IV.

Serviciile comunitare de utilităţi publice

Sectorul serviciilor comunitare de utilităţi publice (de gospodărie comunală) a suferit transformări
majore în ultimii 10 ani din punct de vedere organizatoric, tehnic şi administrativ, dar nu se poate afirma că
aceste transformări s-au produs în urma unor acţiuni planificate sau pe baza unei strategii sectoriale adoptate
la un anumit moment de către Guvern sau de către o altă autoritate, aceste transformări având cu precădere
un caracter aleator şi conjunctural. Încă de la început, trebuie evidenţiată importanţa ramurii serviciilor
pentru populaţie cu componenta sa serviciile publice de gospodărie comunală şi subliniat rolul lor în
procesul de ridicare a calităţii vieţii.
Prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, a Legii nr. 51/2006 a serviciilor
comunitare de utilităţi publice, împreună cu reglementările anterioare, respectiv Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor
creează un cadru coerent, pe baza căruia se pot organiza şi administra serviciile de gospodărie
comunală (servicii comunitare de utilităţi publice/servicii de utilităţi publice).
Serviciile comunitare de utilităţi publice reprezintă totalitatea activităţilor de utilitate şi interes
public general, desfăşurate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor sub conducerea,
coordonarea şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, în scopul satisfacerii
cerinţelor comunităţilor locale, prin care se asigură următoarele utilităţi:
a) alimentare cu apă;
b) canalizare şi epurarea apelor uzate;
c) colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
d) producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat; e)
salubrizarea localităţilor;
f) iluminatul public;
g) administrarea domeniul public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale; h)
transport public local.

Serviciile de utilităţi publice se realizează prin intermediul unui ansamblu de construcţii, instalaţii
tehnologice, echipamente funcţionale şi dotări specifice, denumite sisteme publice de gospodărie
comunală. Aceste sisteme fac parte integrantă din infrastructura edilitară a localităţilor.
Serviciile de utilităţi publice se organizează şi se administrează cu respectarea următoarelor
principii:
a) principiul dezvoltării durabile;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul descentralizării serviciilor publice;
d) principiul responsabilităţii şi legalităţii;
e) principiul participării şi consultării cetăţenilor;
f) principiul asocierii intercomunale şi al parteneriatului;
g) principiul corelării cerinţelor cu resursele;
h) principiul protecţiei şi conservării mediului natural şi construit;
i) principiul administrării eficiente a bunurilor din proprietatea publică a unităţilor administrativ-
teritoriale;
j) principiul asigurării mediului concurenţial;
k) principiul liberului acces la informaţii privind aceste servicii publice.

Serviciile de utilităţi publice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale:

a) continuitate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în condiţii contractuale;
b) adaptabilitate la cerinţele consumatorilor;
c) accesibilitate egală la serviciul public;
 d) asigurarea sănătăţii publice şi a calităţii vieţii.

Organizarea, conducerea, administrarea, gestionarea, coordonarea şi controlul funcţionării

serviciilor publice de gospodărie comunală sunt atribute ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Organizarea, exploatarea şi funcţionarea serviciilor publice de gospodărie comunală trebuie să
asigure:
a) satisfacerea cerinţelor cantitative şi calitative ale utilizatorilor, corespunzător prevederilor
contractuale;
b) funcţionarea optimă, în condiţii de siguranţă, rentabilitate şi eficienţă economică, a
construcţiilor, echipamentelor, instalaţiilor şi dotărilor, corespunzător parametrilor tehnologici proiectaţi şi
în conformitate cu caietele de sarcini, cu instrucţiunile de exploatare şi cu regulamentele de organizare şi
funcţionare;
c) protejarea domeniului public şi a mediului prin respectarea reglementărilor legale;
d) informarea şi consultarea cetăţenilor în vederea protejării sănătăţii populaţiei care beneficiază
de serviciile respective. Gestiunea serviciilor publice de gospodărie comunală se poate organiza în
următoarele modalităţi:
a) gestiune directă – autorităţile administraţiei publice locale îşi asumă nemijlocit toate
sarcinile şi responsabilităţile privind organizarea, conducerea, administrarea şi gestionarea serviciilor
publice de gospodărie comunală.
b) gestiune indirectă sau gestiune delegată – autorităţile administraţiei publice locale pot
apela, pentru realizarea serviciilor, la unul sau mai mulţi operatori de servicii publice, cărora le încredinţează
– în baza unui contract de delegare a gestiunii – gestiunea propriu-zisă a serviciilor, precum şi administrarea
şi exploatarea sistemelor publice tehnico-edilitare necesare în vederea realizării acestora.
Delegarea gestiunii serviciilor publice de gospodărie comunală către operatori atestaţi se va face în
condiţii de transparenţă, prin licitaţie publică organizată conform legii. În conformitate cu competenţele şi
atribuţiile ce le revin potrivit legii, autorităţile administraţiei publice locale păstrează prerogativele privind
adoptarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare a serviciilor, respectiv a programelor de dezvoltare a
sistemelor publice de gospodărie comunală, precum şi dreptul de a urmări, de a controla şi de a supraveghea:
a) modul de respectare şi de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate de operatorii
furnizori/prestatori de servicii publice;
b) calitatea serviciilor furnizate/prestate;
c) parametrii serviciilor furnizate/prestate;
d) modul de administrare, exploatare, conservare şi menţinere în funcţiune, dezvoltare
şi/sau modernizare a sistemelor publice din infrastructura edilitar-urbană încredinţată prin contractul
de concesionare;
e) modul de formare şi de stabilire a tarifelor pentru serviciile publice.

Alegerea formei de gestiune a serviciilor publice de gospodărie comunală se face prin hotărâre a
autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de:
• natura serviciului;
• interesele actuale şi de perspectivă ale unităţilor administrativteritoriale; • mărimea şi
complexitatea sistemelor publice de gospodărie comunală.

Serviciile publice de gospodărie comunală sunt realizate de către operatori furnizori/prestatori de

servicii publice locale de gospodărie comunală specializaţi, care pot fi:
a) Compartimente de specialitate din aparatul propriu al consiliilor locale. Serviciile publice de
gospodărie comunală aflate sub autoritatea administraţiei publice locale se organizează în funcţie de:
• importanţa economico-socială a localităţilor;
• mărimea şi de gradul de dezvoltare a
 acestora; • dotările şi echipările edilitare
existente.
b) Agenţi economici atestaţi de către autorităţile naţionale de reglementare sau de către autoritatea
administraţiei publice locale.
Societăţile comerciale de gospodărie comunală înfiinţate de către autorităţile administraţiei
publice locale, în funcţie de limitele teritoriale în care acţionează, pot fi:
1. Societăţi comerciale de gospodărie comunală de interes local – se află sub coordonarea
consiliilor locale şi se organizează pentru unul sau mai multe servicii de utilitate publică, în funcţie de
mărimea localităţilor, de gradul de echipare tehnico-edilitară a acestora şi de alţi factori specifici locali.
2. Societăţi comerciale de gospodărie comunală de interes judeţean – se organizează, de
regulă, sub autoritatea consiliilor judeţene, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. El îşi
desfăşoară activitatea în unul din următoarele domenii:
a) construirea, întreţinerea, modernizarea şi exploatarea drumurilor şi podurilor de
interes judeţean;
b) alimentarea cu apă, respectiv canalizarea şi epurarea apelor uzate în sistem regional;
c) producerea şi distribuţia energiei termice în sistem regional;
d) colectarea, transportul, valorificarea, depozitarea şi neutralizarea deşeurilor menajere
în sistem regional;
e) alimentarea cu gaze naturale în sistem regional;
f) producerea, transportul şi alimentarea cu energie electrică în sistem regional;
g) transportul de persoane, inclusiv transportul de elevi între localităţile judeţului.
Obligaţiile operatorilor furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală faţă de
consumator sunt, în principal, următoarele:
a) să opereze cu sistemul de utilitate publică;
b) să servească toţi utilizatorii din aria de acoperire pentru care au fost autorizaţi/atestaţi;
c) să respecte parametrii de performanţă stabiliţi de autorităţile administraţiei publice locale,
respectiv de autoritatea naţională de reglementare;
d) să furnizeze autorităţii administraţiei publice locale, respectiv autorităţii naţionale de
reglementare, informaţiile solicitate şi să asigure accesul la documentaţiile utilităţilor respective, în
conformitate cu clauzele contractului de operare.
Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale sistemelor publice locale de gospodărie comunală
se asigură din:
bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor furnizori/prestatori de servicii publice de
gospodărie comunală, prin:
• încasarea de la utilizatori a sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate;
• instituirea unor taxe speciale.
alocaţii bugetare acordate de Guvern sau, după caz, din bugetele locale.
Finanţarea şi realizarea investiţiilor aferente sistemelor publice de gospodărie comunală se fac
în temeiul următoarelor principii:
a) promovarea rentabilităţii şi eficienţei economice şi manageriale prin păstrarea unei părţi a
veniturilor realizate din aceste activităţi la nivelul comunităţilor locale;
b) întărirea autonomiei fiscale locale pentru crearea mijloacelor financiare necesare în vederea
funcţionării utilităţilor publice;
c) promovarea creării pieţelor locale de capital;
d) întărirea autonomiei locale privind contractarea şi garantarea unor împrumuturi necesare
pentru finanţarea utilităţilor publice, în condiţiile legii.
 Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice
(A.N.R.S.C.) este o instituţie publică autonomă de interes naţional, ce funcţionează în coordonarea primului-
ministru, pe baza regulamentului propriu de organizare şi funcţionare aprobat prin hotărâre a guvernului.
A.N.R.S.C. îşi desfăşoară activitatea în temeiul următoarelor principii:
a) protejarea intereselor utilizaorilor în raport cu operatorii care acţionează în sfera
serviciilor de
utilităţi publice;
b) promovarea concurenţei, eficacitâţii şi eficienţei economice în sectorul serviciilor de
utilităţi publice care funcţionează în condiţii de monopol;
c) promovarea principiilor transparenţei, accesibilităţii, tratamentului nediscriminatoriu
şi protecţiei
utilizatorilor;
d) promovarea relaţiilor contractuale orientate către rezultat;
e) asigurarea egalităţii de tratament şi de şanse în relaţia autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale cu operatorii serviciilor de utilităţi publice;
f) conservarea resurselor, protecţia mediului şi a sănătăţii populaţiei.

Autoritatea este finanţată din fondurile extrabugetare obţinute din acordarea licenţelor de
atestare/autorizare. A.N.R.S.C. are următoarele atribuţii principale:
a) atestarea/autorizarea operatorilor de servicii de utilităţi publice;
b) culegerea de informaţii privind activitatea operatorilor de servicii de utilităţi publice şi
publicarea acestora;
c) controlul documentelor şi evidenţelor operatorilor de servicii de utilităţi publice;
d) stabilirea mecanismului de ajustare a tarifelor în condiţiile respectării contractelor de delegare
a gestiunii;
e) soluţionarea conflictelor dintre operatorul şi consumatorul de servicii de utilităţi publice;
f) solicitarea de la operatorii de servicii a programelor de îmbunătăţire a activităţii, în cazul în
care prestaţiile acestora nu corespund parametrilor stabiliţi în licenţa de operare, respectiv în contractul de
delegare a gestiunii;
g) retragerea licenţelor de operare, în cazul în care operatorul de servicii de utilităţi publice
refuză să ia măsuri în vederea îmbunătăţirii activităţii.
A.N.R.S.C. îşi exercită prerogativele faţă de toţi operatorii, indiferent de forma în care se desfăşoară
gestiunea serviciului în cadrul comunităţii locale respective.

Finanţarea serviciilor publice de gospodărie comunală din România

În prezent, în ţara noastră, finanţarea activităţii curente a serviciilor de utilităţi publice se face prin:
susţinere prin alocaţii acordate integral din bugetele locale pentru acoperirea 100% a
cheltuielilor (cazul întreţinerii drumurilor şi spaţiilor verzi);
susţinere parţială prin preţuri şi tarife subvenţionate (cazul energiei termice şi a transportului
public);
susţinere totală prin preţuri şi tarife plătite de consumatori (cazul serviciilor de apă şi
canalizare, colectare, transport şi depozitare de deşeuri menajere).
Finanţarea investiţiilor necesare acestor servicii de mare importanţă se realizează, în general, de
către bugetele locale sau prin transferuri de la bugetul de stat.
Operatorii din acest domeniu, fie că este vorba de societăţi comerciale, fie de regii autonome au
posibilităţi financiare foarte limitate, cauzate, în principal, de:
♦ rata foarte redusă a profitului (atunci când există). Din păcate, mentalitatea generală este că aceste
servicii nu trebuie organizate după criterii de eficienţă economică, ci după principii de protecţie socială;
 ♦ blocajul financiar şi întârzierea la plată a facturilor, în special pentru distribuţia de energie
termică şi apă potabilă. Din această cauză nu pot fi mobilizate nici măcar fondurile din amortizarea
capitalului fix. Este de remarcat că au existat localităţi unde perioada medie de încasare a facturilor
depăşeşte 200 de zile, ceea ce la un nivel al inflaţiei de 40% pe an, a însemnat o devalorizare de aproximativ
25%, între momentul emiterii unei facturi şi momentul încasării ei.
Acest blocaj are mai multe cauze: imposibilitatea individualizării costurilor serviciilor pentru fiecare
familie şi decuplarea din sistem a celor care nu plătesc, precum şi costul mare al serviciilor oferite în raport
cu puterea de cumpărare a majorităţii populaţiei;
♦ costurile de producţie exagerate generate de: starea tehnică deplorabilă a majorităţii reţelelor şi
instalaţiilor, ineficienţa sistemelor centralizate de foarte mari dimensiuni, situaţia de monopol care
caracterizează atât la nivel central, cât şi local, majoritatea acestor servicii publice. Astfel se ajunge la
situaţia paradoxală, în care preţul acestor servicii, considerate indispensabile, devine exagerat de mare în
raport cu veniturile populaţiei.

Subvenţiile reprezintă un aspect foarte important în mecanismul finanţării serviciilor publice şi a

utilităţilor comunale. În acest moment există două serviciipublice importante subvenţionate: distribuţia
energiei termice şi transportul local de călători.
În cazul distribuţiei energiei termice există două tipuri de subvenţii:
a) subvenţia către producător, calculată ca diferenţă între preţul local şi preţul naţional de referinţă
(adică cel plătit de către populaţie). Această subvenţie este suportată din bugetul local, fie din surse proprii,
fie din sume de echilibrare primite de la bugetul central cu această destinaţie. Această subvenţie ridică
anumiteprobleme:
• realizează o protecţie socială uniformă pentru toţi consumatorii persoane fizice, indiferent de
veniturile lor, ceea ce conduce la costuri deosebit de mari şi nu au efectul social scontat;
• povara pentru bugetul local este foarte mare, în multe cazuri această subvenţie depăşeşte
25%-
30% din cheltuieli, în special pentru oraşele mici sau pentru cele care folosesc pentru încălzire combustibil
lichid uşor. Sumele de echilibrare repartizate de bugetul de stat cu această destinaţie sunt în volum
insuficient şi sosesc cu mare întârziere;
• nivelul subvenţiei, şi deci al resurselor bugetului local alocate acestei destinaţii este
determinat într-o manieră decisivă de deciziile marilor companii naţionale: SC Electrica, Distrigaz şi
PETROM, ceea ce influenţează negativ capacitatea administraţiei publice locale de a urmări o politică
coerentă din punct de vedere financiar în acest domeniu.
b) ajutoarele băneşti acordate familiilor cu venituri reduse pe perioada lunilor noiembrie-martie
pentru încălzire. Aceste ajutoare sunt, de fapt, o subvenţie pentru categoriile cele mai afectate de creşterea
preţurilor. Ea se acordă în funcţie de veniturile nete ale unei familii şi chiar dacă fundamentarea ei practică
lasă de dorit, acest sistem este mai eficient decât subvenţia către producător. Acordarea acestui tip de
subvenţie contribuie la diminuarea blocajului financiar.

Subvenţia pentru transportul local de călători este reglementată prin OUG 97/1999, modificată prin
OUG 148/2000 şi este suportată din bugetul local.
Modul de calcul al subvenţiei ţine cont de diferenţa dintre numărul estimat de călători şi cel efectiv şi
de diferenţa dintre tariful stabilit în condiţii comerciale şi tariful impus. Volumul subvenţiei variază în
funcţie de dimensiunea localităţii, a numărului de călători şi de existenţa unor servicii de transport
concurente: taxi sau maxi-taxi. Acest lucru se datorează faptului că într-o localitate sunt trasee rentabile şi
mai puţin rentabile, care trebuie, însă, acoperite fiind vorba de un serviciu public. Activităţile de taxi şi
maxi-taxi se concentrează pe traseele cele mai rentabile, diminuând într-o proporţie de loc neglijabilă
numărul de călători ai societăţii locale de transport. În plus, multe dintre societăţile de taxi şi maxi-taxi
practică evaziunea fiscală şi beneficiază de lipsa unor reglementări clare ale consiliului local privitoare la
activitatea de transport în comun (exemplu: scoaterea la licitaţie a traseelor de maxi-taxi, combinarea
traseelor foarte rentabile cu cele mai puţin rentabile etc.). În consecinţă, în special în oraşele de dimensiuni
mai mici, cu o populaţie de până în 200.000 de locuitori, subvenţionarea transportului local înseamnă în plus
şi un transfer de resurse către firmele private care practică taximetria sau maxi-taxi.

Mecanismele şi sursele folosite pentru finanţarea programelor de investiţii pentru servicii

Bugetul de stat se confruntă cu constrângeri tot mai mari şi de aceea tendinţa de reducere a finanţării
serviciilor publice locale şi a investiţiilor din această sursă este tot mai evidentă. De altfel, o dată cu intrarea
în vigoare a Legii finanţelor publice locale, bugetul de stat participă cu resurse numai la finanţarea
obligaţiilor pe care şi le-a asumat în cadrul unor angajamente cu instituţiile financiare internaţionale. Pe de
altă parte, autorităţile locale nu au încă suficiente resurse proprii pentru acoperirea acestor nevoi.
De aceea, trebuie avute în vedere trei căi de atragere a capitalului în finanţarea acestor servicii:
• stimularea implicării capitalului privat (parteneriatul public-privat);
• atragerea şi utilizarea fondurilor nerambursabile bi- şi multilaterale;
• utilizarea creditelor în finanţarea serviciilor publice şi a lucrărilor de investiţii în
infrastructura locală cu garanţii de stat sau ale autorităţilor locale.
A. Stimularea implicării capitalului privat (parteneriatul public privat)
Capitalul privat trebuie implicat în sfera serviciilor publice locale, sub forma parteneriatului
publicprivat, pentru că:
interesul privat disciplinează autoritatea din punct de vedere bugetar şi creşte eficienţa economică a
operatorului;
concentrează capital pe termen lung în sfera serviciilor publice;
introduce elemente de concurenţă într-un domeniu caracterizat în general ca monopolist, iar
concurenţa determină creşterea calităţii.
B. Atragerea şi utilizarea fondurilor nerambursabile bi- şi multilaterale
Este normal ca scenariile de finanţare a proiectelor de investiţii din infrastructura urbană a României
să aibă în vedere şi sursele de finanţare nerambursabile provenite de la U.E. sau de la alte state europene sau
din afara continentului european pentru că:
i) este o ţară membră a Uniunii Europene; ii) este parte a eco-sistemului european, ca
poluator şi, în acelaşi timp, ca receptor de poluare; iii) este o ţară care a aderat la majoritatea
convenţiilor de mediu şi dezvoltare durabilă.
C. Utilizarea creditelor în finanţarea serviciilor publice şi a lucrărilor de investiţii în
infrastructura locală
Finanţarea infrastructurii prin credite bancare trebuie extinsă pentru că:
• alocaţiile de la bugetul statului devin din ce în ce mai reduse, ca urmare a constrângerilor
bugetare;
• interesul capitalului privat este încă mic în comparaţie cu nevoile de investiţii ale acestui
sector;
• creditul impune eficienţa economică şi presupune disciplina financiară, caracteristici care
lipsesc cel mai mult acestui sector;
• creditul permite împărţirea poverii investiţiilor urgente din infrastructură (generatoare de
beneficii pe termen lung), pe mai multe generaţii de viitori beneficiari.

În continuare, sunt prezentate succint serviciile de utilităţi publice:

I. Serviciul public de alimentare cu apă şi canalizare
Serviciile publice de alimentare cu apă au următoarele sarcini:
Π utilizarea cu prioritate a resurselor locale de apă;
Π executarea activităţilor de captare, tratare, pompare, transport, stocare şi distribuţie;
 Π preluarea apei din subteran, din râuri şi lacuri pentru a renunţa la aducţiuni de mare distanţă; Π
supravegherea zonelor de captare, a instalaţiilor de tratare, a apeductelor şi a celorlalte instalaţii cu scopul de
a proteja calitatea apei;
Π dezvoltarea reţelei de alimentare cu apă conform dezvoltării urbane.
Normele specifice de distribuţie a apei potabile de către serviciul public se stabilesc prin hotărârea
consiliului local prin „Regulament” şi „Caiet de sarcini”, acte care fixează drepturile şi obligaţiile
prestatorului de servicii şi ale utilizatorului.
Prestatorul de servicii este agentul economic care administrează şi exploatează sistemul de
alimentare cu apă potabilă, iar utilizatorul este orice persoană fizică sau juridică beneficiară a serviciului de
alimentare cu apă în baza unui contract.
Sistemul de canalizare asigură colectarea şi evacuarea apelor uzate menajere şi meteorice conform
normelor de calitate. Prestatorul care asigură acest serviciu este, de regulă, acelaşi cu furnizorul apei
potabile, deoarece este specializat în acest domeniu.
În ultimii 10 ani se constată o scădere a cantităţii totale de apă distribuită în reţea datorată, în
principal, reducerii activităţilor industriale şi a contorizării şi o creştere a cantităţii de apă distribuită
populaţiei. Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe teritoriul ţării, gradul insuficient de regularizare a
debitelor pe cursurile de apă, poluarea semnificativă a unor râuri interioare, face ca zone importante ale
ţării să nu dispună de surse suficiente de alimentare cu apă în tot cursul anului , mai ales în perioadele
de secetă sau în iernile cu temperaturi scăzute, când zile întregi alimentarea cu apă este întreruptă sau
debitele se reduc drastic.
În cele 206 staţii de epurare a apelor uzate municipale existente în România se tratează numai 77%
din debitul total evacuat prin reţelele publice de canalizare; 47 de localităţi urbane (printre care: Bucureşti,
Craiova, Drobeta-Turnu-Severin, Brăila, Galaţi, Tulcea), deversează apele uzate în emisari fără o epurare
prealabilă.
Corelând cele două echipări hidroedilitare (apă şi canalizare) se poate grupa populaţia ţării în trei
mari categorii:
• populaţia care beneficiază de ambele servicii – 51%;
• populaţia care beneficiază numai de alimentare cu apă, dar nu şi de canalizare – 14%;
• populaţia care nu beneficiază nici de alimentare cu apă şi nici de canalizare – 35%.

II. Serviciul public de salubrizare

Salubrizarea localităţilor este un serviciu public local de gospodărie comunală, organizat, coordonat,
reglementat, condus, monitorizat şi controlat de autorităţile administraţiei publice locale.
Serviciul public de salubrizare cuprinde următoarele activităţi:
a) precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor solide, cu excepţia
deşeurilor toxice, periculoase şi a celor cu regim special;
b) înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de reziduuri;
c) incinerarea şi producerea de energie termică;
d) măturatul, spălatul căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor;
e) curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a
acestora pe timp de polei sau de îngheţ;
f) preselectarea şi organizarea reciclării deşeurilor;
g) dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.
Pentru asigurarea dezvoltării durabile în domeniul salubrităţii, consiliile locale stabilesc strategia de
dezvoltare şi funcţionare pe termen mediu şi lung a serviciilor de salubrizare, ţinându-se seama de planurile
de urbanism şi de programele de dezvoltare economico-socială a unităţii administrativ-teritoriale.
Prin modul de organizare şi desfăşurare a activităţii serviciilor publice de salubrizare autorităţile
publice locale sunt obligate să asigure realizarea următoarelor obiective:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea calităţii şi eficienţei acestor
servicii;
b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării economice a localităţilor, în
principal prin stimularea mecanismelor economiei de piaţă şi prin realizarea unei infrastructuri edilitare
moderne, ca bază a dezvoltării economice şi în scopul atragerii investiţiilor profitabile pentru
comunităţile locale; c) dezvoltarea durabilă a serviciilor;
d) protecţia mediului înconjurător.
În vederea îmbunătăţirii serviciului public de salubrizare, administraţia publică locală trebuie să
aplice anumite măsuri, cum ar fi:
elaborarea caietelor de sarcini prin care se fixează drepturile şi obligaţiile prestatorilor; asigurarea
prin contract a tuturor activităţilor de colectare, transport, depozitare şi neutralizare a gunoiului menajer;
instituirea şi aplicarea unui sistem sancţionar pentru persoanele fizice sau juridice care nu respectă
normele de salubritate;
informarea cetăţenilor cu privire la funcţionarea serviciului public de salubritate;
realizarea gropilor de gunoi ecologice etc.
Deşeurile pot constitui un factor de poluare a apei, solului, aerului şi un potenţial pericol în
afectarea stării de sănătate a populaţiei. În ultimii ani, se constată o creştere a cantităţii de deşeuri
menajere, industriale, stradale, care trebuie colectate, transportate şi tratate. În acest scop sunt organizate
servicii de recuperare, transport şi tratare a deşeurilor menajere, industriale şi stradale. Pentru colectarea şi
eficientizarea acestei activităţi trebuie acţionat în următoarele direcţii:
Π înlocuirea treptată a containerelor actuale de 3-4 mc, cu containere de 1,1 mc şi pubele de plastic
de 80-240 l pe platformele gospodăreşti din cartierele de locuinţe;
Π renunţarea la camerele de gunoi din blocurile de locuinţe;
Π regândirea platformelor gospodăreşti pentru a deservi un număr cât mai mic de beneficiari pentru
conştientizarea acestora în buna gestionare a deşeurilor menajere;
Π asigurarea capacităţii necesare de colectare la fiecare platformă gospodărească; Π
evacuarea ritmică a deşeurilor;
Π implementarea, la început, pe grupuri pilot, a acţiunii de preselecţie a deşeurilor la colectare şi,
după corecţiile necesare, generalizarea acestei acţiuni pentru întreaga localitate.
Deşeurile industriale sunt acelea care rezultă în urma proceselor tehnologice şi sunt întâlnite cu
precădere pe platformele şi zonele industriale ale oraşelor. În cazul acestor deşeuri se impune preselecţia la
colectare, acţiune care începe în cartierele centrale şi pieţele agroalimentare, iar, după aplicarea corecţiilor,
acţiunea se poate generaliza la nivelul întregii localităţi.
Deşeurile stradale rezultă în urma activităţii economico-sociale din localităţi şi în special din pieţe,
oboare, magazine, ateliere etc.
Deşeurile menajere sunt acelea care rezultă din gospodăriile populaţiei. Aceste deşeuri sunt colectate
manual sau mecanizat.
Salubrizarea mecanizată are avantaje, dar necesită condiţii obligatorii:
refacerea infrastructurii drumurilor din localităţi;
interzicerea parcării autovehiculelor pe drumurile publice în perioada de timp în care se realizează
salubrizarea.
Salubrizarea manuală determină reducerea gradului de murdărie a străzilor şi trotuarelor, precum şi
asigurarea de locuri de muncă pentru persoanele cu pregătire profesională mai redusă.
Persistenţa deşeurilor în zonele locuite afectează starea de sănătate a populaţiei, prin mai multe
căi:
• expunerea la germenii patogeni din deşeuri în stare de fermentaţie;
• expunerea la substanţe toxice sau periculoase din deşeuri;
• expunerea la riscul de accidente.
 Ele prezintă un grad ridicat de risc, în special pentru copii, persoane cu venituri reduse, salariaţii
agenţilor economici care gestionează deşeurile, datorită stării de disconfort urban, care poate fi dată de:
mirosurile neplăcute, disconfort estetic, insectele generatoare de disconfort cotidian etc.
Colectarea, transportul şi tratarea deşeurilor sunt cunoscute sub denumirea de gestiunea
deşeurilor. Tratarea deşeurilor se poate face prin întindere controlată, măcinare, compostare sau incinerare
fără recuperare de energie. Restructurarea activităţii de tratare a deşeurilor are implicaţii majore asupra stării
de sănătate a populaţiei, a poluării şi a confortului urban. Consiliile locale din fiecare localitate vor opta
pentru una din variantele prezentate în funcţie de situaţiile concrete din fiecare localitate.
Gestiunea deşeurilor în ţara noastră se realizează de către servicii publice ale Consiliilor locale, de
către agenţi economici cu capital de stat şi privat sau societăţi comerciale mixte cu aport de capital străin.
În ceea ce priveşte gestiunea deşeurilor, Consiliile locale trebuie să stabilească o politică pe termen
mediu şi lung prin care să realizeze:
retehnologizarea sistemelor de precolectare, colectare şi transport a deşeurilor;
alegerea unor tehnologii de tratare a deşeurilor care să elimine deficienţele actuale;
stabilirea unor regulamente şi norme obligatorii pentru: prestatorii de servicii în domeniu, populaţie
şi alţi beneficiari care să asigure gestionarea eficientă a deşeurilor;
conceperea unor strategii de educare a populaţiei în abordarea gestiunii deşeurilor;
identificarea mijloacelor financiare necesare restructurării gestionării deşeurilor etc.

Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Salubrizarea localităţilor

Din cele aproximativ 13.000 de localităţi existente în România, numai cca. 2.500 dispun de sisteme
organizate de colectare, transport şi depozitare a deşeurilor urbane. Cantitatea totală de deşeuri urbane
rezultate din localităţile care dispun de servicii de salubritate este de cca. 7,7 mil. tone anual, din care 6,3
mil. tone deşeuri menajere de la populaţie şi 1,4 mil. tone deşeuri stradale. Din această cantitate:
• 75% deşeuri menajere propriu-zise (de la populaţie şi agenţi economici);
• 12% nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
• 4% alte tipuri de deşeuri, inclusiv deşeuri provenite de la spitale şi din construcţii.
În România, există, inventariate, 1.976 depozite de deşeuri urbane, din care doar 15% posedă
autorizaţii sanitare şi de mediu. În prezent, au fost amenajate 5 depozite ecologice în municipiile Bucureşti
(comunele Vidra şi Giuleşti-Sârbi), Sighişoara, Constanţa (Năvodari), Piatra Neamţ şi Ploieşti. Suprafaţa
ocupată de aceste depozite se ridică la peste 1.800 ha de teren. Majoritatea sunt amplasate necorespunzător:
în apropierea zonelor locuite, pe malurile cursurilor de apă, pe terenuri unde apa freatică este la mică
adâncime, pe soluri nisipoase cu stabilitate redusă şi neimpermeabilizate natural, în văi în care se colectează
ape meteorice.
Lipsa exigenţelor ecologice în organizarea depozitelor, precum şi slaba dotare cu utilaje şi
echipamente de transport, recuperare, reciclare şi valorificare specifice acestor servicii, face ca nivelul
serviciului de salubrizare în majoritatea localităţilor ţării să fie necorespunzătoare.

III. Serviciile publice privind energia electrică şi termică

Asigurarea cu energie electrică şi termică sunt servicii publice de gospodărie comunală pe care
trebuie să le organizeze administraţia locală, autorităţile publice alese fiind responsabile în faţa cetăţenilor de
modul în care gestionează energia, sub orice formă.
Aderarea la Uniunea Europeană presupune respectarea „Cartei Europene a Energiei” în vederea
constituirii unei pieţe unice de energie posibilă numai prin reformarea instituţiilor (demonopolizarea
producerii energiei, accesul liber la piaţa producătorilor, introducerea concurenţei etc.).
Activităţile de producere, transport, distribuţie, furnizare şi de utilizare a energiei electrice şi termice,
precum şi cele de construire a instalaţiilor energetice specifice acestui domeniu sunt permise în vederea
realizării următoarelor obiective de bază:
 a) asigurarea competiţiei în producerea şi furnizarea energiei electrice şi termice, precum şi a
accesului producătorilor şi consumatorilor la reţelele de transport şi de distribuţie;
b) creşterea eficienţei energetice pe tot lanţul, de la producere, transformare, transport,
distribuţie şi până la utilizarea energiei electrice şi termice;
c) transparenţa tarifelor şi a taxelor la energia electrică şi termică;
d) constituirea stocurilor de siguranţă la combustibili;
e) respectarea regimului de conducere prin operatori de sistem (dispeceri), inclusiv pentru
realizarea
accesului terţilor la reţeaua electrică;
f) promovarea utilizării surselor noi şi regenerabile de energie;
g) diversificarea bazei de resurse energetice primare, modificarea structurii producţiei şi a
consumului de energie în funcţie de aceasta;
h) stimularea participării sectorului privat, a investitorilor autohtoni şi străini la producerea,
transportul, distribuţia, comercializarea şi utilizarea energiei electrice şi termice;
i) realizarea obiectivelor locale şi globale privind protecţia mediului înconjurător, intensificarea
eforturilor de reducere a bioxidului de carbon, oxizilor de azot, oxizilor de sulf sau/şi a emisiilor de
particule.

Serviciul public asigurat de administraţia locală în vederea furnizării şi utilizării energiei termice de
către consumatorii casnici este cunoscut sub numele de termoficare.
Pentru a-şi realiza strategia în domeniul serviciului public de termoficare, administraţia locală are ca
obiective:
♦ asigurarea capacităţilor de producere / preluare a energiei termice de la furnizor;
♦ menţinerea siguranţei de funcţionare a sistemului de termoficare;
♦ asigurarea distribuţiei optime de căldură şi apă caldă menajeră la consumatori;
♦ creşterea calităţii prestaţiei paralel cu reducerea costului.
Se ştie că, în România, încălzirea locuinţelor şi a instituţiilor publice se face în două moduri:
a) local – prin utilizarea combustibililor lichizi sau solizi în sobe sau cazane de mici dimensiuni
în imobilele cu mai mulţi locatari;
b) centralizat – prin alimentarea blocurilor de locuinţe sau birouri de la reţeaua centralelor
electrice de termoficare.
În ceea ce priveşte direcţiile de dezvoltare a serviciului public de termoficare amintim:
• realizarea de noi surse pentru sistem;
• perfecţionarea funcţionării punctelor termice;
• reducerea pierderilor de căldură pe reţeaua de transport;
• creşterea siguranţei în funcţionare a sistemului de termoficare; • modernizarea instalaţiilor
interioare la consumatori.
Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Energie termică pentru încălzirea şi prepararea
apei calde menajere
În România, sunt realizate sisteme publice de încălzire şi preparare a apei calde menajere în 283
de localităţi, din care în funcţiune 259. Instalaţiile şi echipamentele care compun aceste sisteme sunt, în
marea majoritate a localităţilor, uzate din punct de vedere fizic şi moral, cu randamente scăzute şi pierderi de
până la 30 - 35%, fapt care diminuează substanţial avantajele producerii şi distribuţiei centralizate a energiei
termice, determină costuri ridicate şi consumuri de resurse naturale care se achiziţionează parţial din import.
În prezent, se constată o tendinţă de debranşare a consumatorilor captivi din blocuri de la
reţeaua de încălzire şi de montare a unor microcentrale de apartament ce funcţionează pe gaze
naturale. Sistemele de încălzire folosite de către populaţia României sunt preponderent centralizate în
mediul urban (71%), la sistemele de termoficare fiind racordaţi 6,9 mil. locuitori, iar 1,7 mil. la centralele
termice de bloc sau cvartal. Sistemele individuale, în special sobele cu combustibil solid, sunt omniprezente
în mediul rural, asigurând încălzirea pentru 10,1 mil. locuitori (98%).

Accesul la energia electrică este, fără îndoială, facilitatea cea mai generalizată pentru aşezările
umane din România. Astfel, 98% dintre localităţi sunt racordate la sistemele de transport şi
distribuţie a energiei electrice, consumul casnic reprezentând 21% din total.
Distribuţia de energie electrică este asigurată pentru aproape toată populaţia ţării, fiind lipsiţi de
acesta un număr de cca. 455 mii locuitori situaţi, în general, în mediul rural (410 mii).

V. Serviciul public de transport călători

În România, transportul urban de călători se efectuează de către administraţia publică locală, prin
regii proprii şi societăţi comerciale cu capital privat precum şi prin persoane fizice autorizate.
Serviciul de transport public local de persoane are la bază următoarele principii:
a) respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale călătorilor;
b) asigurarea deplasării în condiţii de siguranţă şi de confort;
c) protecţia mediului;
d) tratament egal şi nediscriminatoriu pentru toţi utilizatorii;
e) servicii de calitate în condiţiile unor tarife accesibile;
f) administrarea eficientă a bunurilor şi a fondurilor băneşti;
g) dezvoltarea durabilă.
Face parte din categoria transportului public local de călători transportul de persoane care
îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) este efectuat pe teritoriul unei localităţi urbane sau rurale, precum şi între localitatea
respectivă şi
localităţile limitrofe;
b) se execută pe rute şi cu frecvenţe prestabilite, iar călătorii sunt îmbarcaţi sau debarcaţi
în puncte de oprire fixe;
c) se percepe un tarif de transport, încasat de operatorul de transport.
Prin mijloacele de transport în comun se înţeleg vehiculele destinate în mod special transportului
public urban şi suburban de persoane. Acestea pot fi:
a) autobuze urbane, autovehicule destinate şi echipate pentru transportul de persoane şi al
bagajelor acestora; autobuzele din această categorie vor fi amenajate pentru transportul de pasageri,
aşezaţi pe scaune sau în picioare, având cel puţin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto,
care asigură posibilitatea unui schimb rapid de pasageri în staţii;
b) tramvaie;
c) troleibuze;
d) minibuze sau microbuze, autovehicule destinate prin construcţie transportului a 10-17
persoane pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto, dar nu mai mult de 22 de persoane pe scaune şi
în picioare.
Serviciile de transport public local de călători se organizează pentru a satisface cu prioritate nevoile
populaţiei, precum şi ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici.
Sunt abilitate să organizeze, să reglementeze, să conducă, să monitorizeze şi să controleze servicii de
transport public local de călători consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, precum şi consiliile
judeţene. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a întreprinde măsurile necesare pentru
extinderea, dezvoltarea şi modernizarea transportului public urban şi suburban de persoane.
Autorităţile administraţiei publice locale, prin serviciile de specialitate, vor gestiona şi vor controla
activitatea operatorilor de transport public local de călători.
 Principalele obiective urmărite de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale în domeniul
serviciilor de transport public local de călători sunt:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea calităţii şi eficienţei
serviciului de transport public local de călători;
b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării economice a localităţilor şi prin
realizarea unei infrastructuri edilitare moderne;
c) acordarea de facilităţi unor categorii de persoane;
d) asigurarea capacităţii suficiente de transport pe rute aglomerate.
Administraţia publică locală trebuie să organizeze serviciul public de transport în funcţie de cerinţele
specifice fiecărei localităţi, astfel încât să se asigure:
legăturile dintre zonele rezidenţiale şi cele industriale şi comerciale;
facilitarea legăturilor din interiorul cartierelor pentru transportul optim către pieţe, şcoli, spitale;
realizarea de legături între transportul pe şine şi cel pe carosabil;
reducerea permanentă a numărului de transbordări dintr-un mijloc de transport în altul.
Principala problemă a transportului public de călători este generată de lipsa resurselor
financiare pentru realizarea de investiţii noi şi pentru întreţinerea reţelelor şi parcurilor de vehicule
existente.
O strategie modernă de dezvoltare pentru serviciile publice de transport are ca scop acoperirea
cererii actuale şi de perspectivă în condiţii de calitate superioară şi buget de exploatare optimizat. În acest
sens, serviciile publice trebuie să asigure:
◙ reorganizarea transportului în sistem integrat;
◙ organizarea staţiilor multimodale;
◙ integrarea tarifară, adică utilizarea unui singur tip de cartelă pentru orice mijloc de transport public;
◙ realizarea sistemelor flexibile pentru autobuze şi a reţelelor de completare cu troleibuze, aceste
două mijloace fiind cele mai eficiente.

VI. Serviciul public de întreţinere a spaţiilor verzi

Spaţiile verzi sunt reprezentate de parcuri şi grădini publice, zone de agrement aferente localităţii,
scuaruri între ansamblurile de clădiri, precum şi spaţii aferente altor categorii (imobile aparţinând instituţiilor
şi agenţilor economici).
Administraţia publică locală este obligată să asigure serviciul de întreţinere a spaţiilor verzi datorită
funcţiilor acestora:
funcţia ecologică – prin care se realizează climatul normal, combaterea poluării fonice şi a aerului,
ameliorarea compoziţiei chimice a apei, solului şi aerului;
funcţia de loisir – prin care se asigură activităţile sportive, odihnă, agrement;
funcţia complementară – prin care se asigură funcţionarea normală a comerţului, alimentaţiei
publice, educaţiei şi învăţământului.
Cantitatea şi calitatea spaţiilor verzi constituie criterii pentru aprecierea gradului de urbanitate al
fiecărei localităţi, a gradului de confort şi civilizaţie. Prin proiectele şi studiile urbanistice, autorităţile
administraţiei publice locale stabilesc necesarul de spaţii verzi şi destinaţia acestora.
Realizarea şi exploatarea spaţiilor verzi cuprinde mai multe faze:
Η faza de proiectare – cu două componente: urbanismul şi investiţiile;
Η faza de realizare a spaţiilor verzi în regie proprie sau prin intermediul unităţilor specializate,
încredinţarea lucrărilor realizându-se prin licitaţie; investitorul poate fi consiliul local sau concesionarii care
contribuie cu fonduri proprii;
Η faza de exploatare a spaţiilor verzi se realizează prin intermediul direcţiilor/serviciilor de
specialitate din aparatul consiliilor locale şi cuprinde: • lucrări de întreţinere conform caietelor de sarcini;
 • lucrări de reparaţii şi amenajări;
• paza spaţiilor verzi.
Η faza de producţie se realizează prin baze independente de producere a materialului dendrologic şi
floricol, care cuprind:
• sectoare de pregătire;
• sectoare de producţie;
• spaţii de iernare;
• spaţii de depozitare;
• ateliere.

VII. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice

Autorităţile administraţiei publice sunt obligate să asigure funcţionalitatea drumurilor astfel: cele
centrale pentru drumurile naţionale, cele judeţene pentru drumurile judeţene, cele locale pentru drumurile
orăşeneşti şi comunale.
În scopul modernizării drumurilor publice, sunt necesare anumite măsuri dintre care amintim:
♦ reabilitarea arterelor principale şi a celor de acces în localităţi;
♦ modernizarea intersecţiilor, podurilor, pasajelor, precum şi realizarea traversărilor subterane şi
supraterane;
♦ sistematizarea reţelei de drumuri pe principiul inelar-radial; ♦
creşterea gradului de siguranţă a circulaţie etc.