http://referate.wyz.

ro/

În februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola.

Devine apoi ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi
la o fabrică de frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici
Kazanski, pe care îl va evoca în povestirile sale. În 1901 pleacă la Giurgiu,
muncind aici ca hamal în port. Se împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul
Sarkis, şi acesta devenind personaj în literatura lui Istrati. Se întoarce la Brăila
şi începe să practice meseria de zugrav.
În 1904, împreună cu Mihail Mihailovici Kazanski, se angajează ca agent
într-un birou de plasare din Bucureşti; experienţa de viaţă de aici se va regăsi în
romanul Biroul de plasare. În ianuarie 1905 participă la o manifestaţie de
solidaritate cu revoluţia rusă, este arestat şi trimis la Brăila, unde e judecat şi
condamnat, dar cu suspendarea pedepsei. Întors la Bucureşti, ia contact cu
mişcarea socialistă.
Debutează cu articolul Regina-hotel în „România muncitoare” (38/1906).
În decembrie îşi începe peregrinările prin lume, îmbarcându-se clandestin, la
Constanţa, pe vaporul „Împăratul Traian”. Ajunge la Alexandria, în Egipt, iar la
începutul anului 1907 se află în portul Pireu. Face prima tentativă de a ajunge în
Franţa, îmbarcându-se iarăşi clandestin pe un vapor cu destinaţia Marsilia. Este
prins şi debarcat la Napoli, unde trăieşte o lună de cumplită sărăcie. Revine la
Alexandria, cu vaporul poştal „Direttissimo”, episod reconstituit într-o
povestire. Ajungând la Damasc, îşi asigură existenţa ca pictor de firme.
În primăvara anului 1908 se întoarce în ţară şi devine portar de noapte la
Hotelul Popescu din Lacu Sărat, staţiune balneară de lângă Brăila. În octombrie
pleacă din nou în Egipt, stă puţin timp în oraşul Heliopolis, unde leagă prietenie
cu Bacâr, un limonagiu care îl primeşte ca vânzător. Aflând însă că mama sa era
grav bolnavă, vine la Brăila. Se încadrează activ în mişcarea socialistă, începând
să desfăşoare o bogată activitate publicistică în „România muncitoare”, la care
colaborează câţiva ani.
În octombrie 1909 participă la manifestaţia de protest împotriva deciziei
de a i se interzice militantului Cristian Racovski să revină în România. În aceste
împrejurări, alături de I.C. Frimu şi alţi socialişti, este arestat şi închis la
Văcăreşti. La proces, în apărarea lor au pledat Nicolae Fleva, Constantin Mille,
Radu D. Rosetti, N.D. Cocea şi s-a obţinut achitarea. În februarie 1910, la
Congresul de reconstituire a Partidului Social Democrat din România, Istrati
este ales unul dintre cei patru secretari.
În „România muncitoare” (83/1910) publică prima sa scriere în proză,
schiţa Mântuitorul (amintire de la un Crăciun), semnată Istrian. În noiembrie
1911, când apar primele simptome ale tuberculozei, se internează la Sanatoriul
Filaret din Bucureşti. În ianuarie 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea,
dar, indurând iarăşi o cumplită mizerie, se întoarce în ţară. Participă la
Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat din România şi cel de-al IV-
lea al Uniunii Sindicatelor. Este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă,
lucrând totodată că redactor la „România muncitoare”.

1
 http://referate.wyz.ro/

În decembrie 1913 ajunge pentru prima dată la Paris, unde este găzduit de
cizmarul Gheorghe Ionescu. Acesta îi va oferi subsolul locuinţei sale, unde
Istrati îşi va scrie cea mai mare parte a operei în limba franceză. Lucrează ca
zugrav şi trimite corespondenţe pentru „România muncitoare”. În martie 1914,
aflând că a murit militantul socialist şi bunul său prieten Ştefan Gheorghiu,
revine în ţară. În mai 1915 se căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu (născută
Maltus), văduva lui Ştefan Gheorghiu, de care se desparte în 1921; se va
recăsători la Paris cu croitoreasa Arma Munsch şi apoi cu studenta Margareta
Izescu. La începutul anului 1916 boala agravându-i-se, se hotărăşte să plece în
Elveţia. În aprilie soseşte în staţiunea Leysin, unde timp de patru luni stă izolat
pentru a-şi îngriji sănătatea, citeşte cu pasiune şi se străduieşte să înveţe limba
franceză cu ajutorul dicţionarului. Apoi munceşte ca zugrav, servitor, zilier la
terasamente, tractorist.
În primăvara anului 1917 pleacă la Lausanne, unde face iarăşi tot felul de
munci manuale. În ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană în
Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne. Aici îl cunoaşte pe ziaristul Josue Jehouda,
care va juca un rol esenţial în viaţa lui Istrati. Acesta îl îndeamnă să citească
scrierile lui Romain Rolland. Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se
angajează muncitor la garajul firmei Peugeot. La 21 aprilie 1919 mama sa
moare la Brăila. Prăbuşit, Istrati se redresează citind ce i se recomandase:
„Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă, când eram
mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor
pe care le aduce viaţa, oricare ar fi omul”. Aflând din „La Tribune de Geneve”
că „celebrul scriitor Romain Rolland a descins la Hotelul «Victoria» din
Interlaken”, Istrati îi scrie de îndată o lungă scrisoare-confesiune, datată 20
august 1919, cu acest început: „Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi
spovedania”. Iar în încheiere îl imploră: „Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă
veţi salva”. După 4 zile, Hotelul „Victoria” din Interlaken îi returnează
scrisoarea, cu menţiunea „Plecat fără adresă”.
În martie 1920 Istrati părăseşte Elveţia şi ajunge iar la Paris, unde
lucrează ca zugrav. În octombrie era la Nisa, angajat într-o librărie ca să
ambaleze cărţi sau vânzând ochelari pe Promenade des Anglais. Ulterior nu mai
găseşte de lucru şi trăieşte în condiţii de mizerie. La 1 ianuarie 1921 scrie
confesiunea „Ultime cuvinte” şi o încuie într-un cufăr, împreună cu scrisoarea
către Romain Rolland. La 3 ianuarie face o tentativă de sinucidere în Parcul
Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici, şi este internat la Spitalul Saint-
Roche. Poliţia descoperă în hainele lui misiva către scriitorul francez şi o trimite
ziarului „L’Humanite”.
La începutul lunii martie Fernand Despres, redactor la ziar, transmite
scrisoarea celui căruia îi era adresată, relevând primul că „acest Istrati are o
sensibilitate profundă” şi „dezvăluie o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare
cu a lui Gorki. Cred că dacă şi-ar povesti viaţa de luptă şi vagabondaj, de
înflăcărare şi deznădejde, el ar izbuti să scrie una dintre cele mai zguduitoare şi

2
 http://referate.wyz.ro/

mai sumbre cărţi din câte s-au scris până acum”. La 15 martie Romain Rolland
îi trimite prima epistolă, îndemnându-l să-şi scrie opera. Ieşit din spital, devine
fotograf ambulant pe Promenade des Anglais. La începutul anului 1922 se
retrage la Hautil-sur-Triel, lângă Paris, şi termină primul manuscris, însumând
peste patru sute de pagini şi cuprinzând Oncle Anghel, Sotir, Kir Nicolas şi
Mikhail, pe care i-l expediază lui Romain Rolland.
În decembrie termină de scris Kyra Kyralina şi Stavro, pe care le trimite
de asemenea celui care îl încurajase să scrie. Acesta îi răspunde de îndată:
„Dragă prietene, nu mai aştept să-mi găsesc timpul necesar ca să-ţi răspund. Nu
mai pot aştepta, după ce am devorat Kyra Kyralina, în toiul nopţii. Trebuie să-ţi
spun numaidecât: e formidabilă. Nu există nimic în literatura de azi care să aibă
tăria aceasta. Nu există nici un scriitor de astăzi - nici eu, nici oricare altul - care
să fie capabil s-o scrie.” În numerele din 15 august şi 15 septembrie 1923 ale
revistei „Europe”, apare Kyra Kyralina, cu prefaţa lui Romain Rolland,
intitulată Un Gorki balcanic. În numărul din 15 februarie 1924 al aceleiaşi
reviste, se publică povestirea Oncle Anghel, iar la 1 martie, în „La Revue
europeenne”, povestirea Godine. În 1924 apare în volum Kyra Kyralina şi tot
atunci, Oncle Anghel.
În 1925, la Bucureşti, se tipăreşte Trecut şi viitor, prima carte a lui Istrati
în limba română, urmată de Moş Anghel, volum tradus de el însuşi în limba
maternă. În septembrie, întorcându-se în ţară, Istrati se simte urmărit continuu
de agenţii Poliţiei şi ai Siguranţei Generale. La Paris i se editează prima parte
din Les Haidoucs (1925), iar mai târziu povestirea Nerrantsoula e publicată în
„Europe” (15 februarie - 15 aprilie 1927). În calitatea sa de vicepreşedinte al
Asociaţiei „Les Amis de l’URSS” din Franţa, este invitat să participe la cea de a
X-a aniversare a Revoluţiei din Octombrie. Sosind la Moscova la 20 octombrie
1927, vizitează URSS timp de şaisprezece luni şi suferă un şoc de revoltă şi
decepţie în faţa realităţilor patronate de puterea bolşevică. La 15 februarie 1929
revine la Paris, unde în toamnă îşi publică, în volumul Vers l’autre flamme,
impresiile şi constatările.
În 1932, aflat din nou în ţară, se internează la Sanatoriul Filaret din
Bucureşti, apoi se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde va sta până în februarie
1933. În cele din urmă, în ianuarie 1934 se stabileşte la Bucureşti. În februarie
1935, în ziarul „Le Monde” din Paris, Henri Barbusse plasează un articol
injurios la adresa lui Istrati, intitulat Le Haidouk de la Sigurantza, căruia
scriitorul român îi răspunde prin articolul „Obiectivitatea presei independente
comuniste”, apărut în „Cruciada românismului”, cu puţin timp înainte de a se
stinge din viaţă: „Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el
nu sfârşeşte prin a dezgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârşeşte prin a-l
tâmpi de moarte. Cazul din urmă e şi al lui Henri Barbusse”.
Limpezirea „cazului Istrati” avea să se facă mult mai târziu, după
publicarea de către Alexandru Oprea (în „Manuscriptum”, 3/1974) a dosarului
de la Siguranţă al lui Istrati. Documentele au fost traduse în limba franceză de

3
 http://referate.wyz.ro/

Alexandru Talex şi publicate în „Leş Cahiers Panait Istrati” (3/1976, 7/1977).

Ca urmare, în ziarul „ L’Humanite ” din 21 aprilie 1978 va fi inserat articolul
„Sur le nouveau Gorki balcanic” de Claude Prevost, care respinge incriminările
lui Henri Barbusse şi reabilitează memoria lui Istrati.
Ca scriitor, Istrati a avut un destin prea puţin fericit. Datorită faptului că
şi-a compus o mare parte a operei în limba franceză, a fost considerat în Franţa
scriitor român, iar în România, scriitor „francez”, neaflându-şi locul, mult timp,
în nici una din cele două istorii literare. În Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, George Călinescu nu-i acorda multă atenţie, deşi în 1928, într-
un articol din „Viaţa literară”, nota despre povestirile lui: „Totul este limpede,
totul este simplu, totul este nud în aceste povestiri şi totuşi totul este grav şi
adânc, totul are accentul serios al destinului şi freamătul eternei nelinişti
umane”, povestirile constituind „o epopee modernă în chip de povestire orală
poporană”.
Iar Octav Şuluţiu, în „Vremea” din 1931, afirma că „Panait Istrati nu
poate fi revendicat nici de spiritul francez, nici de spiritul românesc”,
categorisindu-l drept „oriental”. De multe ori, autorul Chirei Chiralina a fost
privit ca o curiozitate, ca un exponent al senzaţionalului excentric, etichetat
drept „vagabond intercontinental”, „haimana internaţională”, „cavaler
rătăcitor.” În Istrati se vedea numai „cazul” ieşit din comun al unui salahor din
portul Brăila, care, după lungi peregrinări prin Orient şi Occident, ajunge
deodată scriitor de renume. Au fost însă şi mari scriitori şi critici literari, ca
Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius şi Pompiliu
Constantinescu, care au afirmat, chiar de la apariţia primelor scrieri ale lui
Istrati în limba franceză, că acestea aparţin creativităţii şi spiritualităţii
româneşti.
În repetate rânduri scriitorul însuşi a spus că vrea să fie considerat fiu al
poporului din care s-a ridicat. Într-o Scrisoare către cititorii din România,
publicată în „Adevărul literar şi artistic” din 13 iulie 1924, declara: „Eu întind o
mână de bun amic tuturor care m-au cunoscut, ca şi acelora care vor să mă
cunoască. Lumea întreagă e demnă de iubit. Dar tot mai cu drag mă plec spre
cutare faţă de prieten care mă citeşte plângând, la Brăila.” Într-o altă scrisoare,
trimisă în aprilie 1925 Editurii Renaşterea din Bucureşti, spunea: „Eu sunt şi ţin
să fiu scriitor român. Ţin la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept,
ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard,
izvorăşte din origine românească”.
Opera lui Istrati, aproape în întregime autobiografică, alcătuită din
ciclurile Povestirile lui Adrian Zograffi, Copilăria lui Adrian Zograffi,
Adolescenţa lui Adrian Zograffi şi Viaţa lui Adrian Zograffi (personajul fiind
un alter ego al scriitorului), este străbătută de o energie vibrantă, de vitalism,
făcând elogiul dragostei faţă de om, al prieteniei, al trăirii intense. Istrati nu a
scris pentru a se delecta, ci pentru că însăşi experienţa sa de viaţă l-a împins să
facă asta: „În clipa când pun mâna pe condei şi mă aplec peste hârtia albă, eu n-

4
 http://referate.wyz.ro/

am nevoie să scornesc prăpăstii cu efect melodramatic; nici să speculez nerozia

umană, care nu cere decât s-o distrezi; ochii scrutători ai tovarăşilor mei de
visuri răsar din întunericul trecutului ca licuricii noaptea şi ei îmi cer să fiu om
înainte de a fi literat. Viaţa pentru ei a fost năprasnică”.
Pentru oamenii din povestirile lui, viaţa este, într-adevăr, o luptă aprigă.
Fiecare dintre ei năzuieşte pătimaş spre o altfel de existenţă. Nici unul nu poate
admite să rămână captiv într-un orizont îngust, limitat, nu poate suporta
constrângerile, prejudecăţile şi convenţiile sociale arbitrare. Unii vor să trăiască
aşa cum îi îndeamnă sângele lor aprins, clocotitor, să simtă voluptatea patimilor
care îi stăpânesc. Înţelegând să-şi trăiască viaţa aşa cum le porunceşte firea, sunt
totuşi departe de a fi uşuratici, deşănţaţi, perverşi şi decăzuţi moral. Dimpotrivă,
sub aparenţa lor dezordine morală se ascunde o candoare ultragiată de
împrejurări nefaste. Sunt sinceri, sunt capabili de afectivitate intensă, se
socotesc îndreptăţiţi să trăiască după îndemnurile lăuntrice, cuprinşi cum sunt
de o „inocentă şi sfântă imoralitate”. (George Călinescu)
Chira Chiralina istoriseşte destinul tragic al unor fiinţe care au dorit să
spargă normele şi convenţiile sociale, să scape de îngustimea şi meschinăria
unei existenţe banale şi să trăiască după porunca inimilor lor pătimaşe. Mama
Chirei ispăşeşte din greu voluptatea pasiunii. Fiică a unui hotelier bogat din
Brăila, fusese măritată de tatăl ei, în mod silnic, cu un om aspru şi violent,
covârşit de setea după aur, şi căzuse victimă brutalităţii acestuia. De câteva ori
pe săptămână era bătută crunt. Pentru a se răzbuna pe cei ce o făceau nefericită,
se lăsa în voia plăcerii. Când bărbatul şi fiul ei cel mare erau plecaţi, făcea din
casa ei un cuib de desfătări, deşi ştia câte avea să îndure după aceea. Lovită o
dată până la mutilare, se hotărăşte să plece în lume, iar la despărţire le spune
Chirei şi lui Dragomir, băiatul mai mic: „Dumnezeu m-a făcut pentru plăcerile
trupului, aşa cum pe cârtiţă a făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Şi
după cum dihaniei aceştia nu-i lipseşte nimic ca să poată trăi sub pământ, tot aşa
şi eu aveam tot ce-mi trebuia ca să mă bucur de plăcerile vieţii. M-am jurat să
mă omor, dacă cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viaţă decât
aceea pe care eu o simt clocotind în sângele meu”.
Voluptatea patimii o cuprinde şi pe Chira Chiralina, care se dezlănţuie
când urcă pe corabia lui Nazim-Efendi, un traficant de carne vie, furnizor al
haremurilor. Acum începe drumul spre pierzanie al Chirei, care sfârşeşte închisă
într-un harem. Dragomir, fratele Chirei, este şi el pervertit de Nazim-Efendi.
Scăpând de sub sechestrul acestuia, începe să rătăcească prin întregul Orient, în
căutarea mamei şi a surorii lui. Poartă în suflet cinstea şi demnitatea, dar este
dispreţuit, înşelat şi batjocorit tocmai pentru că are o structură aparte.
Întorcându-se în ţară, la Brăila, după 12 ani de pribegie şi căutări
disperate, se izbeşte de aceleaşi adversităţi morale şi sociale şi se vede aruncat
din nou pe drumuri, pradă viciului. Priviţi izolat, rupţi de realităţile şi
mentalitatea vremii în care trăiesc, protagoniştii din Chira Chiralina pot fi
consideraţi „cazuri” prin prisma fiziologicului sau a patologicului. Mama

5
 http://referate.wyz.ro/

Chirei, Chira Chiralina şi Dragomir nu sunt însă nişte „curiozităţi” umane, nu

ilustrează un pitoresc exotic, ci aparţin lumii porturilor româneşti, foste raiale
turceşti, mai cu seamă lumii Brăilei de altădată, în care atmosfera orientală se
infiltrase.
Mânca, din povestirea Ţaţa Mânca, este şi ea departe de a fi un simplu
caz. Având un suflet însetat după bine şi fericire, ea ispăşeşte, prin suferinţă,
vina de a fi dorit să trăiască după chemarea inimii. E fiica unor ţărani săraci
dintr-un sat din apropierea Brăilei şi nu năzuieşte decât să poată gusta fericirea
împreună cu Mincu, iubitul ei, flăcău sărac din acelaşi sat. Dar fericirea o vrea
întreagă, deplină, neîngrădită de nimeni şi de nimic. Boierul din sat, un
destrăbălat, recurge la cele mai perfide mijloace pentru a o avea pe Mânca.
Dorinţa Mâncai de a trăi alături de iubitul ei se loveşte şi de rapacitatea familiei.
Tatăl, setos de avere, o mărită cu Sima, negustor bogat din Brăila, ins meschin,
profitor. Mânca urmează porunca tatălui ei, dar nu-şi poate dărui iubirea. Va
fugi ca să trăiască cu Mincu. Setea de viaţă, dorinţa de a împlini porunca inimii
o absolvă de vina imoralităţii. Dar nu poate ajunge la fericirea dorită. Iubitul ei,
pentru care a fost gata de orice jertfă, o dezamăgeşte amarnic. Ajuns om cu
avere, bărbatul alunecă pe calea pierzaniei, se dedă beţiei şi desfrâului, se
leneveşte şi, până la urmă, o părăseşte pe ascuns pe Mânca, furându-i toţi banii
din casă. Povestirea e susţinută de o tensiune dramatică autentică.
O dramă existenţială trăieşte şi Neranţula, din povestirea cu acelaşi titlu.
Este un copil nefericit, năpăstuit de propria mamă. Rămasă orfană, îşi câştigă
traiul cărând apă cu sacaua. Silită să se prostitueze, ajunge la Constantinopol,
dar păstrează o inimă curată, generoasă şi face acte de milostenie, ajutându-i pe
cei suferinzi şi nefericiţi. Cântecul Neranţulei despre propria copilărie îl
dezmeticeşte pe Epaminonda din neantul înstrăinării sale, însă cei doi tineri
sfârşesc tragic. Destinul cel mai neîndurător loveşte şi un om cu sufletul bun
cum este acela al lui Moş Anghel, protagonistul uneia dintre cele mai cunoscute
povestiri ale lui Istrati.
Nenorocirea lui a început odată cu însurătoarea. Luase de nevastă cea mai
frumoasă fată din sat, dar se înşelase amar crezând că frumuseţea chipului se
însoţeşte cu frumuseţea lăuntrică. Era „o femeie trândavă, chiondorâşă, greoaie
în tot ce făcea, murdară până la dezgust”. Nenorocirile se ţin apoi lanţ de Moş
Anghel. Casa şi curtea îi sunt incendiate, cele două fetiţe se îneacă, băiatul îi
moare într-un accident. Sfâşiat de durere, bărbatul se retrage între dărâmături,
bea fără oprire ţuică şi ajunge în cele din urmă un stârv ţintuit patului, în stare
numai să vorbească şi să bea.
Istrati a fost atras şi de figurile eroilor populari, haiducii. Povestiri ca
Haiducii, Domniţa din Snagov şi Cosma fac elogiul vieţii de libertate a celor
înfrăţiţi cu munţii şi codrul, pentru a da curs unei răzvrătiri sau unui impuls
vindicativ şi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi. Ecouri ale răscoalei ţărăneşti din
1907 sunt sesizabile în Ciulinii Bărăganului, iar muncitorii grevişti din portul
Brăila sunt înfăţişaţi în romanul Casa Thuringer (1933). Soarta unui pescuitor

6
 http://referate.wyz.ro/

de bureţi este tulburătoare. Fiu al unui barcagiu din Sulina, băiatul îndură
mizeria şi foamea de la 13 ani, trudind în port. Vrea să trăiască însă altă viaţă, să
se bucure de frumuseţile gândului şi ale lumii.
La Pireu, pentru a putea trăi, se angajează la istovitoarea muncă a
pescuitului de bureţi. E aproape sfârşit la întoarcerea de pe coastele Siriei şi se
lasă „vărsat uscatului ca o unealtă netrebnică.” Idealul incoruptibil al eroilor lui
Istrati este prietenia, comuniunea sufletească până la sacrificiu. Cu Codin,
personaj din povestirea omonimă, Adrian Zograffi, atras de curajul şi bărbăţia
lui, de spiritul de libertate care îl animă, se leagă prin frăţia de cruce. În ciuda
aparenţelor, Codin nu este o brută, ci fructul unei lumi cu multe păcate. Frăţia
de cruce cu Adrian stă sub semnul curăţiei sufleteşti. Codin se poartă cu
duritate, stârnit de adversitatea realităţilor din jur, căci, mărturiseşte el: „deşi
viaţa mea a fost ticăloasă, să ştii că totdeauna am căutat să fac binele... Dar n-
am întâlnit decât răutate.”