1.

Noţiunea de „stat”

Cuvântul „stat” provine de la latinescul „status”, semnificând ideea de ceva stabil,

permanent. Iniţial, acest cuvânt se folosea, pentru a desemna cetăţile, republicile de tipul celei
romane, despoţii orientale şi alte forme de organizaţii politice societăţii.
Stat – sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui
popor stabilit pe un anumit teritoriu), deţinând în acest scop atât monopolul creării, cât şi
monopolul aplicării dreptului. Statul este:
–            o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea
societăţii;
–            o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
–            o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi
umane;
–            o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate obliga
executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere.
Statul este definit prin referire la trei elemente componente: naţiunea (popor), teritoriul şi
puterea publică.
 a) Naţiunea. Dimensiunea demografică şi psihologică a statului.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Este
comunitatea indivizilor care se află pe un teritoriu strict determinat al statului şi asupra căreia
se exercită puterea de stat. Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Din populaţia
ţării fac parte cetăţenii săi, cetăţenii străini şi apatrizii. Dintre aceste trei categorii de persoane
numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor
stabilite de stat. Ceea ce-i asigură populaţiei distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În
unele cazuri populaţia este identificată cu naţiunea. Naţiunea nu trebuie confundată nici cu
populaţia, nici cu statul.
Naţiunea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct de care ea îşi
leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.[2] Comunitatea este caracterizată prin unitate
etnică, limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiţii, spiritualitatea de neam, factura psihică.
Naţiunea este mai restrânsă ca populaţia. Naţiunea este produsul unui îndelungat proces
istoric, având la bază comunitatea de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic
ferment de coeziune a statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sânt: rasa, limba, religia,
tradiţii istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită unor
circumstanţe, aceste elemente nu pot fi întrunite întotdeauna.
Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana
de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Unii
autori atribuie la teritoriul statului navele maritime, navele aeriene, rachetele cosmice, precum
Teritoriul statului – partea din globul pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana
de aer de deasupra solului şi apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană.
Solul – principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea
statului, indiferent de locul unde este situat geografic. Subsolul intră în componenţa
teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională. Subsolul este alcătuit
din stratul care se află imediat dedesubtul solului sau spaţiului acvatic a unui stat. Statul are
dreptul deplin de a dispune de subsol. [15]
Spaţiul acvatic – alcătuit din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare pot fi: râuri,
lacuri şi canale, apele porturilor, ale băilor maritime. Marea teritorială (apele teritoriale)
cuprinde fâşia maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul litoralului unui stat şi supusă
suveranităţii lui. În dreptul internaţional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la
care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat (în România: 12 mile marine).[16]
„Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul şi subsolul mării
adiacente coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o adâncime de 200 m). Lângă
platoul continental este zonă maritimă cu regim special numită „ zona cantiguă sau
adiacentă”. Zona cantiguă este spaţiu maritim aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde
la o anumită distanţă, de obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale.
În acest spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale
economice, vamale, fiscale etc.).[17]
Spaţiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului şi spaţiului acvatic al
unui anumit stat, până la înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
c) Delimitarea teritoriului
Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor
state. Delimitarea se face prin frontiere.
Frontierele sânt liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc
pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sânt terestre, fluviale, maritime, aeriene. Frontierele
pot fi:
–                      „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;
–                      „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte;
–                      „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice.
Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face prin manifestarea
de voinţă a statului respectiv sau prin convenţii internaţionale încheiate între statele interesate.
Frontierele fac parte din teritoriu. ele sânt inviolabile.[18]
Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2, postulează inviolabilitatea frontierelor:”
frontierele ţării sânt consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi normele
unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea privind frontiera de Stat a Republicii
Moldova stabileşte că frontiera de Stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi
pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine, iar pe planul vertical delimitează
spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Totodată se stipulează că frontiera de stat stabileşte
limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova. Frontiera de stat se
stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine în baza totalurilor
activităţii comisiilor bilaterale de demarcare. Frontiera se marchează pe teren cu semne de
frontieră clar vizibile.
Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului. Datorită
acestui fapt frontierele sânt ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat a
Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă sau penală[19].
d)           Inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului
Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât drepturi cât şi
obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranităţii teritoriale
a statului.
Principiul integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului statului exprimă obligaţia existentă în
sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate teritorială a statului. Aplicarea
principiului inalienabilităţii teritoriului presupune respectarea anumitor condiţii (mai jos).
Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră ”Teritoriul Republicii Moldova este
inalienabil” şi „frontierele ţării sânt consfinţite de lege organică”. Această prevedere duce la
anumite consecinţe pentru Republica Moldova:
–                      teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere voinţei
poporului care-l locuieşte;
–                      micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”), cerute de
anumite împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a Constituţiei;
–                      interzicerea de către constituţie a luării oricărei măsuri ce ar implica
recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului
nostru.
–                      acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de către statul nostru a
imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul său.
Inviolabilitatea reprezentanţelor diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe
diplomatice general acceptate între statele moderne.[20]
Constituţia Republicii Moldova, în art.1, alin.1, prevede: ”Republica Moldova este un stat
suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Autoritatea publică exclusivă sau suverană

a)    Autoritatea publică – element al statului

Orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să depindă de o anumită organizare şi
distribuire a puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în
cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici o
organizaţie şi nici ordine. Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor acesteia
de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea se
manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara societăţii.
Distingem o diversitate de expresii ale puterii: putere economică, militară, legislativă,
judecătorească, putere publică etc.
Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o
populaţie. Pe lângă aceste două elemente este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere
publică. [22] În literatura juridică şi politică, pentru desemnarea acestui ultim element al
statului se utilizează fie termenul de „putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.
Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile guvernării asupra unei colectivităţi sau
asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare de
constrângere proprii puterii publice.
Puterea publică – ansamblul organelor de stat susceptibile de a lua decizii politice. Instituţii
politice superioare create prin constituţie, al căror statut este fixat prin legi (Parlamentul,
Guvernul etc.)[23]
Puterea politică se distinge de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă numai în
societăţile în care există diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei conduşi. Puterea publică
are trăsăturile sale specifice:
–                      puterea publică este o putere juridică (are caracter normativ). Cei care o
exercită sânt impuşi să exercite puterea prin elaborarea şi aplicarea normelor de drept;
–                      posedă calităţile de continuitate şi permanenţă. Prerogativele sale aparţin
autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;
–                      pretinde să exprime interesul întregii societăţi, deşi uneori se află în serviciul
unei clase sociale sau unui grup social restrâns (dictatura);
–                      este o putere organizată în mecanismul de stat. Elementele mecanismului de
stat sânt bine structurate, sânt constituite dintr-un grup special de persoane investite cu
atribuţii deosebite şi posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului. grupurile
date sânt formate în modul prevăzut de legislaţia statului respectiv.
În concluzie putem afirma că puterea publică este o formă a puterii sociale, cu caracter
normativ, de continuitate şi permanenţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii
societăţi. Ea este organizată într-un mecanism special numit mecanismul de stat.
Puterea publică sau puterea de stat este o putere politică a unui grup social, prin intermediul
căreia grupul expune în realitate voinţa poporului, asigură realizarea acesteia prin mijloace
specifice în exclusivitate statului. Ei deţin monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei
de constrângere.[24].
               Caracterele puterii de stat:
–                      puterea de stat este o putere politică;
–                      puterea de stat deţine monopolul constrângerii;
–                      puterea de stat este unică;
–                      are o sferă generală de aplicare;
–                      puterea de stat este suverană.
Uneori, pentru a desemna „puterea de stat” se utilizează termenul de „suveranitate”.
Numeroase constituţii şi documente internaţionale nu echivalează noţiunea de „suveranitate”
cu cea de „puterea e stat”, ci o consideră un atribut al „poporului” sau al „naţiunii”. Deseori
însă „suveranitatea” este utilizată pentru a sublinia calitatea supremă a puterii de stat. [25]
Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state.
În acest sens suveranitatea poate fi de două feluri:
Suveranitatea internă subliniază faptul că în interiorul statului nici o altă utere socială nu
este superioară puterii statului. acest aspect al suveranităţii este numit şi supremaţia puterii de
stat.[26]
Suveranitate externă – însuşirea autorităţilor publice de a reprezenta statul în raporturile sal
cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară.
Se manifestă în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi a primi
reprezentanţi diplomatici.[27]
Conceptul de suveranitate este corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu există, sau cel puţin
nu este perfect dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa zisele state semisuverane, state sub
protectorat sau state vasale reprezintă figuri imperfecte de stat.[28]
Suveranitatea este o putere de voinţă care aparţine naţiunii constituite sub formă de stat. Ea
este dreptul subiectiv al statului al cărui suport este voinţa generală a naţiunii. Această putere
de voinţă este supremă, nu cunoaşte existenţa unei voinţe superioare. Suveranitatea are
următoarele caracteristici:
–                      Suveranitatea este una. Pe un teritoriu determinat se exercită doar o singură
autoritate (pentru state unitare);
–                      Este indivizibilă. Indivizii nu sânt fiecare titularii unei cote-părţi din
suveranitatea statului. Suveranitatea aparţine naţiunii ca entitate colectivă. Cetăţenii nu au un
drept propriu de vot politic, ci exercită numai în calitate de reprezentanţi. Dreptul dat aparţine
naţiunii. Dacă dreptul de vot este o funcţie pe care individul o exercită în numele societăţii,
atunci societatea are libertatea de a refuza această funcţie tuturor indivizilor pe care nu-i
consideră apţi să o exercite;
–                      Suveranitatea este inalienabilă. După cum un individ nu poate să transmită
altuia voinţa sa aşa şi naţiunea nu poate, printr-un contract social sau pact de supunere, să-şi
înstrăineze definitiv şi irevocabil suveranitatea în profitul uneia sau al mai multor persoane;
–                      Suveranitatea este imprescriptibilă. Un uzurpator, oricât de îndelungat ar
exercita suveranitatea, nu devine titularul ei prin uzucapiune.