INFLUENŢA INSTITUŢIONALIZĂRII ASUPRA COPILULUI

Igiena mintală are în prim plan problema instituţionalizării în ceea ce priveşte copiii
instituţionalizaţi. Pe parcursul instituţionalizării „evoluţia stării de sănătate mintală” este
influenţată de mai mulţi factorii, printre care amintim: „modul de organizare, funcţionare şi
dotarea materială a instituţiilor; atitudinea personalului faţă de copii instituționalizaţi;
modalităţile de comunicare, atmosfera sau climatul afectiv de relaţionare dintre personal şi copiii
instituţionalizaţi; relaţiile dintre instituţii şi societate” (Enăchescu Constantin, 2008, Tratat de
igienă mintală. p.357-358).
Instituţionalizarea produce „tipuri umane” variate în funcţie de factorii amintiţi mai sus.
Un factor determinant în modelarea personalităţii oricărui individ, indiferent de vârstă îl
constituie mediul fizic, pe lângă educaţie şi ereditate (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor,
p.18, apud Atkinson, 2002, p.82). Se poate spune că dezvoltarea copilului depinde de calitatea
celor trei factori dar şi de relaţia dintre ei, luând în considerare fiinţa umană încă de la naştere.
Ereditatea umană se poate caracteriza prin polivalenţă şi largă determinare, prin
intermediul acestora „devin posibile construcţiile psihocomportamentale complexe ce apar de-a
lungul timpului” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p.22). Prin intermediul eredităţi sunt
transmise organismelor vii caracteristicile urmaşilor pe care le-au dobândit de-a lungul timpului.
Ocaziile de manifestare a particularităţilor psihocomportamentale sunt create şi
susţinute prin intermediul mediului. Mediul influenţează prin următoarele categorii: „ale
mediului natural; socioeconomice, condiţiile materiale de existenţă; socioprofesionale, statutul şi
rolul profesional; socioculturale, mijloace de educare, instruire; socioafective, frecvenţa şi natura
contactelor cu cei din jur” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p.23-24, apud Cosmovici,
1972, p.17).
Educaţia reprezintă „ansamblul de acţiuni şi activităţi care” include fiinţa umană „ca
factor activ şi care se desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut cu necesitate
definit de societate” folosind „metode, procedee şi mijloace adecvate şi fiind” coordonată „de
factori competenţi, special calificaţi” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p. 30).
Principalele roluri ale educaţiei constau în: „oferă conţinut vieţii psihice; creează
mecanismele superioare ale acesteia; dezvoltă optim toate disponibilităţile ereditare şi
construieşte dimensiunile personalităţii; preia şi direcţionează convergent cu scopurile ei

1
influenţele mediului; contribuie într-o anumită măsură la accelerarea modului de dezvoltare
psihică”.
Interacţiunea optimă a celor trei factori: ereditatea, mediul şi educaţia asigură o
dezvoltare psihică deplină a fiinţei umane. Acest lucru se poate realiza prin trei condiţii: trebuie
să existe între ereditate, mediu şi educaţie o concordanţă în timp; trebuie să existe „şi o
concordanţă sub raport cantitativ şi calitativ a influenţelor mediului şi educaţiei cu potenţialul
ereditar” într-o anumită perioadă de timp; realizarea corespondenţei amintită mai sus „este cu
adevărat favorabilă dezvoltării psihice a copilului dacă se raportează atât la posibilităţile sale
prezente, dar şi la cele viitoare” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia vârstelor, p. 34).
Încadrarea copilului într-o formă de protecţie socială are ca şi efect „separarea” acestuia
de lume. Prin instituţionalizare copilul îşi desfăşoară activitatea şi existenţa într-un mediu nou,
diferit de cel antecedent, familial sau social.
Instituţiile de protecţie reprezintă un spaţiu social, psihologic şi moral cu o semnificaţie
simbolică, dincolo de aspectele funcţionale. Acestea „separă” acele „categorii de persoane” din
masa de invazii care necesită, „un regim de viaţă supravegheat”, o permanentă „asistenţă
specializată, instrucţie şi educaţie speciale”, din cauza unor „nevoi speciale” (Enăchescu
Constantin, 2008, Tratat de igienă mintală. p.357).
Atât individul cât şi grupul, acţionează potrivit voinţei proprii, manifestându-se liber.
Astfel, „orice formă de „limitarea libertăţii” individuale sau colective este percepută ca o
„constrângere”, ca o frustrare” (Enăchescu Constantin, 2008, Tratat de igienă mintală. p.358).
Întârzierile în dezvoltarea copilului instituţionalizat apar ca efecte ale „mediului
nestimulativ” şi lipsa relaţiilor afectuoase cu personalul, nu doar separarea de părinţi contribuie
la acestea (Vasile Miftode, 2002, Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare, p.241,
apud Tolfree David, 2000).
Formarea personalităţii individului, a Eului şi a caracterului sunt afectate în mod direct
de mediul instituţional. Consecinţele care pot să apară sunt următoarele: „dificultăţi sau întârzieri
de maturizare emoţional afectivă; dificultăţi sau tulburări de comunicare şi relaţionare; tulburări
de personalitate şi formare a Eului personal; dificultăţi de adaptare (şcoală, societate); tulburări
de comportament” (Enăchescu Constantin, 2008, Tratat de igienă mintală. p.359).
Printre factorii care contribuie la consecinţele formarii personalităţii individului se
remarcă şi dezvoltarea într-un mediu închis, tensionat şi lipsa modelelor parentale.

2
 Pentru dobândirea independenţei fiinţa umană are nevoie, imediat după naştere, de „un
lung proces de învăţare, dezvoltare şi interacţiuni cu ceilalţi” (Tinca Creţu, 2009, Psihologia
vârstelor, p.21, apud Atkinson, 2002, p.81).