5.1.4.2.

Contribuţia asiguratorie pentru muncă

Contribuabilii obligaţi la plata contribuţiei asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:
a. persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, pentru cetăţenii români,
cetăţeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, cu
respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor
privind sistemele de securitate socială la care România este parte;
b. persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul sau reşedinţa în România, şi care realizează în România venituri din salarii sau asimilate salariilor de la
angajatori din state care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale,
precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte.
Contribuţia asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii şi asimilate salariilor.
Cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Baza lunară de calcul al contribuţiei asiguratorii pentru muncă o reprezintă suma câştigurilor brute realizate din
salarii şi venituri asimilate salariilor, în ţară şi în străinătate.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori au obligaţia de a calcula contribuţia asiguratorie pentru
muncă şi de a o plăti la bugetul de stat, într-un cont distinct, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei
pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
plătesc veniturile.
Din contribuţia asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în
curs, o cotă de:
-15% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind
constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale;
-20% la Bugetul asigurărilor pentru şomaj;
-5% la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
-40% la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale;
-20% se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.

5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale
legate de artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă-operetă şi patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri sau
case de film. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.
În 2014, conform estimărilor Eurostat,peste 6 milioane de persoane au fost angajate în domeniul cultural în UE și
reprezintă circa 3% din numărul total al persoanelor angajate. 6 din 10 persoane din domeniul culturii au studii
superioare.Din cei aproape 2 milioane de artiști și scriitori din UE, aproape jumătate (49%) erau persoane care
desfășoară o activitate independentă.
Cheltuielile culturale au în structura lor diferite componente sub forma cheltuielilor pentru recreere, cultură şi
culte.Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse sunt:
- instituţii culturale (bibliotecile, muzee, case de cultură, presă, edituri);
- instituţii artistice (teatre, instituţii muzicale, case de film);
- cultele;
- acţiuni sportive şi de tineret;
- acţiuni pentru petrecerea timpului liber.

1
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţiile şi
sponsorizările. Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se finanţează de la
bugetul statului fie parţial, fie integral prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor proprii.
Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor acestor instituţii se poate afirma că
multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o puternică componentă a protecţiei sociale deoarece oferă populaţiei
servicii gratuite sau cu preţuri accesibile.
În afara bugetului, finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din veniturile proprii ale instituţiilor respective
sau din bugetul local.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
a. în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi), acestea presupun vânzarea în
condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest
caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul
sau când doreşte să subvenţioneze unele dintre aceste lucrări pentru a încuraja consumul lor;
b. în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole), acestea se fac adesea cu titlu gratuit
(vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin
buget în completarea încasărilor proprii a respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri
extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala lor destinaţie o
reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură
(construcţii), iar ca excepţie, investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitatea sportivă,
acţiuni pentru tineret şi recreere/divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea
bazei impozabile cu echivalentul sponsorizărilor în domeniul cultural, dar nu mai mult cu 5-10% din baza
impozabilă, în funcţie de tipul de activitate (artă, religioasă, sportivă, pentru tineret, pentru recreere sau
restaurare) pe care a sponsorizat-o.1

5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice

Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a
proceselor economice.
Intervenţia statului cu ajutorul acestor cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece
măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare
economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale şi nefiscale).
Prin investiții publice are avea loc așa zisul efect de antrenare. De exemplu construirea unei infrastructuri rutiere
dezvoltate ar duce la următoarea reacție în lanț: angajarea de forță de muncă pentru construirea ei, având un
impact pozitiv și asupra industriei materialelor de construcții, ulterior se accelerează investițiile străine și
românești, inclusiv în zonele defavorizate, ducând la scăderea șomajului, creșterea cererii de oameni educați și
creșterea salariilor. Presiunea pe angajare ar duce la mărirea salariilor, reflectate și în creșterea veniturilor
bugetare și reducerea presiunii pe bugetul de asigurări sociale precum și la creșterea cererii de bunuri.
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public (regii autonome, companii naționale,
societăţi comerciale cu capital de stat) şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat.

1
vezi Legea 32/1994 privind sponsorizarea, art. 8
2
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli
curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli
financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii noi, restructurare, modernizări sau amenajări).
În România, din punct de vedere al clasificaţiei funcţionale, aceste cheltuieli se regăsesc în buget la partea a V a
„Acţiuni economice” fiind defalcate în cheltuieli pentru: Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă,
Combustibili şi energie, Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii, Agricultură, silvicultură, piscicultură şi
vânătoare, Transporturi, Comunicaţii, Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic şi Alte acţiuni economice.
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare
de stat.
Ajutorul de stat este definit ca „avantaj economic acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat,sub
orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau
sectoare de producţie, în măsura în care acesta afectează schimburile comerciale dintre statele membre”2
Tot în actul normativ mai sus menționat se definește și „ajutorul de minimis” care este un ajutor limitat conform
normelor UE la un nivel care nu distorsionează concurenţa şi/sau comerţul cu statele membre.
Ca şi concept comunitar, ajutoarele de minimis au apărut în anul 1992 şi au fost create inițial în beneficiul exclusiv
al întreprinderilor mici și mijlocii.
Ulterior, aria de acoperire acestei categorii de ajutoare a fost extinsă şi la întreprinderile mari, în condițiile în care
cuantumurile reduse asociate acestei categorii de ajutoare se consideră că nu distorsionează sau distorsionează
într-o măsură foarte redusă mediul concurențial și concurenţa de pe piețe.
La ora actuală, valoarea maximă a ajutorului de minimis de care poate beneficia o întreprindere într-o perioadă de
3 ani fiscali (anul de bază și cei doi ani fiscali anteriori) este de 200.000 euro (echivalentul în lei), respectiv 100.000
euro pentru agenţii economici care activează în domeniul transporturilor de marfă în numele terților sau contra
cost.
În cazul ajutoarelor de minimis, nu există obligativitatea notificării acestora la Comisia Europeană și nici obligația
informării forului comunitar după momentul punerii în aplicare a unei asemenea măsuri. Normele procedurale
asociate ajutoarelor de minimis sunt, în exclusivitate, stabilite la nivelul Statului Membru.
De aceea, rolul soluționării sau diminuării eșecurilor de piață revine statului care are la îndemână două mari
opțiuni:
1. reglementarea legală a anumitor sectoare/domenii/activități/categorii de probleme în care se manifestă
eșecurile de piață;
2. compensarea financiară a anumitor eșecuri de piață.
Acordarea facilităților respective, în beneficiul firmelor, poate îmbrăca forma ajutoarelor de stat.
Important este faptul că, întotdeauna, trebuie să existe o legătură cauzală între acordarea ajutoarelor de stat și
eșecurile de piață cărora acestea li se adresează.
Acordarea ajutoarelor de stat este justificabilă doar în zonele/domeniile în care se manifestă diferitele eșecuri de
piață, iar cuantumul/nivelul ajutoarelor acordate trebuie să fie proporțional cu nivelul eșecului care trebuie
compensat.
Orice sume excedentare acordate întreprinderilor au potențialul de a acorda acestora un avantaj economic
nejustificat, de natură a afecta, în mod excesiv, concurența de pe piață. În această situație, efectele negative ale
acordării ajutoarelor de stat tind să depășească efectele pozitive ale acordării lor.

2
OUG nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea
Legii concurenţei nr. 21/1996, art. 2, pct. d
3
În funcţie de baza legală comunitară avută în vedere, măsurile de sprijin se clasifică în:
-ajutoare pentru care este necesară notificarea;
-ajutoare care sunt exceptate de la obligaţia notificării;
-ajutoare de minimis.
La nivel naţional, procedura privind notificarea unei măsuri de ajutor de stat parcurge următoarele etape:
-elaborarea proiectului schemei de ajutor/măsurii de ajutor ad-hoc;
-elaborarea notificării;
-avizarea notificării de către Consiliul Concurenței;
-transmiterea notificării la Comisia Europeană.
În cazul ajutoarelor ilegale, Comisia poate iniția măsuri din proprie inițiativă sau urmare unei plângeri depuse de
persoanele interesate.Comisia poate
emite o decizie preliminară care poate fi însoțită de un:
-ordin de suspendare - decizie prin care se solicită Statului Membru să suspende acordarea oricărui ajutor ilegal
până la adoptarea de către Comisie a unei decizii privind compatibilitatea ajutorului;
-ordin de recuperare - decizie prin care se solicită Statului Membru recuperarea provizorie a oricărui ajutor ilegal,
până la adoptarea unei decizii privind compatibilitatea ajutorului.
În România, ajutorul de stat este reglementat prin Legea concurenței nr. 21/1996 și OUG nr.77 din 3 decembrie
2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.
Până la momentul aderării României la UE, Consiliul Concurenţei era instituţia abilitată să autorizeze intenţia
furnizorilor de ajutor de stat de a implementa măsuri de sprijin în favoarea unor agenţi economici.
Începând cu anul 2007, aceste atribuţii au fost preluate de Comisia Europeană, Consiliul Concurenţei îndeplinind
rolul de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia Europeană şi autorităţile publice române şi beneficiarii
de ajutor de stat, implicaţi în procedurile din domeniul ajutorului de stat.
Se pot autoriza măsuri ce constituie ajutor de stat, cum sunt:
a.Ajutoarele de stat regionale
-Ajutoarele de stat pentru investiţii
-Ajutoarele de stat regionale pentru exploatare
-Ajutoarele de stat pentru dezvoltare urbană
b.Ajutoarele de stat pentru IMM-uri
-Ajutoarele pentru investiţii acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru consultanţă acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru participarea la târguri a IMM-urilor
-Ajutoarele pentru costurile de participare ale IMM-urilor la proiectele de cooperare teritorială europeană
-Ajutoarele pentru acces la finanţare
-Ajutoarele pentru acoperirea costurilor de prospecţie
c.Ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare
-Ajutoarele pentru proiecte de cercetare și dezvoltare
-Ajutoarele pentru investiții în infrastructurile de cercetare
-Ajutoarele pentru clusterele de inovare
-Ajutoarele pentru inovare destinate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru inovarea de proces și organizațională
d.Ajutoarele pentru formare
-Ajutoarele de stat pentru lucrătorii defavorizaţi şi pentru lucrătorii cu handicap
-Ajutorul pentru recrutarea/încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap acordat sub formă de subvenții salariale

4
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor suplimentare generate de încadrarea în muncă a lucrătorilor cu
handicap
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor aferente asistenței acordate lucrătorilor defavorizați
e.Ajutoarele de stat pentru protecţia mediului
-Ajutoarele pentru investiţii care permit întreprinderilor să aplice standarde pentru protecţia mediului mai stricte
decât cele ale UE sau să îmbunătăţească nivelul de protecţie a mediului în absenţa standardelor UE
-Ajutoarele pentru adaptarea anticipată la viitoarele standarde ale UE
-Ajutoarele pentru investiţii în măsuri de eficienţă energetică
-Ajutoarele pentru investiții în cogenerare de înaltă eficiență
-Ajutoarele pentru exploatare/investiții destinate promovării producției de energie din surse regenerabile
-Ajutoarele pentru investiții în vederea reabilitării siturilor contaminate
-Ajutoarele pentru investiții destinate reciclării și reutilizării deșeurilor
Ajutoarele pentru investiții în infrastructura energetică
-Ajutoarele pentru studii de mediu
f.Ajutoarele de stat destinate reparării daunelor provocate de anumite dezastre naturale
g.Ajutoarele pentru infrastructurile de bandă largă
h.Ajutoarele de stat pentru cultură și pentru conservarea patrimoniului
-Ajutoarele pentru operele audiovizuale
i.Ajutoarele de stat pentru infrastructurile sportive și pentru infrastructurile de agrement multifuncționale
j.Ajutoarele de stat pentru investiții în infrastructurile locale
Exemple de cheltuieli eligibile:
-costuri salariale ale angajatorului (salariul brut, inclusiv contribuțiile obligatorii);
-costuri investiționale (imobilizări corporale și necorporale – terenuri, clădiri, instalații, mașini, echipamente,
mijloace de transport și drepturi de brevet, licențe, know-how, cunoștințe tehnice nebrevetate);
-costuri de adaptare a spațiilor;
-costuri juridice, de consiliere, de consultanță, de traducere, pentru realizarea de studii, costurile altor servicii;
-dobânzi și prime de garantare;
-taxe, impozite, chirii, redevențe;
-utilități (energie, electrică, apă, energie termică);
-impozite;
-cheltuieli administrative;
-amortizare;
-costurile îngrijirii copilului și îngrijirii părinților, costurile legate de concediul pentru îngrijirea copilului;
-costuri de deplasare.
Ajutoarele de stat se mai pot clasifica în directe și indirecte.Ajutoarele directe au rolul de intervenție și ajutor,
presupunând un transfer financiar, iar cele indirecte sprijină din punct de vedere economic și social firmele, deci nu
presupun efectiv transferuri bănești.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţiile, investiţiile, avansurile rambursabile şi finanţarea
informării/publicităţii aşa cum sunt prezentate mai jos:
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în dificultate (activitate
economică ineficientă) și se clasifică în trei mari categorii:
1. subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de vânzare al unui
produs/serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare) Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri
administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
2. subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii
competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine.
5
Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de exportatori (restituirea
TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la
transport sau avantaje valutare.
3. subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al firmelor care
fac export (prin Eximbank).
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu/grup de bănci comerciale
privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la
credite cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau
numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit
cu dobânda sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate
acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau,
mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de noi unităţi economice,
extinderea unora existente, modernizări, restructurări, crearea de infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu firma organizatoare
a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de
agentul organizator din vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de
marketing sau de fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane de prezentare sau participării la astfel de
manifestări.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantajele fiscale şi garanţiile, fiind prezentate în continuare.
A. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la
care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe
profitul reinvestit, creditul fiscal3, diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile realizate în
ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate.
B. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unei firme ce a
solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate garanta sarcinile de rambursare convenite
cu creditorii. Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare: reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de
acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea:
a. cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii - este finanţată
în mare măsură de către stat;
b. cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respective crearea de produse, servicii, tehnologii,
tehnici, reţete noi sau îmbunătăţite și este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
c. cercetarea de dezvoltare, se bazează pe cunoştinţele deja existente are ca scop aplicarea cercetării sau
transferul ei în economie şi societate fiind finanţată în mare măsură de către agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici şi
sursele externe

3
Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri
supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit
către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit
6
Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competivităţii între oferte de
cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.

5.3. Cheltuielile privind serviciile publice generale

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Acestea sunt organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială sau monarhică;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consiliile locale);
• organele puterii judecătoreşti: în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi structura sa de Tribunale,
Judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării): în ţara noastră, aici se includ şi
Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, alte agenţii.
Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de la o perioadă la alta, ca şi celelalte
cheltuieli publice.
Printre factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli enumerăm:
-mărimea şi structura aparatului de stat şi ale justiţiei, care reclamă cheltuieli importante pentru întreţinere şi
funcţionare,
-nivelul salarizării funcţionarilor publici,
-dezvoltarea economică, socială şi urbană care conduce la apariţia unor sarcini şi atribuţii noi pentru organele
aparatului de stat, trebuie soluţionate probleme social-economice, administrative, edilitar-gospodăreşti, trebuie
adaptate permanent formele de administraţie la modificările social-economice.
Toate statele se confruntă cu o serie de probleme cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul,
corupţia, creşterea tensiunii sociale ca urmare a amplificării şomajului,
-creşterea concentrării populaţiei în centrele urbane,
-înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică modernă.
În cadrul acestei categorii, cheltuielile curente sunt predominante, circa 85% şi cuprind salarii şi alte drepturi
băneşti, procurări de bunuri şi servicii, cheltuieli administrativ - gospodăreşti.
Cheltuielile de capital cuprind construcţii dar mai ales înzestrări cu echipamente şi mijloace de transport.
Principala sursă de finanţare o reprezintă bugetul de stat. Mai pot exista şi alte surse cum ar fi: venituri proprii
realizate din anumite activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe sau credite externe.
5.4.Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Acestea sunt organe ale puterii şi administraţiei publice, organe de ordine publică care cuprind:
poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii, serviciile speciale de pază şi protecţie, penitenciare.
Într-o lume globală complexă, dinamică și conflictuală, puternic afectată de criza economică și financiară, siguranța
cetățenilor și ordinea publică reprezintă obiective fundamentale ale guvernării țării. Ele au ca domeniu de referință
drepturile fundamentale ale omului, ordinea constituțională și se înfăptuiesc în contextul participării active la
construcția europeană, cooperării euroatlantice și evoluțiilor globale.
În România aceste cheltuieli sunt cuprinse în Partea a II a a bugetului de stat „Apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională”, care conţine cheltuieli pentru „Apărare” şi cheltuieli pentru „Ordine publică şi siguranţă naţională.
Ponderea pe care o deţin cheltuielile pentru „Ordine publică şi siguranţă naţională” şi cheltuielile pentru „Apărare”
în total cheltuieli de „Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională” este aproximativ aceeaşi pentru perioada
2000-2006, deţinând fiecare 51%, respectiv 49%.

7
În perioada 2007-2009 alocaţiile pentru cheltuielile cu ordinea publică şi siguranţă naţională cresc puternic.
Acest fapt se datorează redimensionării, profesionalizării şi restructurării efectivelor și noilor obiective ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor privind aderarea la spaţiul Schengen.
Sursa de finanțare a cheltuielor privind ordinea publică şi siguranţa naţională o reprezintă în principal bugetul de
stat.Mai există și alte surse cum ar fi veniturile proprii obținute din activitatea specifică: taxe, amenzi,
contravalaorea serviciilor executate pe baza de contract (în cazul Jandarmeriei).
Ponderea acestor cheltuieli în PIB variază de la un maxim de 2,8% în Bulgaria la un minim de 1% în Danemarca şi
Luxemburg, media UE fiind în 2015 de 1,8%. În România ponderea este 6,9% în total cheltuieli bugetare şi 2,3% în
PIB, în anul 2015.4

5.5. Cheltuielile publice privind apărarea

Cheltuielile pentru apărare răspund unor necesităţi colective de asigurare a independenţei naţionale şi a climatului
de pace, exprimând în acelaşi timp preocuparea pentru dezvoltarea continuă a funcţiei externe a statului.
Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte din PIB şi de aceea ele
trebuie să reprezinte o tendinţă de reducere în timp a volumului lor. Totuşi, trebuie ţinut cont că nivelul acestor
cheltuieli depinde şi de factori externi (mondiali sau regionali) şi că aceştia nu sunt întotdeauna de natură să
provoace o micşorare a cheltuielilor militare.
Pe total, cheltuielile militare la nivel mondial cunosc o tendinţă de creştere (în 1988 peste 1.563 miliarde dolari, iar
în 2014, 1.711 miliarde dolari).5
Cheltuielile pentru apărare, în ţara noastră, servesc întreţinerii şi dotării forţelor armate. Acest fapt se datorează
redimensionării, profesionalizării, restructurării şi disponibilizării efectivelor din forţele armate pentru trecerea la o
armată de profesionişti faţă de noile obiective ale Ministerului Apărării, îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor
asumate prin documente internaţionale, continuarea participării la misiuni internaţionale organizate sub egida
NATO, UE sau a altor organisme internaţionale.
Ele cuprind şi cheltuieli de integrare euroatlantică, pentru participarea la „Parteneriatul pentru Pace” sau
participarea la operaţiuni de menţinere a păcii.
Peste 52% din total sunt cheltuieli curente, iar restul cheltuieli de capital şi rambursări de credite externe.

5.6. Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

Aceste cheltuieli au crescut uşor în UE comparativ cu anul 2005. Ele includ managementul deşeurilor, reducerea a
poluării, protecţia biodiversităţii şi a peisajului, precum şi cheltuielile cu privire la dezvoltarea locuinţelor,
dezvoltare comunitară (alimentare cu apă şi iluminat stradal).
Ameninţările globale care apasă astăzi asupra mediului amintesc faptul că bunăstarea socială nu se reduce la o
simplă acumulare de bunuri şi servicii. În faţa amplorii ameninţărilor care vizează mediul înconjurător, omul a
devenit conştient de apartenenţa sa la un ecosistem planetar, care îl integrează şi îl depăşeşte în complexitate şi
dimensiune.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta
pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar
putea avea asupra mediului natural.
Cele mai importante cheltuieli din acest capitol sunt rezervate cheltuielilor privind protecţia mediului. Mult timp,
calitatea mediului înconjurător a fost percepută ca o grijă nefondată dar acum, aceasta constituie una din cele mai

4
Vezi Eurostat, Newsrelease, nr. 39/2017
5
vezi http://www.sipri.org/database
8
stringente probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai este vorba numai de conservarea cadrului natural, ci
este pusă sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea speciei umane.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite/cheltuite de agenţii economici (penalităţi
pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/ combaterea poluării,
impozite/taxe/redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru
protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme internaţionale.
Cheltuielile pentru protecţia mediului reprezintă măsura economică a eforturilor pe care societatea le realizează
pentru a răspunde problemelor generate de starea mediului, într-o anumită etapă, ele referindu-se la următoarele
activităţi: protecţia calităţii aerului şi a climei, protecţia calităţii apelor, managementul deşeurilor, protecţia
solului şi a apelor subterane, reducerea zgomotului şi a vibraţiilor, protecţia surselor naturale şi conservarea
biodiversităţii, proteţia împotriva radiaţiilor, cercetare-dezvoltare, administrarea generală a mediului, educaţie,
instruire, informare, alte activităţi specifice.
În România cheltuielile totale de protecţie a mediului (CTPM) se determină prin însumarea următoarelor elemente
:
- Investiţiile totale (It), ce includ investiţiile efectuate de producătorii nespecializaţi din activităţi industriale, de
producătorii specializaţi şi cele efectuate de administraţia publică locală;
- Cheltuieli curente interne totale (CCIt), obţinute prin adunarea cheltuielilor curente interne efectuate de
producătorii nespecializaţi, specializaţi şi a celor efectuate de administraţia publică locală.
Costurile de mediu sunt cele legate de degradarea efectivă sau potenţială a activelor naturale datorită activităţilor
economice.
Acestea sunt grupate în: investiţii şi cheltuieli curente care la rândul lor includ cheltuielile curente interne (salariile
şi contribuţiile sociale, consumurile de materii prime, combustibili, energie, apă şi alte materiale auxiliare, cheltuieli
pentru cercetare-dezvoltare, instruire, informare, administrare de mediu) şi cheltuielile curente externe (cheltuieli
pentru servicii de protecţia mediului cumpărate de la terţi şi pentru taxe cu titlu de mediu plătite ).
Domeniile de mediu se referă la activităţile specifice pentru protecţia mediului, respectiv: protecţia aerului,
protecţia apei, managementul deşeurilor, protecţia solului şi a apelor subterane, protecţia resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii, combaterea zgomotului şi a vibraţiilor, alte domenii (cercetare-dezvoltare în
domeniul mediului, administrarea generală a mediului, instruire).
Pe domenii de mediu, cele mai mari cheltuieli s-au înregistrat pentru managementul deşeurilor (57,4 % din totalul
cheltuielilor pentru protecţia mediului), urmate de cheltuielile pentru protecţia apei (18,5%) şi de cheltuielile
peentru alte domenii de mediu (14,3%), aşa cum rezultă din tabelul de mai jos.
Unul dintre cele mai importante instrumente economice folosite de politica de mediu din România îl constituie
Fondul de mediu.
Fondul de mediu este un instrument economico – financiar specific şi propriu tranziţiei, de refacere a mediului
degradat de utilizarea neraţională a acestuia în perioada regimului comunist şi de degrevare parţială a dezvoltării
economice de costurile ridicate ale recuperării capitalului natural. Fondul de mediu este acel organism care
finanţează aceste investiţii.
Veniturile fondului provin, în primul rând, din tarife şi taxe de poluare, pe baza principiului „poluatorul plăteşte”,
conform căruia entităţile care poluează contribuie la suportarea costurilor de prevenire şi control al poluării.
Cele mai importante contribuții la Fondul pentru mediu sunt datorate în România pentru: materialele aferente
ambalajelor și anvelopele introduse pe piața românească (produse în România, importate sau achiziționate din alte
state membre ale UE), care sunt aplicate la diferența dintre cantitățile efectiv colectate și valorificate și obiectivele
legale de colectare și valorificare; uleiurile introduse pe piața românească (0,3 lei per kg); emisiile de poluanți în
9
atmosferă, provenind de la surse fixe (de exemplu fabrici, centrale electrice), care depind de tipul de poluant;
pungile din materiale ne-biodegradabile livrate clienților (0,1 lei pe pungă); substanțe periculoase (2% din valoarea
substanțelor periculoase plasate pe piața națională).
Firmele care introduc pe piața românească echipamente electrice si electronice, baterii si acumulatori, trebuie să
finanțeze colectarea și reciclarea deșeurilor aferente

10