Romania in perioada stalinista

Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia mareșalul Ion

Antonescu este arestat, întoarcerea armelor împotriva Germaniei și încheierea
armistițiului cu Națiunile Unite vor face să mijească zorii democrației, fapt care
însă va fi repede umbrit de ocuparea teritoriului românesc de către trupele
sovietice și de procesul „sovietizării” ce avea să ia amploare.

Partidul Comunist, care în 1944 nu însuma mai mult de 1000 de membri, va

ascensiona prin toate mijloacele posibile, culminând cu fraudarea alegerilor în
1946. Strategia comuniștilor a vizat pătrunderea treptată a reprezentanților
Partidului Comunist în guvernele ce aveau să se formeze după înlăturarea lui
Antonescu. Guvernul format și condus de generalul Constantin Sănătescu la 23
august 1944 avea în componența sa un singur membru comunist în persoana lui
Lucrețiu Pătrășcanu; al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu va
înmâna mai multe portofolii comuniștilor prin intermediul Frontului Național
Democrat (o alianță a partidelor de stânga aflată sub dominanța comuniștilor), iar
vicepreședintele consiliului de miniștri era nimeni altul decât Petru Groza; în al
treilea guvern și ultimul creat în scopul opririi sovietizării, comuniștii vor acapara
ministerele cele mai importante, precum ministerul justiției, ministerul muncii,
ministerul educației ș.a. La 6 martie 1945, consecință a agitațiilor și grevelor din
țară (în spatele cărora se aflau comuniștii) și a presiunilor ministrului adjunct de
externe sovietic, Andrei Vîșinski, lumea politică românească va asista la
instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza. Din guvernul lui Petru
Groza nu făcea parte nici un membru al PNL sau PNȚ, ceea ce le-a permis
comuniștilor să-și îndeplinească fără obstacole planurile.

Regele Mihai va protesta față de abuzurile comise de guvernul Groza prin

„greva regală” din august-decembrie 1945, perioadă în care regele va refuza să
mai semneze actele emise de guvernul comunist. Statele Unite și Marea Britanie
nu recunoșteau guvernul lui Petru Groza, însă întrucât Moscova susținea cu toate
forțele acest guvern, greva regelui va avea ca rezultat doar includerea în guvern a
doi miniștri din partea opoziției, unul din partea PNL (Mihai Romniceanu) și
celălalt din partea PNȚ (Emil Hațieganu). Fraudarea alegerilor din 19 noiembrie
1946 a demonstrat o dată în plus că nu mai putem vorbi de democrație în
România, ci că, dimpotrivă, aceasta se adâncea tot mai tare în negura
comunismului. Deși PNL și PNȚ au fost adevăratele câștigătoare ale alegerilor,
Blocul Partidelor Democratice condus de PCR a întors prin falsificare rezultatul în
favoarea comuniștilor.

Monarhia și partidele politice erau cele două obstacole în calea sovietizării

României și spre înlăturarea acestora și-au canalizat comuniștii toate eforturile în
perioada ce a urmat. A început astfel înlăturarea adversarilor politici pe toate căile
și prin toate modurile avute la îndemână: interzicerea presei liberale și țărăniste
pe de o parte și denigrarea lor prin campaniile din presa comunistă - „Scânteia”,
„România liberă”, pe de altă parte; apoi membrii opoziției au început să fie
arestați. Nu trebuie uitată organizarea în iulie 1947 a „diversiunii de la Tămădău”,
cunoscută și ca „fuga peste graniță”, în fapt o conspiraţie a ministerului de
Interne, sub controlul Partidului Comunist, care a reprezentat pretextul dizolvării
și interzicerii PNŢ inițial și ulterior al întregii opoziţii. Au fost arestați mai mulți
lideri ai țărăniștilor, între care Iuliu Maniu, condamnat la detenție pe viață, murind
în închisoarea comunistă de la Sighet în 3 februarie 1953; de asemenea, Ion
Mihalache a fost întemnițat pe viață și a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat
în 1963. Tot în 1947, în noiembrie, avea să fie dizolvat și PNL, liderii săi fiind de
asemenea închiși sau forțați să ia drumul exilului. Președintele PNL Constantin I.C.
Brătianu a fost închis la Sighet, găsindu-și și el sfârșitul în închisoarea comunistă.

Odată rezolvată problema partidelor politice, a mai rămas cea a monarhiei:

la 30 decembrie 1947 regele Mihai I a fost silit să abdice, monarhia a fost abolită și
imediat proclamată - prin legea nr. 363 – Republica Populară Română.

Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1945-1965).

Colectivizarea. Industrializarea.

În februarie 1948 este creat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român

(PMR), al cărui conducător – secretar general al partidului - a fost Gheorghe
Gheorghiu Dej, cel care va prelua cârma țării între 1948-1965 și care va instaura
regimul comunist de factură stalinistă în România. În perioada sa România va fi
condusă pe baza constituțiilor de certă inspirație stalinistă din 1948 și 1952.
Potrivit acestora, PMR deținea întreaga putere politică și statul controla toate
sectoarele societății.

Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite și în general mai mult

figurau scrise decât erau respectate, iar începând cu 1948 se trece la procesul
naționalizării băncilor și al fabricilor, la aplicarea cenzurii, supravegherea cultelor,
interzicerea bisericii greco-catolice (1948), distrugerea elitelor intelectuale și
organizarea învățământului după modelul sovietic; între 1949-1962 se petrece
colectivizarea în agricultură: confiscarea proprietăților agricole private și crearea
unor ferme sub administrația statului numite G.A.C. (gospodării agricole colective
– create după modelul colhozurilor sovietice) şi G.A.S. (gospodării agricole de stat
– create după modelul sovhozurilor sovietice) – mai târziu denumite C.A.P.-uri
(cooperative agricole de producţie) şi I.A.S.-uri (întreprinderi agricole de stat).
Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape principale: 1949-1953 şi 1953-
1962, colectivizarea afectând populația rurală a României și fiind una dintre cele
mai violente reforme din timpul comunismului; pentru realizarea scopurilor lor, în
special după 1953, comuniștii recurgând la organele de represiune și apelând la
tactici dure. În aprilie 1962 era anunțată oficial finalizarea procesului de
colectivizare, aproximativ 95% din suprafața agricolă a țării fiind încorporată în
structurile de tip colectivist.

Un alt domeniu important în care s-a procedat după modelul sovietic a fost
industria, urmărindu-se transformarea României într-un stat industrial-agrar.
Modelul marxist de modernizare avea în vedere un proces de industrializare
forţată, punând accent pe industria grea, industria chimică, petrol şi gaze etc.
Acest proces a dus la înlocuirea proprietății private cu cea de stat prin procesul de
naționalizare în industrie, astfel încât naționalizarea mijloacelor de producție și
colectivizarea din agricultură au pus la dispoziția statului o serie de resurse ce
puteau fi exploatate în atingerea scopurilor comuniștilor. România a încheiat un
acord cu U.R.S.S. (mai 1945) prin care au fost înființate sovromurile - companii
mixte româno-sovietice care între anii 1945-1946 au funcționat exclusiv în profitul
economic al U.R.S.S. În 1964 Rusia a încercat să impună un proiect de organizare
economică a țărilor comuniste est-europene, cunoscut sub numele de „Planul
Valev”, după economistul care l-a întocmit, Emil Borisovici Valev. Întrucât acest
plan prevedea pentru România un statut de țară preponderent agrară și furnizor
de produse agrare pentru țările CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
înființat în 1949 de U.R.S.S. ca o organizație economică a statelor comuniste, ca
alternativă la Comunitatea Economica Europeană), a fost contestat și respins de
România.

Statul și-a extins investițiile în industria grea, în petrochimie sau

infrastructură. Procesul industrializării a determinat totodată migrarea populației
din lumea rurală spre cea urbană, ceea ce a dus în perioada 1950-1960 la
construirea unui număr mare de locuințe. Nevoia crescândă de fonduri pentru
realizarea tuturor construcțiilor și investițiilor a dus la contractarea de către statul
român a unor împrumuturi financiare în timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989);
rambursarea acestor datorii s-a făcut pe seama populației, care a fost supusă așa-
numitului proces de „raționalizare” a consumului. Deși agricultura era prosperă,
cantități imense de produse erau trimise la export, în timp ce populația ajungea să
consume marfa refuzată la export, în rații din ce în ce mai mici; în plus, apa caldă
menajeră și căldura din locuințe au ajuns și ele să fie restricționate.
Industrializarea a ajuns să fie supradimensionată, datoria externă achitată la
începutul lui 1989 și, cu toate acestea, țara se afla într-o criză generalizată și într-o
dramatică izolare diplomatică.

Lupta pentru putere în interiorul grupării comuniste

În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri, cel „național” al lui Gh.
Gheorghiu Dej și cel „moscovit” al Anei Pauker. Venit la putere, una din
preocupările principale a lui Gheorghiu Dej a fost deținerea controlului absolut și
lichidarea foștilor lideri ai comuniștilor, care puteau deveni oricând un adversar
politic. Astfel, în 1946 a fost anihilat Ștefan Foriș (fostul lider comunist din
perioada 1940-1944), urmat de Lucrețiu Pătrășcanu, arestat în 1948 și ucis în
1954. În 1952 reușește să înlăture gruparea moscovită condusă de Ana Pauker,
aceasta fiind exclusă din PMR și ținută în arest la domiciliu. În 1957, sunt
îndepărtați din conducerea partidului Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi,
doi dintre apropiații lui Dej.

În plan extern perioada guvernării staliniste a lui Gheoghiu Dej a fost fidelă
Moscovei. Din 1949 România devine membră a CAER și din 1955 a Tratatului de la
Varșovia, participând la intervenția din 1956 de la Budapesta.

Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

După moartea lui Gheorghiu Dej în 1965, PMR revine la denumirea anterioară de
PCR și este ales secretar general al partidului Nicolae Ceaușescu. Dacă guvernarea
lui Gheorghiu Dej a primit apelativul de „stalinistă”, cea a lui Ceaușescu va rămâne
cunoscută în istorie ca perioada „național-comunismului”, perioadă în care se
încearcă desprinderea de Moscova și realizarea „socialismului prin forțe proprii”,
reluarea relațiilor cu țările occidentale întrucât noul lider dorea ca România să
obțină o poziție cât mai vizibilă pe plan internațional etc. Se reiau astfel legăturile
politice, economice, culturale cu statele occidentale, Ceaușescu efectuând
numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea, președinți
precum Charles de Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford (S.U.A.) au
vizitat România.

Perioada 1945-1990 a rămas cunoscută în istorie ca perioada „Războiului

rece”, în fapt o confruntare între lumea democratică susținută de Statele Unite și
lumea comunistă ce gravita în jurul U.R.S.S. Datorită îmbunătățirilor relațiilor cu
Statele Unite în timpul lui Nicolae Ceaușescu, România a fost implicată ca
mediator în timpul războiului din Vietnam (1964-1975) în negocierile cu regimul
comunist din Vietnamul de Nord (până în 1968 când Vietnamul de Sud este cucerit
de cel de Nord). În 1965 este adoptată o nouă constituţie comunistă, prin care
România devenea Republică Socialistă. Sunt eliberaţi deţinuţii politici, iar în
învăţământ este permis studiul şi altor limbi străine în afară de limba rusă, precum
limbile franceză, engleză, germană.

În 1968 Ceaușescu, cu ocazia unei ședințe plenare a PCR, va condamna

crimele și abuzurile săvârșite de Gheorghiu Dej pentru lichidarea adversarilor săi
politici; de asemenea, va condamna intervenția Tratatului de la Varșovia în
Cehoslovacia. În timpul său România a încercat să se implice în rezolvarea
conflictelor dintre statele arabe, a devenit membra a G.A.T.T. (Acordul General
pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a F.M.I. (Fondului Monetar Internațional) în
1972.

În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al României și

devine președintele Republicii Socialiste România. De la această dată regimul
național-comunist dobândește din nou valențe totalitariste, numit chiar de unii
istorici o adevărată afacere de familie a lui Ceaușescu. Asistăm la exacerbarea
„cultului personalității” lui Ceaușescu și totodată la un „socialism dinastic”,
membrii familiei Ceaușescu fiind promovați în funcții importante. Procesul
industrializării forțate continuă, se inițiază construcția Canalului Dunăre-Marea
Neagră, Transfăgărășanul, Casa Poporului – care au necesitat fonduri importante
și care au dus la secătuirea resurselor țării și la creșterea datoriilor externe. Din
1980 începe achitarea acestor datorii externe prin restrângerea drastică a
consumului populației – alimentele au fost „raționalizate”, pe „cartele” - ceea ce
se reflectă în scăderea nivelului de trai al populației.

Asistăm la încălcarea drepturilor omului: guvernul ceaușist, de teama

revoltelor, a încălcat dreptul la intimitate interceptând convorbirile telefonice și
corespondența populației. Cei considerați suspecți erau supravegheați
îndeaproape și arestați la domiciliu. Toate aceste traume sociale, economice,
politice și de orice natură vor duce la izbucnirea Revoluției din 16-17 decembrie
1989 la Timișoara, de unde s-a extins apoi în toată țara și care în 21-22 decembrie
va înlătura regimul comunist, va deschide porțile democrației și va reintegra
România în rândul țărilor europene. Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați și
apoi executați în 25 decembrie 1989 la Târgoviște. Conducerea țării a fost preluată
de Consiliul Frontului Salvării Naționale care a luat naștere în 22 decembrie 1989 și
de către guvernul înființat în 26 decembrie. Primele alegeri libere au avut loc anul
următor, pe 20 mai.