Referat

A elaborat: Chetrean Valeriu

Tema: Noțiuni generale în anatomie,
planele și axiale. Țesutul osos: structura,
proprietățile, funcțiile și clasificarea.
 Scheletul uman  este format dintr-un număr
variabil de  oase  de mărimi diferite, fuzionate și
individuale, sprijinite și completate de ligamente,
tendoane, mușchi și cartilaje. Scheletul îndeplinește
în corpul uman o serie de funcții cumulative și
anume, susținerea și sprijinirea corpului, formarea
de pârghii puse în mișcare de către mușchi care
realizează locomoția, protejarea diferitelor organe,
reprezintă un depozit de săruri fosfocalcice și dă
forma întregului corp și diferitelor sale segmente.
Oasele care formează scheletul uman pot fi
fuzionate cu alte oase, cu oase primare formate în
timpul vieții intrauterine sau se pot articula cu un
singur os sau deloc. Oasele craniului sunt exemplul
perfect pentru articulații fixe multiple, cele din
 urechea mijlocie ca articulații singulare, iar osul
hioid ca nearticulat, fiind înconjurat doar de mușchi
și ligamente. Oasele pelviene, coxalul (os pereche
care împreună cu sacrococcigele formează centura
pelviană), reprezintă oasele evoluate din oasele
primare intrauterine, acesta fiind format
din  ilion,  ischion  și  pubis. Astfel că la momentul
nașterii de la 270 de oase se ajunge în viața adultă
la 206 oase.
Scheletul uman se împarte în didactica medicală în:
 scheletul capului și gâtului;
 scheletul trunchiului;
 scheletul membrelor.
În funcție de poziția față de planul medio-sagital,
axul longitudinal:
 scheletul axial, compus din oasele capului și
gâtului (22+7), coloana vertebrală (24+9) și cutia
(cușca) toracică (2x12+3);
 scheletul apendicular, compus din scheletul
membrelor cu centurile osoase corespondente,
superioară (scapulară) și inferioară (pelviană).
Scheletul axial:
Există un număr variabil de clasificări ale
scheletului uman, dar în general, se consideră
scheletul compus în totalitate dintr-un număr total
de 89 de oase, reprezentate de oasele capului și
gâtului (29), coloanei vertebrale (33) și ale cutiei
toracice (27). Oasele capului și gâtului (29) sunt
cele reprezentate de  neurocraniu  (8)
și  viscerocraniu  (14) și oasele asociate în număr de
8 (6 oase auditive împreună cu osul hioid).
Neurocraniul reprezintă oasele care intră în contact
intim cu encefalul, iar viscerocraniu se referă la
oasele feței.
Scheletul apendicular:
Scheletul apendicular uman este format
din  scheletul centurilor și  scheletul membrelor.
Membrul superior este atașat de centura scapulară,
iar membrul inferior de centura pelviană.
Scheletul centurii scapulare constă
din  omoplat  și  claviculă.
Omoplatul  este un os plat, subțire, de formă
triunghiulară, a cărui față dorsală este ușor
convexă.
Clavicula  este un os tubular format din corp și două
extremități (medială și laterală). Clavicula este
unicul os care unește membrul superior cu
scheletul trunchiului. Ea menține articulația
scapulo-humerală o anumită distanță de la trunchi,
astfel condiționând mobilitatea membrului.
Scheletul membrului superior este constituit
din  braț (humerus),  antebraț (radius și ulna) și  mână
(metacarpiene, carpiene, falange).
Este reprezentat de oasele membrelor libere
împreună cu oasele centurilor corespunzătoare
care leagă aceste oase la scheletul axial. Oasele
scheletului apendicular sunt un număr total de 126
de oase repartizate inegal între membre,
corespondență existând doar la nivelul aceluiași
membru în axul de simetrie, astfel ca pentru
membrul superior avem 64 oase (centura scapulară
4, braț 2, antebraț 4, mână 54) și pentru membrul
inferior 62 oase (centura pelvină 2, coapsă 2,
gambă 4, picior 52).
  Scheletul uman  este format dintr-un număr variabil de  oase  de mărimi diferite,

Functiile scheletului uman

Aparatul locomotor, oasele:
Aparatul locomotor – reprezinta un intreg de
structuri organice care ii permite individului sa se
miste in spatiul extern. Aceasta structura generala
poate fi sintetizata in doua parti: partea pasiva,
formata din oase si articulatii şi partea activa,
formata din muschi, care, la randul lor, sunt controlati
de sistemul nervos.
Aparatul locomotor constituie un fel de “schela” de
sustinere care stabilizeaza individul si partile
organismului in diferite posturi, atitudini, atat in
miscarile active cat si pasive din mediul inconjurator.
Fiecare postura a organismului este mentinuta si
fiecare miscare este realizata datorita unei cooperari
continue dintre aparatul neosenzorial cu aparatul
locomotor.
De asemenea, trebuie amintit, ca perfomanta
functionala a aparatului locomotor impune o activitate
metabolica intensa si, din acest motiv, are in
componenta sa o infrastructura vasculara
impresionanta.
 

OASELE
Scheletul uman poate fi considerat un “acoperis” al
corpului nostru, care numara aproximativ 206 oase:
ele compun, prin intermediul structurilor articulare,
scheletul de sustinere al corpului, in afara de faptul
ca acesta ofera mobilitate muschilor.
Scheletul indeplineste cateva functii
fundamentale:

 sustinere: mentinerea in pozitie verticala;

 protectie: protectie (imbracare) a organelor
vitale si deosebit de delicate (de exemplu: cutia
craniana, cutia toracica);
  miscare: in oase intervin muschii a caror
contractie este reglata de sistemul nervos;
 metabolismul de calciu (Ca) fosfor (P): in
tesutul osos se regasesc mari cantitati de ioniu
care au rolul de depozitare;
 nu este un depozit stabil: in ciuda functiei sale
statice, este un tesut in continua remodelare care
produce miscarea ionilor;
 hematopoieza: in interiorul sistemului osos se
afla maduva osoasa formata din celule
hematopoietice partial diferentiate de unde iau
nastere celulele din sange.
 CLASIFICAREA SI CARACTERISTICILE
OASELOR
In functie de baza compozitiei lor:

 Componenta minerala: (fosfatul si carbonatul

de calciu, impreuna cu micile cantitati de fluoruri,
sulfati si cloruri) confera duritate si rigiditate
tesutului si rezistenta la compresie.
 Componenta organica: (fibre colagene
introduse intr-o substanta amorfa formata din
structuri proteice — mucoase pluri cardiace)
confera elesticitate oaselor.
 
Oasele reprezinta tesuturi de diferite forme si
volum, in stransa relatie cu pozitia in care se afla si
cu functia pe care o desfasoara. In baza acestor
caracteristici oasele se disting in:
 oase lungi: cand lungimea predomina asupra
altor dimensiuni;
 oase plate si largi: cand largimea si lungimea
predomina asupra grosimii;
 oase scurte: cand cele trei dimensiuni sunt
aproximativ egale.
OASELE LUNGI
Oasele lungi, ca de exemplu osul femural, prezinta
un segment central (diafiza) si doua extremitati
(epifize).
Epifizele se relationeaza cu oasele apropiate si sunt
prevazute cu suprafete articulare.
Masa centrala (diafiza) este alcatuita dintr-un tesut
compact, iar in interior, de o cavitate in care in mod
obisnuit se afla maduva osoasa. Oasele lungi tipice
sunt cele ale articulatiilor inferioare (femurul, tibia,
fibula, humerus, radius, ulna). Uneori, se poate
distinge si o a treia zona cartilagionoasa, numita
metafiza (cartilaj de crestere) asezata intre epifize si
diafiza; aceasta zona se intalneste la copii si la tinerii
adolescenti, in timp ce dispare la adulti; este
esentiala pentru cresterea in lungime a oaselor lungi.
OASELE SCURTE
Oasele scurte sunt caracterizate de o lungime si un
diametru avand aceeasi marime; sunt formate din
tesut spongios complet acoperit de o lamela de tesut
compact. Exemple de oase scurte ale corpului uman
sunt: pulsul, osul calcaneu si vertebrele.
 

OASELE SCURTE LATE

Oasele late asemanatoare oaselor lungi, prezinta o
mica parte de tesut spongios (cu aspect de burete)
unde se gaseste maduva osoasa, acoperit de doua
straturi de tesut compact (unul pentru fiecare latura).
Oasele tipice plate sunt: oasele craniului, bazinului si
sternului.
 
Oasele se impart si in oase apartinand scheletului
axial si cele ale scheletului apendicular. Scheletul
axial este alcatuit din craniu, coloana vertebrala si
cutia toracica; in timp ce scheletul apendicular este
format din oasele articulatiior care au functia de
legatura dintre scheletul axial si cel apendicular
(bazin si torace).
In brat se afla humerusul, in antebrat radius si ulna,
in timp ce in picior intalnim femurul. Scapula
(omoplatul) este pozitionata pe torace si articuleaza
legatura dintre membrul superior si piept.
In stuctura oaselor lungi intalnim:

 epifize: reprezinta doua extremitati ale oaselor

lungi, usor umflate si unite de diafiza centrala;
 diafiza: reprezinta partea centrala a oaselor
lungi.
 
Epifizele prezinta forme speciale care permit
acestora raportarea articulara, cu oasele apropiate,
unindu-se acestora. Cand aceasta corespondenta
lipseste, raportul dintre cele doua suprafete articulare
se realizeaza prin intermediul interpozitionarii
structurilor fibro-cartilaginoase, precum in exemplul
reprezentat de meniscuri (amortizatori ai
genunchiului). Epifizele se disting intre ele prin
termenul distal si proximal.
In interior, epifizele contin tesut osos spongios in a
caror plasa se gaseste maduva rosie hematopoietica.
In interiorul diafizelor, in schimb, se afla un canal
diafizar care contine maduva osoasa de culoare
galbena. Coastelor si claviculelor, desi sunt oase
lungi, le lipseste canalul diafizar si nu contin maduva
de culoare galbena. Pe suprafata oaselor se pot
intalni si depresiuni, canale, cavităţi.
 

TESUTUL OSOS
Tesutul osos – este un tesut conjunctiv special
intrucat este mineralizat, ceea ce ii confera cateva
caracteristici specifice, rezistenta dar si un anumit
grad de flexibilitate si usurinta.
Compozitia tesutului osos se imparte in
urmatoarele procente:

 65% de cristale de Ca sub formă de cristale de

hidroxiapatită;
 23% de proteine colagenice;
 2% de protejne non- colagenice;
 10% de apă.
Tesutul osos poate da nastere diverselor tipuri de
oase, adica se organizeaza astfel incat poate forma:

 osul compact (cu ochiul liber cavitaţile nu sunt

vizibile);
 osul spungios (cu ochiul liber cavitaţile sunt
vizibile).
 
Celulele osoase sunt:

 Celule OSTEOPROGENITOARE: se gasesc in

stratul intern din periost si endost. Au o structura
foarte asemanatoare celulelor mezenchimale si
au capacitatea de a se diferentia in celule
osteoblaste. De obicei prezinta o forma conica si
contin o cantitate redusa de citoplasma bazofila.
 Celule OSTEOBLASTE: sunt acele celule
raspunzatoare de producerea componentelor
osului (fibre colagene si matrice organica) si
participa la mecanismul de mineralizare al osului.
Au forma rotunjita si prezinta scurte extensii /
prelungiri citoplasmatice: citoplasma celulelor
osteoblaste este abundenta si intens bazoila.
Activitatea lor este intensa cand trebuie format un
nou tesut osos; se strang in grupuri mici in jurul
vaselor si incep sa produca fibre colagene si
substanta amorfa. Putin cate putin cantitatea
matricei osteoide creste si osteoblastele se depun
intr-un singur strat in jurul acesteia. In momentul
in care se creeaza conditiile metabolice optimale
privind procesul de mineralizare (saruri de Ca),
osteoblastele se impart si formeaza un strat de
celule pozitionat in exteriorul primului rand de
celule osteoblaste continuandu-se producerea
matricei osteoide, in timp ce stratul format din
osteoblastele mai vechi (din interior) transmit
prelungiri si se transforma in celule osoase
mature (osteocite). Aceasta diviziune a celulelor
osteoblaste permite continuarea procesului de
crestere a osului, proces care nu ar fi posibil cand
celulele sunt inconjurate de matricea mineralizata.
 Celule OSTEOCITE: sunt celulele mature ale
osului, retinute in mici depresiuni in interiorul
matricei osoase, numite lacune osoase.
Osteocitele au o forma neregulata fiind dotate cu
prelungiri lungi care sunt inconjurate de matricea
mineralizata si sunt situate in asa zisii canaliculi
 ososi. Aceste prelungiri sunt conectate la
terminatiile celulelor vecine. Rolul celulelor
osteocite este acela de conexiune a celulelor intre
ele cu vasele care se gasesc in periost, in endost
si in canalele vasculare (ale lui Havers şi
Volkmann). Aceasta conexiune face posibil
schimbul de substante nutritive si semnale intre
celulele inmagazinate in matricea mineralizata.
 Celule OSTEOCLASTE: sunt celulele care
contribuie la absorbtia osului ce trebuie inlocuit in
timpul procesului continuu de remodelare de-a
lungul intregii vietii. Celulele osteoclaste iau
nastere din celulele monocite din sange si sunt in
general polinucleate.
Tesutul osos se poate forma prin doua procedee
de osificare:

 osificare membranoasa: celulele osteoblaste

invadeaza tesutul conjunctiv si isi incep activitatea
de producere a matricei osteoide care ulterior va
fi miner Aceasta modalitate este intalnita de
exemplu in oasele craniului;
 osificare condrala (intracartilaginoasa): consta
in inlocuirea unui model de tesut cartilaginos din
partea tesutului nou format. Este intalnita la
nivelul membrelor unde mecanismul
intracartilaginos actioneaza si cu cel membranos
pentru formarea diferitelor parti ale oaselor lungi
(diafiza, epifiza, metafiza).
 
PROPRIETĂŢI FIZICE ALE OASELOR
Principalele proprietăți ale oaselor sunt:  rezistența și elasticitatea. 
Datorită acestor proprietăți, oasele nu se rup atunci când asupra loc acționează diferite forțe de presiune
sau de tracțiune (forțe paralele cu axul longitudinal, perpendicular pe suprafața lui și prin torsiune -
holicoidal). 
Craniul uman poate rezista la presiuni mari în direcție bolta-baza fără a se rupe, micșorându-și cel mult
înălțimea cu 7-8%. Un craniu poate, totodată, cădea de la o înălțime de 1-2 m pe ciment, fără a se
sfărâma - el sărind ca o minge datorită elasticității sale. 

Rezistența la presiune în cazul oaselor este foarte mare, fiind de 30 de ori mai mare pe mm pătrat decât a
cărămizii, de 2,5 ori mai mare decât a granitului, apropiindu-se de rezistența fierului. Dintre toate
materialele tehnice, numai betonul armat poate fi comparat cu osul, atât în privința rezistenței, cât și a
elasticității. Aceste proprietăți sunt datorate în principal compoziției chimice a osului, precum și structurii
sale macro-microscopice și a arhitecturii sale interne.
 
O altă proprietate importantă de adaptare a   osului este capacitatea de vindecare a fracturilor. În cazul
unei fracturi, la locul fracturii  apare o formațiune osoasă nouă, numită calus (Osdesmal), prin intermediul
căreia se face sudarea segmentelor osoase. La acest proces contribuie și  periostul, care  poate în anumite
condiții, mai ales în rândul persoanelor tinere, să regenereze osul.