminare a pluralismului politic; criteriile de acces la
putere și distribuirea puterii politice sunt bazate pe control și pe recurgerea la folosirea forței
(nu pe alegeri libere, concurențiale si semnificative). Regimurile autoritare și cele totalitare
reprezintă modalități specifice de reglare a raporturilor de putere între stat și societate. Din
perspectiva duratei regimurilor politice, este semnificativ de remarcat faptul că, în unele state,
regimul democratic odată instaurat se menține fără întrerupere, în timp ce un regim autoritar
(chiar prelungit, precum în Spania și Portugalia) și un regim totalitar au durate mai reduse.
Analizele istorice dovedesc alte două aspecte legate de regimurile nedemocratice: regimurile
totalitare sunt regimuri fragile și precare, chiar dacă în aparență reprezintă construcții stabile,
puternice și opresive; este posibil ca același sistem politic să treacă printr-o frecventă
succesiune de regimuri autoritare, chiar cu unele interferențe democratice.
Universul regimurilor totalitare face obiectul studiilor de istorie, teorie politică,
sociologie, antropologie politică, stasiologie. Hannah Arendt în lucrarea ,,Originile
totalitarismului” acordă consistența termenului ,,totalitarism”, termen utilizat anterior de
Mussolini (lui i se atribuie paternitatea), Borkenau și Neuman. Lucrarea sa este împărțită în
trei secțiuni: Despre antisemitism; Imperialismul; Sistemul totalitar. Perspectiva
fenomenologică introdusă de H. Arendt face distincție între origini și cauze (atacă principiul
cauzalităţii), dovedind că totalitarismul nu apare pe un teren gol, ci are rădăcini sociale și
culturale specifice. În ,,La condition de l‘homme moderne”, H. Arendt este preocupată de
analiza originilor totalitarismului, insistând pe ideea ca totalitarismul se fundamentează în
mutațiile produse la nivelul statelor naționale europene din perioada capitalismului modern;
după înfrângerea militară a Germaniei și după accentuarea crizei din 1929, în această țară au
loc procese cu urmări extrem de grave: distrugerea vechilor structuri sociale; dezagregarea
tradițiilor; transformarea ,,poporului” (ca ansamblu concret de indivizi și de grupuri, de
familii și sociabilități) în ,,mase” de indivizi atomizaţi și înstrăinați (chiar însingurați).
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
Germania este supusă «dezrădăcinării» și «dezolării» ceea ce creează premisele nazismului.
Arendt face distincție între patru resorturi ale totalitarismului: înscrierea într-o necesitate
istorică; omniprezența ideologiei; remodelarea societății; dominația. Autoarea citată face o
distincție importantă între regimul totalitar și regimul arbitrar prin punerea în discuție a
atitudinii față de legea fundamentală. Astfel, atât regimul nazist, cât și cel stalinist par
arbitrare din perspectiva juridică asupra respectării dispozițiilor normative. Definiția dată de
Arendt ideologiei, se apropie de cea dată de Popper gândirii dogmatice. Ea nu greșește
niciodată și este deasupra realității. Interpretările majoritare ale nazismului și stalinismului ca
regimuri totalitare identifică totalitarismul cu dominația absolută a statului asupra societății,
insistând pe aspectele legate de destructurarea societății civile, pe anularea controlului social
asupra puterii de stat, pe denunțarea și dezagregarea politicului. Totalitarismul propagă iluzia
transparenței sociale, iluzie justificată logic în intoleranța față de orice autonomie și în
negarea pluralității. Dominația totală este instrumentul prin care puterea se asimilează în cea
mai mare măsură cu societatea, să facă să existe o identitate între Șef, Putere și Popor. Se
produce o disoluție a oricărui spațiu public și privat, dovedită prin distrugerea metodică a
parlamentelor, partidelor, bisericilor, asociațiilor. Arendt are în vedere două fenomene aflate
în conexiune indestructibilă: locul central ocupat în interiorul structurii puterii de către Führer
sau de către «conducător»; în baza analizei weberiene a liderului carismatic, Arendt susține ca
în ambele cazuri conducătorul este considerat întruchiparea unei voințe superioare; extrema
diseminare și fluiditate a organizării, organismele de fațadă mențin o legătura, în general,
fictivă cu poporul, iar organismele de elită formează anturajul protector al șefului, «garda
pretoriană a noului regim». Mai mulți autori surprind unele deficiențe ce apar ca urmare a
distincției pe care Arendt o face între «răul radical» și «răul banal» în analiza regimului
totalitar. Astfel, ea susține că genocidul n-a fost inventat de regimurile totalitare, însă aceste
regimuri l-au împins până la paroxism, adică l-au radicalizat în istorie. Fenomenul
concentraționar din regimul nazist și stalinist prezintă o singularitate dată de caracterul
instituționalizat și permanent al lagărelor de concentrare; concentrarea vizează pentru început
opozanții politici, ulterior aceasta extinzându-se la persoane nevinovate (,,singura vină rezidă
în apartenența la rase considerate inferioare și dăunătoare”). Universul concentraționar se
caracterizează printr-o «alianța monstruoasă» între ideologie și industrie, folosirea unei
rațiuni tehniciste și instrumentale având drept scop «fabricarea masivă și demențială a
cadavrelor». Elementele «tipului ideal» de totalitarism sunt existența unui partid monopolist,
care-și asumă în fiecare moment monopolul elaborării deciziilor; impunerea unei ideologii
ridicată la rangul de rațiune de stat; ideologia – rațiune de stat este singura ideologie oficială,
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
omniprezentă, căreia nici o persoană nu i se poate sustrage; monopolul asupra tuturor
mijloacelor de comunicare, propaganda având rolul determinant în suprimarea controlului
statului asupra activităților economice și sociale; aparatul represiv care, pus în mișcare, se
transformă inevitabil într-un instrument al terorii; eficiența sa este tot mai mare, în condițiile
în care opoziția este suprimată. În opinia lui Ternon, cinci instrumente sunt esențiale statului
totalitar: Birocrația, prin care statul asigură și menține influența sa asupra tuturor activităților
sociale; Ideologia, rezumată într-o concepție asupra lumii, prin care statul controlează absolut
omul; Propaganda, prin care câștigă masele, propunând sloganuri, emițând profeții și
denunțând comploturi; Elita, în centrul căreia se plasează liderul, elita ce a acaparat puterea,
fiind conștientă că a abandonat lumea veche și valorile ei normative; Teroarea exercitată de
poliția secretă, teroare ce consolidează puterea regimului totalitar.
Regimurile autoritare reprezintă „sisteme cu pluralism politic limitat, în care clasa
politică nu dă socoteală pentru faptele săvârșite, care nu sunt bazate pe o ideologie articulată,
dar sunt caracterizate de mentalități specifice, în care nu există o mobilizare politică la scară
mare, cu excepția unor momente din dezvoltarea lor, și în care un lider, sau uneori un mic
grup, își exercită puterea în limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degrabă
previzibile”. Pluralismul politic înțeles mai mult ca o pluralitate de organizații, caracterul
limitat provenind din următoarele aspecte: număr extrem de redus al organizațiilor autorizate
care mențin și exercită puterea politică; organizațiile autorizate sunt «legitimate» de către
lider; organizațiile ,,au sfere de autonomie recunoscute, într-o oarecare măsură circumscrise”;
Autoritarismul caracterizează și instituțiile, atât în organizarea, cât și în funcționalitatea lor.
Sunt tipic autoritare: instituțiile militare; biserica catolică; birocrația statală; asociațiile de
interese care continuă să existe. Regimurile autoritare sunt bazate pe mentalități specifice (vs.
regimuri totalitare, caracterizate de o ideologie riguros articulată). Apare distincția între
ideologie și mentalitate: Ideologia este un sistem de gândire codificat, rigid, cu o logică
constrângătoare, ce presupune interpretări autorizate, care oferă o lectură uniformă și
angajată. Mentalitatea reprezintă ansamblu de credințe codificate în orice măsură, mai
flexibile și cu o oarecare ambiguitate interpretativă, ,,fără oracole învestite cu un rol specific”
(Linz). Regimurile autoritare sunt bazate pe mentalități specifice (vs. regimuri totalitare,
caracterizate de o ideologie riguros articulată). Regimurile autoritare – în majoritatea lor – nu
au o ideologie riguroasă, mentalitățile lor reprezentând diferențe semnificative: ele se
construiesc și se consolidează prin raportare la un sistem de tradiții (politice, sociale, culturale
și religioase) și la o puternică bază națională. Există mentalități asemănătoare, indiferent de
timpul și spațiul în care ființează asemenea regimuri; netă între regimurile totalitare,
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
regimurile autoritare și cele democratice este acceptată și din unghiul de vedere al prezenței
ideologiilor rigide în prima categorie de regim al puterii; prezența mentalităților în cea de-a
doua categorie; absența ideologiilor și a mentalităților în regimurile democratice. Astfel,
mentalitatea de tip democratic se exprimă și se fundamentează prin toleranța pentru
diversități; prin acceptarea competiției reglementate și a rezultatelor competiției; prin
acceptarea și recunoașterea unor conflicte și a compromisurilor între o pluralitate nelimitată
de actori politici. În 1975, Linz identifică șase regimuri autoritare: regimurile autoritare
modernizatoare (Mexicul și Turcia în jurul primului război mondial); regimurile fasciste;
regimurile de etatism organic cu o puternică prezență a elementelor clerico-fasciste;
regimurile autoritare, apărute după Al Doilea Război Mondial, ca presupuse «democrații
dirijate de sus» (Indonezia din timpul lui Sukarmo, Pakistanul); regimurile de presupus
socialism african sau islamic; regimurile autoritare post-totalitare comuniste (nu cele
prezentate în urma căderii comunismului, ci cele post-staliniste), regimurile sultanice.
Regimurile militare exprimă profilul majorității regimurilor autoritare instituite după
cel de-al Doilea Război Mondial, îndeosebi în state din America Latină, definindu-se prin
rolul – de regulă esențial pe care organizațiile de tip militar îl îndeplinesc direct în aceste
state. Poziția armatei în cadrul pluralismului limitat este definitorie: armata nu mai prezintă
doar unul dintre grupurile ce configurează, în mod autoritar, pluralismul limitat si
neresponsabil; ea devine grupul dominant, fără de care rațiunea existențială a regimului nu
poate fi concepută (fără armată, regimul autoritar nici nu se poate instala). Samuel P.
Huntington vorbește despre pretorianism, definit ca intervenția militarilor în viața politică
(referințe la garnizoanele ce se răzvrăteau la periferia Romei imperiale). Huntington identifică
trei forme de pretorianism: pretorianismul oligarhic; pretorianismul radical; pretorianismul de
masă. Pretorianismul oligarhic se caracterizează prin elementele delimitate în manifestarea
puterii politice: puterea politică se limitează la camarile și clanuri, având un nivel scăzut de
violență. Aceste forme ale pretorianismului sunt fenomene permanente în societățile
latino-americane și aproximativ de aceeași densitate în Orientul Mijlociu. Cele mai
importante cauze ale intervenției militare în politică nu sunt militare, ci politice și nu reflectă
trăsăturile sociale și organizaționale ale instituției militare, ci structura politica și
instituțională a societății. Lipsa sau slăbiciunea instituțiilor provoacă intervenția militară în
politică: corupția vizează intervenția averii în sfera politică; pretorianismul – intervenția
armatei; clericalismul – participarea liderilor religioși în politică. Faptul că în societățile
pretoriene lipsesc instituțiile politice conduce implicit la fragmentarea puterii. Aceasta
fragmentare generează: caracterul tranzitoriu al autorității asupra sistemului ca întreg;
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
slăbiciunea instituțiilor politice, caracterizată îndeosebi prin aceea ca atât autoritatea, cât și
funcțiile sunt ușor câștigate și se pierd la fel de ușor; nu exista niciun fel de motivație pentru
ca un lider sau un grup să facă concesii semnificative în stabilirea autorității. Transferul
loialității (de la un grup social la altul), specific societăților pretoriene este pus în contrast cu
extinderea loialității din societățile cu sisteme instituționalizate. Mai toate oligarhiile
pretoriene dau naştere la regimuri pretoriene radicale, însă nu toate pretorianismele radicale
au fost, la origini, oligarhii pretoriene. Pretorianismul radical s-a dezvoltat și din monarhiile
tradiționale centralizate care au avut un grad ridicat de legitimitate și eficiență pe toată durata
în care participarea politică a fost limitată. Instituțiile politice ale monarhiilor tradiționale
centralizate își dovedesc fragilitatea și rigiditatea în fața schimbărilor sociale ce generează
participarea politică. Mai toate oligarhiile pretoriene dau naştere la regimuri pretoriene
radicale, însă nu toate pretorianismele radicale au fost, la origini, oligarhii pretoriene. Rolul
progresist și modernizator jucat de ofiţerii militari în etapele timpurii ale modernizării politice
este important deoarece promovează reforma socială și economică, integrarea naţională și, pe
arii restrânse, extinderea participării politice. Înfruntând oligarhia, declanșează lupta
împotriva risipei de resurse, a corupției și înapoierii. Acest rol s-a manifestat la sfârșitul
secolului al XIX-lea în Brazilia, Mexic, iar în secolul al XX-lea în Chile, Bolivia, Guatemala,
Venezuela, El Salvador, Peru, Ecuador, Orientul Mijlociu. La jumătatea sec. al XX-lea,
pretorianismul radical se găsea poziționat între pretorianismul oligarhic (menținut în societăți
mai înapoiate din America Latina și Orientul Mijlociu) și, la cealaltă extremă, pretorianismul
de masă, apărut în Argentina sub forma peronismului (persistent în cele mai multe țări în curs
de modernizare). Huntington vorbește despre existența a patru modele de relații în cadrul
acțiunii de acest tip: muncitorime vs. guvern și armată, relație în care acțiunea politică
eșuează în aproape toate cazurile; greva generală este învinsă prin acțiunile concentrate ale
guvernului, armatei și poliției (Peru 1962; Chile, 1966); muncitorime plus armata vs. guvern,
situație în care greva generală are aceeași funcție cu revolta studențească – ea polarizează
situația, iar dacă armata a câștigat teren în fața guvernului, poate folosi conjunctura creată,
angajându-se într-o acțiune paralelă (dar coordonată) cu muncitorimea, de doborâre a
guvernului (model rar, dar produs în Haiti – 1946; Venezuela – 1958); muncitorime plus
guvern vs. armata, cazul în care armata inițiază acțiuni directe de răsturnare a guvernului
susținut de muncitorime; muncitorimea declară greva generală, dar de sprijin a guvernului,
pentru subminarea loviturii de stat (modelul din Mexic – 1923 când muncitorii l-au sprijinit
pe Obregon împotriva rebelilor militari ce voiau să-l îndepărteze; Guatemala – 1949, când un
grup de militari s-a revoltat împotriva președintelui Arevalo, muncitorimea chemând la greva
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
generală și furnizând voluntari pe care militarii ce susțineau guvernul i-au înarmat);
muncitorime vs. guvern vs. armată, situație în care muncitorimea exercită presiuni asupra
guvernului amenințând cu greva și dezordinea civilă, dezordine ce poate determina armata să
răstoarne guvernul cu scopul reprimării muncitorilor și restabilirii ordinii; guvernul este
confruntat cu o alternativă: fie schimbă politica, fie demisionează.
Democrația este un fenomen complex, a cărui analiză a provocat, din vremuri
străvechi atât gânditori de prestigiu, cât și oameni simpli; aceștia și-au imaginat un model de
organizare a sistemului politic în care membrii comunitari să fie egali din punct de vedere
politic, să guverneze împreună și să dispună de calități proprii, resurse și instituții necesare
pentru a se autoguverna. Democrația este studiată deopotrivă de filosofi care propun chiar
modele ideale ale democrației; de istorici, preocupați de ascensiunea și declinul ei; de
politologi care caută să ofere o explicație empirică a condițiilor afirmării, menținerii,
funcționării, răspândirii și posibilei sale prăbușiri.
Democrația este forma politică ce și-a dovedit, în timpuri îndelungate, o mare
capacitate de adaptare la diferite condiții, o mare capacitate de învățare și un imens potențial
de transformare. Giovani Sartori atrage atenția asupra diferenței dintre democrația reală și
teoria asupra democrației; totodată indică tensiunile interne, proprii regimurilor democratice,
tensiuni manifestate îndeosebi în planul încercărilor de modernizare instituțională, ca urmare
a nemulțumirilor față de funcționarea regimului existent (dovedește limitele regimului
democratic în contexte diferite). În lucrarea sa, Sartori dovedește menținerea tensiunilor între
democrația formală (bazată pe respectarea regulilor și a procedurilor) și democrația numită
substanțială (care are ca finalitate rezultatele procedurilor formale în privința bunăstării
cetățenilor); totodată, ilustrează necesitatea analizelor comparative în planul regimurilor
democratice instituite în diferite state; atrage atenția asupra dificultăților întâmpinate de către
analiști, teoreticieni, sociologi în abordarea democrației ca realitate; solicită un echilibru în
aprecierea regimurilor democratice, a valorilor, principiilor și realizărilor.
Definiția lui Joseph Alois Schumpeter – ,,Metoda democratică este acea ordine
instituțională prin care se ajunge la decizii politice, ordine în care unele persoane obțin dreptul
de a decide, în urma unei înfruntări concurențiale pentru obținerea votului popular” – este
acceptată de cei mai mulți dintre teoreticieni, având un caracter procedural care permite
identificarea precisă a regimurilor democratice și nedemocratice. Alegerile democratice sunt
semnificative (decisive), libere și concurențiale, iar procedurile electorale reprezintă
instrumente de evaluare, având o finalitate alternativă: fie posibilitatea de a-i face pe
guvernanții mandatați să fie reprezentativi și responsabili; fie posibilitatea de a-i înlocui, în
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
situația în care alegătorii sunt nemulțumiți de competența și prestația lor (este cazul în care
disputa electorală reușește să convingă alegătorii asupra competenței și credibilității altor
potențiali guvernanți).
Alegerile democratice sunt libere în situația în care corpul electoral se definește în așa
fel, încât cuprinde toți cetățenii, fără niciun fel de discriminare, în condițiile existenței
discernământului lor. Atribuirea calificativului de „democratic” pentru un regim depinde de
un sistem de condiții: caracterul nerestrictiv al participării electorale; capacitatea cetățenilor
de a-și exercita liber activitățile considerate fundamentale pentru organizarea votului
(întruniri, petiții, critici, demonstrații), capacitate creată prin asigurarea cadrului politic și
normativ; posibilitatea exercitării drepturilor considerate indispensabile pentru viața
democratică (dreptul la exprimare, de acces la mass-media, la instruire). R. Dahl - în lucrarea
sa „Poliarhiile, Participare și opoziție” – prezintă un tablou al condițiilor specifice formării
democrațiilor, pornind de la trei oportunități și de la garanțiile instituționale solicitate de
aceste oportunități: a formula preferințe (libertatea de a înființa organizații sau de a adera la
ele; libertatea de exprimare; dreptul de vot; dreptul conducătorilor politici de a concura pentru
susținere; surse alternative); a-și exprima preferințele (eligibilitatea în funcții politice; alegeri
libere și echitabile); a-și vedea propriile preferințe cântărite în mod egal în actul de guvernare.
Noțiune „democrație” oferă permanent motive pentru criticii ei. Există trei categorii de
critici: cei care se opun, în mod fundamental, democrației, considerând-o (în linia lui Platon),
indezirabilă; cei care se opun, în mod fundamental, democrației, dar nu pe motiv că este
indezirabilă, ci pentru că, în realitate, democrația este inerent imposibilă; cei care sunt în
favoarea democrației, doresc să o susțină, dar o privesc foarte critic.
Problemele vitale ascunse în teoriile democratice vizează „teoria fantomă a
democrației”, respectiv „guvernarea de către popor”. În cadrul unui popor numai o
subcategorie limitată de persoane este îndreptățită să participe la guvernare. Astfel,
persoanele respective alcătuiesc poporul, dintr-un alt punct de vedere ele constituie
cetățenii/grupul de cetățeni numit demosul. Limitările democrației sunt evidențiate prin
trecerea de la micuțul oraș-cetate la statul-națiune, la țară, de la agora participativă la
giganticele forme de guvernământ, impersonale și indirecte. Azi, democrația este percepută ca
un grup distinct de instituții și practici politice, ca un sistem de drepturi, ca ordine socială și
economică, ca sistem ce asigură anumite rezultate dezirabile și ca un proces unic de luare a
deciziilor. Etapele trecerii la regimurile democratice sunt următoarele: etapa pregătitoare,
etapa deciziei și cea a obișnuinței/acomodării (habitation).
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I
În esență, sistemul internațional manifestă o dublă posibilitate de manifestare a
influenței sale asupra democratizării: S. P. Huntington a prezentat trei valuri ale
democratizării și două valuri de reflux: primul mare val de democratizare (1828-1926) a avut
ca rezultat 29 de state democrate; îi succedă primul val de reflux (1922-1942) rezultatul:
numărul statelor membre scade la 12; cel de-al doilea val de democratizare (1943-1962)
rezultat: 36 de state democrate; îi succedă cel de-al doilea val de reflux (1958-1975)
rezultat: numărul democrațiilor se reduce la 30; cel de-al treilea val de democratizare ,
declanșat după 1974, încă fiind în desfășurare, rezultat: 58 de state democrate: proporția
statelor democratice în totalul statelor lumii este de 45% (același cu procentul înregistrat la
sfârșitul primului val!). Stabilitatea și consolidarea regimurile democratice depinde de un
sistem de factori, printre care menționăm: ritmul accelerat al reformelor economice și politice;
construcția instituțională; autoritatea și legitimitatea instituțiilor democratice; participarea
politică și încrederea în valorile democrației; statutul social al individului; pluralismul
dezvoltat; pluripartidismul real și funcțional; cultura politică; legiferare durabilă; ordine
politică (internă și internațională) stabilă; eradicarea sărăciei; accentuarea „efectului de
domino” al proceselor de democratizare și puterea exemplului democratic; slăbirea și
limitarea presiunii refluxului prin limitarea presiunii regimurilor totalitare și a susținătorilor
acestora. Fragilitatea instituțională și calitatea nesatisfăcătoare a democrațiilor mai noi depind
de condițiile socio-economice neadecvate modelului.

II Aplicații:

1. De ce monarhia a rupt – în special în Europa – ritmul natural al istoriei?

Monarhia a rupt ritmul natural al istoriei deoarece a determinat constituirea statelor

naționale (implicit a imperiilor colonialiste) și apariția unor forme politice noi, regimurile
autoritare și cele democratice fiind exemple în acest sens. Ea însăși a evoluat de la cea
absolută la cea constituțională, cea din urmă implicând limitarea puterii și reducerea
centralizării. Monarhiile orientale sunt mai puțin predispuse reformării/ modernizării, iar cele
occidentale au deschis calea reformării întregii societăți, determinând modificarea raporturilor
dintre stat și individ/națiune/popor. 
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I

2.  Realizați distincții între democrația formală și democrația substanțială având în

vedere că democrația reprezintă, concomitent un regim politic; un mod de viață.

Democrația formală se bazează pe respectarea normelor și a procedurilor

specifice acestui regim politic, iar cea substanțială are ca finalitate rezultatele
procedurilor formale în privința bunăstării cetățenilor.

3. Stabiliți distincțiile esențiale dintre democrația majoritaristă și

democrația consensualistă.

Modelul majoritarist presupune guvernarea majorității care concentrează puterea la

nivelul majorității simple (legislativ unicameral, guvernare centralizată și unitară, pluralismul
grupurilor de interes, caracterul deschis al constituției, puterea executivă este asociată unor
cabinete monocolore), iar cel consensualist încearcă să împartă, să disperseze și să limiteze
puterea în diverse moduri (cabinete de coaliție, echilibru între executiv și legislativ, guvernare
federală, bicameralism, control constituțional, sistem multipartidist). Guvernarea majorității
este exclusivă, concurențială, antagonistă, iar cea consensualistă este caracterizată de
inclusivitate, negociere, compromis (democrația negocierii).

4. Comentați:

            ,,Era de la sine înțeles că trebuiau făcute departajări, că un regim era prin natura sa
rânduit după o anumită idee a binelui și a dreptății, dar el suscita, de asemenea, forme
degenerate și corupte. Filosofia antică știa să deosebească o republică de o tiranie”. Jean
Boudouin

Fragmentul dat evidențiază dualitatea unui regim politic, care într-o primă etapă a
existenței sale este subordonat binelui și dreptății, iar ulterior cunoaște o degradare, puterea
fiind cea care corupe atât guvernanții, cât și guvernații. Cele două forme antitetice ale unui
regim politic menționate de Jean Boudouin sunt republica și tirania, în contextul antichității.
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I

5. Explicați de ce utilizați pluralul pentru genocidul din fosta URSS.

Ives Ternon folosește termenul genociduri când se raportează la URSS

deoarece consideră că valul criminal sovietic traversează secolul, se întinde pe
teritoriul a două continente, iar numărul victimelor se măsoară în milioane
(genociduri necontenite și succesive între 1917-1953).

6.  Ce rol are teroarea în instaurarea și menținerea regimurilor nedemocratice?

Teroarea reprezintă un mijloc de exercitare a puterii în cazul regimurilor nedemocratice,

atât în etapa instaurării, cât și în cea a menținerii puterii, când teroarea fizică este înlocuită de
cea psihologică – prima fiind inutilă în contextul în care indivizii au interiorizat normele de
comportament necesare supraviețuirii. Teroarea politică poate fi resuscitată în momente de
criză pentru regimul care o exercită - este cazul   Chinei (perioada Mao), al Ungariei (după
1956), al Cehoslovaciei (după ,,Primăvara de la Praga”); al Poloniei (după apariția
Sindicatului „Solidaritatea”), al   URSS (după Stalin) și al României (după Gheorghe
Gheorghiu Dej). Este și cazul evenimentelor dorite de liderii acestor regimuri, în diferite
momente ale existenței

7. Analizând teoria referitoare la regimurile de tip sultanic, care este situația României în
Epoca Ceaușescu?

România, în epoca Ceaușescu, prezintă următoarele elemente specifice sultanismului:

deținătorul puterii dispune de un aparat administrativ și militar exclusiv personal
(Securitatea), ideologie incoerentă, mentalitate distructivă, coerciția are prioritate, renunțarea
la modernizarea societății, vizibilitatea limitată a aparatului represiv, puterea liderului se
manifestă discreționar și arbitrar.
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I

8. Comentați:

a.“Fiecare grup folosește mijloace care reflectă propriile sale capacități și propria sa
natura. Ciubucurile grase, revoltele studențești, grevele muncitorilor, demonstrațiile mulțimii
și loviturile militare. În lipsa unor proceduri acceptate, toate aceste forme de acțiune directa se
găsesc pe scena politică. Tehnicile de intervenție militară sunt mai eficiente decât celelalte
pentru ca, așa cum spunea Hobbes, «când nu se ivește nici o soluție, bâtele încep sa cânte».”

Acțiunile unui grup politic reflectă natura și capacitățile acestuia, dar și limitele sale.
Varietatea acestora este un semn de normalitate la nivelul societății contemporane. Societățile
pretoriene se caracterizează printr-o schimbare frecventă a actorilor politici și a metodelor
folosite prin implicarea armatei, intervenția acesteia fiind mai eficientă decât altele deoarece
se bazează pe forță, rapiditate, rigoare, organizare (violența fiind un element definitoriu).

b. În societățile pretoriene, omul politic de succes își transferă pur și simplu identitatea
şi loialitatea  de la un grup social la altul. În forme extreme, un demagog populist poate aduna
în jurul său adepți, dar ei vor fi slab organizați; el poate ameninţa interesele bogaţilor şi
aristocraţilor, poate fi votat în funcții politice și apoi să fie cumpărat chiar de interesele pe
care le-a atacat. În formele mai puțin extreme, indivizi care urca scara spre bogație și putere,
pur si simplu, își transfera loialitatea de la mase la oligarhie... Ascensiunea la ,,vârf, într-un
regim politic civic instituționalizat, lărgește orizontul unui om;  într-un sistem pretorian îl
îngustează”.

Tipul de transfer al loialității, în societățile pretoriene, este pus în contrast cu

extinderea acesteia în sistemele instituționalizate, ascensiunea politică la nivelul acestora
determină evoluția unui om politic (transferul loialității de la mase la oligarhie), în timp ce
într-un sistem pretorian, orizontul omului se îngustează, este pus sub semnul limitei.
Pretorianismul exprimă politizarea armatei și accesul ei la putere, în timp ce societatea
pretoriană vizează politizarea tuturor grupurilor profesionale.
Blîndu Lavinia
Master ACUI
Anul I

9. Identificați aspectele privind dezvoltarea socială și globalizarea în regimul Ceaușescu.

România, în perioada regimului Ceaușescu, este caracterizată prin excesiva centralizare

şi coerciţia maximă care au generat efecte ce s-au prelungit mai bine de 20 de ani, şocul
resimţindu-se dramatic şi azi. Industrializarea forţată prin utilizarea unor tehnologii uzate
moral, transformarea statului în proprietarul resurselor şi deţinătorul monopolului absolut al
potenţialului economic, politic şi social, investiţiile inutile şi inutilizabile cu costuri enorme
(Canalul Dunăre – Marea Neagră, ,,Casa Poporului”, reşedinţe luxoase pentru familia
dictatorului în fiecare judeţ al ţării, întreprinderi de stat în care materia primă specifică nu
există, construcţia de locuinţe sociale în spaţii rezultate din demolarea locuinţelor private ş.a.),
dezechilibrarea balanţei comerciale şi înfometarea populaţiei prin penuria produselor
alimentare, decretarea independenţei energetice a ţării şi restituirea datoriei externe (peste 13
miliarde $ în mai puţin de 5 ani etc.) sunt unele dintre cauzele plasării țării în zona de sărăcie.

Bibliografie: