Balada populară

Miorița

Balada este o specie a genului epic în versuri,uneori cu un pronunțat caracter liric,în care se relatează
întâmplări neobișnuite din trecut,de inspirație istorică, fantastică,legendară ,săvârșite de personaje exemplare,cu
însușiri deosebite.
Balada populară „Miorița” a fost culeasă de Alecu Russo de la niște pastori din Munții Vrancei și publicată în
volumul „Poezii populare ale românilor”(1852). Este o creatie populară deoarece are caracter
anonim,colectiv,sincretic și oral,transmițându-se prin viu grai din generație în generație.Ea ilustrează mitul popular
mioritic ,poetul anonim exprimând ideea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții.
„Miorița”este o baladă populară pastorală,deoarece este inspirată din străvechea ocupație românească, oieritul ce
implică și transhumanța, și aparține genului epic, îmbinând însă armonios elementele lirice, epice și dramatice. În
structura baladei se disting două mari planuri, unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele și construiește
personajele reale sau fabuloase și altul lirico-dramatic,ce se definește prin exprimarea gândurilor, sentimentelor și prin
atitudinea ciobanului în fața morții.
Fiind o creație epică autorul anonim își exprimă indirect gândurile și sentimentele, prin intermediul acțiunii
și al personajelor. Întrunește cele trei elemente specifice epicului: acțiunea, personajele și naratorul care prezintă
faptele până la un punct obiectiv, folosind naratiunea la persoana a treia, pentru ca narând evenimentele legate de
soarta eroului mioritic să folosească narațiunea subiectivă prin inserarea dativului etic și posesiv.
Subiectul se constituie dintr-un șir de întâmplări reale și fabuloase care se pot organiza pe momente.
Expozitiunea localizează faptele în spatiu și timp, într-un cadru natural feeric fixat prin doua metafore – “Pe-un picior de
plai,/Pe-o gură de rai” - toamna târziu, oferind și o sugestie firavă asupra personajelor ce li se precizează doar originea.
Intriga baladei o constituie complotul ciobanului ungurean și al celui vrâncean care, invidioși, pun la cale uciderea
baciului moldovean. Atmosfera liniștită este ușor tulburată, idee sugerată de versul “Pe l-apus de soare”, apusul soarelui
devenind simbolul posibilei morți.
Desfășurarea acțiunii părăsește planul real și intră în cel fantastic, căci mioara năzdrăvană își avertizează stăpânul
asupra pericolului și-l sfatuieste să-și ia măsuri de apărare. Demascarea complotului este precedată de atitudinea
umanizată a oiței a cărei îngrijorare este observată de stăpânul ei. Totul se transformă într-un sfâșietor monolog liric prin
care sunt exprimate dorințele testamentare în eventualitatea morții. Cu seninătate, baciul moldovean își exprimă
rugămintea de a fi îngropat chiar de presupușii asasini în mijlocul oilor: „În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi, / În dosul
stânii, / Să-mi aud cânii”. El dorește să aibă la cap fluierele dragi, prin intermediul cărora va putea ține legatura cu turma
chiar și după moarte și care să determine ritualul bocetului: “Vântul când a bate / Prin ele-a razbate / Și-oile s-or strange /
Pe mine m-or plange / Cu lacrimi de sange”. Ciobanul o roagă pe mioară să ascundă oilor moartea sa, pe care să le-o
înfațișeze ca pe o nuntă de proporții cosmice,cu participarea elementelor naturii.Moartea este văzută ca o contopire cu
natura,de aceea ea nu are nimic înspăimântător.
Punctul culminant, nu ca acțiune, ci ca intensitate a sentimentelor, o înfățișeaza pe mama ciobanului în căutarea
acestuia. Portretul măicuței bătrâne se împletește cu portretul fiului, pe care dragostea ei de mamă o determină să-l vadă
de o frumusețe aproape ireală. Baciul o roagă pe mioară să nu-i spună că a murit, ci că “M-am însurat / Cu-o fată de crai, /
Pe-o gură de rai”, dar să-i ascundă faptul că la nunta lui a căzut o stea. Deznodământul baladei lipsește, moartea fiind
doar ipotetică – „Și de-o fi să mor!”, finalul deschis dând naștere la interpretări diferite.
Un alt element specific baladei il constituie prezenta personajelor reale – cei trei ciobani, măicuța bătrână – și a
celor fabuloase: oița năzdravană.
Ciobanașul moldovean este personajul principal din baladă, un personaj mitic, deoarece,prin atitudinea lui,
exprimă înțelepciunea populară a acceptării morții ca pe un dat firesc al vieții. Portretul fizic se realizează prin elementele
descrierii, întrucât trăsăturile lui sunt vizualizate prin ochii mamei îndurerate. Prin caracterizare directă autorul anonim
compune un portret de o frumusețe impresionantă, la care se adaugă cu subtilitate duioșia și dragostea mamei. Trasăturile
fizice sugerează totodata trăsăturile lui morale, atât în zona sensibilității, cât și în aceea a priceperii și a pasiunii pentru
meserie. Prin mijloace indirecte de caracterizare – gânduri, sentimente, atitudini – sunt evidențiate și alte trăsături
morale. Deși viața lui este în pericol, nu se înspăimântă de moarte, ci este preocupat de împlinirea rânduielilor
tradiționale. Nu se gândește numai la destinul său, ci și la cei apropiați- mioarele și mama. Este o fire blândă și iubitoare,
prietenoasă, deoarece în eventulitatea morții dorința lui este de a rămâne alături de cei dragi. Antiteza cu cei doi ciobani îi
evidențiază trăsăturile superioare: „Că-i mai ortoman / Și-are oi mai multe / Mândre și cornute”. Alegoria moarte- nuntă
exprimă înțelepciunea în fața morții. Moartea este văzută ca o nuntă ce apare ca un spectacol teatral al cărei regizor este
însuși ciobanul-mire. Spectacolul capătă proporții cosmice, deoarece ceremonialul de nuntă este îndeplinit alături de
elementele terestre și de cele cosmice, personificate: soarele și luna, în calitate de nași, au ținut „cununa” mirilor, brazii și

1
paltinii au format cortegiul „nuntașilor”, în vreme ce munții au oficiat unirea, în calitate de „preoți”, binecuvântând cuplul
alegoric format din cioban ( viața) și crăiasa (moartea).
Măicuța bătrână este plasată într-o secvență de un dramatism sfâșietor ,dominat de suferința cutremurătoare a
mamei care-și caută cu disperare fiul. Îndurerată și deznădăjduită, ea compune un portet înduioșător fiului, din diminutive
– “ciobănel”, “fețișoara”, “ochișorii” – și dativul etic “mi-au văzut”. Portretul ciobanului accentuează zbuciumul lăuntric
al mamei și afectivitatea maternă.
Miorița este un personaj fabulos, echivalent animalului năzdrăvan din basme. Ea ilustrează comuniunea
desăvârșită dintre om și animal. Prin personificare îi sunt atribuite însușiri umane, iar dragostea ei pentru stăpân reiese
din dezvăluirea complotului ucigaș, iar în plan artistic din folosirea dativului etic “vor să mi te-omoare”.
Ca în orice balada populară, natura se umanizează participând la desfășurarea faptelor și la trăirea
personajelor. În mod concret, este vorba de alegoria moarte – nunta, prin care ciobanașul întrezărește schimbarea
destinului, adică moartea este văzută nu ca un moment dramatic, ci ca un un prilej de continuare a vieții prin dispersia în
natură. Aceasta este expresia optimismului popular, a concepției străvechi a românului care nu vede în moarte un punct
final.
Limbajul artistic este predominant popular și conferă lirism textului.Se remarcă o varietate de mijloace
artistice: metafore( “picior de plai”, “gură de rai”, “lacrimi de sange”),epitete ( “oi mândre și cornute”, “negru zăvoi”),
personificari (“soarele și luna / Mi-au ținut cununa”).Diminutivele (“ciobănel”, “mioriță”, “maicuță”), dativul etic și
posesiv (“vor să mi te omoare”) evidentiaza participarea emoțională a creatorului.
Măsura mică a vesurilor (5-6silabe), îmbinarea rimei pereche cu monorima și ritmul trohaic transformă discursul
poetic într-o adevarată melodie.
Din cele arătate se constată ca opera literară “Miorița” întrunește toate notele definitorii ale unei balade populare.