_________ “APROB”

Șef al CTCEJ al IGP

comisar-șef
Nicolae BODRUG

”__” ___________ 2018

Tema: Particularitățile CFL cu scopul determinării direcției și distanţei în

cazurile aplicării armei de foc.

Planul:
1. STABILIREA DIRECŢIEI ŞI UNGHIULUI DE TRAGERE

2. DETERMINAREA DISTANŢEI DE TRAGERE.

Expert-criminalist principal
al SETB a Direcției Centru 2
a CTCEJ al IGP
inspector principal Alexandru GAMURAR
 Stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere
Una din cele mai importante problemele care necesită a fi
soluționate, în cazul infracțiunilor cu folosirea și aplicarea armelor de
foc, este stabilirea direcţiei, distanţei şi ughiului de tragere. Trebuie să
menționăm fatul, că deseori circumstanțele în care s-au săvîrșit acest gen
de infracțiuni sunt examinate cu superficialitate, în faza iniţială a
investigaţiei. Activităţile destinate stabilirii acestor circumstanțe se
desfăşoară, în principal, la cercetarea la faţa locului, ele continuând,
dacă este nevoie şi în procesul examinărilor criminalistice de laborator,
concomitent cu examenul medico-legal al corpului victimei. Precizăm că
examinările de laborator se bazează în mare parte pe rezultatele și
informația obținută în cadrul cercetării la fața locului.
Astfel pentru a putea efectua o examinare complexă și sub toate
aspectele care ar determina stabilirea circumstanțelor cu o eroare
minimă, este necesară efectuarea minuțioasă a cercetării la fața locului
cu descrierea amănunțită a situației de la fața locului, însoțită de imagini
și shițe.

1. STABILIREA DIRECŢIEI ŞI UNGHIULUI DE TRAGERE

În dependență de circumstanțele de la fața locului, pot fi utilizate următoarele

modalităţi de stabilire direcţiei şi unghiului de tragere, care se aleg pentru fiecare caz
individual:
 dacă glonţul în traiectoria sa de zbor a lovit 2 obiecte, perforîndu-le, direcţia de
tragere poate fi stabilită pe baza unei linii drepte ce uneşte orificiile create de acesta,
linie prelungită în partea din care a venit1. Această linie poate fi materializată fie cu
ajutorul unei sfori întinse între aceste urme, cînd distanțe deintre ele este mare, fie cu
un tub confecţionat din hârtie şi care va uni cele 2 deteriorări, cînd distanța deintre ele
este mică. Prin intermediul acestuia se va putea privi traiectoria şi locul de unde a
venit glonţul.
 în situaţia în care glonţul a perforat un singur obiect, direcţia din care s-a tras
poate fi stabilită prin prelungirea canalului creat. În cazul obiectelor cu grosime mică
sau foarte mică direcţia de tragere poate fi stabilită prin folosirea unui cornet de hârtie
introdus în pâlnia creată de glonţ (având în vedere că orificiul de intrare este mai mic
şi orificiul de ieşire este mai mare).
 din analiza deteriorărilor și leziunilor descoperite pe hainele și corpul victimei,
din detaliile oferite de morfologia acestora, se poate aprecia direcția și unghiul sub
care s-a produs impactul glonţului cu corpul, prin aplicarea unor procedee și formule
matematice, precum și verificarea rezultatelor prin experimente.
Caracteristici care permit stabilirea direcţiei de unde s-a tras:
 orientarea canalului orificiului din ţintă cu ajutorul unei tije care prelungeşte
traiectoria glonţului
 unirea a două sau mai multe orificii consecutive formate de acelaşi glonţ
 punctul de intersecţie al orificiilor la tragerile cu arme automate în rafale
 unghiul de impact la ţinte fixe
1
Tratatul practic de criminalistica, vol. 1, Ministerul de Interne, Bucuresti, 1976, pag. 286.
  antrenarea de fragmente materiale pe direcţia de pătrundere a glonţului
 forma ovală a zonei urmelor suplimentare ale împuşcăturii în jurul orificiului
 forma ovală a zonei de împrăştiere a alicelor pe suprafaţa de impact a ţintei
 semnele sprijinirii armei în locul unde s-a tras
Direcţia şi unghiul de tragere pot fi stabilite pe baza interpretării urmelor
principale ale împuşcăturii1. De regulă pentru stabilirea direcţiei de tragere se
constată din ce parte a venit glonţul şi apoi unghiul sub care acesta a lovit ţinta. În
cazul canalelor oarbe, partea obiectului unde s-a descoperit orificiul de intrare indică
direcţia din care s-a tras, sub condiţia stabilirii în prealabil a poziţiei ţintei în
momentul tragerii. Altfel se prezintă situaţia în cazul în care glonţul a străpuns
complet ţinta. În acest caz se formează şi un orificiu de ieşire, în general acesta fiind
mai mare decât orificiul de intrare. Dacă orificiul de intrare are marginile regulate şi
uneori circulare, orificiul de ieşire prezintă în majoritatea cazurilor o formă
neregulată cu rupturi de material şi o zdrenţuire pronunţată. Mai mult, în cazul
tragerilor de la mică distanţă, în jurul orificiului de intrare se găsesc şi urme
secundare ale împuşcăturii. La nivelul orificiului de intrare se formează inelul de
metalizare - urmă caracteristică în cazul folosirii unei arme de foc. Inelul de
metalizare demonstrează că deteriorarea s-a produs cu un glonţ tras cu armă de foc.
Acesta există indiferent de distanţa de la care s-a efectuat tragerea.
Dacă proiectilul perforează un geam sau o oglindă, perforaţia are o
dimensiune specifică, în funcţie de calibrul glonţului, şi are în jurul ei o serie de
crăpături radiale dar şi crăpături concentrice care înconjoară spărtura la diferite
distanţe şi care unesc crăpăturile radiale creînd impresia unei ţesături de păianjen.

Din examinarea orificiului mai ales când geamul este gros se observă că
orificiul dintr-o parte a geamului este mai mic, în partea opusă orificiul fiind mai
mare. Cele 2 orificii sunt unite de un canal sub formă de trunchi de con sau crater 1. În
funcţie de aşezarea conului se stabileşte direcţia din care a venit glonţul reprezentată
de partea cea mai îngustă a acestuia. Problema devine mai dificilă dacă geamul a fost
lovit cu alte obiecte, orificiul neavând o formă clară şi neputându-se reconstitui
întotdeauna. În aceste cazuri se va pune accentul asupra secţiunilor radiale şi
concentrice ale cioburilor provenite din spărtură. La un studiu atent, sub lumină
incidentă, se observă o serie de linii curbe convergente spre una din suprafeţele
geamului. Secţiunile provenite din fisuri radiale ale spărturii vor indica direcţia de

1
Tratatul practice de criminalistica,vol I
1
Revista Criminalistica, nr. 3, iulie 1999/Gheorghe Pasescu – Interpretarea criminalistica a orificiilor descoperite in
sticla ferestrelor.
lovire cu partea de convergenţă a liniilor curbe. Mecanismul de formare în sens
contrar al liniilor observabile pe secţiunile radiale şi concentrice este următorul:

Mecanismul de producere a fisurilor radiale

 sensul de acţiune al forţei la rupere când se creează fisuri radiale
 sensul de acţiune al forţei la rupere când se creează fisuri concentrice
 aspectul fisurilor radiale şi concentrice în jurul orificiului format prin
lovire sau împuşcare cu o forţă redusă
 orientarea liniilor curbe din secţiunile radiale şi concentrice


Determinarea direcţiei de lovire a geamului

La primirea loviturii, suprafaţa geamului se curbeaza în direcţia aplicării
forţei până la limita elasticităţii, ulterior se sparge şi astfel apar fisuri radiale începând
cu punctul de aplicare al forţei. Partea cea mai solicitată a geamului la întindere şi
apoi la rupere este partea opusă direcţiei de aplicare a forţei şi de aici pleacă liniile
curbe din secţiunile radiale care converg (se adună ) spre partea în care s-a primit
lovitura. În fisurile concentrice, sensul de aplicare al forţei se schimbă, însă liniile
curbe din secţiune işi păstrează forma care acum este inversă. Este indicat însă ca să
se efectueze teste de tragere sau spargere ale unor geamuri de dimensiuni şi calităţi
similare cu ale celor implicate în cazul cercetat.
Orificiile produse de gloanţe în parbrizele şi geamurile portierelor
autoturismelor prezintă aceleaşi caracteristici. În plus, în unele cazuri, pe marginea
găurii pot rămâne fragmente de plastic îndoite spre direcţia de mişcare a glonţului şi
care oferă o garanţie în plus în stabilirea direcţiei de tragere.

Perforaţie a parbrizului unui autoturism, produsă prin împuşcare. Rebordarea

materialului în afară indică direcţia de tragere din interior spre exterior.

În cazul când zona din jurul orificiului de intrare nu mai există, direcţia de
tragere se stabileşte după orientarea şi profilul crăpăturilor radiale şi concentrice
existând tendinţa de creare a unor spărturi conice. Forma spărturii depinde bineînţeles
de tipul geamului, calitate, grosime, modul cum este prins, unghiul de impact al
glonţului şi mărimea sau calibrul glonţului. O uşoară metodă de stabilire a direcţiei de
tragere este prezenţa cioburilor de geam antrenate de glonţ în mişcarea sa şi în sensul
direcţiei de deplasare.
Dacă proiectilul loveşte o bucată de lemn, orificiul de intrare are o formă
aproape circulară, prezentând şi inelul de metalizare iar orificiul de ieşire are un
aspect zdrenţuit, glonţul în mişcarea sa antrenând aşchii în direcţia de deplasare, pe
unele chiar aruncându-le în această direcţie.
În cazul obiectelor metalice orificiul de intrare are o formă mai rotundă decât
cel de ieşire, este de obicei mai mic decât acesta, ambele având marginile îndoite în
sensul de deplasare al proiectilului.
Chiar şi în cazul în care glonţul a lovit o persoană, procedura stabilirii acestor
elemente se supune legilor balistice cu corectările aduse de specificul biologic,
deoarece victima reprezintă ţinta din punctul de vedere al balisticii 1. Medicina legală
prezintă o importanţă deosebită la stabilirea direcţiei de tragere cu arme. Pe baza
informației furnizate de medicina legală se poate stabili poziţia victimei faţă de
agresor contribuind astfel la rezolvarea speţelor produse în circumstanțe neclare.

1
Vasile Macelariu, Balistica Judiciara
 Detaliile furnizate de morfologia leziunilor rezultate din acţiunea glonţului
contribuie la aprecierea unghiului de impact. Stabilirea direcţiei de tragere nu se
poate face doar de medicul legist după cercetarea cadavrului. Stabilirea direcţiei
tirului, a locului unde s-a aflat agresorul faţă de victimă sau invers reprezintă o
operaţiune de complexitate mare şi care înglobează raportarea unghiului de contact al
glonţului cu cadavrul la poziţia acestuia la faţa locului şi chiar poziţia prezumată a
victimei în momentul împuşcării. Stabilirea acestor elemente se face prin:
♦ examenul metodic şi sistematic la faţa locului, fixarea poziţiei exacte a
cadavrului în raport de detaliile de ordin criminalistic (urme materiale balistice , de
ricoşeu, urme de sânge, obiecte aflate în jurul victimei).
♦ realizarea în măsura posibilitaţilor a autopsiei în apropiere de faţa locului, a
analizelor şi a examinării îmbrăcăminţii (în scopul unei posibile reevaluări a celor
constatate iniţial).
♦ experimente judiciare şi medico-legale.
Mişcările complexe ale glonţului pe traiectorie şi ricoşeurile sunt de o
importanţă deosebită în rândul factorilor care intervin asupra glonţului în traiectoria
sa şi care creează aspectul lezional, contribuind la determinarea direcţiei tirului.
Glonţul este supus mai multor mişcări1 în traiectoria sa spre ţintă:
 deplasarea postero-anterioară
 traiectoria, linia curbă cu concavitate inferioară, determinată de
diminuarea vitezei glonţului ca urmare a rezistenţei aerului şi a
forţei gravitaţionale
 rotaţia în jurul propriului ax (determinată de ghinturi) care conferă
precizie
 rotirea helicoidală a cărei distanţă descreşte pe măsură ce glonţul
înaintează, pentru ca în final să se stabilizeze pe axul traiectoriei
 tendinţa glonţului de a se deplasa făcând un unghi maxim cu
tangenta traiectoriei (până la 2˚peste 1000 m)
 bascularea în jurul propriului vârf, din ce în ce mai accentuată şi
foarte frecventă în cazul gloanţelor lungi, în cursul căreia
extremitatea groasă tinde să se deplaseze spre înainte, să se
rostogolească.
Cunoaşterea mişcărilor glonţului este importantă şi pentru medicina legală,
contribuind la modificarea leziunii de impact, mai ales la distanţele mari. Asta
explică de ce orificiile de intrare, chiar şi în tragerile de la mare distanţă sunt rareori
perfect rotunde. Mai ales în mişcarea de basculare, glonţul ia contact cu tesuturile, nu
prin vârful său, ci prin una din faţetele laterale, deşi axa tirului este perpendiculară,
producându-se leziuni importante cu caracter distructiv şi determinând astfel greşeli
de interpretare în privinţa direcţiei împuşcăturii.
La celelalte tipuri de mişcări ale glonţului, la tragerile apropiate se mai
adaugă o mişcare - glonţul la ieşirea pe retezătura anterioară a ţevii, reculul o împinge
în sus şi astfel glonţul loveşte ţinta după linia de ochire, însă flacăra şi particulele de
pulbere se îndreaptă spre ţintă după direcţia produsă de recul, deci perforaţia
glonţului este puţin sub centrul arsurii şi încrustaţiilor cu pulbere.
Cele mai frecvente ricoşeuri apar la gloanţele instabile, dezaxate în partea a
doua a traiectoriei datorită lungimii disproporţionate în raport cu lăţimea(de 4-5 ori

1
Vasile Macelariu, Balistica juduciara
mai mare)1. Ricoşeul se produce şi în cazul gloanţelor stabile, când unghiul de
incidenţă este prea mic. În această situaţie unghiul de respingere este mai mare decât
cel de incidenţă când materialul are o densitate mai mică şi egal cu cel de incidenţă
când materialul este foarte dens. Urmele de ricoşeu pot furniza date preţioase privind
traiectoria glonţului.
Stabilirea direcţiei tirului se materializează prin aprecierea unghiului de
impact cu victima. Se utilizează drept criteriu de evaluare a unghiului de impact
canalul-traiect lăsat de trecerea glonţului prin victimă. Această traiectorie nu poate
indica în mod real unghiul de impact, ea este rectilinie între orificiul de intrare şi cel
de ieşire. Însă în majoritatea cazurilor traiectoria este deviată deoarece:
o glonţul îşi modifică (pierde) viteza pentru că ajunge într-un
mediu mai dens ca aerul
o glonţul pierde din energie cu cât pătrunde mai profund şi are tendinţa la
oblicitate
o întâlneşte în drum ţesuturi care opun rezistenţă fie prin elasticitate, fie prin
rigiditate şi soliditate
o organele întâlnite în cale au densităţi diferite
Deasemenea apare aşa-zisa rupere aparentă a canalului la trecerea glonţului
prin organe cavitare.

Traiectoria, reprezentată de linia curbă descrisă de centrul de

greutate al proiectilului în drumul parcurs de la ieşirea din ţeava armei şi
până la ţintă, este definită printr-o serie de elemente, cum sunt unghiul
şi linia de tragere, punctul de incidenţă ş.a.
În legătură cu traiectoria, trebuie reţinut că ea este influenţată nu
numai de forţa gravitaţională, ci şi de rezistenţa aerului, de forţa şi
direcţia vântului, de alţi factori atmosferici. De exemplu, în cazul
vântului care bate eu o viteză de circa 25km/h, proiectilul unei carabine
militare la o distanţă de 1000m este deviat cu peste 3m, iar la 2060m cu
circa 16m.

2. DETERMINAREA DISTANŢEI DE TRAGERE.

Pentru a se calcula distanţa de tragere se iau în considerare următorii factori:

 existenţa sau inexistenţa urmelor suplimentare ale
împuşcăturii
 tipul de muniţie determină arma care, după gen şi calibru,
are o limită de bătaie
 perforarea unui obstacol până la ţintă
 oprirea glonţului pe o ţintă fără duritate la o adâncime foarte mică este
cacracteristica unei trageri depărtate , la limita forţei cinetice a glonţului
 perforarea în mare adâncime a ţintei este specifică unei trageri de la
distanţă relativ mică
 perforarea unei ţinte dure este proprie unei trageri de la mică distanţă
Sub denumirea de distanţă de tragere se înţelege distanţa în linie dreaptă între
gura ţevii îndreptată spre obiectiv şi orificiul de intrare al proiectilului în obiectiv.
Determinarea distanţei de la care a fost tras focul pe baza deteriorărilor cauzate de
1
Vasile Macelariu ,Balistica Judiciara,
arme de foc este destul de anevoioasă şi poate fi făcută mai mult sau mai puţin precis
numai la distanţele cele mai scurte de tragere (când în jurul orificiului de intrare al
proiectilului pot fi constatate urmele mecanice şi calorice ale gazelor, urme de
afumare, reziduuri ale explozibilului depuse pe ţintă, urme ale unsorii de armă depuse
pe ţintă).
Distanţa de tragere nu corespunde întotdeauna cu traiectoria glonţului, care
este o linie curbă. Distanţele de tragere se clasifică în:
distanţă nulă
distanţă mică
distanţă mare
Tragerea se consideră efectuată cu distanţa nulă când în momentul
împuşcăturii arma are retezătura dinainte a ţevii lipită de obiectul în care s-a tras. În
acest caz rămân o serie de urme specifice pe obiectul asupra căruia s-a tras care duc
rapid la determinarea distanţei de tragere.
Tragerea se consideră efectuată de la distanţă mică în situaţia când între armă
şi ţintă se află o distanţă cuprinsă între câţiva milimetri şi până la aproximativ 1.5 m.
În aceste situaţii cele mai importante sunt urmele secundare ale împuşcăturii şi care
împreună cu efectuarea unor trageri experimentale pot stabili distanţa de la care s-a
tras.
Urmele suplimentare ale împuşcăturii trebuie studiate amănunțit, repartiţia lor
în jurul orificiului de intrare reprezintă un fenomen ce variază. Trebuie avut în vedere
şi faptul ca urmele se încarcă cu funingine şi granule de pulbere împiedicând
determinarea distanţei.
Distanţa de tragere mare este aceea când între armă şi ţintă există o depărtare
mai mare de aproximativ 1,5 m şi pe ţintă nu există urme secundare ale infracţiunii.

Pentru tragerile efectuate în limita de acţiune a factorilor suplimentari –

trageri incluse în categoria celor fără distanţă (cu ţeava lipită de corp) sau de la mică
distanţă – stabilirea direcţiei şi distanţei de la care s-a tras este relativ uşoară.
Bineînţeles că prezenţa factorilor suplimentari trebuie confirmată prin expertize
criminalistice, determinarea exactă a distanţei urmând să se facă prin trageri
experimentale de la distanţe variabile, folosindu-se arme şi muniţii găsite la faţa
locului sau o armă şi cartuşe de acelaşi tip, precum şi suporturi primitoare de urme,
asemănătoare cu cele pe care s-au format urmele suplimentare.
În ipoteza tragerilor cu arme de vânătoare, în care au fost folosite cartuşe cu
alice sau mitralii, distanţa se stabileşte pe baza gradului de dispersie a acestora. Cele
mai sigure determinări sunt posibile în cazul împuşcăturilor de la distanţe mici şi
mijlocii (cca 5-10m). De exemplu, la armele de vânătoare de calibru 16 şi 12, raza de
împrăştiere a alicelor este de 5-6cm la o distanţă de 2m, 6-8cm la 3m, 12cm la 5m,
25cm la 10m, 45cm la 20m.

Acţiunea mecanică a gazelor se imprimă pe obiectul asupra căruia a fost tras

numai dacă tragerea s-a făcut la distanţe foarte mici şi care nu depăşesc 6 cm. În
cazul armelor care foloseşte acelaşi model de cartuşe, acţiunea mecanică este mai
mare la armele cu ţeava mai scurtă. Se manifestă prin formarea unor rupturi pe
marginile orificiului de intrare şi uneori prin dislocarea unor sectoare de pe obiect. În
tragerile cu arma lipită această acţiune a gazelor este foarte pronunţată. Canalul
format de glonţ se prezintă ca o prelungire a canalului ţevii şi primeşte pe pereţi
presiunea unei cantităţi mari de gaze. Gazele prin presiunea lor, rup uşor pielea şi
formează un orificiu lărgit de intrare şi distrugeri întinse în interiorul corpului. Uneori
pielea nu se rupe, ci numai se umflă şi se presează puternic pe ţeava armei, din care
cauză forma ţevii se reproduce pe piele servind ca un mijloc suplimentar de
determinare a distanţei dar şi de identificare a armei.
Dacă împuşcătura s-a produs pe o parte păroasă a corpului, mai ales sub un
unghi ascuţit, presiunea gazelor rupe uneori părul, periferia rănii părând uneori tunsă.
Dacă împuşcătura s-a produs de la o distanţă mică pe o regiune acoperită de
îmbrăcaminte, gazele ridică şi rup hainele, formând pe ţesături rupturi de forme şi
dimensiuni variate.

Acţiunea termică a gazelor exploziei se datorează temperaturii înalte a

acestora şi contribuie la formarea arsurii ţintei. Caracteristicele arsurii ţintei diferă în
funcţie de natura obiectului supus acestei acţiuni, dar şi în funcţie de distanţa de la
care s-a efectuat tragerea.

Urmele de funingine .

Arderea încărcăturii de pulbere duce la formarea de microparticule de

funingine, care se găsesc în stare de suspensie şi pe care gazele le transportă. Purtată
de gaze, funinginea se depune pe obiectul asupra căruia s-a tras, când acesta nu este
situat prea aproape ci la o distanţă medie, sub forma unui strat fin. Dacă depunerea de
funingine esta intensă, împuşcătura a avut loc de aproape (până la o distanţă de aprox.
50-60 cm.). Deasemenea, funinginea va cuprinde în compoziţia sa particule de metal
din canalul ţevii, cămaşa glonţului, pereţii cartuşului, în cantităţi microscopice.
Dacă tragerea a fost efectuată cu arme de mână, pistol sau revolver, urmele de
funingine se pot găsi pe ţintele aflate la o distanţă de 20-25 cm., pe când în cazul
tragerii cu arme cu ţeava lungă urmele de funingine se pot găsi la o distanţă de 0,5-1
m (în cazul muniţiei cu pulbere fără fum). În schimb, în cazul tragerii cu muniţie cu
pulbere cu fum distanţa până la care se pot găsi urme de funingine creşte
considerabil, putând ajunge chiar până la 2 m.1 În aceste cazuri, culoarea funinginei
pulberii este neagră şi este uşor solubilă cu apă, diferit faţă de culoarea pulberii fără
fum, care este cenuşie şi care este greu solubilă cu apa.
Funinginea se aşează pe ţintă, în jurul orificiului de intrare într-un mod radial.
Cantitatea depusă scade pe măsură ce depărtarea armei faţă de orificiul de intrare este
mai mare. Pe obiectul lovit, funinginea se depune de obicei sub forma unei pete care
înconjoară orificiul de intrare, având raza şi conturul variabil în funcţie de direcţia şi
unghiul sub care s-a efectuat tragerea, fie sub formă circulară, ovală, de evantai sau
alungită. Dacă raza petei de funingine este foarte mică sau chiar funinginea lipseşte
complet în jurul orificiului de intrare înseamna că s-a tras de la o distanţă foarte mică
sau nulă. Aceste aspecte sunt confirmate de existenţa pe canalul format de glonţ în
obiectul lovit, în cantitate mare, a funinginei.
În cadrul analizei se va măsura raza petei de funingine, se va descrie aspectul
ei ( formă, uniformitate, densitate ).

Particulele de pulbere nearsă.

1
Vasile Macelariu, Balistica judiciara
 O altă urmă suplimentară a tragerii care contribuie la stabilirea distanţei de
tragere sunt particulele de pulbere nearsă. Acestea ies pe gura ţevii pe lângă gaze şi
funingine şi acţioneaza ca nişte proiectile, datorită faptului că au o masă mai mare şi
o viteză iniţială mai mare. Pe baza acestor proprietăţi, ele merg cel mai departe în
comparaţie cu celelalte urme suplimentare ale tragerii. Ba chiar distanţa de aruncare a
acestora se măreşte în condiţii speciale (tragerea s-a efectuat cu pulbere cu fum,
pulberea din cartuş este umedă, veche sau capsa nu a aprins toată încărcătura).
Particulele de pulbere lasă pe obiecte urme specifice al căror caracter depinde de
forma şi greutatea particulelor de pulbere şi de distanţa de la care s-a tras.
De regulă urmele particulelor de pulbere nearsă sunt dispuse ca şi în cazul
celorlalte urme secundare circular în jurul orificiului de intrare sau sub o altă formă în
funcţie de unghiul de tragere (formă ovală, alungită, etc.). Distanţa de zbor a pulberii
depinde de lungimea ţevii armei şi de cantitatea de pulbere din încărcătură.

Particule de unsoare.

În cazul folosirii armelor de foc bine întreţinute, glonţul transportă o parte din
unsoarea aflată pe canalul ţevii şi o depune pe ţintă în jurul orificiului de intrare. La
tragerile apropiate, pe ţintă în jurul orificiului de intrare, pot fi găsite urme de unsoare
sub formă de picături.
În vederea evidenţierii urmelor factorilor suplimentari şi stabilirea distanţei de
tragere se foloseşte alfa-naftalină şi hârtia fotografică alb-negru, fixată în tiosulfat,
spălată şi uscată şi tratată timp de 10 minute cu o soluţie de 1 % acid sulfuric. După o
nouă uscare hârtia se îmbibă cu o soluţie alcoolică de 0,5 % alfa-naftalină şi devine
sensibilă pentru nitriţi şi nitraţi.1 Hârtia sensibilizată se aşează pe o suprafaţă plană şi
îmbrăcămintea de cercetat se aplică în contact direct cu aceasta. Deasupra se va aşeza
o ţesătură textilă îmbibată într-o soluţie de 25 % acid acetic şi se calcă cu fierul cca. 2
minute. Hârtia foto se scoate şi se spală cu alcool metilic şi apă distilată. Nitriţii sunt
evidenţiaţi prin apariţia unor puncte sau pete roşii. Odată cu creşterea distanţei de la
care s-a tras, creşte şi suprafaţa impregnată cu factorii suplimentari ai tragerii în jurul
orificiului de intrare, însă intensitatea acestora scade proporţional cu mărirea
distanţei. În timp ce la distanţe mici intensitatea este maximă, formând pete din cauza
concentrării acestor factori pe suprafeţe mici, odată cu mărirea distanţei de tragere se
măreşte şi suprafaţa impregnată cu astfel de urme, dar scade concentraţia şi urma
evidenţiată apare sub forma unor puncte din ce în ce mai distanţate.

Foto de comparaţie. Trageri de la diferite distanţe.

1
Vasile Macelariu, Balistica Judiciara
 Trageri de la distanţă mică sau nulă

Tragere de la distanţă mai mare

Mărimea suprafeţei din jurul orificiului de intrare de unde se pot evidenţia

urmele, variază. În cazul tragerilor de la o distanţă cuprinsă între distanţa mică şi cea
mare (3-4 ori lungimea ţevii armei) dacă urmele secundare nu se pot evidenţia pe
baza metodelor chimice clasice, se foloseşte metoda fizică prin aplicarea izotopilor
radioactivi. Astfel se pot stabili trageri efectuate de la o distanţă de 50-250 cm.
În afara nitriţilor ,nitraţii pot fi evidenţiaţi prin reacţii chimice cu difenilamină
sau difenilbenzidină precum şi prin reacţia cu brucină.
Stabilirea distanţei de la care s-a tras se face în general nu prin examinarea
separată, individuală, ci prin intermediul examinărilor comparative pe baza tragerilor
experimentale. Examinarea comparativă se poate face şi pe baza tabelelor deja
existente şi care au doar o valoare aproximativă, mai bine zis orientativă, pentru că nu
ţin cont de proprietăţile individuale ale armelor şi muniţiei cu care s-a tras.

Distanţele de descoperire a urmelor izolate ale împuşcăturii apropiate la

materialele de îmbrăcăminte la armele cu alice de calibru 16 si 12.

Felul Rupturile se Urme de Negrul de fum al Resturile

pulberii formează pârlire până împuşcăturii granulelor de
până la la distanţa pulbere
Bine Distanţa Bine Dista
exprim maximă exprim nţa
ată ată maxi
mă
Cu fum 5 cm 50 cm 50-100 150-170 200 300
cm cm cm cm
Fără fum 5 cm Nu 100 cm 100 cm 100 200
cm cm

Distanţele maxime de descoperire a unor indicii ale împuşcăturii apropiate la

materialele de îmbrăcăminte pentru unele modele de arme1

Rupturi la Depunerea Resturile

orificiul de negrului de granulelor de
intrare fum al pulbere
Modelul armei împuşcăturii
Pânză Stofă Pânză Stofă Pânză Stofă
albă manta albă manta albă manta

Pistoale de buzunar
(cal.6,25-7,25) 1 Nu 20-25 15-20 50 30-50

Revolver “Nagan” 3 0.5-1 20-25 15-20 40-50 30-40

Pistol TT 5-7 1-3 30 25 50-60 40-50

Pistol-mitralieră md.1941 Nu Nu 20 10-15 30-35 20

1
Tratatul practic de criminalistica, vol.3, Serviciul Editorial si Cinematografic,Ministerul de interne, pag.226.
 Pistol-mitralieră md.1943 1 Nu 20 10-15 35 20

Carabine md. 1938 şi 10-12 5-7 25-35 25-30 100 60-80

md.1944

Este indicat ca tragerile experimentale să se efectueze din 5 în 5 cm (la

tragerile apropiate), pentru fiecare distanţă trăgându-se cateva cartuşe 2. În momentul
când se obţine o imagine asemănătoare cu cea de pe ţinta în litigiu, tragerile se
efectuează de la distanţe crescătoare sau descrescătoare cu 1 cm. Prin intermediul
examinării comparative se poate aprecia apoi distanţa de la care s-a tras.
În cazul unor trageri la distanţă se organizează trageri experimentale care au
în vedere creşterea distanţei din 50 în 50 de metri sau chiar din 100 în 100 de metri.
În mod artificial se pot crea efecte ale distanţei, aşezându-se între trăgător şi ţintă
materiale ce scad din viteza glonţului cum sunt plăcile de plastilină, ceară, carton,
pâslă, cauciuc la care se cunoaşte exact efectul de frânare a puterii de perforare.
Dacă nu este cunoscută forma şi modelul armei din care s-a tras, atunci când
există indicii ale unei împuşcături apropiate, se pleacă de la datele experimentale, în
baza cărora se ştie că acţiunea mecanică şi termică a gazelor de pulbere acţionează
asupra materialelor de îmbrăcăminte, în medie până la 10 cm ,depunerea negrului de
fum, aproximativ între 20-30 cm până la 80-100cm.
Urmele descoperite şi cele create experimental sunt ilustrate prin fotografii.
Când se efectuează calcule matematice cu privire la distanţa sau direcţia de tragere se
explică formula aplicată şi modul de realizare a calculului.

În privinţa concluziilor, acestea pot fi:

 cert-pozitive. Exemplu: glonţul a fost tras din direcţia sud la o distanţă
de 200 m.
 cert-negative. Exemplu: orificiul de pe corpul victimei nu prezintă
caracteristicile unei trageri de la distanţă apropiată.
 de probabilitate. Exemplu: glonţul găsit în cavitatea toracică a victimei a
fost probabil tras de la distanţă foarte mare .
 de imposibilitate. Exemplu: nu sunt date suficiente pentru a se stabili
distanţa de tragere în cazul de împuşcare a numitului M.S.

_________________________________________________

2
Valeriu Manea, Determinarea distantei de la care s-a produs impuscatura prin examenul urmelor descoperite pe tinta