SIMBOLISMUL

Simbolismul este un curent literar care a apărut în Franța , în ultimele

decenii ale sec.al XIX-lea și primul deceniu al sec.al XX-lea , ca o reacție
împotriva romantismului retoric , a parnasianismului și a naturalismului,
promovând conceptul de poezie modernă.

Poezia românească premergătoare simbolismului nu-și pierduse lirismul,

așa cum se întâmplase cu poezia parnasiană franceză, ci , dimpotrivă, ea s-a
înviorat sub pana lui Eminescu, Macedonski sau Coșbuc.

În literatura română, simbolismul a fost teoretizat de Alexandru

Macedonski și Ovid Densușianu. Arta ca sinteză și sugestie poate și trebuie,
conform opiniei lui Macedonski, să acționeze prin toate mijloacele: cuvânt, sunet,
cromatică, mișcare.

În evoluția simbolismului românesc se disting două etape:

 faza tatonărilor, a încercărilor (1880-1914);

 faza adevăratului simbolism (1914-1920).

Universul liric al simboliștilor este reprezentat de parcuri, grădini cu

flori, corăbii plecate spre cei doi poli, insule, fiorduri nordice, mohorâtele târguri
sub cenușiul toamnei, spitale, anotimpurile care provoacă nevroze.

O dată cu simbolismul, peisajul urban-fabrici, uzine-, sau cel exotic-

oceanele, ținuturile îndepărtate-, se lărgește și se îmbogățește cu noi culori
artistice.

Reprezentanți: O.Densușianu, Ion Minulescu, George Bacovia, Dimitrie Anghel,

Ștefan Petică.

Trăsăturile simbolismului:
 folosirea simbolului care înlocuiește expresia directă, mediind cunoașterea
pe calea analogiei; simbolul- mod de realizare a imaginii artistice;
 sugestia – capacitatea de a nu exprima direct obiectul, ci de a-l sugera.
Mallarme spunea: ,,a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din
 plăcerea poemului. A sugera, iată visul”. Poeții simboliști comunică senzații(
olfactive, vizuale) corespunzând unor stări sufletești.
 corespondențele sunt raporturi intime între eul poetic ( universal mic) și
lume ( universul mare) care se traduc la nivelul receptivității prin simboluri;
 muzica- simboliștii vor plasa în lumea de obiecte și fenomene stare de
inefabil, de taină, care nu poate fi descrisă, ci numai sugerată. Cuvintele
capătă nuanțe subtile, ele devin muzică.
 prozodia –introducerea versului alb este o inovație simbolistă. Poeții
simboliști au dat importanță problemelor de formă, ritm, creând cele mai
savante armonii verbale, pauze, refrenuri.

Teme simboliste:călătoria, visul (diferit de al romanticilor, provocat de

halucinogene),dragostea, moartea, spleenul și nevroza, singurătatea,
revolta (socială și metafizică), aspirația către un ideal inaccesibil.

Motive: toamna, amurgul, ploaia, orașul, parcul, instrumentele

muzicale, fanfara , culorile.
 PLUMB
de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârșitul secolului al

XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ca o reacție împotriva romantismului, a
parnasianismului și a naturalismului , promovând conceptul de poezie modernă.

Poezia ,, Plumb” de G. Bacovia , care deschide volumul cu același titlu,

apărut în 1916, se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica
repetițiilor, cromatica și dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat
prin corespondența care se stabilește între materie și spirit. Textul creează o
atmosferă, sugerează o stare de apăsare , dar nu cuprinde nici un termen explicit al
angoasei, totul putând fi dedus din descrierea cadrului.

Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de

aspirații și artificială.

Titlul poeziei este simbolul plumb , care sugerează apăsarea, angoasa,

cenușiul existențial, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului
existențial, fără soluții de ieșire. Cuvântul plumb invadează toate regnurile
/câmpurile lexicale (sicrie, flori, coroane, amor, aripi) , devenind metaforă-simbol.

Textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului plumb,
care este reluat în șase din cele opt versuri ale poeziei. Realizate prin paralelism,
cele două strofe corespund celor două planuri ale realității:realitatea exterioară,
obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou, și realitatea interioară, subiectivă,
simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare.

Realizată preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează stările și

emoțiile decorului funerar, astfel că între planul exterior și cel interior se stabilesc
anumite corespondențe.

În prima strofă, sicriele, vestmântul funerar, coroanele de plumb sunt

elemente care fac parte dintr-o recuzită funebră și conturează un ciudat tablou
morbid. Sentimentul izolării este tulburător, poetul imaginându-se claustrat în
cavou. Câmpul lexical : sicrie, funerar, coroane potențează presentimentul morții,
iar adverbul singur relevă starea de izolare, de solitudine. Repetarea epitetului de
plumb sugerează imposibilitatea de a ieși dintr-o realitate neconvenabilă,
apăsătoare. Lumea obiectuală- florile- este marcată de împietrire. Vântul este
singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții,
percepute auditiv:,,Și scârțâiau coroanele de plumb”.

Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial, generat de

moartea afectivității:,, Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul întors
constituie misterul poeziei. Este vorba , probabil, cum va spune Blaga, de
întoarcerea cu fața spre apus care înseamnă moarte.,, Aripile de plumb”presupun
un zbor în jos, cădere surdă și grea. Încercarea de salvare este iluzorie: ,,Și-am
început să-l strig”.

Expresia spaimei de moarte , a senzației de vid sufletesc, a singurătății se

realizează, dincolo de aglomerarea elementelor decorului funerar ( viziunea lumii
ca un imens cimitir), prin două imagini auditive: în prima strofă, verbul cu efect
imitativ, strident, din versul ,,Și scârțâiau coroanele de plumb”, sugerează
dezacordul eului cu lumea; în strofa a doua, strigătul sugerează spaima de neant a
ființei, iar verbul la persoana I singular accentuează întoarcerea spre planul
subiectiv ,, Și-am început să-l strig”.

Elementele naturii primordiale frigul și vântul, produc, în poezie,

disoluția materiei și sugerează percepția prin senzații tactile a vidului sufletesc.

Sursele expresivității , sugestiei și ale ambiguității se regăsesc la

fiecare nivel al limbajului poetic.

La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central plumb, asociat

metaforelor: ,,flori de plumb”, ,,coroanele de plumb”, ,,aripile de plumb”.
Ambiguitatea poetică este produsă , în strofa a doua, prin multiplele semnificații
pe care le pot primi epitetul verbului din versul inițial: ,, Dormea întors amorul
meu de plumb”( între somn și moarte) și metafora din versul final ,, Și-i atârnau
aripile de plumb”( metaforă a căderii , a zborului frânt sau sugestie a îngerului
morții).
 În ceea ce privește prozodia , poezia ,,Plumb”este riguros construită,
sugerând prezența morții , prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsura
fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul. Elementele prozodiei clasice ,
care produc muzicalitatea exterioară sunt valorificate pentru a conferi și o
muzicalitate interioară, dată și de repetiții, paralelism și pauze.

La nivel morfologic , se remarcă prezența verbelor , în majoritatea lor

statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări
de angoasă: dormeau, stam, era, scârțâiau, dormea, atârnau. Cele două verbe, la
perfectul compus –am început și la conjunctiv- să strig, sugerează disperarea eului
când conștientizează că întreg universul este cuprins de atmosfera sumbră a morții.
Actul de a striga dobândește o valoare simbolică.

La nivel lexical , sunt prezente cuvinte din câmpul semantic al morții:

sicriu, cavou, funerar, coroană, mort. Repetarea obsesivă a acestor cuvinte are ca
efect monotonia, senzația de limitare.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a

corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, de speen, poezia Plumb
se încadrează în estetica simbolistică.