Copiii voştri vă au doar pe voi!

Doar educaţia poate schimba lumea

Introducere

Părinţii pot să o facă

Frică. Acesta este sentimentul care îi domină astăzi pe mulţi părinţi. Cronci şi cercetări ale
unor instituţii ilustre şi celebrii profesori îi bombardează cu veşti proaste. Toţi denunţă. Toţi
incită. Toţi acuză. Afirmă cu tărie: sistemul familial e grav bolnav.

Foarte puţini sugerează vreun remediu, fie şi unul minim.

Este mai uşor să arăţi cu degetul spre ceea ce nu funcţionează. Bineînţeles cu statistici
ireproşabile.

Propunerea unor soluţii pozitive înseamnă să te compromiţi, iar aceasta nu prea place astăzi.

Această carte merge încetişor împotriva curentului şi sugerează linii de intervenţie educativă,
simple şi practicabile de toţi. Cu toată simpatia şi solidaritatea pentru părinţi.

O bază solidă

Câteva puncte de referinţă ale dragostei familiale

Există câţiva piloni care susţin construcţia familiei. Deseori au nevoie de o revizie şi ceva
reparaţii. Este foarte util atunci să te opreşti şi să reflectezi asupra principalelor puncte de
referinţă ale iubirii familiale. Sunt acele mici lucruri care transformă acel „a sta împreună” în
plăcerea cea mai profundă a vieţii.

Primul pilon constă în faptul că fiecare membru al familiei trebuie să se iubească pe

sine. Pare un nonsens, dar este un element crucial al vieţii fiecăruia. Chiar Iisus a arătat
iubirea de sine ca măsură a iubirii aproapelui. În esenţă, a te iubi înseamnă să crezi în propria
valoare, să te apreciazi pozitiv şi să simţi că ai o mare valoare. O lege de bază în dinamica
iubirii afirmă că ceilalţi ne văd şi ne tratează exact cum ne vedem şi ne tratăm noi înşine.
Cine se gândeşte că este un preş, va descoperi cu tristeţe că ceilalţi îl folosesc „să se şteargă
pe picioare”. Să te iubeşti este calea cea mai bună pentru a înţelege cum să iubeşti. Cine este
respectuos cu el însuşi, provoacă un comportament plin de respect şi stimă în ceilalţi.

Totul a început cu un „Da, îl vreau!”. Viaţa în doi este o alegere: nu este un cântec de
dragoste, ceva instinctiv, o poezie. Înseamnă că două persoane au decis, în mod liber şi
matur, să se unească fizic, emotiv, mental şi sentimental pentru a crea o nouă realitate „noi”
din două realtăţi separate „eu”. Au format o echipă care are ca obiectiv traversarea vieţii
împreună, ca o forţă unică. O hotărâre atât de importană trebuie reînnoită în fiecare zi, mai
ales în momentele dificile. „Eu te vreu pe tine, nu prestaţiile tale, serviciile tale, resursele tale
economice etc.”.

Iubirea este făcută din paşi mărunţi: o familie fericită este rezultatul unei evoluţii. Cere
multă răbdare, timp îndelungat, definirea responsabilităţilor şi a rolurilor chiar şi pentru cele
mai banale detalii ale vieţii. Cine administrează finanţele, cine duce câinele, cine găteşte, cine
repară lucrurile când se strică, cine conduce în timpul călătoriilor lungi, cine îi urmăreşte pe
copii la lecţii, cine face cumpărăturile? Nu este foarte romantic, dar crearea iubirii familiale
este un proces de armonizare a persoanelor care au dreptul să aibă idei, dorinţe, nevoi şi
caractere chiar foarte diferite. Fiecare trebuie „să facă loc” celorlalţi în propria viaţă.

În orice caz, viaţa familială este întotdeauna o magnifică ocazie de creştere, o „şcoală a
vieţii” în care înveţi să te cunoşti şi să devii mai bun. Viaţa de familie amplifică orizonturile
şi perspectivele, măreşte resursele individuale, ajută la depăşirea probemelor şi dificultăţilor,
ne face mai puternici, mai buni, mai înţelepţi, „mai adevăraţi”. Este un program intensiv, 24
din 24, de calificare interpersonală, unde se învaţă trăindu-le câteva din disciplinele cele mai
importante ale vieţii.

Cinci lecţii mai importante

Prima este împărtăşirea. Fără a împărţi cu ceilalţi, viaţa de familie este doar o grupare de
individualităţi egoiste. A împărţi este esenţa muncii în echipă, pentru a menţine dinamicul
„noi”: se extinde la trup, emoţii, gânduri, timp, spaţiu şi obiecte personale. A doua lecţie este
răbdarea. Fiecare persoană se mişcă, creşte şi evoluează într-un ritm propriu în oricr domeniu,
fizic, emoţional, intelectual sau spiritual. Toate forţările provoacă nenorociri. A treia este
recunoaşterea. Înseamnă să înveţi să apreciezi membrii familiei pentru tot ceea ce sunt şi
pentru tot ceea ce fac. A patra este acceptarea celorlalţi exact cum sunt. Este important să le
acorzi celorlaţi aceeaşi înţelegere necondiţionată pe care o pretindem pentru noi înşine,
învăţând să convieţuim cu trăsăturile care ne irită, cel puţin. A cincea, foarte importantă, este
iertarea. Nu este niciodată uşor, dar este unica posibilitate dacă se doreşte ca iubirea familială
să dureze în timp.

În toate acestea, comunicarea este esenţială. Dialogul este limfa vitală, energia vieţii de
familie. Este schimb de viaţă, este podul între realităţile profunde care altfel riscă să se
scufunde în singurătate. Nimic nu provoacă o durere mai intensă decât a fi fizic aproape, dar
emoţional departe.

Un dialog sincer, privindu-te în ochi, cu calm şi intensitate, este instrumentul necesar pentru a
descoperi nevoile şi dorinţele reciproce şi mai ales, pentru a ajunge la nişte soluţii
satisfăcătoare pentru toţi. Deoarece nu vor lipsi momentele dificile şi divergenţele şi va fi
vital să învăţăm folosirea artei negocierii, graţie căreia niciunul nu trebuie să piardă, niciunul
nu trebuie să câştige.
Doar aşa se pot înfrunta eficace schimbările neaşteptate şi probele care, din păcate, nu lipsesc
niciodată. Când soţii se ţin strânşi de-a lungul serpentinelor vieţii, relaţia familială devine mai
profundă.

Secretul fericirii familiale constă în a-ţi aminti că iubirea trebuie hrănită şi alimentată ca orice
realitate vie. Fiecare membru al familiei trebuie să dăruiască timp, atenţie, efort , grijă
relaţiei. Dacă în schimb se dă drept sigur că va continua aşa cum este, este posibil să se usuce
şi să moară.

Nu ajunge să-i dăruieşti hrană o dată pe an, cu ocazia unor aniversări sau zile de naştere.
Trebuie să o faci mereu, zilnic, ca un plăcut obicei care nu implică efort. Este necesar să
încerci şi să demonstrezi plăcerea de a trăi împreună, de vă re-crea şi distra împreună.

Pentru ca totul să poată funcţiona trebuie, în fine, o puternică spiritualitate. În fond, familia
este mai ales o realitate spirituală.

Cei patru cavaleri ai apocalipsei familiale

Cum se ajunge la „moartea” familiei? Uneori, conştientizarea sfârşitului unei relaţii normale
de familie pare să se năpustească asupra membrilor ca o dureroasă surpriză. În realitate,
există „semnale ale pericolului”. Există mai ales o spirală negativă de interacţiuni, emoţii şi
comportamente care conduc la dezintegrarea iubirii din familie. Această prăbuşire parcurge,
de obicei, patru faze previzibile, pe care un cercetător, John Gottman, le-a definit ca fiind „cei
patru cavleri ai Apocalipsei”: critica, dispreţul, reacţia defensivă şi zidul tăcerii. Aceşti patru
factori creează mari pagube şi în relaţia dintre părinţi şi copii.

Primul cavaler: critica

Între a te lamenta şi a critica este o diferenţă crucială. Plângerile vizează un comportament, în

timp ce critica atacă persoana.

În timp ce o lamentaţie sau chiar un reproş, afirmă pur şi simplu un fapt, critica este adeseori
expresia unei judecăţi şi implicit, sugerează că persoana criticată ar trebui să fie diferită de
ceea ce este. Aceasta implică ca fiul să aibă un defect iremediabil. Critica se exprimă deseori
în termeni globali: „Tu nu mă ajuţi niciodată la treburile casei”, „tu dai întotdeauna prea
multe telefoane”.

Critica este de cele mai multe ori expresia unei frustrări ascunse în tăcere sau de mânie
reprimate. Rezultatul poate fi devastator. Critica leagă una după alta o serie de reproşuri care
nu sunt legate între ele: „Întârzii mereu când mergi la şcoală, laşi întotdeauna totul în
dezordine. Nu îmi spui niciodată unde mergi. Te îmbraci de vai şi-amar. Sunt luni că nu ai
trecut pe la bunica. La şcoală eşti un dezastru şi continui să nu studiezi. Iar prietenii tăi mi se
par nebuni”.
Cel mai bun mod de a evita acest tip de critică atât de dăunătoare constă în înfruntarea
conflictelor şi a problemelor imediat ce apar.

Nu trebuie să aştepti să fii atât de supărat sau ofensat încât să nu mai poţi. Este necesar să îţi
exprimi mânia sau ceea ce te deranjează într-un mod anume şi să le îndrepţi spre acţiunile
fiului mai mult decât spre personalitatea sau caracterul acestuia.

Este important să te concentrezi asupra contextului prezent şi să te abţii de la afirmaţii

generale. Când sunt exprimate nemulţumirile, trebuie să se evite cuvinte precum: „tu ar fi
trebuit...”, „eşti întotdeauna...”, „nu eşti niciodată...”.

Al doilea cavaler: dispreţul

Dispreţul este o critică dusă la extremă. Un părinte care îşi dispreţuieşte copilul intenţionează
să îl insulte sau să îl rănească psihologic. Dispreţul se naşte deseori din desgustul sau
nplăcerea provocată de copil, din dezaprobarea comportamentului său sau de dorinţa de a se
răzbuna. Când resimţi dispreţ, ţi se umple mintea de gâmduri meschine: fiul meu este
neştiutor, incapabil, idiot. Cu timpul, complimentele, gândurile afectuoase şi gesturile
gingaşe sunt arse de o puternică deziluzie. Bunătatea şi sentimentele pozitive sunt înlocuite
de emoţii negative şi de dispute aprinse.

Un părinte poate reacţiona la manifestarea furiei copiilor într-un mod neglijent şi denigrator,
apelând de exemplu la cuvintele pe care celălalt le-a rost în timp ce era pradă mâniei.
Limbajul corporalpoate evidenţia lipsa respectului sau a ăncrederii în celălalt. Îşi zgâieşte
exagerat ochii, zâmbeşte batjocoritor.

Deoarece dispreţul poate eroda admiraţia şi sentimentele de afecţiune, antidotul constă în

redescoperirea iubirii stinse, în reamintirea momentelor mai frumoase, în răsfoirea împreună
a vechilor fotografii. În petrecerea unui timp împreună. Este absolut vital schimbarea direcţiei
cât mai ai timp. Pierderea respectului este un coroziv implacabil al sentimentelor.

Al treilea cavaler: Reacţia defensivă

Când în familie sunt atacanţi, ceilalţi sunt în mod natural împinşi să îşi asume un
comportament defensiv. Reacţia defensivă creează mari probleme, deoarece în special cine se
simte atacat nu mai ascultă, încearcă doar să își formeze un scut de protecție, trăiește ascuns.
Mai mult, adesea reacționează negând orice resposabilitate (nu e vina mea, colegii mei m-au
târât după ei). Sau inventează scuze sau minte cu nerușinare (Aș fi venit bucuros să te ajut,
dar am avut mult de învățat pentru examen).

Cheia abandonării comportamentului defensiv este să asculți cuvintele celorlați nu ca și cum

ar fi semnalele de atac, ci ca o informație prețioasă prezentată în termeni puțin cam tari.

Al patrulea cavaler: zidul de tăcere

Dacă părinții și copiii nu pot să ajungă la un armistițiu, dacă continuă să lase critica, disprețul
și reacția defensivă să domine relația lor, este probabil ca să întâlnească cel de al patrulea
cavaler: un zid de tăcere. Aceasta se întâmplă când unul dintre părinți sau copii se închid în
tăcere deoarece conversația a devenit insuportabilă și prea aprinsă. În esență, unul din cei doi
adversari devine ca un zid și nu dă niciun semn că aude sau înțelege ceea ce îi spune celălalt.

Dacă nu ești dispus să dialoghezi, problemele se alterează iar izolarea înrăutățește starea
lucrurilor. Cine dorește să dărâme zidul trebuie să depună un efort conștient în a asculta și a
răspunde în timpul discuțiilor. Chiar doar dând din cap sau murmurând: „da... exact... sigur”,
în timpul unei conversații îl face să înțeleagă pe cel care vorbește că este ascultat. Aceste
confirmări pot ajuta la îmbunătățirea relației. De la acest punct de plecare se poate ajunge la
niveluri mai înalte ale unei ascultări eficiente, până la regăsirea unei posibilități de întâlnire,
de apropiere.

Factorul T

Suntem obișnuiți să începem totul „În numele Tatălui”. Și în cultura și în educația

contemporană există unfoarte important factor „T, ca tată”. După o epocă definită a
„ societății fără tată”, astăzi toate studiile de sociologie, psicologie, antropologie
demonstrează greutatea rolului patern în echilibrul psihosocial al copiilor.

Ființele umane manifestă o evidentă nevoie a unei prezențe afective și educative numită
„tată”. Iar aceasta independent de cine o exercită. Sunt atâtea mame care admit cu tristețe:
„Trebuie să joc și rolul de tată...”. Știu foarte bine ce anume înseamnă și îi resimt întreaga
greutate.

A iubi este un verb. Paternitatea îl conjugă într-un mod propriu. Prima trăsătură a paternității
constă în exprimarea puterii iubirii. Într-un mod foarte concret.

Prezența

Tatăl este acel al treilea element incomod foarte important care are valoarea unui pașaport
spre realitate. Prezența sa este simțită de copii ca o adevărată necesitate. Un tată absent sau
emoțional distant este văzut ca o trădare. Nu e o chestiune de timp: este o chestiune de
comunicare efectivă. Calitatea relației unui fiu cu tatăl său pare să fie elementul cel mai
important pentru a determina modul în care acea persoană va reacționa în lume. Mama este
„cuib” cald. Tatăl împinge spre exterior, spre necunoscut, spre viitor.

Protecția

„Mângâierile tatălui meu sunt aspre deoarece mâinile lui sunt pline de bătături deoarece este
muncitor. Dar pentru mine sunt ușoare ca mătasea, deoarece mă iubește”, afirma un copil de
8 ani. Prezența unui tată nu este fără efect. Un tată iubește ca o mamă. Are adevărata gingășie
a celui care spune: „orice s-ar întâmpla, eu sunt aici pentru tine!”. Și e prezența celui care
afirmă: „ Nu-ți fie frică, eu sunt aici!”. De aici se naște acel comportament vital între tată și
copii care este încrederea și chiar incredibilul stimulent care are asupra copiilor încurajarea
paternă. Ce nu am face fiecare dintre noi pentru un frumos „bravo” spus de tata?

Modelul

Tata este în mod natural un model de „masculinitate” pentru fii și pentru fiice. Într-un anumit
sens este chemat să fie oglindă: copiii îl simt întotdeuna pe tata ca pe un exemplu puternic și
decisiv. În trecut, pentru a transmite „valorile” era suficientă impunerea acestora. Astăzi
trebuie să fie demonstrate, trăite. Pentru copii, tatăl este depozitarul înțelepciunii practice a
vieții, cel care cunoaște ținta și drumul pentru atingerea ei. Cel dintâi mare indicator real al
vieții, primul ghid în principiu.

Procreatorul

Și tatăl „procreează”. Paternitatea este o formă de artă: materia este umanitatea care se naște
și personalitatea copiilor, bogată în stimuli, uluiri, semnale, înmuguriri, talente. Este o
problemă de a forma o structură care permite o adevărată autonomie a persoanei. Un sistem
de valori care funcționează ca o busolă. Un centru, o conștiință. Și cu unicul instrument
adecvat: capacitatea de a gândi.

Autoritatea

Epoca taților- stăpâni și a taților-caporali este fără îndoială încheiată, dar pentru ca o familie
să funcționeze din punct de vedere educativ este indispensabil ca fiecare dintre membrii ei să
accepte să se comporte ca persoane adulte.

Sunt multe cărți care au titluri precum: „Spune nu copiilor” sau chiar „Dacă mă iubești
spune-mi nu”... Nu este așa de simplu. Este foarte important să decizi care sunt „ marile da-
uri” pe care părinții trebuie îm mod obligatoriu să le comunice copiilor.

Uneori tatăl trebuie „să împrumute” unui copil forța proprie, să-i fie centru suplinitor. Să îl
susțină cum zidul susține edera.

Tatăl care vrea să apară doar ca „cel mai bun prieten al copiilor săi”, puțin ca un ridat tovarăș
de joacă, nu ajută prea mult. Este vorba de un comportament psihologic ușor de înțeles, dar,
în schimb, formarea conștiinței morale și sociale a copiilor nu este bine consolidată.

În esență, autoritatea nu constă în a porunci: etimologic, cuvântul derivă de la un verb latin

care care are semnificația parțială : „a ajuta să crească”. Tocmai de aceea, autoritatea în
familie trebuie să îi ajute pe membrii ei cei mai tineri să crească , configurând în maniera cea
mai afectuoasă cu putință ceea ce în jargon psianalitic se numește „principiul realității” lor.

Dacă părinții nu îi ajută pe copii cu propria autoritate iubitoare să crească și să se pregătească

pentru a fi adulți, vor fi instituțiile publice cele care vor trebui să-le impună principiul
realității, și nu cu afecțiune, ci cu forța. În acest fel se obțin doar vechii copii neascultători, nu
cetățeni adulți liberi.

Există anumite aspecte neplăcute în toate acestea. Întâlnirea cu realitatea uneori este o sursă
de teamă. Obiectivul educației este să înveți să respecți, pentru interesul vital mulțumitor,
ceea ce începem să respectăm pentru diferite forme de frică. Cea mai mare parte a formelor
de învățare implică în plus efort. Să crești oferă ample posibilități, largi orizonturi. Un tată
este important mai ales pentru că te ajută „să urci”.

Poate nimeni nu are înnascută zesterea de a fi un tată bun. Pentru a deveni astfel este nevoie
de răbdare, atenție iubire. Dar puține lucruri sunt emoțional recompensatorii ca bucuria pe
care un om o încearcă în ghidarea copiilor de la naștere, traversând diversele etape ale
dezvoltării, până în ziua când aceștia își câștigă independența.

Fără să mai ținem socoteala că paternitatea poartă în sine un premiu „din altă lume”. Acela
exprimat în una din frazele cele mai semnificative și mai teribile ale Evangheliei: „Ori de câte
ori veți face aceste lucruri unuia dintre frații mei mai mici, Mie Mi le-ați făcut” (Mt 25,40).

Un decalog pentru tata

1. Prima datorie a unui tată către fiii lui este să o iubească pe mama acestora. Familia
este un sistem care se bazează pe iubire. Nu aceea presupusă, ci aceea reală, efectivă,
fără iubire este imposibil să suporți îndelung solicitările vieții familiale. Nu poți să fii
părinte „din datorie”. Iar educația este întotdeauna „un joc de echipă”. În cuplu, cu
copiii care cresc, un acord profund, o legătură intimă dau plăcere și promovează
creșterea, deoarece reprezintă o bază sigură. Un tată o poate proteja pe mamă făcând
schimb cu ea, dându-i timp să se odihnească, să-și revină și să regăsească puțin spațiu
pentru ea.
2. Un tată trebuie mai ales să fie. O prezență care înseamnă „voi cel dintâi interes al
vieții mele”. Afirmă statisticile că, în medie, un tată petrece mai puțin de cinci minute
pe zi într-un mod autentic educativ cu proprii copii. Există studii care au constatat o
legătură între absența tatălui și rezultatele școlare slabe, coeficientul de inteligență
redus, delincvență și agresivitate. Nu este o problemă de timp, ci decomunicare
efectivă. A fi, pentru un tată, înseamnă să vorbească cu copiii, să discute despre
muncă și despre probleme, de a participa cât mai mult posobil la viața acestora.
Înseamnă și să învețe să observe toate acele mici sau mari semnale pe care copiii le
transmit în continuu.
3. Un tată este un model, fie că vrea, fie că nu vrea. Astăzi, figura tatălui are o enormă
importanță ca sprijin și ghid pentru copil. În primul rândca exemplu de
comportamente, ca stimul în alegerea unor conduite ferme în acord cu principiile de
corectitudine și civilizație.Chiar dacă nu o arată, chiar dacă uneori le neagă, copiii
sunt foarte atenți la ceea ce tatăl face și cum o face, la motivele pentru care le face.
 Demonstrația a ceea ce se numește „conștiință”, are o însemnată greutate când vine
prezentată de figura paternă.
4. Un tată dă siguranță. Tata este paznicul. Toți din familie se așteaptă la protecție din
partea tatălui. Un tată protejează chiar impunând reguli și limite de spațiu și de timp,
spunând uneori „nu”, care este modul cel mai bun de a comunica: „eu am grijă de
tine”.
5. Un tată încurjează și dă forță. Tata își demonstrează iubirea cu stima, respectul,
ascultarea, acceptarea. Are adevărată gingășie a celui care spune: „orice ți s-ar
întâmpla, eu sunt aici pentru tine!”. De aici se naște acel comportament vital care este
încrederea în ei înșiși. Un tată este întotdeauna gata să-și ajute copii să își compenseze
punctele slabe.
6. Un tată amintește și povestește. Paternitatea există pentru a fi insula primitoare pentru
„naufragiații zilei”. Este făcută din câteva momente particulare, cina de exemplu, un
punct de întâlnire a familiei, unde se poate conversa într-un climat liniștit. Un tată bun
știe să creeze magia amintirilor, prin intermediul unor mici ritualuri de afecțiune. În
trecut, tatăl era purtătorul „valorilor”, iar pentru a transmite valorile copiilor era
suficient să le impună. Astăzi este nevoie să le demonstreze, iar viața modernă îl
împiedică să facă acest lucru.cum poți să demonstrezi ceva copiilor, când nu ai timp
măcar să vorbești cu ei, de a sta împreună liniștiți, să schimbi idei, proiecte, opinii, să
îți dezvălui speranțele, bucuriile și decepțiile?
7. Un tată te învață să rezolvi problemele. Un tată este cel mai bun apașaport pentru
lumea „din afară”. Punctul în care tatăl influențeză puternic este capacitatea de a
domina realitatea, atitudinea de a înfrunta și de a controla lumea în care trăiește. Și
acesta este un element care contribuie nu puțin la structurarea personalității copilului.
Tatăl este persoana care oferă copiilor harta vieții.
8. Un tată iartă. Iertarea tatălui este calitatea cea mai mai mare, mai așteptată, mai
simțită de un copil. Un tânăr închis într-o închisoare pentru minori se confesa: „ tatăl
meu a fost cu mine întotdeauna rece atât în ceea ce privește dragostea cât și
înțelegerea. Când eram mic, mă iubea mult: a fost o zi în care am greșit; de atunci nu
a mai avut curajul să se apropie de mine și să mă sărute așa cum făcea înainte. Iubirea
ce o simțea pentru mine a dispărut... aveam vreo 13 ani. Mi-a luat afecțiunea lui
tocmai când aveam mai mare nevoie de ea. Nu aveam pe nimeni cui să îi mărturisesc
durerile mele. Vina e și a lui că am sfârșit atât de rău. Dacă ar fi fost la locul lui, m-aș
fi comportat altfel. Nu mi-aș fi abandonat copilul în momentul cel mai delicat al vieții
lui. L-aș fi încurajat să se întoară pe calea cea dreaptăcu înțelegerea unui adevărat
părinte. Mie mi-au lipsit toate acestea”.
9. Un tată este întotdeauna tatăl. Chiar dacă trăiește departe. Fiecare copil are dreptul să
aibă tatăl „său”. A fi ignorați, uitați sau abandonați de propriul tată este o rană care nu
se vindecă niciodată.
10. Un tată este imaginea lui Dumnezeu. A fi tată este o mare vocație, nu doar o alegere
personală. Toate cercetările psihologice afirmă că pruncii își formează imaginea lui
Dumnezeu după modelul tatălui lor. Rugăciunea pe care Iisus ne-a învățat este Tatăl
 noastru. O mamă care se roagă cu copiii ei este un lucru frumos, dar aproape normal.
Un tată care se roagă cu proprii copii va lăsa îi ei o urmă de neșters.

Copiii au nevoie de încurajare

Încurajare este un cuvânt foarte frumos: înseamnă „a dărui suflet”. Să-i încurajezi pe copii
înseamnă cât un transplant de inimă. Este o artă măreață și delicată. Vorbim de o calitate rară
care trece de la inimă la inimă.

Sarcina precisă a părinților și a educatorilor este să îi ajute și să îi susțină pe copii în timp ce

își dezvoltă capacitățile și siguranța necesară pentru a merge pe propriile picioare.

Este important înainte de toate să vezi si să cântărești realitatea. Când copiii visează, o fac în
stil mare. În visele lor totul este posibil. Nu este ușor să îi ghidezi cu delicatețe să cântărească
în mod realist trăsăturile lor personale și dorințele lor. Poate fi o treabă foarte delicată să știi
când să intervii și când nu, când să lauzi și când să oferi critici constructive. Copiii au nevoie
de sprijin, dar și de o apreciere sinceră a progreselor înregistrate și a rezultatelor obținute,
împreună cu siguranța că tot ceea ce părinții spun și cer fiilor este pentru îmbunătățirea
capacităților pe care le au.

Pentru a face acest lucru, părinții trebuie să acorde multă atenție necesităților, talentelor și
dorințelor specifice fiecărui copil. Nu se încurajează „la plural”: este vital să recunoști
diferențele individuale, să înțelegi cum unul înfruntă disconfortul sau încurcăturile, cum altul
reușeste să își mențină interesul pentru un proiect, cine are nevoie să fie mai mult ajutat și
cine în schimb se descurcă mai bine singur. Fiecare copileste unci: a încuraja într-un mod
autentic înseamnă să ții cont de temperamentul său, de gusturile sale, de temerile, interesele și
capacitățile sale.

Al doilea lucru esențial este necesitatea prezenței noastre. Părinții trebuie să își ajute copiii să
meargă mai departe și în același timp să fie gata să îi sprijine când vor da îndărăt. Uneori este
de preferat să îi ajuți înainte să fie copleșiți de situație, în timp ce în alte cazuri este mai bine
să te dai în spate și să îi lași să își rezolve singuri problemele. Dar și dacă îi lăsăm să se
descurce, putem să fim prezenți cu un cuvânt binevoitor, o strângere de umeri sau cu o
sugestie adecvată.

Cea mai bună încurajare totuși constă în a-i ajuta pe copii să aibă o viziune pozitivă despre ei
înșiși și despre capacitățile lor. Să-și construiască pe scurt autostima. Aceasta se poate face
prin câțiva pași simpli, dar importanți.

Părinții trebuie să asculte și să ia act de gândurile și sentimentele copiilor. Înseamnă să le

dăruiești timp, să le dedici atenție adevărată. Este un mod de a le comunica că sunt
acceptațim, că ei contează și că gândurile lor sunt importante.
Este important construirea unui mediu familial în care copiii să se simtă „buni, capabili”, să
obțină rezultate în vreun domeniu. Este greșit să credem că fiii cresc mai puternici dacă sunt
„temperați” în mod repetat de evaluări negative, ordine, impuneri și eșecuri.

Părinții trebuie să le lase copiilor un control suficient asupra lor înșiși: dacă pretind să îi
controleze în mod excesiv, le transmit un sentiment de insuficiență și de incapacitate.
Autonomia se încurajează îngrijindu-ne destul de mult de simțul responsabilității. Este
important ca fiii să fie responsabili și să ia parte la treburile de zi cu zi după vârsta și
capacitățile lor. Copiii trebuie să fie încurajați să-și depășească limitele și să își lărgească
orizonturile. În același timp, trebuie să știe că părinții sunt de partea lor, chiar și când greșesc.
Este corect să apreciezi o treabă bine făcută, să recunoși sau să lauzi micile progrese ale
copiilor.

Încurajarea nu scapă de câteva capcane. Prima, cea mai periculoasă, este oboseala care uneori
îi cuprinde pe părinți. Este ușor, de exemplu, ca cei mici să aibă nevoie de mai mult timp
pentru a face singuri un anumit lucru decât ar avea nevoie părinții pentru a face ei acel lucru.
Când sunt mai mari, poate să nu fie o chestiune de timp, ci de efort: părinții ar putea să fi
obosit să lupte ca fiii lor să facă ceea ce este în interesul acestora.

Mai ales, oricare ar fi vârsta copiilor, părinții nu trebuie să cadă niciodată în capcana de a
face lucrurile în locul lor.

Părinții trebuie să organizeze programele în așa fel încât copiii să aibă timpul necesar pentru
a putea să facă ceea ce învață (să se îmbrace, să se spele pe dinți, să își aranjeze camera) în
ritmul lor și fără grabă. Viețile stresante pe care mulți dintre noi le trăim fac să pară un preț
prea mare de plătit decizia, de exemplu, de a se trezi toți cu o jumătate sau chiar o oră mai
devreme.

Bineînțeles, pentru părinți nu este întotdeauna posibil să facă față miilor de îndatoriri
familiale și profesionale. Dar în șirul de argumente pro sau contra trebuie să se gândească cât
poate să fie de important aceasta pentru copii, care au nevoie să învețe să facă lucrurile
singuri în așa fel încât să se simtă mândri și siguri de ei, iar nu plini de rușine și demoralizați
pentru propria incapacitate de a ține pasul cu ritmul frenetic al vieții.

O altă capcană în care pot cădea părinții este dorința de a –i proteja pe copiii lor de insuccese,
deziluzii și jigniri descurajându-i să aibă iniziative. Riscă astfel să crească copii nesiguri,
dependenți, lipsiți de creativitate.

În sfârșit, părinții trebuie să fie atenți să nu-i împingă pe copii să atingă obiective pe care ei
nu au reușit să le atingă. Fiecare copil, cu talentele sale particulare, este o ființă unică și
irepetabilă.

Să încurajezi nu înseamnă să dai o palmă pe spate din când în când. Înseamnă să îi ajuți pe
copii, cu exemplu și nu cu vorbele, să dobândească calități spirituale ca generozitatea,
politețea, sensibilitatea, determinarea. Înseamnă să îi ajuți să creadă într-o finalitate și să
depună tot efortul pentru a o atinge. Să încurajezi înseamnă să crezi în visele copiilor, și când
nu reușești să le înțelegi.

Arta îngrijirii familiei

Există exerciții de fericire care funcționează ca o soluție antirugină și care permit familiei să
își întărească legăturile, să se regenerze și să revină în formă.

„Mamă, tu când te distrezi?” Această întrebare „a deschis pământul sub picioarele mele” scrie
Marta Brancatisano. „În clipa aceea m-am gândit că tot ceea ce construiam cu greutate, dar și
cu entuziasm, nu exista. Efortul meu de a face o familie, de a ținea casa, de a însoți un soț, de
a colabora cu alții la proiecte care erau esențiale pentru viitorul umanității erau toate lucruri
inexistente, invizibile și deci fără sens... Pentru fiul meu, în tot ceea ce făceam nu era bucurie
și deci nu era sens. Mă simții ca o proastă și deci inutilă, cu toate idealurile și planurile mele.
Mama înțeleaptă, inteligentă și muncitoare casnică, pedagoga iluminată, activă susținătoare a
construirii unei noi lumi pentru iubiții mei copii: fără bucurie, fără să râzi, fără să te distrezi
cu toți împreună nu era decât balast aruncat pe spatele noii generații”.

Reînnoirea resurselor familiei

Entropia este o lege fizică care desemnează „degradarea progresivă și continuă a unui sistem
ori a unei societăți”, adică o decădere inexorabilă, dacă în aceasta nu este introdusă o nouă
energie. Se întâmplă în toate domeniile. Și știm foarte bine acest lucru. Corpul nostru
neîngrijit slăbește, un automobil fără îngrijire ajunge repede la fier vechi, o persoană care își
petrece tot timpul liber în fața televizorului se tâmpește. Orice lucru viu este delicat și are
nevoie de îngrijire. Viața de familie nu face excepție. Nu este o mașină care funcționează
oricum. Cere atenție, eforturi, dedicare, implicare, sacrificiu personal. Fără acest „carburant”,
începe lenta, dar inexorabila entropie familială. Totul devine gri, plictisitor, apăsător, rece,
iritant.

Înțelepciunea anticilor exprima toate acestea printr-o mică povestire.

„Doi pădurari lucrau în aceeași pădure tăind copaci. Trunchiurile erau impunătoare, tari ca
piatra. Cei doi pădurari foloseau același tip de secure și munceau cu aceeași pricepere, dar cu
o tactică diferită: primul lovea copacul său într-un ritm constant, o lovitură după alta, fără să
se oprească decât foarte rar câteva secunde pentru a-și trage sufletul. Al doilea pădurarfăcea
în schimb o pauză după fiecare oră de muncă.

La apus, primul pădurar era la jumăatea arborelui său. A transpirat și a sângerat, iar mușchii
lui erau terminați. Al doilea, incredibil, a reușit să taie arborele. Totuși începuseră împreună
și cei doi copaci erau egali. Primul pădurar nu reușea să priceapă:

- Nu înțeleg nicim! Cum ai reușit să lucrezi așa de repede dacă te opreai la fiecare oră?
Celălalt zâmbi.
- Ai văzut că mă opream la fiecare oră. Dar nu ai văzut că profitam de pauză pentru a-
mi ascuți securea”.
Ca pădurarul înțelept, trebuie periodic „să ne ascuțim” resursele familiei. Este important,
pentru fiecare familie, să găsească timpul să se regenereze în funcție de patru dimensiuni
esențiale ale vieții: fizică, afectivă, mentală și spirituală. Exact ca și cum familia ar fi un
organism viu.

Câteva tușe de pensulă antirugină

Este necesar să facem lucruri împreună, să arătăm în mod concret iubirea și respectul
reciproc, să râdem și să glumim, să învățăm să discutăm, să ne rugăm, să citim texte cu voce
tare. Esențial este „împreună”. Aceste „exerciții” de fericire funcționează ca o soluție
antirugină și permit familiei să întărească legăturile, să se regenereze, să revină în formă.
Viața cotidiană oferă numeroase posibilități. E suficient doar să profităm de ele. Iată câteva
exemple.

Masa în familie. Pentru a vorbi inimii, spiritului, sufletului, uneori este nevoie să începem de
la stomac. Când mâncarea este îmbelșugată, masa liniștită și pregătită cu dragoste, regăsirea
în jurul mesei devine o adevărată plăcere. În multe familii, masa este țesută din mici tradiții,
ca niște ritualuri, care o transformă în ceva particular. „Tatăl meu avea o minunată tehnică
educativă. Fabuloasă. Nu permitea niciodată ca cineva să se ridice de la masă dacă înainte nu
îi spusese ceva nou din ceea ce am învățat în acea zi”, își amintește Leo Buscaglia.

Vacanțele petrecute împreună pot să dea familiei un sentiment de puternică stabilitate și de

puternică unitate: creează deseori amintiri care înfloresc pentru totdeauna în grădinile inimii.

Aniversările sunt o ocazie minunată pentru a exprima dragostea și respectul față de cei din
familie, pentru a le mulțumi că există și că fac parte din familie. Sunt momente binecuvântate
în care se celebrează legătura care unește.

Sărbătorile împărtășite ajută la reînnoirea senimentelor de identitate și la consolidarea

relațiilor, chiar cu rudele mai îndepărtate.

Învățarea împreună, schimbul de lecturi, discutarea filmelor sau a programelor TV,

participarea la evenimente culturale sunt activități care constituie o sursă de reînnoire mentală
și afectivă.

Rugăciunea împreună, citirea unor fragmente din Biblie, petrecearea unor momente
împreună la un nivel autentic duhovnicesc, ca și implicarea împreună în asociații sau în
parohie sunt cărămizi importante pentru construirea unității familiei dincolo de credința
individuală.

Este foarte important și realizarea împreună a tuturor treburilor mărunte necesare într-o casă.
Este una din acele activități care îi unește pe membrii familiei.Dar rămâne esențial să reușim
să ne distrăm împreună, să petrecem momente frumoase, să ne simțim într-adevăr bine în
familie. Un climat de bucurie, de umor, de acceptare senină poate vindeca toate rănile unei
zile grele și să reumple de curaj, speranță și amintiri foarte frumoase întreaga viață.
„Harta”familiei

Una din mișcările cele mai utile ale vieții este aceea a tâmplarului: „măsoară de două ori și
taie o singură dată”. Este înțelepciunea din care învățăm să gândim înainte să acționăm.

Pilotul avionului înainte de a decola are un plan de zbor care presupune o țintă și o
rută.familia nu poate fi o navă în derivă, în bătaia curenților și a vântului, a valorilor și a
tendințelor în vogă în societate, ci o ambarcațiune condusă cu fermitate spre o țintă de un
echipaj corespunzător și co-responsabil.

Instrumentul cel mai bun pentru a ajunge la o cultură comună a familiei este realizarea uneu
„hărți” a familiei. Este vorba de utilizarea metaforei avionului: crearea unei „hărți” a familiei
stabilește pentru toți o destinație și o busolă.

Pentru a ajunge la aceasta se pot parcurge trei etape.

1. Căutarea aspirațiilor și așteptărilor fiecăruia

Analizând cu atenție dificultățile pe care le întâmpină multe cupluri căsătorite, se constată că,
în primul rând, provin din așteptările diferite față de rolul fiecăruia și sunt exacerbate de
divergențele privind modul de abordare a problemelor. Un soț se poate gândi că soția trebuie
să gestioneze balanța financiară a familiei, pentru că așa făcea mama lui. Dar, soția care a
avut un exemplu diferit oferit de tatăl ei, este sigură că îi revine soțului această
responsabilitate. Fiecare se ia de celălalt și astfel, o mică problemă devine o sursă de continuă
iritare, echivocuri și certuri.

Este important ca fiecare pereche să discute cu calm și seriozitate așteptările, rolul, modul de
rezolvare a problemelor, valorile, viziunea fiecăruia, pentru a ajunge la un numitor comun
privind „misiunile”, adică obiectivele și modalitățile de realizare a acestora. Aceasta este ceea
ce dă putere familiei: depășirea lui „tu” și „eu”, pentru a crea un mod nou, mai elevat, de a
vedea viața: „noi”.

Modul cel mai simplu este să pleci de la câteva întrebări. Toți membrii familiei trebuie să se
străduiască să răspundă. După anumite incertitudini, vă veți da seama că astfel se poate naște
un moment de mare mulțumire reciprocă, mai ales dacă momentul discuției a fost ales cu
grijă.

Care este obiectivul familiei noastre? Ce tip de familie vrem să fim? Care este misiunea
noastră? Ce atmosferă vrem în familia noastră? Cum va fi relația noastră cu alții? Care sunt
prioritățile familiei noastre? Care sunt responsabilitățile noastre în calitate de membri ai
acestei familii? După ce principii vrem să trăim? Care sunt eroii noștri? Ce anume ne place la
ei? Ce anume am vrem să reproducem în familia noastră? Ce dar putem face ca familie,
societății și Bisericii? Ce loc îi rezervăm lui Dumnezeu în familia noastră? Cum ne vom
comporta când se vor ivi divergențe?
Probabil se vor obține răspunsuri ordonate difeirt. Este esențial să se amintească faptul că
fiecare aparține familiei cu drepturi depline. Opiniile fiecăruia sunt importante. Părerea
celuilalt nu trebuie să fie judecată, ci respectată.

Din posibilele absurdități ale răspunsurilor, trebuie cu răbdare să se extragă ideile și valorile
care sunt într-adevăr împărtășite, amintind mereu că o „hartă” a familiei prezintă
posibilitățile, nu limitele. Ideile și propunerile trebuie ierarhizate: în capul listei vor fi așezate
cele mai importante, acelea la care nu se poate renunța cu niciun preț.

2. Scrierea „hărții”

Apoi, „harta” trebuie scrisă. Nu este necesar ca ea să fie un document lung și complicat. Se
poate reduce la o frază sau la un motto. Poate fi o imagine sau un simbol. Poate fi imprimată
pe computer sau brodată. Depinde de creativitate și fantezie. Exprimând în scris sau simbolic
misiunea familiei, se va dovedi cel mai bun mijloc pentru ca aceasta să se imprime în inimă și
în minte.

Iată un exemplu de „hartă” care se odihnește într-o bucătărie, cu un aer de „foarte folosită”.

„Familia noastră va fi o oază de pace, bucurie, bunăstare și fericire pentru noi, prietenii noștri
și pentru cei pe care îi vom invita. Vrem să ne arătăm iubirea pe care ne-o purtăm unii altora,
să avem o bună comunicare, să fim cinstiți, să ne străduim să ne înțelegem, să ne respectăm și
să ne ajutăm în orice împrejurare, mai ales în cele mai dificile. Fiecare se angajează să creeze
o atmosferă sănătoasă, organizată și plăcută.vom discuta cu răbdare și vom rezolva împreună
problemele. Ne vom ruga împreună în fiecare zi”.

Urmeză semnăturile părinților și ale copiilor, inclusiv urmele digitale ale „păpicii” celui mai
mic copil.

3. Să amintești de „hartă”

„Harta” familiei nu este evenimentul unei zile, un fel de joc, care durează puțin și apoi se
uită. Dacă părinții doresc, poate deveni asemenea Constituției pentru Stat: o formă de
autoritate morală. Făcând referire la ea, se întărește autoritatea părinților și se creează și în
copii o viziune a lumii și o idee de valori împărtășite și conștientizate.

Secretul pentru a obține o eficiență reală este să faci în așa fel încât diecare să se simtă
autorul „hărții” și prin urmare, să o considere o alegere a sa, un angajament al său.

O familie decise să așeze lângă ușa de la intrare o mică formă de ceramică pe care au gravat
această propoziție: „În această casă vor domni iubirea și dăruirea”. Intrând și ieșind din casă,
toți membrii familiei își aminteau astfel ce tip de familie deciseră să fie.

Constelația familiei.
Lucrul cel mai important pe care trebuie să îl facă un copil este să își aleagă cu multă atenție
proprii părinți. „Dar când ni se dau, sunt deja bătrâni”, a observat un băiețel „și nu mai putem
face nimic cu ei.”

S-a scris și s-a spus foarte multe despre posibilitățile de modelare a caracterului unui copil, ca
și cum un copil ar fi o bucată de cretă informă, iar educația ar consta în a-i da o formă
acceptabilă din punct de vedere social.Experiența cotidiană demonstrează contrariul. Copilul
este o entitate activă și dinamică. Este tocmai el cel care „modelează” restul familiei, în
încercarea de a-și afla propriul loc, prin intermediul forței sale creative și a ingenuității sale.
Părinții trebuie, mai ales, să se străduie să îi înțeleagă „logica” și modul său de a se adapta la
ceea ce se numește constelația familiei.

Această sintagmă indică raportul specific pe care fiecare membru al familiei îl stabilește cu
ceilalți, întocmai ca o stea care în relația ei cu celelalte stele formează o constelație.fiecare
familiei are propria configurație distinctivă. În schimbul reciproc de răspunsuri și influențe
ies la suprafață personalități diferite.

Familia începe cu mama, tata și pruncul nou-născut; rolul soțului este diferit de cel al soției,
în același mod cum rolul tatălui este diferit de acela de soț; într-adevăr, tocmai prezența
copilului este cea care creează noi dimensiuni ale raportului dintre soți. Când sosește al doilea
copil, se schimbă pozițiile fiecăruia dintre cei trei membri ai grupului: „prințișorul” este
detronat dintr-o lovitură. Trebuie acum să își asume un comportament în privința modificării
survenite în propria poziție, în privința uzurpatorului și în privința mamei și a tatălui, care cu
siguranța au permis această detronare.

Noul venit este acum „micuțul” și primul copil descoperă necesitatea de a se situa într-o nouă
poziție: aceea de prate mai mare. În același timp, nou-născutul intuiește propria poziție, aceea
de „cel mai mic” din familie; dar această poziție are pentru al doile fiu o semnificație diferită
de aceea pe care o avea pentru întâiul născut, din cauza prezenței unui frate mai mare.

La venirea celui de al treilea copil, are loc din nou o schimbare în privința semnificației
rolurilor din sânul constelației: mama și tata sunt acum părinți pentru trei copii, dintre care
primul a fost detronat data trecută, la rândul său, cel de al doilea este detronat acum, trezindu-
se ma mijloc, între cel mai mare și nou- născut. La fiecare naștere succesivă, constelația
familiei își asumă un nou aspect cu noi procese de interrelații și semnificații. Iată de ce, se
observă că fiii născuți în aceeași familie nu prezintă toți aceleași caracteristici, în ciuda unui
aparente unități. Este mai probail să găseștei afinități între fiii cei mai mari din două familii
diferite, decât între primul și al doilea copil ai aceleași familii.

Încet-încet ce constelația evoluează, fiecare copil își găsește în felul său propriul loc și, în
general, ca iarba vecinului care întotdeauna este mai verde, așa apare mai bună poziția
celuilalt.

Într-o familie cu trei copii, al doilea, care în trecut se distingea pentru cndiția sa de nou-
născut, este într-o poziție extrem de dificilă. Descoperă dintr-odată că nu are nici avantajul de
a fi cel mai mare, nici nu mai are privilegiu de a fi cel mai mic din casă; de aceea se simte
neglijat și exploatat. Are impresia că viața și aproapele sunt nedrepți și neloiali, și poate
asuma comportamente provocatoare pentru a se simți apoi justificat în propriile presupuneri.

Sindromul întâiului – născut

Constelațiile pot fi cele mai variate: este suficient să ne gândim cum evoluează personalitatea
unei surioare între doi băieți sau aceea a unui băiat cu trei surori.

Este tipic, de exemplu, „sindromul întâiului-născut”. După ce a fost pentru luni buni sau chiar
ani unicul, primul copil este detronat și trebuie să recâștige dragostea părinților, chiar cu
prețul ignorării propriilor sentimente, printr-un comportament prin care este apreciat de
adulți. De aceea, este ușor de observat cum copilul – întâiul născut demonstrează o
„înțelepciune” și o capacitate de dedicare „superioare vârstei sale”, substituindu-se realmente
mamei în îndeplinirea treburilor casei, făcând totul cu un efort serios și generozitate. În
fotografiile cu frații, întâiul- născut este de obicei serios, rigid și fixând obiectivul cu un aer
preocupat.

Mezinul familiei are o poziție excepțională. Descoperă repede că, pornind complet neajutorat,
are multe persoane la picioarele sale. Dacă părinții nu sunt atenți, este foarte ușor pentru
copilul mic să își mențină această poziție privilegiată și să îi țină ocupați pe ceilalți membri ai
familiei să îl servească.

Fiul unic are uneori dificultăți de socializare la începutul școlii: este un copil într-o lume
adultă, un pitic înconjurat de giganți: nu are frați cu care să stabilească raporturi specifice
proprii vârste. De aceea este bine să se înceapă devreme integrarea în grupurile de copii.

Gelozia dintre frați

Subsistemul familial format din copii, deseori subapreciat, este un spațiu fundamental în care
copiii învață multe din elementele de bază ale viețuirii cu ceilalți.

„Mamă, când îl ducem înapoi la spital pe frățiorul meu? ” izbucni un copil cu un aer
îmbufnat, înghețând atmosfera familială. „Fiica mea a încercat să își sufoce frățiorul cu o
pernă... ” mărturisi o tânără mamă extrem de speriată.

Dar un omuleț înalt de o șchioapă admite cu mândrie: „Eu am mașinuța între dinți????, iar
fratele meu o badă pe un ochi. Când suntem împreună, la grădiniță, suntem o forță: îi speriem
pe toți...”.

Subsistemul familial format din fii, adeseori subevaluat, este un spațiu fundamental în care
copiii învață multe din elementele de bază ale viețuirii cu ceilalți.

Familia lărgită, cu mai mulți copii, provoacă teamă: „Ni se va naște al doilea copil și mă
înspăimântă înfruntarea geloziei celui dintâi; eu de mică, am suferit foarte mult....”
recunoaște o mamă. Gelozia dintre frați, cu cortegiul său de certuri, păruieli, neplăceri,
lacrime, deteriorări, închistări, agresiuni, îi preocupă și îi exasperează pe părinți.

Cum să ne gândim la acestea?

Gelozia este un sentiment natural. Toți cei care iubesc încearcă acest sentiment care se naște
din dorința de „a poseda” în totalitate ceea ce iubesc. Nimeni nu este „rău” doar pentru că
este gelos: este doar unul care nu a învățat încă să iubească bine. Cine nu este capabil de
dragoste nu demonstrează nici gelozie. Frații trebuie să înfrunte uneori, la o vârstă fragedă, o
probă îngrozitoare: să împartă aceeași mamă și același tată. Este un sentiment care se naște
devreme: primul pe care sunt geloși copiii este tatăl. Și proaspeții tătici cunosc bine săgețile
geloziei față de bebe care o monopolizează pe mama. Sunt și părinți geloși pe copii....

Gelozia este o etapă de creștere ce trebuie depășită. Există adulți care au rămas în pene în
ceea ce privește gelozia: blocați la un nivel infantil, o manifestă într-un mod stânjenitor și
uneori dramatic. Copilul trebuie ajutat să iasă din capcana relațiilor exclusive.

Nu există o strategie sigură pentru a evita gelozia. Este un sentiment „puternic” și este
inevitabil care există. Pentru a economisi suferințele inutile ale copiilor, este important ca
părinții să „însoțească” gelozia și să le permită copiilor să o experimenteze fără drame și fără
judecăți morale. Un copil este capabil de orice pentru a evita suferințele de nesuportat: se
îmbolnăvesc, regresează, se aruncă în primejdii... Trebuie date copilului mijloacele pentru a
susține o situație de rivalitate care poate fi foarte apăsătoare.

Pentru aceasta, părinții trebuie să dea curs unor strategii.

Să dea fiecăruia un loc în familie. Familia este o constelație în care toate stelele sunt
importante și nimeni nu ocupă locul central. Unii copiii sunt extraordinari de geloși doar
pentru că erau obișnuiți să se considere mici tirani absoluți. Este util să se ofere copilului
experiențe pozitive și satisfăcătoare, care nu îl fac să se simtă pus la o parte și îi dau
posibilitatea să constate că se poate primi afecțiune chiar în forme diferite. Nu trebuie să se
supraîncarce de responsabilități întâiul-născut, nici să se ierte totul celui mai mic. Niciodată
nu trebuie folosite fraze de tipul: „Cedează, tu ești mai mare!”, pentru că a fi mari ar însemna
doar o păcăleală. În familiile cu trei copii, poziția fiului mijlociu este cea mai dificilă,
deoarece nu are avantajele primului copil, nici pe acelea ale celui mai mic. Niciodată nu
trebuie închiși copiii într-un rol: pârâciosul, distratul, studiosul... Poate fi foarte periculos.

Să se evite tentația de a crește copiii „împreună”. Fiecare copil are natura sa, propriile
perspective, ritumul și modul său de creștere. Nu există copii la plural. Fiecare copil este
prețios la singular. Părinții trebuie să reziste în toate felurile să facă comparații. Fiecare copil
are dreptul de a se simți diferit și iubit cu diferențele sale. Ziua de naștere, care înseamnă o
dată importantă în istoria personală a fiecăruia, este ocazia pentru a-i arăta acest lucru.
Diferențele trebuie valorizate și toți au dreptul, în anumite momente să aibă toată atenția
mamei și a tatălui.
În caz de certuri sau aprinsă rivalitate este important să se stabilească regului. Prima poate fi
foarte simplă: nu sunt obligați să se iubească și să se joace împreună, dar toți sunt obligați să
se respecte, întotdeauna și oricum. Copiii trebuie să învețe să aplice normele de bază ale
conviețuirii.

Părinții nu trebuie să intervină în toate certurile, dar trebuie să fie atenți să protejeze
integritatea fizică a celui mai mic și mulea interioară a celui mai mare, care poate fi răvășit, el
mai întâi, de violența sentimentelor agresive, mai ales dacă nu a învățat încă să le controleze.

În numele rivalității fraterne, copiilor de astăzi le este permisă o libertate extremă de a aplica
cele mai rafinate torturi fratelui, fără ca părinții să intervină. Părinții care îi observă pe copiii
lor bătându-se ar trebui în schimb să transmită două mesaje: pe de o parte că înțeleg mânia lor
și resentimentul lor și le acceptă ca normale, iar pe de altă parte, că nu pot permite niciunui
copil să-i facă rău celuilalt nici cu fapta, nici cu vorba.

Să evite întotdeauna joculețul: „Cine e vinovat?”. Este practic imposibil să ieși din acesta. Să
se evite în reproșuri adjectivele: „mare” și „mic” și chiar excesivele „repartizări echitabile”.
Este important să îi ajuți pe fiecare copil să fie el însuși, cu bucuriile sale, cu posibilitățile
sale, cu dificultățile și realitatea creșterii.

Dacă nu este simțită ca o obligație, izbucnește izvorul iubirii frățești. și este unul din
sentimentele cele mai puternice, satisfăcătoare, prețioase și de neînlocuit ale vieții.

Când nu ne plac proprii copii

Trimiterea copiilor expeditorului este un impuls pe care l-au resimțit cel puțin o dată toți
părinții. Deși rar le place să o recunoască, totuși mulți părinți, cu o oarecare frecvență, sunt
dezamăjiți de copiii lor și exasperați de comportamentul acestora.

Înainte de a începe să își imagineze că au generat un subiect rău, părinții ar trebui să se

întrebe întotdeauna dacă din întâmplare, anumite comportamente dezaprobabile nu sunt
alceva decât o etapă normală a dezvoltării. Fiecare etapă a dezvoltării presupune noi
învățăminte și corecții.Unele etape par mai dificile decât altele. În acest mod nu se cedează
panicii deoarece problema este temporară.

Dificultățile care se experimentează cu copiii se nasc deseori din așteptările nerealistice ale
părinților. Astfel, părinții care se enervează când copilul lor de doi ani nu vrea să stea așezat
și cuminte la masă decât la primul fel de mâncare, sau când se gândesc că ar trebui să își
împartă de bună voie jucăriile cu ceilalți sau când vreau că fiul lor de patru ani să nu întrerupă
niciodată o conversație a adulților, pretind pur și simplu imposibilul. Exact ca părinții care ar
vrea ca fiica lor de 13 ani să nu mai mestece gumă sau să nu îmbrace cu oripilanți blugi
rupți în punctele strategice.
Copilul nostru știe clar ce anume așteptăm de la el? Foarte adesea, le spunem copiilor ceea
ce nu ne place din comportamentul lor fără să le specificăm foarte clar ce anume aștepăm să
facă în realitate. Adesea, spunem. „Nu face aceasta!” sau „Încetează!” sau le dăm vagi
indicații de tipul: „Poartă-te bine... fii un copil bun...mănâncă elegant”. Copiii mai mari
înțeleg ce vrem, dar cei mici pot să aibă nevoie de instrucțiuni mai clare ca: „Vorbește cu
voce normală în loc să urli... Lasă-l puțin pe prietenul tău să se joace cu tricicleta ta... închide
gura când mesteci mâncarea”.

Mulți părinți detestă în copii ceea ce detestă în ei înșiși. Văd în copii aceleași greșeli ca în
ei înșiși. Părinții care s-au luptat întotdeauna împotriva trăsăturilor ca lenea, agresivitatea sau
timiditatea, ar putea să se alarmeze excesiv văzând aceste trăsături reproduse în copii.

Este periculos să ne gândim că un copil ne amintește de altcineva. Exact cum ne displace

să ne vedem defectele reflectate în copii, la fel ne putem simți ostili față de ei, dacă fiii par să
manifeste tendințe pe care noi le asociem altui membru al familiei, mai ales dacă este vorba
de o persoană nu prea apreciată. „Este unchiul Alexandru în persoană!” sau „Este încăpățânat
ca tatăl tău!”. Sunt mesaje care învinovățesc pe nedrept.Orice copil este o ființă unică, iar
dacă noi proiectăm asupra lui sentimente pe care le nutrim față de altcineva, îi negăm
identitatea personală.

Este absolut interzis să atribuim etichete negative copiilor noștri. Va fi aproape imposibil să
scăpăm de aceasta. Odată ce începem să spunem sau să gândim: „este un copil
neascultător...leneș...un dezastru la matematică... un împiedecat” sau „este o fată încapabilă...
incorectă... morocănoasă... încăpățânată” se creează un haos în armonia familiei și în
dezvoltarea identității personale a copiilor. Eticheta poate deveni o descriere care se poate
autorealiza. Când copiii știu că părinții îi consideră incompetenți, agresivi sau oricum alt fel,
încep să se gândească că sunt chiar așa și deci, acționează în consecință. „Știi, eu sunt
împiedecatul familiei...”.

Aceasta nu înseamnă că noi nu trebuie să fim critici față de comportamentul lor nepoliticos
sau antisocial, dar trebuie să facem distincția între ei și acțiunile lor. În timp ce este corect să
le spui copiilor că se comportă într-un mod leneș, obraznic sau altcumva, este complet diferit
să le spui că sunt leneși sau obraznici.

Ce este de făcut?

Este întotdeauna important să evidențiezi părțile pozitive ale copiilor. Putem foarte ușor să
cădem în greșeala de a le vedea doar defectele. Când suntem constant critici și tipicari (pe
față sau doar în mintea noastră) trebuie să facem un efort considerabil pentru a chimba
această tendință. O observație pozitivă are un dublu efect. Ne dă plăcerea de a spune ceva
drăguț copiilor, în loc să îi certăm mereu și să ne lamentăm; îi face să se simtă bine și mai
dispuși să colaboreze cu noi.

Este util să vorbim cu cineva căruia îi plac copiii noștri (bunicii sunt făcuți anume pentru
aceasta...) și să ne străduim să vedem lucrurile din punctul ore de vedere. Un exercițiu util
este acela de a ne opri și a-i observa pe copii în timp ce dorm. Este greu să ai sentimente
negative față de un copil care doarme liniștit. Și în plus trbuie să ne gândim la viața lor: ce
anume îi motivează și îi fac să se simtă mai bine și fericiți și ce anume îi face să fie frustrați și
îi tulbură; și cum este posibil să faci să devină mai bună viața de fiecare zi a familiei.

Un alt exerciți util este să îi saluți întotdeauna pe copii cu afecțiune. Este un mic exercițiu,
dar eficace, un mod de a-ți manifesta bucuria de a trăi cu ei.ă

Bătrânii în familie

Generația noastră este prima care trebuie să îi învețe pe copii cultura bătrâneții.

Bunicul era foarte bătrân. Mergea cu dificulatate, vederea îi slăbise. Nu auzea, mânca cu
greutate. Murdărea fața de masă. Fiul și nora se sătruaseră în așa fel încât îl alungară de la
masa comună și îi pregătiră un fotoliu de-o parte, în spatele sobei.

Într-o zi, în timp ce îi duceau supa, bătrânul nu apucă la timp vasul care căzu și se făcu
bucăți. Nora înnebuni și spuse că de atunci încolo îi vot da de mâncare într-un vas de lemn, ca
la animale. Bătrânul suspină și aplecă capul.

În ziua următoare. Mihai, nepoțelul, stând jos alături de bunic, încerca să unească câteva
bucăți de lemn mici, subțiri și încovoiate...

„Ce faci, Mihai?” îl întrebă tatăl. Mihai răspunse: „Aș vrea să fac un castron. Când tu și
mama veți fi bătrâni, îmi va folosi să vă dau de mâncare”. Bărbatul și soția lui se priviră și
izbucniră în lacrimi.

Această poveste, prezentă din timpuri imemorabile în cărțile de citire pentru clasele primare,
ne spune adevăr „neplăcut”: cum se întâmplă întotdeauna, cei mici învață doar ceea ce
trăiesc, ceea ce văd. Chiar și cum trebuie să îi tratezi pe bătrâni. Dar bătrânii de mâine vor fi
actualii oameni de patruzeci de ani.

Chiar dacă întâlnim persoane în vârstă care își trăiesc cu seninătate înaintarea în vârstă,
trebuie să recunoaștem că „treaba de a îmbătrâni” nu este atât de ușoară cum pare. Acest
parcurs sinuos și haotic este semănat cu capcane, ambiguități și contradicții, cu neliniște și
seninătate, cu amărăciune și bucurie, cu siguranță și teamă, cu activitate și pasivitate, cu
aplecare asupra ta însuți și cu deschidere față de ceilalți. Pentru a continua să se mențină în
picioare, pentru a rămâne „persoane”, bătrânii au nevoie de cei care compun mediul social și
familial. În schimb, apare inexorabila excludere. Majoritatea rezolvă totul sub egida: „sunt
inutili și costă mult”. Dacă nu sunt folosiți ca babysitter în mod gratuit.

Dacă este greu să îmbătrânești este la fel de dificil să conviețuiești cu peroanele în vârstă.
Bătrânii sunt fragili, au nevoie mai ales de răbdare și toleranță, două virtuți astăzi
necunoscute.
Într-o cultură super eficace ca a noastră, mai mult decât un stadiu normal al vieții, bătrânețea
pare o rană, o greșeală, o vină. Pentru foarte mulți are întunecoasa aparență a sălii de
așteptare a morții. Persoanele în vârstă au nevoie de gingășia persoanelor dragi. Simt ca o
nedreptate crudă când sunt dați afară din viața familiei: o excludere care îi mortifică (în
sensul etimologic al cuvântului).

Persoanele în vărstă sunt scrinuri cu comori de experineță: de fiecare dată când moare un
bătrân, moare o bibliotecă. Primul dar pe care îl fac bătrânii într-o familie este tocmai acela al
transmiterii. Nu doar de bunuri materiale, ci mai ales de ceea ce facde viața mai bună. Au
plătit-o scump, după toate.

Așa s-a născut „bunicitatea”.

Bunicii pot ajunge să reprezinte pentru nepoței stabilitatea sentimentelor din familie.
Majoritatea bunicilor este construită din personaje care odată cu înaintarea în vârstă au
învățat să fie mereu mai buni, care cu experiența s-au îmbogățit și care cu drumul spre apusul
lor au acumulat îi ei înșiși o comoară. Acea comoară numită de specialiști, și nu doar de ei
„spiritul familiei”. Care este un ansamblu de amintiri, de iluzii poate, de sectere, de stil de
viață, de tradiții, de aspirații, de speranțe. Bunicii, printre altele, pot să transmită nepoților
acel complex de istorii și amintiri, numit „romanul familiei” care pentru copii are un farmec
extraordinar. Îl pot transmite mai bine decât oricine altcineva, mai bine decât părinții,
deoarece bunicii l-au trăit.

Astfel, bunicul poate ajunge să reprezinte pentru nepot stabilitatea sentimentelor din familie.
Poate vorbi, ca martor, de vremuri foarte îndepărtate când mama era o fetiță și tata un elev,
când în locul supermarketului din față erau câmpii, când în locul parcării supraetajate era un
lac unde mama și tata mergeau să se scalde și unde s-au cunoscut. Din aceste lucruri, copilul
capătă senzația că familia sa există din totdeauna și că va trebui să continue să existe pentru
totdeauna. Își formează percepția despre continuitatea sentimentelor. Lucru important, cred,
pentru copilașii din vremea noastră, asaltați cum sunt de o societate frenetică și instabilă.
Copilul se teme , mai mult decât de orice alt lucru, de distrugerea lumii sale afective. Iar
prezența bunicilor, trainică și solidă de-a lungul vremurilor care nepoțelului i se par
nesfârșite, este cu certitudine o sursă de siguranță și de confort.

Treizeci de sfaturi pentru părinții grăbiți

1. Primii ani ai vieții sunt importanți: în această perioadă se formează structurile

fundamentale ale persoanei.
2. Copiii sunt persoane cu caractere, temperamente, nevoi, dorințe, schimbări de
dispoziție întocmai ca voi. Lăsați ca și fiii voștri să clocotească uneori de mânie.
3. Copiii imită ceea ce faceți.Nu vor face niciodată ceea ce le porunciți. Mai ales nu le
țineți predici! Copiii învață doar ceea ce trăiesc.
4. Cei doi părinți trebuie să aibă aceeași idee despre educație. Aceasta nu înseamnă că
trebuie să facă aceleași lucruri sau să pară un zid de ciment armat.
5. Nu intrați în conflict cu copiii voștri. De fiecare dată când intrați în conflict cu copiii
voștri voi ați pierdut deja.
6. Fiți răbdători! Chiar cu voi înșivă. Nimeni nu a spus vreodată că este ușor să fii
părinte.
7. Părinții nu sunt singurii educatori: este și societatea în care copiii sunt introduși.
8. Spuneți „nu”. În acest mod, copiii voștri vor ști că îi protejați și de greșelile lor.
9. Faceți-vă timp să râdeți și să vă distrați împreună! Trăiți-vă valorile cu bucurie. Dacă
le faceți morală în fiecare zi, copiii voștri vor avea chef să o ia la fugă.
10. Faceți-vă daruri!
11. Învățați să relativizați problemele, dar rezolvați-le!
12. Primiți în casă prietenii copiilor voștri!
13. Încurajarea este aspectul cel mai important în practica educației copilului. Este atât de
importantă încât lipsa ei poate fi considerată cauza fundamentală a anumitor anomalii
de comportament. Un copil care se comportă rău este un copil descurajat.
14. Permiteți-le copiilor voștri să nu aibă aceeași părere cu a voastră. Și mai ales,
ascultați-i într-adevăr. Face parte din prejudecățile noastre comune despre copii să
pretindem că înțelegem ceea ce vor să spună fără să îi ascultăm cu adevărat.
15. Evidențiați părțile pozitive ale copiilor voștri. Copiii nu sunt întotdeuna conștienți de
acestea. Complimentele le plac tuturor, și copiilor voștri.
16. Perimteți-le să ia parte la deciziile familiei. Explicați-le bine motivele alegerilor
voastre. Răspundeți la „de ce-urile” lor.
17. Țineți-vă de cuvânt! Fiți coerenți! Mențineți-vă deciziile luate. Nu promiteți sau
amenințați la întâmplare.
18. Recunoașteți-vă greșelile și scuzați-vă!Aveți curajul să fiți imperfecți și permiteți-le
copiilor voștri să fie imperfecți.
19. Jucați-vă cu copiii voștri!
20. Când trebuie să aveți „o discuție serioasă” cu copiii voștri, așteptați să fie în poziție
orizontală. Nu o faceți niciodată când sunt în poziție verticală.
21. Amintiți-vă că fiecare copil este unic. Nu există educație la plural.
22. Anumite verbe nu au formă de imperativ. Nu puteți spune: „Studiază!”, „Pune în
ordine!”, „Roagă-te!” și să sperați că funcționează.
23. Explicați copiilor voștri ce simțiți. Povestiți-le cum erați la vârsta lor.
24. Ajutați-i să fie puternici și să o ia de la capăt când lucrurile merg rău.
25. Apărați-vă de provocarea televizorului. Acesta nu este atât de periculos pentru ceea ce
face cât pentru ceea ce nu face.
26. Nu fiți hiperprotectivi! Căutați ocaziile potrivite pentru a vă retrage și permiteți-le
copiilor voștri de a-și pune la încercare forza și capacitatea lor.
27. Un copil umilit nu învață nimic. Eliminați critica și minimalizați greșelile. Subliniind
mereu greșelile, noi îi descurajăm pe copii, în timp ce ar trebui să ne amintim că nu
putem construi pe slăbiciune, ci doar pe forță.
28. Nu judecați pe ceilalți părinți după copiii lor și nu intrați în compețiție pentru copii cu
rudele sau prietenii.
29. Formați-le gustul lecturii!
30. Povestiți-le istoria lui Iisus. E rândul vostru.