http://referate.wyz.

ro/

Barza albă (Ciconia ciconia)

Numele de gen şi de specie

ciconia - barză este de origine
latină şi a fost dat de zoologul
Mathurin Jacques Brisson (1723-
1806), care a înlocuit numele
iniţial de ardea.
Barza albă este o specie
caracteristică păşunilor umede şi
zonelor mlăştinoase. Lungimea
corpului este de 95-110 cm şi are
o greutate de 2300-4400 g.
Anvergura aripilor este cuprinsă
între 180-218 cm. Adulţii au înfăţişare similară şi se deosebesc de barza neagră
prin capul şi gâtul albe. Se hrăneşte cu broaşte, şoareci, insecte, cârtiţe, pui de
pasăre şi iepure, melci, şerpi şi şopârle.
Este o specie larg răspândită pe tot teritoriul european, cu populaţii mai
mari în zona centrală şi estică. Barza albă este alături de rândunică specia care
interacţionează cel mai mult cu populaţia umană, fiind prezentă în majoritatea
localităţilor din ţara noastră cu excepţia zonelor montane. Fiind o specie
obişnuită cu prezenţa umană, foloseşte ca suport pentru cuib stâlpii reţelelor de
medie tensiune şi acoperişurile caselor. A intrat în conştiinţa populară ca fiind
specia ce aduce bebeluşii. În mod obişnuit perechea de berze se întoarce la
cuibul ocupat şi în anii precedenţi. Întâi soseşte masculul, care apără cuibul în
faţa altor pretendenţi şi, în aşteptarea femelei, îl repară şi îl consolidează. Spre
deosebire de stârci, care sunt gălăgioşi, berzele sunt aproape mute însă
comunică la cuib cu partenerul prin intermediul unui „clămpănit al
ciocului„ care se desfăşoară sacadat în timp ce capul şi gâtul sunt lăsate pe
spate. Sunetele scoase prin deschiderea şi închiderea ciocului sunt puternice şi
rapide, asemeni unei darabane de tobă. Înainte de plecarea în migraţie se strâng
în număr mare pe pajiştile umede sau în zone inundabile. Iernează în Africa,
unde ajung prin traversarea Bosforului. Distanţa medie pe care o străbate într-o
zi în perioada migraţiei este de 220 km cu o viteză cuprinsă între 30-90 km/h.
Deplasarea unei berze albe din România a fost urmărită în 2005 de către
Societatea Ornitologică Română (SOR/BirdLife România) împreună cu Milvus
Group, prin intermediul unui emiţător satelitar amplasat pe spatele acesteia,
aceasta ajungând în Tanzania.
Populaţia estimată a speciei este semnificativă, cuprinsă între 180000-
220000 de perechi. În perioada 1970-1990 populaţia de barză albă a manifestat
un declin considerabil. Deşi în perioada 1990-2000 specia a marcat o tendinţă
crescătoare, încă nu a revenit la efectivele existente înaintea declinului

1
http://referate.wyz.ro/

menţionat. Populaţia estimată în România este de 4000-5000 de perechi. Cele

mai mari efective apar în Polonia, Ucraina şi Spania.
Soseşte la începutul lunii martie din cartierele de iernare. Cuibul amplasat
cel mai frecvent pe stâlpii reţelelor de tensiune medie, dar şi pe acoperişurile
caselor, este alcătuit din crengi fixate cu pământ. Cuibul poate atinge
dimensiuni impresionante prin adăugarea de material în fiecare an (1,5 m
diametru, 1-2 m înălţime şi o greutate de 40 kg). În interior este căptuşit cu
muşchi şi resturi vegetale. În mod obişnuit masculul aduce materialele, iar
femela le aşează şi le potriveşte în cuib. Adeseori, în pereţii exteriori ai cuibului
cuibăreşte şi vrabia de câmp. Femela depune 3-4 ouă în perioada cuprinsă între
începutul lunii aprilie şi a doua jumătate a lunii mai. Dimensiunea medie a
ouălor este de 73,6 x 52,54 mm. Incubaţia e asigurată de ambii părinţi. Noaptea
stă pe ouă numai femela (C. Rosetti Bălănescu). După 33-34 de zile, puii
eclozează şi sunt hrăniţi de părinţi la cuib 53-55 de zile şi apoi încă 15 zile,
după care încep să zboare.
Electrocutarea păsărilor şi desecarea zonelor umede sunt principalele
ameninţări ce afectează specia în zonele de cuibărit din Europa. Instalarea de
platforme artificiale pe stâlpii reţelelor de tensiune medie şi izolarea reţelelor
electrice pot reduce considerabil mortalitatea acestei specii.

Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)

Numele de gen
provine din cuvântul
grecesc pelekanos - pelican.
De asemenea înseamnă şi
axă cu referire probabil la
ciocul său lung. Numele de
specie este forma latinizată
a cuvântului grecesc
onocrotalus în care onos -
măgar şi krotalon - horcăit,
cu referire la sunetul scos
de această pasăre.
„Marele Pelican
Alb„ este o specie acvatică masivă, ce pare complet albă atunci când e aşezată
pe sol. În zbor se distinge uşor culoarea neagră de pe partea inferioară a aripilor.
Are un cioc larg şi lung de care atârnă o guşă galbenă străbătută de vine roşii.
Adulţii au o lungime a corpului cuprinsă între 160-180 cm şi o greutate de
8000-10000 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 270-320 cm. Adulţii au
înfăţişare similară. Se hrănesc cu peşte în ape cu adâncime redusă (1,5-2,5 m)
deoarece nu se pot scufunda într-un mod asemănător cormoranilor. Haina
„completă adultă„ este vizibilă din al patrulea an, când devine matur, iar penajul

2
http://referate.wyz.ro/

se colorează încă din luna aprilie într-un roz somon frumos. Din luna iulie
începe să năpârlească şi culoarea roz-roşiatică se pierde. Este considerată
specia naţională a României fără a exista însă un act normativ.
Apare în sud-estul Europei şi cuibăreşte în colonii, uneori împreună cu
ruda sa, pelicanul creţ. În Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, într-o zonă izolată
şi inaccesibilă din partea de nord a acesteia (Lacul Hrecisca) se află cea mai
mare colonie de pelican comun (Marele Pelican Alb) din Europa. Pelicanii
comuni sunt păsări care trăiesc în grupuri mari. Se hrănesc împreună şi
organizează adevărate goane în cerc în care pelicanii aşezaţi roată împing
peştele în centrul cercului prin bătăi repetate ale aripilor, asemeni unei plase vii
şi mişcătoare, după care îl pescuiesc. De asemenea organizează şi goane cu
flancuri larg desfăcute, iar peştii sunt împinşi în apropierea unui mal de unde
sunt pescuiţi în apa mică. Adesea, în special în ape mai adânci, se asociază cu
cormoranii pentru a dirija şi prinde peştele. Este remarcabilă uşurinţa cu care
această pasăre mare pluteşte în aer în cercuri largi, folosind curenţii
ascensionali. Cartierele de iernare sunt localizate în Israel şi pe coastele Africii.
E o specie longevivă, putând trăi până la 30 de ani.
Populaţia europeană a pelicanului comun (Marele Pelican Alb) este estimată la
un efectiv de până la 5100 de perechi. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării este
locul tradiţional de cuibărit pentru pelicanul comun (până la 4000 de perechi).
În urmă cu 60-100 de ani era o specie cuibăritoare comună pe tot cursul inferior
al Dunării. În perioada 1990-2000 populaţia a rămas stabilă în România, fiind o
specie simbol pentru Delta Dunării, protejată prin măsurile întreprinse de
Administraţia Rezervaţiei Delta Dunării.
Se reîntorc din cartierele de iernare în a doua parte a lunii martie.
Cuibăresc în colonii mari unde cuiburile sunt alăturate, construite simplu
(adâncituri căptuşite cu plante) şi depun 1-2 ouă, deşi uneori se întâmplă să fie
depuse şi trei ouă. Dimensiunile medii ale ouălor sunt de 95,2 x 60,2 mm.
Privită de sus sau de la distanţă, o asemenea colonie este fascinantă, iar
mormăitul înfundat al pelicanilor este caracteristic. Incubaţia durează 32-36 de
zile şi ouăle sunt clocite de către ambii parteneri. Puii abia ieşiţi din ouă sunt
golaşi în primele zile şi primesc hrană de la adulţi prin regurgitare şi aproape
digerată. Puii rămân în cuib şi sunt hrăniţi de părinţi timp de nouă săptămâni,
până devin zburători.
Deranjul şi braconajul, asociat cu degradarea zonelor umede şi pierderea
teritoriilor de cuibărit constituie principalele ameninţări. Instalarea de platforme
artificiale pentru cuibărit şi elaborarea unui Plan Naţional de Acţiune pentru
„Marele Pelican Alb„ trebuie să reprezinte o prioritate pentru Administraţia
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

Mierla (Turdus merula)

3
http://referate.wyz.ro/

Specia este
întâlnită într-o
mare varietate de
habitate, în
principal păduri și
grădini, dar
întâlnită adesea și
pe terenuri
agricole, fânețe și
zone urbane. Este
un sturz de
dimensiune medie
cu o coadă lungă,
ușor de recunoscut
prin penajul
uniform negru mat al masculului, ciocul galben-portocaliu deschis și inelul
galben al ochiului. Ciocul se înnegrește iarna. Femelele au partea superioară
neagră-maronie, piept punctat maroniu și un gât albicios. Lungimea corpului
este de 23,5-29 cm, anvergura aripilor de 34-38 cm și greutatea medie de 100 g.
Are o dietă omnivoră hrănindu-se cu insecte și râme în timpul sezonului de
cuibărit și fructe de pădure în sezonul de toamnă și iarnă. Longevitatea în
sălbăticie este de 3 ani.
Cuibărește în aproape toată Europa. Populațiile din sudul și vestul
Europei tind să fie sedentare, comparativ cu populațiile nordice care migrează
spre sudul Europei sau chiar și până în nordul Africii în sezonul de iarnă.
Migrația de toamnă începe din septembrie, păsările părăsind locurile de iernat în
februarie-martie. Se hrănește în timpul zilei căutând prin stratul de frunze,
ascultând solul pentru a prinde râmele sau umblând în copaci și tufișuri după
fructe de pădure. Reproducerea începe la vârsta de un an. Masculii stabilesc un
teritoriu în primul an, iar perechile monogame rămân împreună până când unul
dintre parteneri moare. Înainte de împerechere masculul efectuează un dans
nupțial, fugind pe sol în timp ce își apleacă capul și deschide ciocul. Femela
construiește un cuib în formă de cupă din iarbă și frunze în vegetația joasă într-
un loc acoperit.
Populația cuibăritoare europeană este foarte mare de 40.000.000-
82.000.000 de perechi, iar populațiile din câteva țări au crescut în perioada
1990-2000. 4-5 ouă sunt depuse începând cu luna martie și sunt clocite doar de
femelă pentru 12-14 zile. Dimensiunea medie a unui ou este de 29x21 mm.
Ambii părinți hrănesc puii care dezvoltă penajul la 11-18 zile de la eclozare.
Puii devin independenți 3 săptămâni mai târziu. Perechile pot crește 2-3
generații pe sezon.
Disponibilitatea hranei poate fi afectată de folosirea pesticidelor în zonele
agricole și în grădini, precum și de dispariția gardurilor de copaci ca rezultat al

4
http://referate.wyz.ro/

intensificării agriculturii duce la pierderea locurilor propice pentru cuibărit.

Fermierii și grădinarii pot ajuta prin utilizarea redusă a chimicalelor pentru a
asigura existența nevertebratelor capturate de mierle pentru a-și hrăni puii.

Prepeliţa (Coturnix coturnix)

Este foarte
asemănătoare cu
potârnichea dar mai
mică, având o
greutate de
aproximativ 150g.
Marea diferenţă
între ele este că
prepeliţa este
oaspete de vară,
sosind la noi în luna
aprilie iar toamna ne
părăseşte pentru a
ajunge în zone mai
calde. Cel mai des o
întâlnim în zonele de câmpie,în mirişti sau în câmpurile cu fâneaţă sau lucernă.
Prepeliţa mai este cunoscută şi sub numele de pitpalac şi este des întâlnită
în literatura noastră, de la poveşti vânătoreşti şi până la poveşti pentru copii.
Este o pasăre foarte iubită de lucrătorii câmpului deoarece îi însoţeşte mereu cu
cântecele ei cu care îşi adună puii. Deşi o auzim mereu în zonele de cuibărit,
prepeliţa este foarte greu de observat şi fotografiat. În caz de pericol, preferă să
stea lipită de pământ, ajutată de camuflajul perfect, iar la zbor apelează doar în
ultimul moment, când pericolul este iminent. Penajul are o culoare generală
brună cenuşie,cu dungi transversale albicioase.Pe piept şi pe burtă este de
culoare albă gălbui. Zboară doar atunci când pericolul este iminent, în rest
preferă să stea bine ascunsă,lipită de pământ, ajutata şi de penajul său.
Cuibul îl face pe pământ. Femela depune până la 15 ouă pe care le
cloceşte singură. Perioada de incubaţie este de 21 de zile. Puii sunt crescuţi
exclusiv de către femelă. Sporul anual de pui depinde foarte mult de capriciile
naturii. În anii cu ploi multe şi abundente sunt foarte multe cuiburi distruse de
şuvoaiele de apă. Puii sunt hrăniţi în prima parte a vieţii lor cu insecte şi larve
iar mai târziu învaţă să mănânce diferite seminţe şi fructe.
În ultimii ani se observă o scădere masivă a efectivelor şi asta se
datorează atât vânatului clasic cât mai ales metodelor de prindere "industrială"
cu ajutorul unor plase pe traseele de migraţie ale păsărilor. Ultima metodă de a
le vâna nu este specifică ţării noastre. În ţările arabe sunt vânate în mod
tradiţional cu ajutorul şoimilor.

5
http://referate.wyz.ro/

Graurul (Turdus vulgaris L.)

Este o pasăre
migratoare ce vine în
țara noastră la începutul
primăverii, pentru a
cuibări, și pleacă toamna
spre sud ca să ierneze.
În România, unde este
considerată nativă, între
anii 2.000-2002
cuibăreau 840.00-
1.224.000 de perechi, iar
la nivel european, în
intervalul 1995-2002,
totalul perechilor care
cuibăreau era cuprins
între 23.000.000 - 56.000.000, în prezent numărul de indivizi fiind într-un ușor
declin (în cele mai multe țări din nordul și nord-vestul continentului, în Turcia și
Rusia), fără ca specia să fie considerată vulnerabilă încă.
Specie eurasiatică, este astăzi larg răspândită şi în America de Nord,
Australia şi Noua Zeelandă, Africa de Nord şi de Sud. În America de Nord a
fost adusă în 1890 (60 de exemplare) şi 1891 (40) în virtutea unui proiect ce
viza popularea Central Park-ului din New York cu toate speciile …
shakespeare-iene ! Azi, în America de Nord trăiesc aproape 150.000.000 de
grauri, cam jumătate din populaţia globului. Fiind o pasăre relativ agresivă în
ceea ce priveşte, îndeosebi, teritoriul de cuibărit, extinderea sa a dăunat unor
specii de păsări indigene, cărora li s-a restrâns şi habitatul, şi numărul. Graurul
este ușor adaptabil, preferând zonele de câmpie cultivate sau nu, aride sau
umede, în păduri de toate felurile, ocupând, totodată, zonele periurbane, de orice
natură, şi pătrunzând fără jenă în localităţi. Şi hrana - formată, la bază, din
fructe şi insecte, s-a diversificat într-atât, încât putem spune că este o pasăre
omnivoră. Gregaritatea ce o caracterizează se poate amplifica, adesea, până la a
forma stoluri uriaşe, adevăraţi nori, de ordinul mediu a sute de mii de indivizi
(excepţional, un milion), organizate în vederea dormitului, comportament
neelucidat. Cu deosebire în asemenea situaţii graurii sunt de nedorit în preajma
localităţilor, din cauza mizeriei lăsate sub ”dormitoare”, dar şi chiar a
zgomotului pe care îl fac până să-şi găsească fiecare individ locul cel mai bun
pentru somn.
În multe oraşe ale lumii se organizează campanii de alungare bazate pe
tot felul de metode unele mai sofisticate decât altele (aparate de emis zgomote,
folosirea şoimilor etc.).
Deşi pot provoca importante pagube şi în agricultură, cu efecte

6
http://referate.wyz.ro/

economice grave, agricultorii au sentimente şi resentimente amestecate în ceea

ce-i priveşte, fiindcă, pe de o parte, pot goli de fructe livezi de cireşi sau de
măslini, căpşunarii, vii (puii sunt cei mai mari consumatori de fructe, deoarece,
în prima fază, nu au abilitatea de a fora după insectele și semințele ascunse în
pământ); dar au, în același timp, un important rol în controlul insectelor
dăunătoare, care sunt hrana lor preferată. Fiind păsări lacome ”jefuiesc” până şi
depozitele de ”vremuri grele” ale altor păsări (pe parcursul verii, multe specii de
păsări, de exemplu, gaițele, ciorile etc., își fac depozite de hrană, ca măsură de
precauție pentru lunile de iarnă). Poartă boli și paraziți, răspândindu-le și în
rândul altor păsări, prin contaminarea scorburilor folosite pentru cuib.
Graurul este o pasăre relativ mică, având corpul de aproximativ 21 de cm
și o greutate cuprinsă între 70-100 de g. Are coada scurtă, ciocul negru, gri sau
galben, lung, subțire și ascuțit, picioarele îi sunt roz, iar aripile, triunghiulare.
Prezintă un dimorfism temperat, ceva mai marcant în perioadele de reproducere.
Penajul de iarnă, tern, negru, smălțuit cu stropi albi, scânteietori, devine, vara,
în special la mascul, iridescent, de un verde-strălucitor, pe ceafă, piept și spate,
în timp ce aripile îi sunt negre, uneori cu reflexii verzi sau purpurii. Juvenilii au
penele maronii-deschis. În zbor, aripile scurte și ascuțite îl fac să arate ca o stea
în patru colțuri, fapt sugerat și de numele popular englezesc ”starling”.
Masculul își cucerește femela atât prin cântece, de fapt suite de fluierături
alternate cu triluri scurte, cât și printr-un ”dans nupțial” ce constă în cocoțarea
pe o creangă mai înaltă sau pe un stâlp și tremurături dese și sonore ale aripilor
ușor depărtate de corp. Într-un cuib amenajat, în prealabil, de mascul, chiar
înainte de a se forma perechile, în scorburi de copaci, în fisuri ale stâncilor, în
găuri ori crăpături din ziduri sau pereţi, femela depune patru-șase ouă
strălucitoare de culoare albastru-deschis, fiind clocite de ambii parteneri.
Eclozarea are loc după circa 15 zile, părinţii fiind solidari la hrănirea puilor,
golași și orbi în primele zile, până la părăsirea cuibului, care se petrece la vârsta
de 3 săptămâni. Dar şi după acest moment ei mai ”cerșesc” mâncare de la
părinți încă una-două săptămâni. Graurul poate avea 2-3 generații de pui, în
funcție de cantitatea de hrană existentă. În emisfera nordică perioada de
reproducere începe în mai și se întinde până în iulie, iar în cea sudică, intervalul
este septembrie-decembrie. Sunt atât păsări monogame, cât şi poligame. În
sălbăticie ”speranța de viață” poate depăși 21 de ani. Pe timpul cuibăritului
graurii sunt, în general solitari, abia la sfârșitul verii adunându-se în marile
stoluri care formează norii uriași.
Cântecul graurului, de fapt, o suită heteroclită de secvenţe sonore, unele
melodioase, altele gen … tehno sau, pur şi simplu zgomote, incluzând şi pasaje
care imită sunetele altor păsări, se manifestă cu precădere la mascul, mai ales în
perioada prenupţială (juvenilii fiind foarte vocali la scurt timp după ce le cresc
penele). Este un foarte bun imitator al altor sunete auzite în mediul înconjurător,
putând reda chiar și sunetul locomotivei. Mozart, care a avut timp de trei ani un
graur, drept pasăre de casă (la moartea căruia i-a organizat funeralii), i-a

7
http://referate.wyz.ro/

introdus cântecul în Concertul său pentru Pian nr. 17.

CIOCÂRLIE DE STOL (Calandrella brachydactyla)

Numele de gen este

un diminutiv de la
grecescul kalandra -
specie de ciocârlie.
Numele de specie provine
din combinaţia cuvintelor
greceşti brachys - scurt şi
dactylos - deget.
Ciocârlia de stol este
caracteristică regiunilor
joase, deschise şi aride,
cultivate sau naturale.
Lungimea corpului este de
14-16 cm, cu o greutate de 22-26 g. Anvergura aripilor este de circa 28-30 cm.
Penajul maroniu asigură un camuflaj excelent la sol şi este similar ambelor
sexe. Ciocul şi coada sunt scurte, iar capul uşor teşit. Se hrăneşte cu insecte şi
seminţe. Este o specie răspândită în sudul şi sud-estul continentului european.
Se hrăneşte singură sau în stoluri, căutându-şi hrana pe sol. Poate rezista
perioade îndelungate fără apă şi foloseşte şi apă salmastră. Masculul cântă în
zbor, ridicându-se la înălţimi de 30-50 m, unde execută mişcări ondulatorii şi
circulare timp de 3-5 minute. Cuibul aşezat în zone aride, la adăpostul unor
tufişuri sau ierburi înalte, are un diametru interior de circa şase cm. Este
construit de femelă într-o adâncitură a solului şi este căptuşit cu iarbă, pene şi
lână. În afara populaţiei din Grecia care este parţial sedentară, este şi
migratoare. Se adună în stoluri de până la 10000 de exemplare pentru a călători
împreună spre cartierele de iernare. Iernează în Africa. În zonele de iernare sunt
gregare, fiind întâlnite în stoluri de sute sau mii de exemplare. A fost văzută la o
altitudine maximă de 2400 m.
Populaţia europeană este mare, cuprinsă între 7300000-14000000 de
perechi. A înregistrat un declin semnificativ în perioada 1970-1990. Deşi în
unele ţări cum este Turcia s-a menţinut stabilă în perioada 1990-2000, la nivel
european populaţia a suferit un declin moderat, din cauza scăderii înregistrate în
ţări ca Rusia şi Spania.
Soseşte din cartierele de iernare în aprilie. Femela depune în mod obişnuit
3-5 ouă, cu o dimensiune de circa 20 x 15 mm. Incubaţia durează în jur de 11-
13 zile şi este asigurată de către femelă. Puii sunt hrăniţi în cuib circa 8-10 zile,
însă devin zburători după 12-15 zile, perioadă în care sunt hrăniţi de ambii
părinţi. Depune două ponte pe sezon.
Folosirea insecticidelor în agricultură, braconajul şi creşterea numărului

8
http://referate.wyz.ro/

de animale ce păşunează au un impact negativ puternic. Îmbunătăţirea

practicilor agricole şi reducerea braconajului sunt prioritare. În trecut era
considerată o delicatesă culinară în unele ţări şi un număr mare de exemplare
erau prinse anual pentru consum.

http://referate.wyz.ro/