1.

Perspectivele dezvoltării economiei în Uniunea Europeană

1.1 Uniunea Europeană
Uniunea Europeană este o organizație a țărilor europene dedicată creșterii integrării
economice și întărirea cooperării între state, fiind înființată oficial la 1 noiembrie 1993,cu sediul
în Bruxelles, Belgia.
Este cea mai recentă organizație de cooperare europeană care a început cu Comunitatea
Europeană de Cărbune și Oțel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană in 1967. Membrii
acestei organizații au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franța, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia și Spania.
In 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene ,care a mai
fost numit și Tratatul Maastricht. Acesta a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea
Europeană
( UE). În 1994 Austria, Suedia și Finlanda au intrat și ele in UE, astfel numărul total de membrii
a ajuns la 15, un numar care se va majora mai tîrziu.
Uniunea Europeană a parcurs un drum lung din 1951. Numărul țărilor membre a crescut de
la 15 pînă la 27 pînă în 2010 . Aceasta a creat un corp comun de legi, practici și politici și un
nivel de cooperare între membrii, foarte mare.
Progresul său însa n-a fost constant, perioade de activitate au fost despărțite de mulți ani de
somnolentă. Acest lucru se datorează în special din pricina a două debateri care au fost aduse mai
aproape odată cu propunerea integrării țărilor din Europa de Est.
Țările din Europa de Est aveau economiile mult mai puțin dezvoltate decît cele din Europa
de Vest, care fac intrarea lor în UE dificilă. Extinderea ar necesita o reevaluare a programelor
UE. Statele mai bogate se temeau că vor fi nevoite să bage mai mulți bani în fondurile UE în
timp ce țările mai sarace se temeau că partea lor din fondurile alocate de UE pentru agricultură și
dezvoltare regională ar fi puternic afectate.
Prima debatere este de a da prioritate adîncirii sau lărgirii uniunii, adică de a se concentra
asupra integrării actualilor membrii mai mult sau de a integrării altor noi. A doua debatere este
supranaționalismul împotriva interguvernalismului. Cu toate că supranaționalismul a fost
acceptat guvernele naționle n-au vrut să cedeze controlul organelor UE asupra unor domenii
politice sensibile cum ar fi politica externă și sistemul judiciar.

1
 Uniunea Europeană are mai multe obiective. În special ea muncește pentru a promova și
extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale și
legate de comert, politica externă, securitate și probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost
implementarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), care a stabilit o singură moneda pentru
membrii UE.
Încercarea Uniunii Europene de a crea o singură monedă pentru Europa, cum se spunea și
în Tratatul Maastricht, a fost controversată de la început. De exemplu unele țări europene, cum a
fost Marea Britanie, s-au temut că acest lucru le va amenința identitatea naționala și autoritatea
guvernului.
În ciuda acestor temeri multe state membre au încercat să îndeplinească obiectivele
economice necesare unei monezi unice:
1. rata de inflație a unei țări să nu fie cu 1,5 mai mare decît media primelor 3 țări cu inflația
cea mai mică.
2. deficitul bugetului unei țări să nu depașească 3 la sută din PIB și datoria guvernului să
nu depășească 60 la sută.
3. dobînda pe termen lung a unei țări să nu fie cu 2 la sută mai mare decît media primelor
trei țări cu dobînda cea mai mică.
4. o țară nu trebuie să devalorizeze moneda față de moneda altei țări membre UE cu cel
puțin 2 ani înainte de UEM.
Cum termenul limită pentru UEM se apropia neînțelegerile cu privire la condițiile limită
pentru a participa creșteau.Cu toate acestea UE a decis în mai 1998 să adopte o monedă unică
(Euro) pentru 11 din cele 15 țări membre începand cu 1 ianuarie 1999. Această hotărîre a creat
deasemenea și Banca Centrală Europeană care trebuie să se ocupe de noua monedă și de politica
monetară a UE. Marea Britanie, Suedia și Danemarca satisfăceau condițiile pentru a se alătura
adopției monedei unice dar s-au decis să nu participe. Grecia spera să facă parte dar nu
îndeplinea condițiile necesare.
La 1 ianuarie 1999 cele 11 țări au început să folosească euro pentru transferuri electronice
de bani și conturi dar în același timp foloseau și moneda proprie pentru alte scopuri. În 2002
Banca Centrală Europeană va începe să scoată monezile și bancnotele euro.
Cea mai imediată provocare pe care UE trebuie să o înfrunte este succesul monedei unice,
dar în mare parte viitorul Euro-ului depinde în cît de acceptabil se dovedește a fi instituțiilor
financiare și piețelor lumii. Pe termen lung extinderea în est ar trebui să îmbunătățească viitorul
monedei prin extinderea pieței unice și prin stimularea creșterii economiei și a comerțului.

2
1.2 Previziunile de creștere economică pentru Uniunea Europeană.
Potrivit Comunității Europene, previziunile de creștere pentru primul semestru al acestui an
au fost revizuite usor, în sens crescător, în prognoza Comisiei atît pentru UE, cît și pentru zona
euro, rata de creștere a PIB-ului fiind preconizată la 0,7%, pentru ambele zone. Acest calcul s-a
realizat pe baza previziunilor actualizate pentru Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Polonia,
Spania și Regatul Unit, care reprezintă împreună aproximativ 80% din PIB-ul UE.
Proiecțiile de inflație rămîn la rîndul lor în mare masură neschimbate, la 1,4% pentru UE,
respectiv 1,1% pentru zona euro. Măsurile de a reduce inflația și dobînzile mari au dus la
creșterea șomajului, în timp ce eforturile de a controla deficitele guvernamentale foarte des au
dus la creșterea taxelor. Pe termen scurt, indicatorii globali sunt încurajatori, pe termen mai lung,
se preconizează o perioadă de creștere lentă a economiei mondiale,
Îmbunătățirea indicatorilor care masoară climatul economic din UE sugerează o extindere a
activității economice în viitor, dar datele concrete, în special cele referitoare la producția
industrială și la vînzările cu amănuntul, au fost mai puțin încurajatoare în ultimul timp .
Redresarea economiei UE se concretizează pe două fronturi: relansarea economică și
consolidarea finanțelor publice

Figura Nr:1 Prognoza de creștere economică în UE

Sursa: Estimarea de creștere economica pentru anii 2008-2010 ,revizuita radical în această lună de Comisia Națională de
Prognoză

De menționat faptul că UE va aloca 139 de miliarde de euro pentru redresarea economiei,

în 2010. unde 45%, sunt destinate măsurilor de creștere economică și pentru crearea locurilor de
muncă, cu 3,2% mai mult decît în 2009. Rețelele trans-europene de transport și energie vor primi
cu 12,7 % mai multe fonduri în 2010, comparativ cu 2009, de 1,08 miliarde de euro. Pentru
programul de competitivitate și inovare se vor acorda 0,5 miliarde de euro, cu 3,3% mai mult, iar
pentru combaterea sărăciei și excluziunii sociale se vor acorda aproximativ 20 de milioane de
euro. Aproximativ 15 miliarde de euro vor fi alocate pentru mediu și dezvoltarea rurală.

3
 În calitate de principal donator de asistenţă oficială pentru dezvoltare (AOD) la nivel
mondial, UE conduce dezbaterea privind finanţarea pentru dezvoltare, luindu-și angajamentul ca
partea sa de ajutor oficial de dezvoltare să atingă 0,7 % din venitul naţional brut (VNB) pînă în
2015.
Deoarece Uniunea Europeană este un suport financiar atît pentru statele membre cît și
pentru alte țări terțe, în 2010, aceasta iți propune să continue acordarea ajutorului financiar
țărilor în curs de dezvoltare, avînd ca scop diminuarea datoriei în ţările sărace şi profund
îndatorate (HIPC).
Principalul obiectiv al acestei iniţiative este de a reduce povara datoriilor acestor ţări la
niveluri suportabile, cu condiţia obţinerii unor rezultate satisfăcătoare la nivel politic astfel încît
să se garanteze că eforturile de ajustare şi reformă nu sunt puse în pericol de un nivel ridicat de
datorii şi de povara serviciului datoriei. Zeci de mii de joburi sunt oferite și în țările dezvoltate
din UE, pentru toate meseriile, de la agricultori pînă la sudori, specialiști sau medici.
Printre statele ale căror economii sunt destul de stabile la ora actuală se numară Cehia și
Polonia. și economiile Slovaciei și Sloveniei au o performanta destul de buna, deși Slovacia are
de suferit de pe urma dependenței de sectorul auto. În altă ordine de idei, situația economică din
Letonia și Ungaria prezintă motive de ingrijorare. România va înregistra în 2011 cea mai mare
creștere economică din țările din Uniunea Europeană, conform datelor din raportul World
Economic Outlook, publicat în aprilie 2010.
Dacă analizăm evoluția PIB-ului din Europa Centrală și de Est,observăm din figura Nr1, că
în 2010 doar două state din Europa Centrală și de Est vor reuși să revină în creștere.

Figura Nr1 Evoluția PIB-ului din Europa Centrală și de Est,pentru anii 2009-2010.
Sursa: analiză realizată de banca italiană UniCredit.

4
 Perspectiva economică a Uniunii Europene este nesigură pe termen lung, pentru ca
aversiunea crescută față de risc amenință să reducă investițiile. Perspectivele slabe de investiții
implică de regulă o piață a muncii deficitară în viitor, aceasta putînd la rîndul său să limiteze
consumul privat scăzut.
În general riscurile care planează asupra perspectivelor de creștere ale UE pentru 2010 par
în continuare, în linii mari, echilibrate. Partea negativă este că situația piețelor financiare rămîne
extrem de incertă și supusă unor riscuri serioase. Partea pozitivă este ca soliditatea relansării
mondiale, în special pe piețele emergente din Asia, și redresarea iminentă a ciclului stocurilor în
UE pot avea un impact mai puternic asupra cererii interne decît se estimează în acest moment.
Cît despre perspectivele de inflație, riscurile sunt și în acest caz.
Deoarece unul din obiectivele importante ale UE este conceptul de calitate a vieții și că
diferitele politici de mediu trebuie introduse în cadrul politicilor de specialitate, Comisia
Europeană a elaborat Strategia Dezvoltării Durabile a Uniunii, o strategie acceptată în 2001 la
Goetheborg, ce include urmatoarele deziderate :

1. Bunăstarea economică este cea care urmăreşte generarea unui flux maxim de venit prin
menţinerea în timp a capitalului care a produs aceste beneficii,
2. Stabilirea sistemelor sociale şi culturale care asigură condiţia capitalului uman necesar
oricărui tip de dezvoltare, inclusiv prin reducerea conflictelor distructive.
3. În ceea ce priveşte protecţia mediului, dezvoltarea durabilă urmăreşte să conserve
stabilitatea biologică şi fizică a sistemelor naturale.

Dezvoltarea durabilă este definită ca şi „ dezvoltarea care satisface necesităţile prezentului fără a
compromite posibilitatea generaţiilor următoare de aşi satisface propriile necesitaţi” 1
Ultimii ani nu au fost prea buni pentru Uniunea Europeană, care a trebuit să facă față
recesiunii, problemelor legate de deficite bugetare și datorii și a fost depașită de mai multe țări
emergente dinamice, deaceea Uniunea Europeană e în căutarea unei soluții magice pentru
salvarea economiei, însă la moment va trebui să fie mulțumită cu "Europa 2020", noua strategie
prezentată de Comisia Europeană, menită să sporească competitivitatea și să determine creșterea
economică în următorul deceniu.

1-
Definiția cea mai utilizată în „Raportul Brundtland”, publicat de Comisia Mondiala pentru Mediu şi Dezvoltare

5
 Comisia Europeană a dezvăluit miercuri 3 martie 2010, oficial strategia economică
pentru următorii 10 ani, printr-o conferința de presă a președintelui Jose Manuel Barroso.
Acesta a accentuat nevoia de cooperare și coordonare între statele membre, în condițiile
unei interdependente crescute, și a spus că divergențele între membrii UE îi afectează pe
toți.
Strategia Europa 2020 se bazează pe dezvoltarea tehnologiei, în special în industriile verzi,
și pe îmbunătățirea sistemului educațional, aceasta ar trebui să meargă mîna în mîna cu
consolidarea finanțelor publice. Acest lucru este necesar pentru o creștere sustenabilă și pentru
crearea de locuri de muncă.
Strategia de la Lisabona, adoptata pentru prima oară de liderii Uniunii Europene în 2000,
constituie un pachet de măsuri al căror obiectiv este îmbunătățirea performanțelor economiilor
Europene. Succesorul Strategiei de la Lisabona, care poartă "numele de cod" Strategia UE 2020,
nu
va fi foarte diferită, dar cu puține modificări în obiectivele fixate din 2000.
Pentru a masura aceste obiective largi, Comisia a stabilit cinci indicatori de referință la nivel UE,
care trebuie urmate de statele membre:
1. 75% din populația în vîrstă de 20-64 de ani trebuie să fie angajată.
2. 3% din PIB-ul UE trebuie să fie investit în cercetare și dezvoltare.
3. Obiectivele climatice și energetice „ 20/20/20” trebuie să fie îndeplinite - reducerea emisiilor
de dioxid de carbom cu 20% față de nivelul din 1990, consumul energetic scăzut cu 20% și
20% din energie să fie produsă din surse regenerabile.
4. Ponderea abandonului scolar timpuriu trebuie să fie sub 10%, iar cel puțin 40% din generația
tînară trebuie să aibă studii universitare.
5. Trebuie redus cu 20 de milioane numărul persoanelor expuse riscului sărăciei.

Domeniile prioritare acestei strategii sunt: dezvoltarea unei economii competitive ,bazate
pe cunoaștere și inovare , cu emisii scăzute de carbon și o utilizare eficientă a resurselor și
promovarea unei economiii cu grad ridicat de ocupare a forței de muncă, generatoare de
coeziune socială și teritorială
Strategia 2020 are scopul de a scoate Europa din criza și de a pregăti economia UE pentru
deceniul următor, pentru a putea face față concurenței pe plan mondial și a rămîne în joc.

6
1.3 Perspectivele și realizările Uniunii Europene
În cele peste patru decenii de existență, UE a întreprins pași însemnați în realizarea
prevederilor Tratatului de la Roma, care a pus bazele asocierii, și a înscris ca obiective esențiale
armonizarea politicii economice a statelor, realizarea de politici comerciale comune, de politici
agrare și crearea unității economice și monetare. Pe parcursul funcționării sale, piața comună
concepută la Roma în 1957 a sprijinit cooperarea dintre statele membre, a contribuit la o anumită
stabilitate a pieței muncii și la realizarea unor progrese notabile în domeniul politicii agrare,
sociale și de securitate.
Un moment deosebit în evoluția UE îl constituie crearea, la 1 ianuarie 1993, a Pieței unice,
prevazută în Actul Unic European din 1987. În urma punerii în aplicare a acestui act, UE devine
piața cea mai unificată din lume, cu efecte benefice asupra performanțelor piețelor integrate și a
sistemului de adoptare a deciziilor.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (noiembrie 1993), Comunitatea
Europeană devine Uniunea Europeană, noua denumire fiind motivată de orientarea ei spre
integrarea domeniilor politic și social.
Tratatul are în vedere crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii
economice și sociale și crearea unei uniuni economice și monetare care să dispună de o monedă
unică.
Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni:
 Dimensiunea economică a integrării (piața unică și uniune economică - monetară);
 Dimensiunea socială (politica de securitate socială și externă comune);
 Dimensiunea politică (acțiuni comune în domeniile justiției și al politicii interne –
imigrație, vize, azil etc.)
Uniunea Europeană în perspectivă. Acțiunile în perspectivă ale Uniunii Europene vizează
două planuri: pe de o parte realizarea prevederilor Tratatului de la Maastricht, iar pe de altă
parte, extinderea Uniunii spre est.
Organizația care se ocupă cu realizarea obiectivelor Tratatului de la Maastricht este Uniunea
Monetară și Economică (UME) care are două componente:
 Creșterea funcționalității pieței unice;
 Înfăptuirea unității monetare, trecerea la moneda unica – EURO - în statele în care s-au
îndeplinit criteriile de intrare în Uniune (rata inflației, deficitul bugetar, rata dobînzii,
datoria publică) moneda unică europeană a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2002.

7
 Extinderea spre estul Europei
Acest lucru reprezintă una din direcțiile importante ale evoluției UE în următorii 10 – 15
ani. O asemenea orientare își are premisele într-o serie de deschideri și acorduri încheiate de UE
cu aceste țări, înainte de 1990.
Pe lîngă acordurile comerciale bilaterale încheiate cu unele țări din zona, UE a instituit și
așa – numitul sistem generalizat de preferințe comerciale unilaterale pentru produsele importate
din aceste țări, care au facilitat accesul unor anumite categorii de produse (textile, siderurgie) pe
piața comunitară. Pentru a veni în sprijinul statelor din centrul Europei, a fost conceput și pus în
aplicare “Programul PHARE”. 2
Sprijinul PHARE a fost reorientat în acest sens, incluzînd o expansiune pronunţată pentru
sprijinul investiţiei în infrastructură. Focarul total de pre-dezvoltare al PHARE a fost realizat în
1997, ca răspuns privind lansarea procesului prezent de expansiune al Consiliului de la
Luxemburg
Acest program este unul dintre cele trei instrumente de pre-aderare finanţat de către
Uniunea Europeană pentru a asista ţările candidate din Europa Centrală şi de Est candidate la
aderarea la Uniune.Creat iniţial în 1989 pentru a asista Polonia şi Ungaria, programul PHARE
acoperă la ora actuală zece ţări . El asistă cele opt state membre noi: Republica Cehă, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia, precum şi Bulgaria şi România într-o
perioadă de restructurare economică şi schimbare politică masivă.
Relațiile comerciale între UE și țările din centrul și estul Europei s-au dezvoltat sistematic,
lor revenindu-le in anii 1993 – 1994 4,5% din importul Uniunii si 5,6% din exportul acesteia. În
același timp, UE deține în comerțul exterior ale acestor țări peste 50%, iar unele din ele chiar
peste 60%.
Interesul pentru extinderea relațiilor către est este reciproc. Pentru UE el este motivat de
iportanța economică și politică a zonei: marile nevoi de modernizare a capacităților de producție
și a tehnologiilor, cererea de consum dinamică, atractivitatea piețelor pentru producători și
investitorii din Uniune, resursele naturale și de forță de muncă de care dispun aceste țări.
La rîndul lor, țările din centrul și estul Europei se simt atrase de UE din considerente
politice, dar și economice: tratamentul comercial preferențial de care ar beneficia ca membre și
accesul liber pe piața UE, posibilitatea obținerii de subvenții și acces la fondul de dezvoltare
regională, fondul pentru agricultură și alte forme de sprijin și atragerea de investiții străine.

2-
Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei

8
 Fie să ne referim la cele mai semnificative momente din evoluția economiei UE, atunci
remarcăm:
1. Forţa de muncă și Şomajul.
Dacă în anii '70 femeile nu reprezentau nici 30% din piaţa europeană a muncii, în 2008
ajunseseră la 43%. În anul 2008, au fost transferate 78,7 miliarde euro în ţara de origine de către
străinii care au obţinut venituri din muncă într-un stat mermbru al Uniunii Europene. Rata
şomajului din Uniunea Europeană (UE) a avansat în noiembrie 2009 cu 0,1 puncte procentuale
faţă de octombrie, până la 9,5%, în timp ce rata şomajului din zona euro a atins pragul de 10%,
conform datelor, Eurosta. Pentru zona euro este cel mai ridicat nivel din august 1998. Numărul
şomerilor din UE s-a apropiat de 22,9 milioane de persoane în noiembrie, din care peste 15,7
milioane erau din zona euro. Cele mai reduse rate ale şomajului au fost înregistrate, în iulie 2009,
în Olanda (3,4%), Austria (4,4%) şi Cipru (5,5%), iar cele mai mari în Estonia (18,5%).
2. Agricultura.
Producţia de porumb a Uniunii Europene a fost de 55,2 milioane de tone în anul 2009. Din
punct de vedere al suprafeţei alocate, cele mai cultivate plante sunt: grâu, porumb, orz şi rapiţă.
În anul 2007, suprafaţa totală cultivată cu rapiţă a crescut cu 13,6% faţă de 2008, până la şase
milioane de hectare.
3. Industria auto și Energie
În anul 2009, în Uniunea Europeană s-au vândut 14,5 milioane de automobile, iar pentru
2010 vânzările sunt estimate la 12,7 milioane unităţi. În 2030, se estimează că aproximativ 8%
din carburanţii comercializaţi pe piaţa europeană vor fi biocombustibili.
4.Piaţa de telecomunicaţii.
 Veniturile industriei telecomunicații din Uniunea Europeană au crescut cu 1,3% în 2009,
la peste 300 miliarde Euro
 Factura medie a clienţilor din acest sector a scăzut, în 2009, la 19,49 euro pe lună, de la
21,48 euro pe lună în anul anterior.
 Numărul de utilizatori de telefoane mobile a crescut de la 112% din populaţia UE în 2008
la 119% în 2009, cu Italia, Lituania şi Luxemburg în topul clasamentului, cu o penetrare
de peste 140%. Prin comparaţie, numărul de utilizatori este de 87% în SUA, respectiv
85% în Japonia.
 Numarul de conexiuni broadband la internet prin linie fixă a urcat la 114 milioane în
2009

9
2. Politica economică externă a Uniunii Europene.
2.1 Conținutul politicii externe a Uniunii Europene
Cu un teritoru ce se extinde de la Oceanul Atlantic pînă la Marea Neagrã şi cu o populaţie
de aproximativ 490 de milioane de locuitori, Uniunea Europeanã a devenit un actor internaţional
ce posedă o incredibilă influenţă economică şi politică. Comparabilă cu un motor economic ea
joacă un rol important în lumea internaţională a afacerilor începînd să aibă un cuvânt tot mai
greu de spus, pe măsură ce creşte numărul deciziilor luate în comun de statele membre în materie
de politică externă. .
Puterea politicii externe a Uniunii Europene a crescut odată cu fiecare extindere a Uniunii.
Cele douãzeci şi şapte de State Membre ale Uniunii oferă acesteia capacitatea de a fi activă în
diferite regiuni ale globului. Tratatul de la Maastricht (cunoscut de asemenea şi sub numele de
Tratatul Uniunii Europene) a transformat Comunitatea Economică Europeană de la o comunitate
economică într-o entitate politică capabilă să realizeze aspiraţiile crescînde ale acesteia pe arena
internaţională Pentru a facilita aceastã diversificare, tratatul a stabilit o structură internă bazată
pe trei piloni:
1.Primul pilon - Comunităţile Europene ( Comisia Europeană)
2.Al doilea pilon - Politica Externă de Securitate Comună (Consiliul Uniunii Europene)
3.Al treilea pilon - Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală.
În legătura cu politica externă a Uniunii Europene, trebuie menţionat faptul că aceasta nu
posedă o entitate legală în ansamblu. Doar primul pilon al Uniunii Europene încorporează o
autoritate legală, iar Comisia Europeanã poartă responsabilitatea unică de a reprezenta Uniunea
Europeană în relaţiile externe ale acesteia cu alţi parteneri internaţionali. Acţiunile iniţiate de
către Comisie, Statele Membre şi instituţiile din cel de al doilea şi al treilea pilon definesc în
ansamblu politica externă a Uniunii Europene şi promovează interesele acesteia pe arena politică
internaţională.
Termenul relaţii externe în contextul Uniunii Europene “acoperă toate aspectele politicii
externe a Uniunii exceptînd politicile comerciale şi de dezvoltare “3 . Structura complexă şi
conţinutul politicii externe a Uniunii Europene este modelată de către Comisia Europeană,
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Statele Membre.

3
Europa în mişcare,Comisia Europeană Direcţia Generală Comunicare Manuscris finalizat în iunie 2007

10
2.2 Gestionarea relaţiilor externe ale Uniunii Europene.
Gestionarea relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE defineşte
propria sa politică externă în scopul gestionări crizelor şi de menţinere a păcii în Europa şi în
întreaga lume. Uniunea Europeană este cel mai mare importator mondial de energie şi al doilea
consumator mondial. ”Uniunea Europeană este deja dependentă faţă de trei ţări, Rusia, Norvegia
şi Algeria, pentru aproximativ jumătate din resursele sale de gaz, cel mai puţin poluant
combustibil fosil şi fără o acţiune radicală în scurt timp, dependenţa sa faţă de petrolul de import
va creşte de la 50 % în prezent la 70 %. Mai mult, cererea mondială de petrol şi gaz va creşte,
sub presiunea expansiunii economice a unor ţări precum China şi India” 4.
Este, deci, în interesul UE să-şi reducă dependenţa faţă de un număr limitat de furnizori şi
să-şi intensifice relaţiile cu aceia de care aceasta depinde cel mai mult în beneficiul reciproc, ca
parteneri comerciali. Strategia UE include cooperarea pentru investiţii, transferul de tehnologie,
accesul reciproc pe pieţe şi previzibilitatea, stabilitatea relaţiilor comerciale cu ţări precum Rusia,
o sursă majoră de combustibili fosili şi potenţial de electricitate, şi cu producătorii de gaz din
Africa de Nord, din regiunea Golfului Persic şi din Asia centrală.

2.3 Relațiile cu Rusia

Fiind cel mai mare vecin al Uniunii Europene, Rusia a prezentat mereu o importanţă
majoră pentru Uniunea Europeană fiind cel mai mare furnizor de gaze naturale şi energie pentru
Uniunea Europeană, criza cu Ucraina din 2006 pe tema gazului şi recenta criză petrolieră cu
Belarusul de la începutul lui 2007 a creat îngrijorări în cadrul Uniunii Europene. Rolul Rusiei
ca super-putere energetică provoacă noi temeri şi tensiuni în cadrul relaţiilor Rusia-UE.
Relaţiile cu Rusia au fost intensificate recent datorită intenţiei americane de a construi o
parte a scutului anti-rachetă în Cehia şi Polonia. Acordul de Parteneriat şi Cooperare care a intrat
în vigoare în vigoare în 1997 reglemenetază în prezent relaţiile dintre Uniunea Europeană şi
Rusia. Polonia a blocat negocierile pentru semnarea unui nou acord între cele doua părţi datorită
blocării din partea Rusiei a exporturilor de carne provenind din Polonia către Rusia. Deranjaţi de
decizia Rusiei de a bloca livrările de petrol către singurul distribuitor de petrol din Lituania,
oficialii lituanieni au anunţat că în cazul în care Rusia nu renunţă la această măsură, s-ar putea ca
şi Lituania să se alăture Poloniei şi să se opună semnării unui nou acord de cooperare între UE şi
Rusia.

4
- Sinteze, O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Universitatea “Spiru Haret”, Buc, 2005

11
2.4 Politica energetică
Datorită dependenţei energetice a Uniunii Europene faţă de Rusia, liderii europeni au
propus planuri de dezvoltare a surselor alternative de energie şi de identificare a noi furnizori de
energie. Summit-ul de primăvară din 2007 a adus schimbări majore în abordarea de către
Uniunea Europeană a problemei schimbării climei: s-a stabilit reducerea cu 20% a emisiilor de
carbon pînă în 2020 şi de asemenea necesitatea de a se produce 20% din totalul de energie din
surse energetice regeneratoare. Succesul real al acestei iniţiative va fi atins dacã Uniunea
Europeană reuşeşte să convingă şi alte puteri poluatoare, de exemplu Statele Unite, China şi
India să se alăture Uniunii în lupta împotriva schimbării climei.

2.5 Relațiile cu Statele Unite

Războiul din Irak a cauzat cea mai mare fisură în cadrul relaţiilor transatlantice de la
sfîrşitul celui de-al doilea război mondial pînă astăzi. Statele Unite şi Europa par aşi fi reconciliat
poziţiile, iar în ceea ce priveşte politica faţă de Afghanistan şi Iran cele două acţionează în mod
unitar. Noile state estice membre ale Uniunii Europene au o relaţie specială cu Statele Unite din
motive istorice.
Decizia Statelor Unite de a construi o parte a scutului anti-rachetă în Cehia şi Polonia, doi
aliaţi de bază ai Statelor Unite, a cauzat oarecare tensiune în cadrul Uniunii Europene. Relaţiile
transatlantice sunt complicate şi mai mult din cauza relaţiei EU-NATO. Douăzeci şi unu de State
Membre ale Uniunii Europene sunt de asemenea membre NATO, însă 80% din tehnica militară
NATO este oferită de către Statele Unite. Uniunea Europeană a dezvoltat Forţa Europeană de
Reacţie Rapidă în paralel cu Forţa de Reacţie a NATO. Mulţi analişti au considerat această
dezvoltare paralelă ca pe o încercare a Uniunii Europene de a contrabalansa influenţa Statelor
Unite în dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare.

2.6 Politica Externă de Securitate Comună

Tratatul de la Maastricht din 1992 a introdus al doilea pilon al Uniunii Europene, Politica
Externă de Securitate Comună (PESC). Politica Externă şi de Securitate Comună a avut o
dezvoltare lentă în prima jumătate a anilor 1990. Găsirea coerenţei şi a unei viziuni comune,
lăsînd la o parte poziţiile comune între Statele Membre a durat ceva timp. Abordarea comună a
problemelor s-a intensificat totuşi odată cu amendarea prevederilor tratatelor existente.

12
 În perioada recentă diverse fricţiuni între Statele Membre au ieşit la suprafaţă, exemple
relevante în acest sens fiind politica de extindere a Uniunii, poziţia Uniunii Europene vis-a-vis de
războiul din Irak şi relaţiile cu Rusia în privinţa furnizării de energie. Interesele naţionale au
prevalat de multe ori în faţa intereselor comune ale Uniunii. Cu toate acestea, condamnarea
unanimă a operaţiunilor israeliene împotriva Libanului din 2006 şi succesul înregistrat de
misiunile de păstrare a păcii desfăşurate sub egida Uniunii Europene au demonstrat dezvoltarea
graduală a unei politici externe şi de apărare a Uniunii.
Principiul politicii externe şi de securitate comună a fost consacrat prin Tratatul de la
Maastricht în 1992, baze aprofundate prin Tratatul de la Amsterdam. În conformitate cu Tratatul
de la Maastricht se definesc tipurile activităţilor diplomatice şi politice pe care UE le poate
întreprinde pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor, astfel încît aceasta poate să adopte
acţiuni comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc.
În dispoziţiile privind PESC din Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Este introdus un "Înalt Reprezentant pentru PESC", care, în sfîrşit, reuşeşte să contureze
imaginea politicii externe europeană, şi care, astfel, urma să-i schimbe caracterul
reactiv .Schema de mai jos ne arată, la aproape 20 de ani după instituirea PCE unele tendinţe
importante în dezvoltare.
Schema Nr1

Sursa:http://www.europa.eu/world, autor,Prof. Dr. Wolfgang Schumann

13
2.7 Politica Europeană de Securitate și Apărare
Din 1990, mai mult de 4 milioane de persoane au pierit în conflictele din întreaga lume. 90
% dintre acestea erau civili. Gestionarea a şapte mari conflicte în anii 1990 a costat comunitatea
internaţională 200 de miliarde de euro care ar fi putut fi utilizaţi în alte circumstanţe în scopuri
paşnice. De aceea, Uniunea Europeană este decisă să acţioneze mai eficient pentru prevenirea
declanşării conflictelor. La Summit-ul NATO de la Berlin (1996) s-a decis crearea unei Identităţi
Europene de Securitate şi Apărare, un “stîlp” european în cadrul NATO, ce permitea ţărilor
europene să acţioneze militar acolo unde NATO ar fi fost limitată și care să permită UE să se
afirme ca actor major în politica internaţională.
„Unul din instrumentele elaborate pentru prevenirea declanşării conflictelor este Politica
Europeană de Securitate şi Apărare, creîndu-se aşadar braţul militar al PESC” 5. În plus, PESA
are o funcţie de culegere şi analiză a informaţiilor şi posibilitatea de a supraveghea aplicarea
acordurilor internaţionale, în scopul de a anticipa conflictele potenţiale.
Dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate şi Apărare (PESA) în cadrul Politicii
Externe de Securitate Comună a fost un obiectiv major al liderilor europeni. Dezvoltarea rapidă a
Politici Europene de Securitate şi Apărare a fost împiedicată din motive logistice în cele mai
multe state europene, precum şi datorită reticenţei afişate de partea americană în privinţa creării
unei structuri militare europene independente care ar putea să rivalizeze cu supremaţia deţinută
de către NATO.
Cu toate acestea, succesul primelor misiuni militare desfăşurate sub egida Uniunii Europene
în R.D. Congo şi Macedonia în 2003, preluarea conducerii de la NATO a forţei de menţinere a
păcii în Bosnia-Herţegovina şi succesul misiunii din Congo din timpul alegerilor prezidenţiale
din anul 2006 au demonstrat ca Politica Europeană de Securitate şi Apărare a devenit mai
puternică. Operabilitatea grupurilor de luptă a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 sugerează
faptul cã Uniunea Europeană a făcut paşi majori în spre dezvoltarea unei politici coerente de
securitate şi apărare.
Deoarece UE acţionează pentru promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume,
apărarea devine un aspect din ce în ce mai important al PESC și PESA. Uniunea acţionează în
strînsă colaborare cu celelalte ţări şi organisme internaţionale atunci când este vorba de terorism,
de criminalitatea internaţională, de traficul de droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea unor
aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.

5-
Mureşan, Liviu; Politica europeană de securitate şi apărare , Ed. Institutului European pentru Romania, Buc. 2004,pg 128

14
2.8 Politica de extindere.
Politica de extindere reprezintă o politică atît internă cît şi externă a Uniunii, fiind
considerată una dintre cele mai influente politici de care dispune Uniunea Europeană. După
succesul extinderii estice din mai 2004, care a adus în interiorul Uniunii zece noi State Membre
şi recenta aderare a României şi Bulgariei în ianuarie 2007, atmosfera privind viitoarea extindere
a Uniunii s-a schimbat în mod profund. Viitoarele extinderi se vor referi la ţările din sud-estul
Europei. Aceste ţări se află în diverse stadii în drumul lor către UE. Croaţia şi Turcia sunt ţări
candidate. Ele au început negocierile de aderare pe 3 octombrie 2005. În decembrie 2005,
Consiliul European a acordat fostei Republici Iugoslave a Macedonei statutul de ţară candidată.
Uniunea Europeană a reafirmat în mod repetat cel mai înalt nivel al angajării sale pentru
eventuala aderare ca state membre UE a ţărilor din Balcanii de Vest, sub rezerva îndeplinirii
criteriilor de aderare, însă nu există nici un calendar oficial pentru aderarea acestor ţări la
Uniunea Europeană.

De remarcat faptul că anul 2004 aduce pe agenda UE doua evenimente notabile. Primul
eveniment este lărgirea istorica UE prin primirea a douăsprezece state în două valuri - primul val
(2004) cuprinzînd zece state și al doilea val (2007) format din România și Bulgaria. Pentru a
preîntîmpina impresia apariției unei noi falii pe continentul european, UE lansează conceptul de
Europa extinsă ți conceptul de politica europeană de vecinătate pentru statele nemembre și
vecine.

Conceptul de “Europa extinsă” proiectează o Europă nealterată de noi linii de separare cu

un set de valori comune, un spațiu al cooperării și prosperității. Conceptul de “Politică europeană
de vecinătate” (PEV) lansat de către Parlamentul European 6, are un scurt, gradual și intens
istoric, materializat într-un cadru programatic și acțional de politici 7 urmărește transformarea
noțiunii de graniță într-un spațiu al cooperării și al legăturilor politice, economice și sociale care
să evite crearea unei falii de genul cortinei de fier. Ambele concepte sunt construite a fi o
alternativă la integrarea UE.
Pentru a se asigura că extinderea spre est nu va produce noi linii de diviziune între Uniune şi
vecinii săi direcţi, Uniunea a creat în 2004 Politica Europeană de Vecinătate .

6-
Regulation of the European Parliament and of the Council laying down general provisions establishing a European
Neighbourhood and Partnership Instrument, Brussels, 29.9.2004 (COM (2004) 628 final 2004/0219 (COD).
7-
Commission Communication, European Neighbourhood Policy Strategy Paper, (COM (2004) 373 final, 12 May 2004),
European Parliament, Report on the Wider Europe, A5-0378/2003.

15
 Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea
Europeană îşi foloseşte influenţa atît în interes propriu, cît şi în interesul celorlalţi. Uniunea
promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp,
aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor
sale.

Integrarea de noi state membre în UE consolidează rolul acesteia pe scena internaţională.

UE este cel mai mare partener comercial mondial, dar, în acelaşi timp, este cel mai mare furnizor
de ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o politică externă şi de securitate
proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii în
Europa şi în întreaga lume.

În contextul internaţional complex de astăzi, UE a adăugat noi instrumente la instrumentele

tradiţionale ale politicii externe. A preluat, de exemplu, iniţiativa pentru a rezolva aspecte
precum încălzirea planetară şi schimbările climatice, anume reducerea cu 20% a emisiilor de
carbon pînă în 2020 şi de asemenea necesitatea de a se produce 20% din totalul de energie din
surse energetice regeneratoare.Problemele globale necesită soluţii globale,soluții care fac
obiectivul politicii economice externe a Uniunii Europene.

Dintre cele mai importante obiective ale politicii economice externe a UE enumerăm:
 Focalizarea tuturor acţiunilor asupra protejării şi promovării intereselor UE și a
cetăţenilor ei din punct de vedere politic, economic, social şi cultural,
 Punerea în valoare cu mai mare eficacitate a beneficiilor ce decurg din statutul Uniunii
Europene ,
 Consolidarea cu mai mare pragmatism a parteneriatelor pe care UE le-a dezvoltat în
ultimii ani, în vederea  întăririi cooperării cu statele din vecinătate.
 Păstrarea păcii, consolidarea democraţiei și domnia legii.

Politica externă a Uniunea Europeană a fost, în fond, mereu în apanajul statului naţional
suveran, iar acest lucru trebuie pus în legătură cu atitudinile adînc înrădăcinate în cultura politică
a statelor membre în ceea ce priveşte felul în care trebuie să decurgă cooperarea în cadrul UE.
Acest lucru nu a putut să împiedice, precum evenimentele din fosta Iugoslavie, inclusiv războiul
din Kosovo,care şi-au lăsat amprenta vizibilă, în sensul recurgerii la politica de apărare, dar a
făcut ca acest lucru să ia forma instituţională complicată.

16
3. Politica comercială externă cu țările vecine
3.1. Conținutul politicii comercială externă.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ,
fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în
scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu ţările terţe.
Fundamentele politicii comerciale a U.E se regasesc în prevederile Tratatului de la Roma.
Acestea au fost completate ulterior prin tratatele multilaterale şi bilaterale încheiate de CEE pe
parcursul evoluţiei sale şi prin legislaţia şi reglementările adoptate. Ţările care au aderat mai
tarziu la grupare s-au angajat să se conformeze normelor şi reglementărilor deja adoptate.
Reglementările de ordin comercial au vizat atât constituirea uniunii vamale şi realizarea pieţei
unice, cât şi relaţiile comerciale cu ţările terţe.
Dintre măsurile referitoare la comerţul cu ţările terţe mai importante sunt:
1. adoptarea de către ţările membre, în conformitate cu angajamentele asumate de CEE
în GATT, a unor contingente tarifare, care stabileau plafoane cantitative sau valorice
în limita cărora puteau fi efectuate importuri din ţările terţe cu scutiri sau reduceri de
taxe vamale.
2. ajustarea treptată a tarifelor vamale naţionale în vederea adoptării tarifului vamal
comun. Potrivit prevederilor tratatului, nivelul taxelor din tariful vamal comun urma
să se situeze la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale în vigoare în statele
membre la 1 ianuarie 1957. Către acest nivel au fost realizate trei ajustări succesive:
prima cu 30% la 1 ianuarie 1961, a doua cu 30% la 1 iulie 1963 si ultima cu 40% la 1
iulie 1968.
3. la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de ţările terţe.
Puteme afirma că Uniunea Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea
schimburilor în domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul agricol 8
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
 de natură tarifară-prin intermediul taxelor vamale;
 de natură netarifară-se includ reglementările cantitative, măsurile antidumping, etc;
 de natură promoţională şi de stimulare-impulsionează exporturile globale ale ţării.
8-
G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene, Editura de Vest, Timişoara, 2005, pag. 198.

3.2. Principalele elemente ale Politicii Comerciale Comună.

17
 Articolul 133 al tratatului de la Amsterdam stabileşte că politica comercială comună se
referă la comerţul cu mărfuri, servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate
intelectuală, unde se enumeră și obiectivele principale ale acestei politici
Principalele obiective 9 ale politicii comerciale ale UE sunt:
1. promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;
2. creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
3. promovarea prosperităţii, justiţiei sociale şi dezvoltării durabile printr-un comerţ
deschis, fondat pe reguli, inclusiv prin rezolvarea pacifistă a diferendelor.
Pentru realizarea eficace a acestor obictive Statele Comunității Europene au continuat să
subordoneze instrumentele şi măsurile de politică comercială, pentru a trata disfuncționalitățile
unor sectoare care și-au pierdut avantajele competitive.

3.2.1 Tariful vamal comun.

A fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între
ţările membre UE şi formarea uniunii vamale fiind comun tuturor Statelor Membre UE, nivelul
taxelor vamale diferind însă de la un produs la altul;
Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, avînd rolul de:
-a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;
-a evita orientarea schimburilor în funcţie de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în.
anumite ţări; răspunde nevoii de a menţine controlul la frontiera externă.

În ceea ce privește modificarea tarifului vamal extern comun, această competență revine
Consiliului de Miniştri, la propunerea Comisiei Europene. Aceasta poartă şi negocierile cu ţările
terţe şi cu organismele economice internaţionale cum este OMC. Tariful vamal comun are două
componente: taxele vamale şi nomenclatorul tarifar (care se referă la: Sistemul Armonizat de
Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH) - acest Nomenclator are 10241 poziţii, regrupate în
21 secţiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole care include Sistemul Armonizat
plus încă două subpoziţii, rezultând un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentînd 9500 poziţii - NC
corespunde exigențelor comerţului intra-comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către restul
lumii).

9-
P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag.141

3.2.2. Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC).

18
 Tariful Vamal Integrat Comunitar, desemnat prin acronimul TARIC a fost adoptat în
baza Regulamentului Comisiei Europene nr. 2658 din 1987. Prin complexitatea structurii şi
informaţiile pe care le oferă, TARIC reprezint mai mult decît un simplu tarif vamal.
El se constituie de fapt într-o bază electronică de date, revizuită şi publicat anual, dar
actualizată zilnic. Această bază este pusă la dispoziţia autorităţilor comunitare, statelor membre
şi agenţilor economici spre a-i servi ca instrument operativ de lucru, în scopuri preponderent
vamale şi statistice.
Prin felul în care este concepută această bază de date, ea îndeplineşte în principal
următoarele funcţii:
1. codificarea unitară şi integrarea tuturor reglementărilor comunitare şi naţionale cu
aplicabilitate în domeniul vamal;
2. interpretarea unitară şi aplicarea cât mai uniformă în procesul de vămuire a
reglementărilor vamale comunitare şi a măsurilor de politică comercială comună;
3. furnizarea datelor de conţinut pentru tariful vamal uzual;
4. crearea posibilităţii de colectare a statisticilor vamale, pe mărfuri și țări comunitare.

TARIC-UL are aproximativ 10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) şi care constituie

nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal Comun, precum şi pentru întocmirea statisticilor de
comerţ exterior al Comunităţii şi de comerţ între Statele Membre.

TARIC cuprinde aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu două cifre

suplimentare sau cu un cod adiţional) create pentru a face distincţie între diverse aspecte:
eliminarea tarifului, cotele tarifare, preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane de tarifare),
sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe
antidumping şi cu caracter protecţionist, taxe cu caracter protecţionist, componente agricole,
valori per unitate, valori standard de import, preţuri de referinţă şi minime, interziceri la import,
restricţii la import, supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţii la export,
supravegherea și refinanţarea exportului.

3.2.3 EXTRASTAT – Statistica de comerţ extra-comunitar

Acestea constituie baza pentru întocmirea statisticii de comerţ extracomunitar, fiind
impusă în vederea corelării şi evaluării situaţiei şi evoluţiei unei economii şi a angrenării sale în
economia mondială.

3.2.4. Schema de Preferinţe Generalizate (SGP) a UE.

19
 SGP este un sistem de preferinţe tarifare acordat unilateral de către UE unor produse
originare din ţările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem produsele originare din ţările în
curs de dezvoltare beneficiază de taxe vamale reduse la zero iar produsele originare din ţările cel
mai puţin avansate au acces liber la exportul pe piaţa UE.

UE oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de ţări şi
teritorii. Sistemul UE acordă beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi către
ţările care aplică standarde de protecţie a muncii a mediului.

SGP 10 acoperă 6900 produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale şi sensibile.
Produsele sensibile sunt cele care concurează producţia autohtonă din UE şi pentru care se
impune un anumit nivel tarifar de protecţie. Pentru ele nu se poate oferi decît o reducere a taxei
vamale. În schimb, produsele normale beneficiază de scutire de taxe vamale între ţările
beneficiare de SGP se numără: China,India, alte ţări din fosta CSI (Federaţia Rusă,
Ucraina,Belarus, Armenia, Azerbaijan).

3.2.5. Schema de Preferinţe Generalizate Plus (SGP+ ) a UE.

Începînd cu 1 ianuarie 2006 şi pînă la 31 decembrie 2008, UE a aplicat schema de stimulente
pentru o dezvoltare durabilă şi o bună guvernare, cunoscută sub numele de iniţiativa .SGP +",
care extindea numărul de produse acoperite de SGP de la 6900 la 7200 (majoritatea produse
agricole şi din sectorul piscicol, de interes pentru ţările în curs de dezvoltare) extinde cu 15
numărul ţărilor beneficiare: cele 5 ţări aparţinînd Comunităţii Andine (Bolivia, Columbia,
Ecuador, Peru şi Venezuela), șase ţări din America Centrală (Costa Rica, El Salvador,
Guatemala. Honduras, Nicaragua şi Panama), Moldova, Georgia, Mongolia şi Sri Lanka

Țările care fac parte la SGP+ obţin următoarele avantaje:

 eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii prime şi

materiale care nu se realizează în ţară şi care stau la baza producţiei de export;

 obţinerea avantajoasă de materii prime și materiale necesare producţiei interne;

 completarea resurselor interne prin importuri de materii prime şi materiale;

 realizarea importurilor de utilaje şi echipamente necesare retehnologizării sau menţinerii în

funcţiune a capacităţilor de producţie existente.

10-
D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag.248

3.2.6. Măsuri de apărare comercială

20
 UE foloseşte activ instrumentele de apărare comerciala (masurile antidumping, de
antisubvenție și de salvgardare) ca mijloc de protecţie împotriva importurilor neloiale. La
sfârşitul anului 2005, UE avea impuse 135 măsuri antidumping, 12 măsuri antisubventie, iar 91
investigaţii erau în curs de derulare.

Baza legală pentru instrumentele de apărare comercială11 ale UE este dată de:
a. pentru măsuri antidumping -al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele
mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului
b. pentru măsuri antisubvenție - cu scopul de a combate subvenţiile acordate producătorilor
de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în situaţia în care
ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de export
către Uniunea Europeană.
c. pentru măsuri de salvgardare- care presupun restricţionarea suplimentară temporară a
importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau
ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor.

3.2.7. Relaţiile Uniunea Europeană - Organizaţia Mondiala a Comerţului (OMC)

UE este un actor important în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, obiectivele sale
actuale fiind axate, în principal, pe continuarea finalizării cu succes a rundei Doha la sfîrşitul
anului 2006 sau la începutul anului 2007, plecînd de la rezultatele Conferinţei Ministeriale de la
Hong Kong din decembrie 2005.
Atît Comunitatea Europeană, cît şi statele membre UE sunt membri OMC. în cadrul
OMC, Comisia Europeană este cea care negociază în numele UE, Statele Membre participînd la
reuniunile Comitetului 133 şi ale altor comitete sau grupuri de lucru ale Comisiei şi Consiliului
unde se dezbate şi adoptă poziţia de negociere. Coordonarea poziţiilor se face atît la Bruxelles cît
şi la Geneva.

Comisia Europeană a precizat că intenţionează să pregătească demersurile necesare pentru

negocierile cu ţările terţe membri OMC care au dreptul de a primi compesaţii ca urmare a
efectelor modificării regimului comercial cu viitoarele noi state membre UE.

11-
O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea “S.Haret”,
Buc. 2005

21
3.3. Aplicarea acordurilor încheiate de UE cu țările vecine
3.3.1. Aplicarea acordurilor preferenţiale și de cooperare încheiate de UE cu ţările terţe .
1. Acorduri comerciale preferenţiale, de tip "acorduri de comerţ liber" sunt acele acorduri
prin care părţile au procedat la acordarea reciprocă a unor concesii (reduceri sau eliminări de
taxe vamale de import, contingente tarifare etc). În baza acestor acorduri, produsele de export
originare dintr-o ţară beneficiază de facilităţi suplimentare de acces pe piaţa ţării partenere.

2. Acorduri de cooperare economică și comercială (nepreferențiale) 12

Acest tip de acord implică nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei
naţiunii celei mai favorizate, dar şi consultarea şi cooperarea în domeniile economic, ştiinţific şi
tehnic. Astfel de acorduri au fost semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol şi cu cele din
Pactul Andin (1984), cu China (1984), cu statele ASEAN (1980) etc

3. Un model nou de acorduri de cooperare îl constituie cele încheiate în 1997-1998 cu

Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova şi cu alte state din fosta CSI, care poartă numele de
«Acord de parteneriat si cooperare». Fără a excede cu mult cooperarea clasică, ele conţin
elemente de noutate cum ar fi clauza de democratizare care se regăseşte și în Acordurile
europene încheiate cu ţările din Europa Centrală şi de Est.O formă nouă de acord este
reprezentată de «Acordul de stabilizare si asociere», care se situează între Acordul de parteneriat
și cooperare şi Acordul european.

4. Acord de asociere

Acest tip de acord prevede dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin
care se stabileşte o asociere, acţiuni comune şi proceduri speciale de cooperare. Are următoarele
componente comerciale (cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restricţiilor cantitative). Pot fi
distinse trei tipuri de acorduri de asociere:

-ca formă specială de asistenţă pentru dezvoltare ( Acordurile de asociere oncheiate de

UE cu ţările din Africa, Pacific şi Caraibe sau cu ţările din bazinul Mării Mediterane);

-ca etapă preliminară aderării;

-ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE (În acest scop a fost, iniţial,
conceput Spaţiul Economic European între ţările CE şi cele din AELS, la 01.01.1984. O
parte din statele AELS au aderat ulterior la UE - Suedia, Finlanda şi Austria).

12-
Politica privind comerţul şi dezvoltarea,Institutul European din România, seria Micromonografii –Politici
europene,2005,pg.7

22
3.3.2. Spațiul Economic European (SEE).
Spaţiul Economic European (format din Uniunea Europeană, pe de o parte şi Islanda,
Liechtenstein şi Norveg pe de altă parte), onfiinţat on 1993, presupune includerea on Piaţa Unică
comunitară a celor 3 ţări; Cu Elveţia (care face parte din Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb - AELS dar care nu face parte din SE UE a încheiat şapte acorduri bilaterale, privind:
transportul terestru, transportul aerian, libera circulaţie a persoanelor, agricultura, cercetarea,
achiziţiile publice şi barierele comerciale, acorduri care au intrat în vigoare 2002.

Aria de cuprindere a SEE:

 libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a persoanelor;

 politici orizontale referitoare la cele patru libertăţi (politica socială, protecţia

consumatorului, med onconjurător, statistică şi dreptul societăţilor comerciale);

 participarea în programele UE, cooperarea în afara celor 4 libertăţi (cercetarea

dezvoltarea, serviciile informare. Educaţia, întreprinderea şi antreprenoriatul etc).

3.3.3. Acorduri de Stabilizare şi Asociere

Macedonia
La 9 aprilie 2001, UE a semnat un Acord de Stabilizare şi Asociere cu fosta Republică Iugoslavă
Macedoniei, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2004. La 1 ianuarie 2002, a intrat în vigoare
Protocolul adiţional privind comerţul cu vinuri, iar, la 1 mai 2004. intrat în vigoare Protocolul de
amendare a ASA privind continuarea liberalizării pentru comerţul cu produse agricole și din
peşte;
Croaţia

La 29 octombrie 2001, UE a încheiat cu Croaţia un Acord de Stabilizare şi Asociere, care a intrat

în vigoai la 1 februarie 2005. La 3 octombrie 2005 au fost lansate negocierile de aderare a
Croaţiei.

Acordurile de Stabilizare şi Asociere încheiate cu ţările din Balcani prevăd că la

importul pe piaţa UE să fie scutiți de taxe vamale: toate produsele industriale; toate produsele
agricole transformate; produsele agricole cu excepţia cărnii de vită (vor exista anumite
contingente pentru bovine vii), produse de peşte şi vin.

Negocieri în curs în vederea încheierii unor Acorduri de Stabilizare şi Asociere: Albania

şi UE; între UE Serbia şi Muntenegru; Bosna şi Herţegovina.

23
3.3.4. Sistemul de Preferinţe Comerciale Autonome (SPCA)
În cadrul acordului intitulat Măsurile " Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest"
(septembrie 2000), Uniunea Europeană a introdus un nou regim comercial faţă de statele
semnatare (Bosnia - Hertegovina, Croaţia, Iugoslavia, inclusiv Kosovo şi Macedonia) pentru
eliminarea ultimelor măsuri tarifare în comerţul cu produse industriale (excepţie fac anumite
produse textile şi aluminiul, în cazul Macedoniei), extinderea prevederilor liberatorii asupra unui
număr mai mare de produse agricole şi de pescuit, ca şi extinderea includerii geografice şi
prelungirea duratei de aplicare la peste cinci ani. Prevederile acestui acord au fost aplicate penă
la 31 decembrie 2005;

Avînd în vedere faptul că în ultimii 5 ani preferinţele comerciale au constituit un element

cheie pentru revitalizarea economiilor din Balcanii de Vest, Comisia Europeană a prelungit
termenul de acordare a Preferinţelor Comerciale Autonome pînă în anul 2010 pentru a menţine
trendul ascendent al dezvoltării economice a regiunii.

Prin SPCA, UE acordă pentru majoritatea bunurilor originare din ţările beneficiare ale Procesului
de Stabilizare şi Asociere, scutiri de taxe vamale.

Produsele la care regimul este diferit:

 cote tarifare preferenţiale se aplică pentru vin şi anumite produse din peşte;

 zahărul este subiectul unor cote tarifare preferenţiale (excepţie face Croaţia unde
procesul negocierilor este în desfăşurare);

 pentru bovine vii s-a eliminat doar taxa specifică de import, iar taxele vamale ad
valorem de 20 % se aplică în continuare;

 se aplică cote la produsele textile originare din teritoriile vamale Muntenegru şi

Kosovo exportate pe piaţa din UE.

Ţări beneficiare ale SPCA:

Albania. Una dintre cerinţele majore impuse Albaniei de către UE o constituie

liberalizarea progresivă a pieţei sale in maxim 10 ani.

Bosnia şi Hertegovina. Majoritatea produselor originare din Bosnia şi Hertegovina

sunt exceptate de taxe vamale la importul on UE, fără impunerea de restricţii cantitative.

Serbia şi Muntenegru. UE îi acordă, un regim comercial preferenţial.

24
3.3.5. Acorduri de asociere Euro-Mediteraneene

În 1995, la Barcelona, a fost lansat „Parteneriatul UE cu ţările mediteraneene Algeria.

Maroc. Tunisia, Egipt. Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia. Cipru, Malta. Palestina), care
prevedea crearea unei zone de liber-schimb între statele semnatare, proiect ce urmează să se
finalizeze pînă în anul 2010. Au fost încheiate acorduri de asociere între UE şi Algeria, Egipt,
Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană şi Tunisia, dintre acestea întrînd deja
în vigoare cele cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc şi Tunisia şi, pe baze interimare, cele
cu Liban şi Palestina, în ceea ce priveşte Siria, acesta se află încă în faza negocierilor;

Spre deosebire de înţelegerile de cooperare semnate anterior, aceste acorduri furnizează

cadrul necesar eliminării, la nivel bilateral, a restricţiilor comerciale asupra produselor
industriale, precum şi a aplicării de concesii pentru comerţul cu anumite produse agricole şi de
pescuit;

Unul din elementele politicii comerciale a UE în relaţie cu ţările mediteraneene îl

constituie principiul pan-euro-mediteranean de origine al mărfurilor care facilitează
cooperarea economică şi comercială între ţările participante la Parteneriatul Euro-
Mediteranean. În prezent, Comisia Europeană negociază cu statele participante la
Parteneriatul Euro-Med principalele componente ale propunerii de mandat fiind:

 plasarea negocierii on cadrul politicii de vecinătate a UE;

 liberalizarea .clasică" a comerţului la orizontul lui 2010, cu excepţii pentru produse

sensibile, liberalizarea se va face gradual sau se va opri la un anumit stadiu;

 asimetrie în calendarul de liberalizare, măsuri de sprijin în domeniul dezvoltării durabile

3.3.6. Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din Africa

Ţările ACP (Africa, Caraibe şi Pacific)
La data de 23.06.2000 a fost semnat, la Cotonou, Acordul de parteneriat între UE și ţările ACP,
cu o valabilitate de 20 ani. În prezent, sunt 78 de ţări din Africa, Caraibe(15) şi Pacific(15).
Acordul referitor la Comerţ. Dezvoltare si Cooperare

Acordul prevede liberalizarea în procent de 95% a exporturilor Africii de Sud către UE, în
decurs de la semnarea acordului, şi în procent de 86% a exporturilor UE în Africa de Sud, pentru
12 ani;

25
 Acordul de la Cotonou.
Semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, marchează o nouă etapă în politica
de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific
(ACP) 13 este de departe cel mai ambiţios şi mai vast acord încheiat vreodată între ţăril dezvoltate
şi ţări în curs de dezvoltare. El a succedat Convenţiei de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé,
capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb comercial a rămas

acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lomé: este vorba de a „promova şi de a accelera
dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor ACP şi de a consolida şi diversifica relaţiile
lor [cu Uniunea Europeană şi statele sale membre] în spiritul solidarităţii şi interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe în comparaţie cu acordurile anterioare, din moment ce
s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la relaţii comerciale într-un sens mai
general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face faţă problemelor cauzate de
încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale speciale ţărilor mai puţin dezvoltate,
dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Practic. Din 2005, acestea pot
exporta liber toate tipurile de produse pe pieţele UE, în regim de scutire vamală. Fondul
European de Dezvoltare finanţează programele destinate ACP, graţie unui buget anual de 2 - 3
miliarde de euro.

Fiind una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate, Tanzania beneficiază de acces liber, fără
taxe vamale, pentru toate exporturile sale către Uniunea Europeană cu excepţia armelor şi
muniţiilor. Tanzania este una dintre cele şaptezeci şi nouă de ţări partenere ale Uniunii Europene
din grupul Africa-Caraibe-Pacific (ACP), care beneficiază de acordul de la Cotonou.

Uniunea Europeană este cea mai mare piaţă externă de desfacere pentru produsele din
Tanzania, acoperind mai mult de 50 % din exporturile sale, în timp ce Uniunea furnizează doar
20 % din importurile Tanzaniei, fiind vorba în principal de bunuri de capital şi echipament.
Asistenţa UE în favoarea Tanzaniei depăşeşte suma de 100 de milioane de euro pe an. Proiectele
finanţate de UE se concentrează asupra infrastructurii de transport, a educaţiei, a alimentării cu
apă, a mediului, a prevenirii SIDA şi a sprijinirii unei bune guvernanţe.

P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 155 .
13-

26
3.2.7. Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din America Latină

Acordul de parteneriat economic, coordonare politică și cooperare dintre UE și Mexic, intrat

în vigoare la 1 iulie 2000. Prin acest Acord s-a realizat: promovarea comerţului de bunuri şi
servicii şi încurajarea fluxului de investiţii reciproce; liberalizarea progresivă a schimbului de
mărfuri; deschiderea pieţelor publice;

Această înţelegere privind comerţul acoperă următoarele sectoare: accesul pe piaţă al

bunurilor, regulile de origine, reglementările tehnice, măsurile de natură sanitară şi fitosanitară,
măsurile de salvgardare, investiţiile, comerţul cu servicii, achiziţiile guvernamentale, politica
concurenţială. drepturile de proprietate intelectuală, mecanismul disputelor.
Acordul de asociere politică, economică şi de cooperare cu Chile semnat la 26 aprilie
2002;
Acordul conţine prevederi referitoare la: eliminarea barierelor în calea comerţului, liberalizarea
investiţiilor şi a fluxurilor de capital, măsuri de natură sanitară şi fitosanitară, facilitarea
comerţului - în special în domeniul vinurilor şi băuturilor spirtoase, protejarea drepturilor de
proprietate intelectuală, mecanismul de soluţionare a diferendelor.

3.2.8. Acorduri nepreferentiale încheiate cu ţările din America de Nord.

Statele Unite ale Americii
În 1995, s-a semnat documentul intitulat "Noua Agendă Transatlantică", împreună cu
Planul Comun de Acţiune UE-SUA. Elementul central al acestui Acord este reprezentat de
intenţia creării unei pieţe comune transatlantice prin eliminarea graduală a barierelor în calea
comerţului cu bunuri, servicii sau a investiţiilor.
Pentru implementarea priorităţilor stabilite de Planul Comun de Acţiune a fost creat
Grupul de lucru pentru Parteneriatul economic transatlantic, organism ce are rolul de a
implementa iniţiative on domeniul comerţului menite să asigure dezvoltarea cooperării
economice în beneficiul ambelor state. Vinul este unul din principalele bunuri de export ale
Uniunii către cel mai important partener comercial al său, Statele Unite.

Canada

În anul 2003 cele două părţi au semnat un acord În domeniul comerţului cu vinuri şi
băuturi spirtoase, acord ce prevede reguli pentru recunoaşterea reciprocă a practicilor ecologice
şi a indicaţiilor geografice în domeniu.

27
3.2.9. Acorduri nepreferentiale încheiate cu ţările din America Latină

MERCOSUR

Creat în 1991, reprezintă cel mai relevant bloc comercial 14 sud-american (cu peste 200 milioane
locuitori şi un PI8 superior de 700 miliarde de dolari), format din Argentina, Brazilia, Paraguay
şi Uruguay. Relaţiile comerciale dintre UE şi MERCOSUR sunt de cooperare bilaterală şi
multilaterală on cadrul OMC. Din anul 2000, UE şi MERCOSUR sunt on proces de negociere a
unui Acord de asociere bi-regional, care include şi o zonă de comerţ liber.
Pactul andin (Comunitatea Andină de Naţiuni - CAN) cuprinde Bolivia, Columbia,
Ecuador, Peru şi Venezuela. Primul acord de cooperare cu UE, incluzînd clauza naţiunii celei
mai favorizate şi elementele de cooperare economică tradiţională, a fost semnat în decembrie
1983 la Cartagina. În 1993, acordul a fost reînnoit, iar prevederile sale au cuprins şi măsuri
referitoare la protecţia dreptului omului şi a sănătăţii mediului;

Obiectivul comun este oncheierea unui Acord de Asociere UE-CAN, sens on care a fost
lansat, on dece 2005, un exerciţiu-mecanism de evaluare-examinare a procesului de integrare
economică region: cadrul Comunităţii Andine15.

3.2.10. Acorduri nepreferentiale încheiate cu ţările din America Latină și Centrală

Grupul de la Rio
Numără în prezent 11 membri, reunind toate statele ce fac parte din Asociaţia latino-americană
dintre Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay
şi Venezuela. Conferinţa ministerială de la Roma din decembrie 1990 a instituţionalizat dialogul
dintre aceste state principalele teme de discuţie fiind: cooperarea economică, mediul, principiile
democraţiei, comb terorismului şi a traficului de narcotice, integrarea regională etc.

Piaţa comună centramericană a rezultat din "Tratatul general de integrare economică

centramericană" semnat în 1960 de Guatemala, Salvador, Honduras şi Nicaragua, la care s-a
adăugat Costa Rica on 1962. În 1962 a fost semnat de către cele cinci ţări un .Acord multilateral
tranzitoriu de liber-schimb". UE a încheiat doar un acord cadru de cooperare cu aceste ţări,
semnat la 22.12.2003.

14-
http://europa.eu.int/comm/trade/issues/bllateral/regions/mercosur/index_en.htm
15-
http://europa.eu.int/comm/trade/issues/bilateral/regions/andean/index_en.htm

28
3.2.11. Acorduri nepreferentiale încheiate cu ţările din Asia
ASEAN 16 (Indonezia, Malaezia, Singapore, Filipine, Tailanda, Vietnam, Cambogia, Brunei,
Burma şi Laos)
Acord general de cooperare UE - ASEAN, semnat în 1980.
Relaţiile comerciale sunt caracterizate de un surplus comercial în favoarea ASEAN, exporturile
acest pe piaţa comunitară cifrîndu-se la circa 66 miliarde de Euro faţă de un volum al
exporturilor numai 39 de miliarde. Principalele game de produse exportate de statele ASEAN
sunt echipamente industriale, produsele agricole şi produsele textile.

Japonia. UE are încheiate două acorduri specifice cu Japonia, un Acord referitor la

recunoaşterea reciprocă pentru o serie de produse industriale (echipamente de telecomunicaţii,
echipamente de produse farmaceutice şi produse ale industriei chimice), precum şi un Acord
privind cooperarea în sectorul prac anti-concurenţiale.

Coreea. UE reprezintă pentru Coreea a treia piaţa de desfacere ca mărime, pentru

produsele sale des exportului, în special echipamente industriale, textile şi utilaje pentru
transport. În aprilie 2001 cele două părţi au semnat Acordul Cadru de Cooperare şi Comerţ,
document care definește liniile directoare ale relaţiilor bilaterale. Între cele două părţi există, de
asemenea, un Acord în domeniul cooperării vamale, precum şi un Acord în domeniul
telecomunicaţiilor.

China. Politica comunitară în ceea ce priveşte accesul pe piaţă al produselor textile de

origine chineză, respectiv de aplicare a unui sistem de dublă supraveghere menit să prevină
eventualele distorsionări ale pieţei de profil cauzate de nivelul ridicat al acestor tip de importuri.

India. În aprilie 2001 cele două părţi au semnat Acordul Cadru de Cooperare şi Comerţ,
document care def liniile directoare ale relaţiilor bilaterale. Ontre cele două părţi există, de
asemenea, un Acord în domeniul cooperării vamale, precum şi un acord în domeniul
telecoomunicaţiilor.

29
 În fine UE, încearca să încheie acorduri cu cît mai multe țări, pentru a creea o zonă de
liber schimb în domeniul serviciilor,să elimine taxele vamale la importurile de produse
industriale, să reducă barierelor netarifare din schimburile reciproce, și să prevenirea conflictelor
comerciale, toate acestea pentru ași asigura o prosperitate economică pe termen lung.

16
-G. Silaşi, Ph. Rollet, ş.a., op.cit., pag. 204.

4. Politica Economică și Comerțul Intracomunitar.

4.1. Conținutul Politicii Economice.
Definită în sensul de politică a stabilizării în tradiţia anglo-saxonă, politica economică şi-a
extins treptat obiectul, redimensionîndu-şi obiectivele şi diversificându-şi instrumentele, fără ca
prin aceasta să revină la starea iniţială. Înţelegerea conceptului de politică economică presupune
realizarea a două delimitări definitorii.  Pe de o parte, politica economică nu se substituie
deciziilor private (aşa cum tinde să facă planificarea macroeconomică), încercînd numai să le
orienteze, oferindu-le un sistem de informare, de incitare, la limita interdicţiei, astfel încît
rezultatul conjugării acestor „intervenţii” să apară, favorabil.  Politica economică nu se confundă,
pe de altă parte, cu economia publică, aceasta din urmă abordînd activităţile economice pe care
statul le întreprinde în calitate de agent economic.
Conceptul de politică economică constituie un arbitraj între diferite tipuri de obiective şi
instrumente, politica economică exprimă ansamblul alegerilor economice ale autorităţii publice,
similar alegerilor economice ale consumatorului, producătorului, investitorului etc.Politicile
economice sunt sugerate şi puse în aplicare atât la nivel naţional, cît şi la nivel european.Într-
adevăr, politica economică constituie, în primul rînd, o responsabilitate asumată la nivel naţional,
chiar dacă tratatul Comunității Europene afirmă că ar trebui considerată „o chestiune de interes
comun”17 şi coordonată în cadrul Consiliului. Un grup de state membre au dus integrarea
economică şi mai departe prin adoptarea monedei unice, care este folosită în prezent de mai mult
de jumătate dintre cetăţenii UE.
Pînă în prezent, treisprezece state membre UE au adoptat euro ca monedă proprie aderînd
la UE, noul stat membru se angajează să introducă euro în momentul în care va îndeplini toate
criteriile necesare. Prin îndeplinirea acestor criterii, un stat membru demonstrează un nivel
ridicat de convergenţă economică durabilă cu economia zonei euro înainte de introducerea
monedei unice.
Convergenţa economică reprezintă o garanţie a faptului că economia funcţionează bine în
zona euro şi că statele membre se pot dezvolta şi prospera în cadrul acesteia. Calitatea de
membru al zonei euro consolidează gradul de interdependenţă economică dintre statele membre.

30
Acestea au în comun moneda euro şi politica monetară indicată de Banca Centrală Europeană.

17
- Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Folosirea monedei unice şi politica monetară comună au ca efect intensificarea legăturilor

comerciale şi financiare .Începând din 1999, ministerele de finanţe ale statelor membre din zona
euro s-au întrunit, în mod informal, într-un „Eurogrup”, pentru a discuta chestiuni legate de
responsabilităţile comune privind moneda unică. La aceste întâlniri participă şi comisarul pentru
afaceri economice şi monetare, precum şi preşedintele Băncii Centrale Europene.
Buna funcţionare a zonei euro este crucială nu numai pentru economiile participante, ci şi
pentru întreaga Uniune. Aceasta deoarece succesul zonei Euro, fiind, cea mai avansată etapă a
integrării europene, influenţează puternic performanţa economică a UE. De aceea, este vital ca
zona euro să fie atent monitorizată astfel încît să devină o ancoră pentru stabilitatea economică în
Europa şi un imbold dat reformei în actualele şi viitoarele state membre UE.
Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din
exporturile şi importurile mondiale (fără schimburile comerciale intracomunitare). Ea joacă un
rol important în promovarea comerţului mondial bazat, mai ales, pe sistemul multilateral instituit
de OMC . În ultimii 50 de ani, Uniunea Europeană a realizat succese remarcabile atingând un
grad înalt de prosperitate şi stabilitate economică.
Coordonarea politicilor economice se realizează prin monitorizarea evoluţiilor economice
din fiecare stat membru şi din UE, pe baza diferitelor rapoarte elaborate de DG ECFIN în numele
Comisiei. Această supraveghere multilaterală presupune verificarea alinierii politicilor
economice la foaia de parcurs a UE pentru creştere economică şi locuri de muncă din aşa-
numitul „Pachet de orientări integrate”.
Politica economică este orientată spre creştere constantă şi spre crearea de noi locuri de
muncă în UE. Propunîndu-şi stabilizarea economiei pe termen scurt şi accentuarea creşterii
potenţiale pe termen mediu, ea abordează diferite alte aspecte reprezentând provocări pe termen
lung, precum îmbătrânirea populaţiei şi globalizarea. Factori precum progresul tehnologic,
costurile scăzute de transport şi liberalizarea în interiorul Uniunii Europene şi în alte ţări terţe au
condus la creşterea fluxurilor comerciale şi a investiţiilor străine între ţări. Acest aspect are
consecinţe importante asupra funcţionării economiei UE.
Fenomenul globalizării, deşi reprezintă o sursă de mari beneficii şi oportunităţi, implică
faptul că Europa trebuie să facă faţă unei concurenţe acerbe, atît din partea unor economii cu

31
costuri scăzute, cum sunt cele ale Chinei şi Indiei, cît şi din partea unor economii inovatoare,
cum este SUA

4.2. Dimensiunea culturală a politicii economice a UE

Atîta timp cît este vorba de intervenţii directe, acestea se concretizează în special sub forma
unor transferuri destinate tuturor statelor europene - în acest fel se facilitează “politicile comune”
adecvate (de exemplu, în favoarea agriculturii, fierului şi oţelului, mediului înconjurător sau
energiei). În mod alternativ, sunt menite să rezolve probleme specifice, care este posibil să nu
privească toate statele membre, ci mai degrabă numai pe unele dintre ele (de exemplu: politicile
regionale şi sociale pentru înlăturarea obstacolelor structurale ivite în calea procesului de
îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă în anumite zone sau straturi sociale ale
populaţiei). În cadrul strategiei unei politici economice care nu se poate baza pe metodele
folosite de statele individuale, urmărirea obiectivelor instituţiilor UE urmăresc realizarea
următoarelor funcții: .
1.Funcţia alocativă.
Aceasta pentru a stimula eficienţa, abundenţa şi dezvoltarea asigurînd drepturile individuale

ale libertăţii de iniţiativă, resursele de producţie disponibile, care sunt folosite în modul cel mai
eficient: de exemplu, producerea îngrăşămintelor nepoluante. Pe de altă parte, angajarea în
activităţi considerate dezavantajoase, contra-productive sau nocive trebuie să fie descurajată: de
exemplu, producerea  îngrăşămitelor chimice dăunătoare sănătăţii
2.Funcţia de reglare şi stabilizare.
A doua funcţie se concentrează pe căutarea unor iniţiative potrivite pentru a garanta faptul
că efectele oricărui şoc survenit în derularea normală a activităţilor economice se încadrează în
anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv şi individual de către ţările europene.  La nivel
comunitar, raţionamentul care se află la baza acestei funcţii nu vizează doar câştigarea sprijinului
pentru realizarea stabilităţii care este în general răspândită în rândul oamenilor de afaceri
europeni, ci corespunde convingerii că, fără un cadru de referinţă comun, realizarea individuală a
stabilităţii este foarte dificilă. Adaptarea la noile circumstanţe ar putea genera cheltuieli
suplimentare,foarte mari.
 3.Funcţia redistributivă18

32
 Acesta uşurează consecinţele ce derivă din procesul de expansiune economică sau punerea
în practică a măsurilor pentru asigurarea condiţiilor de eficienţă a producţiei şi să le pună în
acord cu echitatea şi solidaritatea socială care sunt parte integrantă a sistemului de valori ale
civilizaţiei europen

18-
Solidaritatea Europeană şi Dezvoltarea Comună obiectiv al Tratatului UE Art.B

4.3.Mecanismul de lucru al pieţei unice.

Fiind cunoscut faptul că Politica economică este orientată spre o creştere constantă şi spre
crearea de noi locuri de muncă în UE,crearea Peței Unice, este cel mai sigur mod de a soluționa
aceste probleme. Potrivit Comisiei Europene, din 1993, piaţa unică a creat peste 2,5 milioane de
locuri de muncă și a adus țărilor membre venituri suplimentare de peste 800 miliarde euro. Piaţa
unică europeană constă in circulaţia libera a populaţiei, bunurilor, serviciilor si a capitalului in
tarile membre ca și cînd ar circula într-o singura ţară.

4.3.1.Libera circulaţie a mărfurilor.

Libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei unice are la bază principiul recunoaşterii
reciproce a pieţei unice, care constă în garantarea circulaţiei libere a bunurilor şi serviciilor unui
stat membru în celelalte state membre,cu condiţia respectării cu stricteţe regulile comune de
interes general privind sănătatea populaţiei, protecţia mediului a consumatorului.În scopul de a
impune recunoaşterea reciprocă a principiului circulaţiei libere a mărfurilor, respectiv pentru
eliminarea sau reducerea barierelor în cale comerţului cu bunuri, Comisia intenţionează să
încheie un acord internaţional în cadrul GATS sub egida OMC.

4.3.2.Libera circulaţie a serviciilor.

Serviciile reprezintă între 60% şi 70% din activitatea economică a UE-25. Principiul care
guvernează piaţa internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăţi
fundamentale”potrivit căruia companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se
stabili şi furniza servicii pe teritoriul altor state membre. În iulie 2002, Comisia a elaborat
Raportul privind piaţa internă a serviciilor prin care s-a consemnat faptul că furnizorii din mediul
IMM-urilor au de înfruntat mai multe bariere în comerţul cu servicii decât firmele mari.

4.3.3.Libera circulaţie a capitalului19.

33
 Libera circulaţie a capitalului a fost întărită prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, din
1993, prin care au fost eliminate toate restricţiile legate de libera circulaţie a capitalului şi
plăţilor atât între statele membre, cât şi între acestea şi terţe ţări.

19
- Unul din cele patru principii de bază consfinţite prin Tratatul Comunităţii Europene (Art. 67) din 1957.

4.4. Politici sectoriale ale Uniunii Europene.

4.4.1. Comerţul electronic.
Dezvoltarea comerţului electronic (e-comerţ) este unul din factorii cheie în efortul de a
face UE cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume. Cadrul juridic
la e-comerţ pe piaţa internă a UE este stabilit de Directiva privind comerţul electronic
2000/31/EC.
Directiva 2000/31/EC privind comerţul electronic. a eliminat obstacolele pentru circulaţia
liberă a serviciilor online pe piaţa internă a UE şi formează cadrul legal pentru afaceri şi
consumatori. Directiva  stabileşte regulile armonizate privind transparenţa şi cerinţele de
informare ale furnizorilor de servicii online, comunicaţii comerciale, contracte electronice şi
limitări ale obligaţiilor furnizorilor de servicii Internet (ISP). Directiva acoperă toate categoriile
de servicii ale societăţii informaţionale, spre exemplu: servicii între firme; servicii între firme şi
consumatori; serviciile furnizate gratuit consumatorilor, a celor furnizate contra cost sau
finanţate, cum sunt cele de publicitate sau sponsorizate; servicii care permit tranzacţii electronice
(vânzări interactive la distanţă de bunuri şi servicii şi centre de achiziţii). 
Directiva privind impozitul pe consum (TVA) pentru afaceri de comerţ electronic peste
frontieră, prevede că impunerea acestor afaceri are loc conform legislaţiei unde are loc
consumul, iar furnizarea de produse digitale nu va fi tratată ca furnizarea de bunuri

4.4.2. Comerţul cu produse agricole

Comerţul cu produse agricole ocupă un rol important în politica comercială, UE fiind
primul importator mondial și respectiv al doilea exportator mondial de produse agricole.
Comerţul cu produse agricole este unul din dosarele cele mai sensibile pentru UE în negocierile
comerciale multilaterale DDA.

34
 Obiectivul UE este de a promova dezvoltarea durabilă și dreptul de a menţine un model de
agricultură care răspunde cerinţelor în materie de protecţie a mediului, dezvoltării durabile,
securităţii alimentare și preocupărilor consumatorilor.
Administrarea contingentelor tarifare (GATT și a celor din cadrul acordurilor comerciale
preferenţiale) se face în baza unui certificat de import eliberat de către autorităţile vamale din
Statele Membre (cu excepţia cărnii de porc, cărnii de vită și a brenzeturilor unde acestea sunt
eliberate de Ministerele Agriculturii sau Agenţiile de Intervenţie).

4.4.3. Comerţul cu produse textile

UE joaca un rol important în comerţul mondial cu produse textile, fiind cel mai mare
exportator mondial și respectiv al doilea importator mondial, dupa SUA; După expirarea la 1
ianuarie 2005 a Acordului OMC privind textilele și articolele de îmbrăcaminte, piaţa comunitară
s-a confruntat cu un aflux important de importuri de astfel de produse originare din China, în cea
mai mare parte. Aceasta explozie a importurilor de produse textile originare din China pe piaţa
comunitară a determinat lansarea la 24 aprilie 2005 a unei investigaţii pentru adoptarea de
măsuri de salvgardare împotriva a 9 categorii de produse textile.

Comisia Europeană administrează la nivelul Comunităţii autorizaţiile de import pentru

produsele textile care fac obiectul cotelor sau măsurilor de supraveghere aplicabile produselor
textile şi articolelor de îmbrăcăminte, 20 Sistemul Integrat de Gestiune a Licenţelor "SIGL" oferă
informaţii privind gradul de utilizare a cotelor şi cantităţilor eliberate pentru produsele sub
supraveghere (on funcţie de autorizaţiile de import eliberate), pe categorii de produse textile, pe
ţări exportatoare (inclusiv pentru operaţiunile de perfecţionare activă).
4.4.4. Comerţul cu produse siderurgice
Pentru majoritatea produselor siderurgice taxele vamale la importul în UE sunt 0%. La
23 aprilie 2002 Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a
expirat, în prezent, politica comercială comună pentru aceste produse fiind .acoperită" de
Tratatul Comunităţilor Europene. Astfel, regulile aplicabile comerţului cu produse siderurgice au
fost integrate în Politica comercială comună (salvgardarea şi supravegherea statistică) sau
aliniate la aceasta (antidumping sau antisubvenţie).
În domeniul comerţului cu produse siderurgice, la nivelul UE, s-au încheiat următoarele
acorduri de dublă supraveghere fără limite cantitative: cu Macedonia (încheiat in 2002 pe o
perioada nelimitata), Moldova (încheiat in 2004 pentru 2 ani) şi România (va expira la data
aderării). Importul se face pe baza unui licenţe de import eliberate de autorităţile competente din

35
Statele Membre on baza unui certificat de import, respectiv și acorduri bilaterale: cu Rusia (3
noiembrie 2005), Ucraina (29 iulie 2005) şi Kazakhstan (19 iulie 2005), care prevăd limite
cantitative la import administrate pe baza unui sistem similar ca on cazul dublei supravegheri.
Ele vor expira la momentul aderării acestor ţări la OMC.

20-
conform Regulamentelor Consiliului (CE) Nr. 3030/93, nr. 517/94 si nr. 3060/95

4.4.5. Codurile de TVA, în comerţul intracomunitar.

Potrivit prevederilor Codului fiscal, art. 143, alin. 2, lit. a, livrarea intracomunitară de
bunuri este scutită de TVA în cazul în care cumpărătorul furnizează vanzătorului un cod de
înregistrare valabil în scopuri de TVA, atribuit de autorităţile fiscale din alt stat membru al
Uniunii Europene. . .

Livrarea intracomunitară de bunuri este scutită de TVA, cu condiția că:

 bunurile sunt transportate dintr-un stat către un alt stat membru UE;

 furnizorul este persoana impozabilă, înregistrată normal în scopuri de TVA în acel stat
membruUE (exceptie în cazul mijloacelor de transport noi);

 cumparatorul este înregistrat în scopuri de TVA în alt stat membru UE (deține un cod
valid de TVA precedat de codul ISO care indică Statul Membru) și comunică acest cod
de TVA furnizorului pentru a-l înscrie în factură (excepție în cazul mijloacelor de
transport noi și al produselor accizabile).

4.4.6. INTRASTAT – Statistica de comerţ intra-comunitar.

Pentru a înlocui această sursă de date, pentru realizarea statisticilor privind comerţul
intracomunitar în UE a fost creat şi dezvoltat un sistem statistic pentru colectarea informaţiilor
direct de la firmele care realizează activităţi de comerţ cu ţările membre UE. Acest sistem
statistic denumit “Intrastat”, este operaţional de la 1 ianuarie 1993 şi are la bază regulamente care
se aplică în toate ţările membre UE (Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile
de comerţ cu bunuri între statele membre UE şi Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de
implementare a Regulamentului Consiliului privind statisticile de comerţ bunuri între Statele
Membre UE).

36
 Ca informaţie generală,  bunurile care sosesc într-un stat membru UE din alt stat membru
UE sunt denumite “achiziţii intracomunitare”, iar bunurile care părăsesc un stat membru UE
către un alt stat membru UE sunt denumite “livrări intracomunitare”.Achiziţiile şi livrările
intracomunitare, alături de importurile şi exporturile din sau către ţările non-membre UE
caracterizează volumul comerţului exterior al unui stat membru UE. În momentul în care o țară
devine membru al UE şi parte a Pieţei Unice, formalităţile vamale pentru comerţul desfăşurat cu
celelalte state membre UE dispar. Aceste formalităţi vamale vor fi însă înlocuite de o serie de
declaraţii suplimentare cu privire la tranzacţiile intracomunitare pe care companiile vor avea
obligaţia de a le depune (de exemplu: declaraţia statistică Intrastat). 

5.Concluzii
Sistemul economic capitalist a cunoscut pînă în prezent patru cicluri de tip Kondratieff.
Trecerea către următoarea fază de expansiune a fost caracterizată de modificarea structurală a
modului tehnic de producție la nivel global. În perioada de după cel de-al doilea război mondial,
economia Uniunii
Europene a fost caracterizată de o creștere economică susținută pînă în 1973, specifică unui
proces de catching-up (interpretat în funcție de nivelul PIB-ului anterior războiului), urmată de
încetinirea ritmului de creștere, mai ales în condițiile scăderii relative a productivității muncii.
Tendința este specifică celei a ciclului economic global pe termen lung, de tip Kondratieff.

Potrivit lui Wallerstein începutul noii faze expansioniste (estimat pentru anii 2010-2012) va
fi marcat de o perioadă de deflație globală, aceasta este caracteristică în prezent economiei
Japoniei și, într-o anumită măsură, zonei euro (dacă din analiza indicelui armonizat al prețurilor
se exclude variația prețurilor sezoniere se remarcă o astfel de tendință). Chiar și SUA ar putea
traversa o asemenea perioadă, dacă se neglijează efectele keynesismului militar practicat în
prezent și evoluțiile societăților financiare. Marile puteri globale vor încerca să rezolve problema
reducerii relative a cererii agregate, prin intensificarea proceselor de proceselor de delocalizare și
de forțare a eliminării barierelor comerciale ale statelor în dezvoltare. În consecință, profiturile
globale vor crește, ceea ce va permite încadrarea economiei globale pe traiectoria specifică celui
de-al cincilea ciclu Kondratieff. Cele două abordări sunt concordante în legătură cu începutul și
cu momentul crizei celui de-al patrulea ciclu global Kondratieff, iar ceea ce le diferențiază
vizează sfîrșitul acestuia (figura Nr2).

37
 Figura Nr2:Al patrulea ciclu global Kondratieff
Sursa: Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor Kondratieff, Marin Dinu Profesor universitar
. doctor Academia de Studii Economice Bucureєti

Oricare din cele două abordări am analiza pentru a caracteriza economia

europeană,concluzia este aceeași, și anume că aceasta traversează o perioadă de criză a
modului tehnic de producție. Implementarea Strategiei Lisabona va permite diminuarea
decalajului actual de tehnologie al UE față de celelalte puteri economice, precum și flexibilizarea
ofertei agregate. Se va diminua șomajul structural, veniturile vor crește, ceea ce va stimula și
majorarea cererii agregate. Transformarea economiei europene vizează creșterea standardului de
viață al cetățenilor UE, în condițiile reducerii disparităților de dezvoltare economică. Acest
obiectiv specific poate fi realizat prin armonizarea proceselor de convergență (internă și externă)
și de coeziune.
Daca dorim să analizăm evoluția productivității totale a factorilor de producție.

Figura Nr3:Evoluția economică a Uniunii Europene

Sursa :Comisia Europeană

Creșterea economică în faza de expansiune a ciclului Kondratieff s-a bazat în UE (15

membri) atît pe majorarea stocului de capital, cît și pe introducerea noilor tehnologii specifice
acestui ciclu de afaceri global. Impactul acestora s-a diminuat în urma șocurilor petroliere, fiind
afectată negativ și rata de creștere economică 21.Reducerea ritmului de acumulare a capitalului și
a gradului de ocupare forței de muncă au contribuit la reducerea performanțelor economice
europene.

38
 Figura Nr6:Rata șomajului
Sursa:Eurostat

21
-corelația dintre ratele de creștere economică și nivelurile inițiale ale venitului țărilor din UE (15 membri), Corelație specifică
procesului de convergență economică beta.
În prezent, creșterea competiției globale pe piețele actorilor și produselor, precum și
tendința de reglementare a acestora presupun o formă mai abruptă a curbei, aceasta explicîndu-se
prin necesitatea majorării competitivitții externe (figura Nr4).

Figura Nr4:. Curbele compromisului: creєtere economicг – protecюie socialг

Sursa:Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor Kondratieff, Marin Dinu

Figura Nr5:Reducerea ratei sărăciei ca efect dupa redistribuire

Sursa:Eurostat(2005)

Daca se analizează incidența sărăciei după redistribuire (măsurată ca ponderea persoanelor

care au un venit disponibil sub 60 % din media veniturilor naționale).Țările nordice sunt de

39
asemenea cele mai performante (cu o rată de numai 12% din populație), iar cele mediteraneene
cele mai afectate de sărăcie (оn proporție de 20%).
Pentru ca modelul european să reușească asigurarea deopotrivă a coeziunii sociale, cît și a
creșterii Competitivității, este necesarг transformarea sistemului economic al Uniunii Europene
în concordanță cu trăsăturile noului ciclu Kondratieff. Reformele promovate ar trebui să elimine
inerția economiei europene, implicînd anumite costuri economice și sociale de adaptare

40