”APROB”

Șef al CTCEJ al IGP al MAI,

comisar-șef
_________ Nicolae BODRUG
”____” ____________ 2018

Pregătirea profesională continuă a angajaților

din cadrul Centrului tehnico-criminalistic și expertize judiciare al IGP
cu tema:

”Identificarea persoanei după semnalmentele exterioare.

Metoda portretului vorbit.
Utilizarea portretului vorbit la descoperirea infracțiunilor”

Elaborat: Șef al SEFV a DC 1 a CTCEJ al IGP,

inspector superior,
CUSCHEVICI Eduard

Chișinău, 2018
Tema lecției:
1. Principiile care stau la baza descrierii semnalmentelor persoanei;
2. Criteriile în descrierea semnalmentelor persoanei;
3. Semnalmentele anatomice ale persoanei;
4. Semnalmentele funcționale ale persoanei;

Pagina 2
 1. Principiile care stau la baza descrierii semnalmentelor persoanei
Descrierea semnalmentelor unei persoane se realizează după о terminologie specială, unitară
și precisă, și care este parte componentă a metodei portretului vorbit.
Metoda portretului vorbit este о metoda științifică de descriere și comparare a trăsăturilor
exterioare ale persoanelor.
Pe baza experienței practice din domeniu s-a ajuns la concluzia că principalele elemente care
pot sta la baza identificării persoanelor sunt deosebirile dintre caracteristicile anatomice și
funcționale ale fiecărui individ în parte.
Fundamentul științific al acestei metode de identificare îl constituie individualitatea și
relativa stabilitate a caracteristicelor somatice ale fiecărui individ adult.
Ființa umană este deținătoarea, pe lângă caracteristicile de specie, rasa, populație și a unor
caracteristici strict individuale care, evidențiate, corelate și corect interpretate duc la identificarea ei.
Modificările trăsăturilor exterioare ale unei persoane pot fi lente, independent de voința
acesteia, ele având loc după stabilirea maturității fizice și se referă la forma corpului, a feței, a
danturii, staturii, fizionomiei, dar pot fi și rapide, când se datorează voinței persoanei (portul bărbii,
a mustății, schimbarea culorii părului. operații cosmetice). Aceste modificări, indiferent de natura
lor, îngreunează identificarea, dar nu о exclud în totalitate.
Prin urmare, identificarea criminalistica prin metoda portretului vorbit poate fi definită ca un
proces de constatare pe baza semnalmentelor exterioare și prin mijloace tehnico-științifice
criminalistice a identității unor persoane, aflate în legătura cauzala cu fapta ilicită, în scopul
stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit se bazează pe principiile
identificării criminalistice, respectiv:
- Principiul identității;
- Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare;
- Principiul dinamicii și al interdependent cauzale;
- Principiul delimitării precise între ceea ce este identic și ceea ce este asemănător ș.a.
În examinarea criminalistica a feței persoanelor se utilizează frecvent noțiunea de
semnalmente.
Semnalmentele persoanei reprezintă acele trăsături exterioare generale și particulare ale unei
persoane, pe baza cărora persoana poate fi identificată sau altfel spus, semnalmentele reprezintă
totalitatea elementelor descriptive de ordin morfologic și dinamic - macroscopic extern
evidențiabile, capabile ca prin măsurare să conducă la individualizarea persoanei.
Fiecare ființa are о individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în esență sa și ușor
de recunoscut.
Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit își găsește aplicabilitatea în
diverse domenii, respectiv:
a) realizarea portretului robot pe baza semnalmentelor statice memorate de victimă,
martori sau alte persoane și descrise specialistului criminalist;
b) identificarea autorului unei infracțiuni prin prezentarea pentru recunoaștere a persoanei
suspecte de către cel care l-a observat și i-a reținut semnalmentele;
c) darea în urmărire a infractorilor care se sustrag de la urmărirea penală sau de la
executarea pedepsei;
d) identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor cu identitate necunoscut ori care își
ascund identitatea;
e) identificarea cadavrelor necunoscute ș.a.
Pagina 3
 2. Criterii în descrierea semnalmentelor persoanei.
Pentru a se asigura о descriere științifică a semnalmentelor persoanei prin metoda portretului
vorbit, respectiv materializarea ulterioară a acestuia în portret robot, trebuie să se pună seama de о
serie de criterii, după cum urmează:
a) la descrierea trăsăturilor fizice ale unei persoane se ține cont de caracteristicile anatomice
ale întregului corp: capul, umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, precum și elementele caracteristice
ale feței;
b) înfățișarea persoanei trebuie descrisă sub aspectul semnalmentelor anatomice (statice) și
semnalmentelor funcționale (dinamice), folosind о terminologie comună, precisă și unitară, într-o
succesiune logică ce va cuprinde:
- la semnalmentele statice, particularitățile morfologice ale corpului, capului, feței și ale
elementelor componente ale acestora, indiferent daca persoana este în mișcare sau în
repaus relativ;
- la semnalmente dinamice, caracteristicile de mișcare și de poziție ale corpului,
respectiv deprinderile persoanei, stabilizate de-a lungul timpului (mersul, gestica,
vocea, vorbirea);
c) la descriere semnalmentele trebuie individualizate prin acele caracteristici care vizează
variațiile morfologice ereditare ori cauzate de factori de natură patologică. Este vorba de rănirea
persoanei sau de apariția unor deformații ale organelor, denumite semne particulare (cicatrice,
tatuaje, alunițe, negi, semne prezente din naștere ori din accidente, forma deosebită a unor elemente
faciale, anomalii etc.);
d) înregistrarea și reținerea semnalmentelor; observarea persoanei trebuie să se facă din față
(plan frontal) și profil (plan lateral); în raport cu situația specifică, observarea poate fi făcută și din
spate. Trăsăturile capului și ale feței dețin locul principal în realizarea portretului vorbit;
e) descrierea ținutei vestimentare și a obiectelor aflate asupra persoanei cu identitate
necunoscută;
f) conturarea portretului vorbit al unei persoane se face prin caracterizarea semnalmentelor
după mărime, formă, poziție și culoare.
Termenii se folosesc în funcție de caracteristica ce se descrie:
a) mărimea:
- foarte mic, mic (scund), mijlociu, înalt, foarte înalt - pentru înălțime;
- scurt, mijlociu, lung - pentru lungime;
- îngust, mijlociu, lat - pentru lățime;
- subțire, mijlociu, gros - pentru grosime.
b) forma semnalmentelor este dată de conturul exterior, liniar, al organului - sau părții din
organ - care este descris. în funcție de acest contur liniar exterior, semnalmentele sunt încadrate în
una din figurile geometrice cu care se aseamănă figura umană: ovală, pătrată, rotundă, rombică,
triunghiulară, dreptunghiulară etc.
c) poziția - amplasamentul-unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază prin
raportarea sa la planul orizontal sau vertical ori după zone învecinate.
d) culoarea se are în vedere atunci când detaliul prezintă această calitate, adică ochii,
părul, tenul ori alte organe cu un colorit diferit de restul pielii.
Așa cum se remarcă în literatura de specialitate, pentru realizarea portretului vorbit trebuie
să existe o conlucrare între specialistul criminalist, victimă sau martor pentru identificarea
făptuitorului.
Nu toate persoanele pot să descrie sau să recunoască o persoană, „capacitatea de a descrie nu
Pagina 4
se suprapune capacității de recunoaștere. Reținerea trăsăturilor de către persoana care le-a perceput
în mod direct este influențată de factori obiectivi subiectivi”.
Printre factorii obiectivi se pot enumera:
- natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel moment;
- condițiile atmosferice;
- depărtarea de locul evenimentului și unghiul din care s-a perceput;
- durata percepției;
- poziția persoanei observate, îmbrăcămintea acesteia etc.
Printre factorii subiectivi (psihici) se pot enumera:
- aptitudinile persoanei de a percepe, reține și reproduce amănuntele;
- eveniment sau persoană de natură să atragă atenția;
- nivelul de cunoaștere, experiență de viață, profesia persoanei;
- factorul emoțional;
- timpul scurs de la eveniment până la ascultarea martorului.
Un număr mare de evidențe indică faptul că unele trăsături se bucură de mai mare atenție
decât celelalte, ceea ce crește codarea particulară.
Din punct de vedere al metodei portretului vorbit, semnalmentele persoanei se clasifică în:
- semnalmente anatomice (statice);
- semnalmente funcționale (dinamice);
- semne particulare;
- îmbrăcăminte și obiecte portabile.

Pagina 5
 3. Semnalmentele anatomice (statice) ale persoanei
Descrierea semnalmentelor anatomice (statice) ale persoanei vizează trăsături caracteristice,
cum ar fi sexul, vârsta, înălțimea, constituția fizică, descrierea formei liniei de contur a corpului și
capului, cu detaliile caracteristice ale figurii umane.
Dintre aceste semnalmente, sexul și vârsta persoanei au un rol deosebit în recunoașterea și
identificarea acesteia.
Sexul persoanei
La persoanele adulte, în aprecierea sexului - bărbat sau femeie, se pot folosi, de regulă, trei
modalități:
a) observarea directă a persoanei, precum și a altor semnalmente ale acesteia
(înălțimea; constituția corpului; expresia fizionomiei; gradul de dezvoltare a sânilor; prezența ori
lipsa pilozității faciale; vocea și vorbirea; dezvoltarea gambelor și a șoldurilor; mersul și ținuta
vestimentară);
b) determinarea sexului pe cale medico-legală se realizează atunci când există
suspiciuni cu privire la sexul unei persoane;
Vârsta persoanei
Vârsta unei persoane poate fi apreciată cu probabilitate, deoarece etatea este influențată de o
serie de factori, cum ar fi: tipul constituțional, starea generală, condițiile de muncă și de locuit, felul
alimentației, mediul de viață, clima etc.
Pentru aprecierea vârstei unei persoane, literatura de specialitate în domeniul medicinii-
legale precizează că există următoarele etape fiziologice:
a) Vârsta intrauterină (până la naștere);
b) Copilăria (de la naștere – până la 14 ani);
c) Pubertatea și tinerețea (între 14 – 30 ani);
d) Maturitatea ( între 30 – 60 ani);
e) Bătrânețe (peste 60 ani).
Pornind de la faptul că vârsta nu poate fi apreciată cu exactitate, pentru stabilirea ei s-a
recurs la încadrarea acesteia între anumite limite. în acest sens, s-a stabilit că până la vârsta de 25
ani să fie apreciată cu o aproximație de 3 ani (14-17 ani), de la 25 la 60 ani cu o aproximație de 5
ani (50-55 ani), iar de la 60 de ani în sus se apreciază cu o aproximație de 10 ani (65-75).
Înălțimea persoanei
Morfologia dezvoltării cuprinde mai multe faze cu dominanta fenomenelor asimilare,
manifestate prin creșterea corporală. Fenomenul creșterii este supus legii biologice a alternanțelor,
formulate pentru prima dată de către Godin, care permit împărțirea creșterii în perioade turgor
(primus, secundus, terţius), cu dominația lățimilor și profunzimilor, și perioade proceritas (creștere
în înălțime: prima, secunda), cu dominația lungimilor.
De la naștere la 1 an predomină puțin creșterea în lungime, de la 2 la 4 ani predomină
lărgimea și profunzimea. Unii cresc în aceeași proporție cu bazinul. De la 4 la 8 ani predomină
creșterea în lungime. De la 8 la ani creșterea taliei domină creșterea în lățime și grosime a umerilor
și bazinului. De la 11 la 13 ani la băiat și de la 10 la 12 ani la fată creșterea în lungime domină din
nou. În timpul pubertății, se produce decalajul umerilor și bazinului, care este invers ca sens pentru
ambele sexe, iar creșterea în lățime domină din nou creșterea lungime. Perioada post puberală,
numită și adolescență, se caracterizează prin creșterea lentă a înălțimii și o desăvârșire agresivă a
diferențelor sexuale ale lățimii umerilor și bazinului.
În aceeași abordare, creșterea persoanei în înălțime are în general un caracter ondulat și se
Pagina 6
pare că există o alternare regulată a perioadelor de ”plenitudine” și ”înălțare”.

Astfel, din această perspectivă (vezi Tabelul nr.1), s-a constatat că între:
- 1-4 ani - prima plenitudine;
- 5-7 ani - prima înălțare;
- 8-10 ani - a doua plenitudine;
- 11 -15 ani - a doua înălțare;
- 15-25 ani - a treia plenitudine;
- 18-22 ani - a treia înălțare.
Tabelul nr.1 Creșterea în greutate și în înălțime
Vâstă Perioadă Greutate Înălțime
1 - 4 ani I X
5 - 7 ani I X
8 - 10 ani II X
11-15 ani II X
15-25 ani III X
18-22 ani III X

Creșterea în înălțime se oprește la fete între 20-22 ani și la băieți între 23-25 ani. Între 19-20
ani la băieți și 17-18 ani la fete adaosul anual măsoară numai câțiva mm.
Creșterea și dezvoltarea se încheie când organismul ajunge la maturitate, care este starea
funcțională-psihologică-socială care marchează împlinirea posibilităților de adaptare ale individului
la condițiile vieții și activității sociale.
În practica judiciară, descrierea înălțimii persoanei se realizează prin observarea directă a
persoanei și se apreciază în centimetri, și care se apreciază în termeni de: ”foarte mic”, ”mic”,
”mijlociu”, ”înalt” și ”foarte înalt” cu următoarele gradații:
Tabelul nr.2 Descrierea înălțimii
Sexul scundă mijlocie înaltă foarte înalți
bărbat Până la 160 cm Între 160-170 cm Între 170-200 cm Peste 200 cm
femeie Până la 155 cm Între 155-165 cm Între 165-185 cm Peste 185 cm

La aprecierea înălțimii unei persoane trebuie ținut cont de prezența pălării, coafurii, tocurilor
la încălțăminte ale căror mărimi se scad.
Constituția corpului
Totalitatea însușirilor morfologice, fiziologice, biochimice și psihice ale unei persoane
alcătuiesc constituția individului. Toate aceste însușiri enumerate se caracterizează prin corelațiile
ce se stabilesc între ele și, în general, printr-un mare grad de stabilitate pe parcursul existenței unei
persoane. Pentru identificarea criminalistică, cele mai importante sunt însușirile morfologice care
pot fi depistate prin examenul antropologic curent.
Constituția corpului este determinată în funcție de dezvoltarea scheletului, a musculaturii și
a țesutului adipos și poate fi descrisă:
a. după sistemul osos și muscular (solidă (robustă), mijlocie sau slabă (osoasă));
b. după țesutul adipos (slabă, mijlocie sau grasă).
Forma liniilor de contur ale corpului
Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale și poate fi: drept, încovoiat, piept
proeminent sau cocoșat.
Umerii trebuie descriși după lățime ți înclinație. După lățime, umerii sunt înguști, mijlocii
sau lați iar după înclinație pot fi drepți, înclinați, coborâți sau ridicați. Ca particularitate se mai pot
semnala fenomene de asimetrie (unul coborât față de altul).
Pagina 7
 Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii și grosimii, la mâini se descriu și
degetele care pot avea unele particularități, cum ar fi polidactilia (mai mult de 5 degete la o mână)
sau degete lipsă.
Membrele superioare și inferioare au anumite trăsături comune în ceea ce privește alcătuirea
lor. Astfel, la membrele superioare deosebim brațul, antebrațul și mână iar la membrele inferioare
deosebim coapsa, gamba și planta piciorului.
Din punct de vedere al lungimii, membrele pot fi: lungi, mijlocii sau scurte iar al grosimii
pot fi groase, mijlocii sau subțiri.
În ceea ce privește membrul superior, raportul segmentelor cu membrul întreg și între ele,
brațul reprezintă în medie 42% din lungimea membrului superior, antebraţul - 33% iar mâna - 25%,
raport care rămâne nemodificat față de variațiile înălțimii taliei. Membrul superior este mai scurt la
femeie (91-92% din cel bărbatului), scurtimea fiind mai mare la antebraț.
Proporția celor 3 segmente ale membrului inferior este următoarea: coapsa reprezintă 50%
din lungimea totală a membrului, gamba 40-42%, înălțimea piciorului 8%, iar lungimea sa 31%.
La descrierea membrelor se va acorda o atenție deosebită picioarelor, care pot fi în formă de
”X” (genus valgus) sau de ”O” (genus varus).
Forma capului.
Capul persoanei reprezintă segmentul superior al corpului și este unit, prin gât, de partea
superioară a cavității toracice. Mărimea capului este raportată la mărimea corpului și poate fi: mic,
mijlociu sau mare.
Capul persoanei se descrie, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic,
examinat sub aspectul formei liniilor sale de contur, văzut din față și din profil.
Privit din față, capul poate fi încadrat în una din formele ovală, rectangulară,
triunghiulară, pătrată, rotundă sau rombică.

Formă ovală Formă rectangulară Formă triunghiulară

Formă pătrată Formă rotundă Formă rombică

Pagina 8
 Capul privit din profil poate avea următoarele forme ale liniei de contur: rotund (normal),
alungit, țuguiat, plat, os occipital turtit sau os occipital bombat:

Contur rotund Contur alungit Contur țuguiat

Contur plat Os occipital turtit Os occipital bombat

Descrierea detaliilor figurii umane

Figura umană se examinează din față și din profil, de la linia de inserție a părului și până la
vârful bărbiei.
În literatura de specialitate se stabilesc 3 rase mari:
a. Rasa negroidă;
b. Rasa europoidă;
c. Rasa mongoloidă.
Figura unei persoane cuprinde trei zone: zona frontală cuprinsă între linia de inserție a
părului și rădăcina nasului, care poate fi lată, mijlocie sau mică; zona nazală cuprinsă între rădăcina
nasului baza acestuia, poate fi lată, mijlocie sau îngustă; zona bucală cuprinsă între baza nasului și
vârful bărbiei, poate fi lată, mijlocie sau îngustă.
O figură normală (armonioasă) are toate cele 3 zone împărțite egal:

Pagina 9
 Dacă careva dintre aceste subdiviziuni este mai mare decât 1/3 din înălțime, zona respectivă
este apreciată mare, iar daca una este mai mică de 1/3, ea consideră mică.
În general, cele trei zone se observă la privirea din profil și în care se descrie figura umană
este următoarea:
1. Inserția părului;
2. Fruntea;
3. Arcadele sprâncenelor;
4. Rădăcina nasului;
5. Conturul nasului;
6. Vârful nasului;
7. Șanțul naso-labial;
8. Buza superioară;
9. Buza inferioară;
10. Bărbia;
11. Baza bărbiei;
12. Sprânceana;
13. Aripile nasului;
14. Capătul extern al sprâncenei;
15. Nara.

Părul
Părul este format din celule epiteliale așezate în trei straturi concentrice dintre care cel din
mijloc, scoarța, este încărcat cu pigment melanic. În funcție de abundența și situația pigmentului,
culoarea părului variază de la blond la castaniu și negru.
Pigmentul dispare odată cu vârsta, fiind înlocuit în scoarță prin goluri de aer, producând
astfel fenomenul de încărunțire și albire a părului.
Tulpina părului este dreaptă sau creață, în funcție de poziția foliculului drept sau răsucit în
spirală. Grosimea părului este variabilă, dând naștere la păr moale, mătăsos sau aspru. Forma,
culoarea și calitatea reprezintă caractere antropologice diferențiale ale părului.
Părul se descrie din punct de vedere al caracteristicilor sale, respectiv:
a) linia de inserție a părului poate fi: dreaptă, circulară în sus, circulară în jos,
ascuțită sau ondulată;
b) după natură, părul poate fi: drept, ondulat, buclat sau creț;
c) densitatea părului poate fi: rar, normal sau dens;
d) portul părului se apreciază în raport cu direcția firească a firului și a pieptănăturii,
putând fi: cărare spre dreapta, cărare spre stânga, cărare pe mijloc, pieptănat din față spre spate
sau pieptănat din spate spre frunte;
e) în raport cu lungime, părul poate fi: scurt, mijlociu, lung sau foarte lung;
f) după culoare, părul poate fi: negru, blond, castaniu, roșcat, șaten grizonat sau alb.
De asemenea se menționează dacă părul prezintă culoarea lui naturală sau a fost obținut prin
tratament cosmetic.
Fruntea
Aceasta este delimitată în partea superioară de linia de inserție a părului, iar în partea
inferioară de baza arcadelor. Ea se observă din față și din profil, forma și conturul fiind determinate
de aspectul osului frontal, în special de bosele frontale, arcadele și zona dintre arcade.
La frunte trebuie descrise următoarele elemente:
a. înălțimea frunții putând fi: mare, mijlocie sau mică;

Pagina 10
 b. lățimea frunții în raport cu distanța dintre tâmple poate fi: lată, mijlocie sau îngustă;
c. înclinarea frunții poate fi oblică înapoi, dreaptă sau proeminentă;
Sprâncenele
Sprâncenele sunt formațiuni musculo - cutanate, acoperite cu păr, dispuse transversal - de o
parte și de alta a liniei mediane, delimitând pielea pleoapelor superioare de regiunea frunții.
Sprâncenele trebuie examinate și descrise din punct de vedere al:
a. formei ce pot fi: drepte, neregulate, arcuite sau unghiulare;
b. amplasării sprâncenelor – sprâncene reunite, intermediare, depărtate, apropiate,
coborâte sau ridicate;
c. dimensiunilor sunt sprâncene abundente, rare, foarte rare, blonde sau tatuate.
Pleoapele
Regiunea pleoapelor este alcătuită din două pleoape - superioară și superioară.
Examinarea pleoapelor are în vedere deschiderea, lungimea și eventual, particularitățile lor.
Astfel, pleoapele scurte - atunci când sunt închise - nu acoperă întregul ochi, iar pleoapele
superioare pot fi coborâte pe ochi.
Genele
Genele sunt fire de păr, implantate la marginea pleoapelor. Ele sunt groase, rigide, orientate
în sus, în jos și înainte. Genele pleoapei superioare sunt mai dese, mai tari, mai groase și mai lungi
decât cele ale pleoapei inferioare. Deși genele și pleoapele inferioare oferă mai puține detalii, ele
trebuie descrise sub aspectul lungimii și al densității, existând cazuri când ele lipsesc complet ori
când sunt înlocuite cu gene false.
Ochii
Globul ocular are o formă sferică, ușor alungită, cu diametrele de 23-25 mm. Ochiul este
menținut în porțiunea anterioară cavității orbitare de o formațiune fibroasă, capsula lui Tenon.
Globul ocular este alcătuit dintr-un perete cu învelișuri concentrice și un conținut format din medii
transparente
Ochii se apreciază și se descriu după:
- formă, și pot fi: ochi drepţi, cu comisuri interne sau externe;
- mărimea ochiului poate fi mari, mijlocii sau mici;
- așezarea în orbită a globului ocular poate fi normală, înfundată sau proeminentă;
- culoarea ochilor pot fi în general albaștri, negri, verzi, căprui sau ceacâri (culoare
diferită a ochilor);
Nasul
Fiind reținut cu ceva mai multă ușurință, nasul se examinează atât față, cât și din profil,
având forma unei piramide orientate cu baza în jos.

1. Rădăcina nasului;
2. Conturul nasului;
3. Vârful nasului;
4. Baza nasului;
5. Șanțul naso-labial;
6. Înălțimea nasului;
7. Aripa nasului;
8. Nara.

Pagina 11
 În general, descrierea nasului se raportează la poziția din care a fost văzut (față sau profil):
a. Rădăcina nasului în raport cu globul ocular poate fi încadrat ca ridicată, în același
plan sau coborâtă;
b. Linia conturului se examinează din profil și prezintă forma dreaptă, concavă,
convexă sau acvilină;
c. Baza nasului se descrie conform direcției (ridicată, orizontală sau coborâtă) și
lățimii acestuia (baza lată, mijlocie sau îngustă);
d. Înălțimea nasului poate fi mare, mijlocie sau mică;
Mustața
În legătură cu acestea, se impune a preciza faptul că atât barba, cât și mustățile se descriu din
punct de vedere al mărimii, al culorii și al portului.
Mărimea mustății trebuie descrisă în creșterea ei firească, cu evidențierea aspectelor ei
caracteristice, care poate fi mustață mare cu colțurile ridicate, mare cu colțurile coborâte, mare cu
colțuri sub bărbie, mare cu colțurile drepte, tăiată mărunt pe buză sau coadă de rândunică;
Nuanța culorii mustății este, de regulă, asemănătoare cu cea a părului de pe cap, dar mustața
mai poate fi și vopsită.
Barba
Sub aspectul mărimii și al portului poate fi:
- mare, când cuprinde toată fața și părul ei este lung;
- barbișon, în cazul în care cuprinde toată fața, dar părul este scurt;
- în formă de guler (zgardă), dacă este o continuare a perciunilor, cuprizând întreaga
față până la bărbie;
- muscă, atunci când este formată dintr-un mănunchi de fire de păr;
- cioc, când are dimensiuni mici și cuprinde întreaga bărbie.
Buzele
Acestea reproduc forma arcadelor alveolelor dentare, pe care le acoperă. Buza superioară
prezintă un șanț nazo-labial, care o desparte de obraz, se lărgește în partea de jos și se termină într-o
porțiune mai proeminentă, cunoscută sub numele de tubercul labial. La rândul ei, buza inferioară
este răsfrântă în jos și prezintă un șanț mento-labial care o desparte de bărbie (regiunea mentonieră)
iar dedesubt o fosetă. Linia de apropiere a buzelor corespunde mijlocului arcadei dentare
superioare. Buze se unesc în pârțile laterale, formând colțurile gurii (comisurile).
Buzele se descriu după:
- grosime ce pot fi apreciate ca groase, mijlocii sau subțiri;
- proeminență;
- particularități (malformații) putând fi întâlnite următoarele situații, ca buză crăpată,
buza superioară ridicată, buza inferioară proeminentă sau buză de iepure.
Gura
Gura este examinată privind persoana din față și apreciem:
- Dimensiunea ca fiind mare, mijlocie sau mică;
- Forma ce se pot întâlni gură cu comisuri ridicate, orizontale sau coborâte;
- Particularitățile gurii sunt date de conturul acesteia, adică gură oblică, în formă de
inimă sau cu buze de culoare vineție.
Dinții
Dinții, în număr de 32 la adult, sunt fixați în alveolele dentare ale maxilarului și mandibulei,
fiind împărțiți în: incisivi (8), canini (4), premolari (8) și molari (12).
De-a lungul vieții, omul are două categorii de dentiții, una temporară (cunoscută ca dinți de
Pagina 12
lapte) și una permanentă. Dinții de lapte sunt înlocuiți de cei permanenți odată cu creșterea
maxilarelor, respectiv între 6-13 ani, ultimul molar apărând între 13-35 ani. Dinții permanenți apar
în următoarea ordine: incisivii centrali, incisivii laterali, canini și al doilea molar. Fiecare dinte
prezintă următoarea alcătuire: coroană, colet și rădăcină. În interior dintele conține pulpa dentară
compusă din țesut conjunctiv, vase sanguine și nervi.
La realizarea portretului robot interesează dinții incisivi și caninii, deoarece aceștia pot fi
observați în timpul vorbirii.
Dinții pot fi: lați, depărtați unul de altul, ieșiți în afară, lipsă, falși sau îmbrăcați. De regulă,
la examinarea incisivilor se pot observa anomalii, unele dintre acestea congenitale. Astfel, pot exista
incisivi acoperiți, incisivi depărtați sau sudați, incisivi lați sau incisivi înclinați, fie în interior fie în
exterior. La dinți pot fi întâlnite și anomalii dobândite, concretizate prin lipirea unuia sau mai
multor incisivi, fractură orizontală, uzură sau carii.
Bărbia
Bărbia este porțiunea cea mai de jos a figuri continuând fața persoanei și dându-i formele
caracteristice. Lateral bărbia se continuă cu regiunea obrazului. Bărbia se examinează atât din față,
cât și din profil, urmărind înclinația, înălțimea, lățimea (văzută din față poate fi îngustă, mijlocie
sau lată) și particularitățile ei (bărbie dublă, bărbie cu gropiță, bărbie bilobată și bărbie răsucită).
Obrazul
Obrazul este peretele lateral al cavității bucale, limitat în partea anterioară de șanțul naso-
labial, în partea din spate de marginile anterioare ale mușchiului master, în partea de jos de partea
inferioară a mandibulei, iar în partea superioară de proeminența osului molar.
Urechea
Urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puține modificări pe
parcursul vieții și interesează atât în privința aspectului general, poziției față de cap, cât și sub
aspectul elementelor sale componente.
Constituind parte esențială în metoda portretului vorbit, urechea prezintă și cele mai multe
calități ce permit identificarea unei persoane. Aceasta deoarece, pe de o parte, ea este imuabilă ca
formă pe tot timpul vieții iar pe de altă parte, este variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi
identice.
- Forma generală a urechii poate fi: triunghiulară, rectangulară, ovală sau rotundă.
- Dimensiunile sunt apreciate în raport cu înălțimea, care poate fi mare, mijlocie sau
mică, și în raport cu lățimea, adică lată, mijlocie ori îngustă.
- Depărtarea urechii față de conturul capului poate fi apreciată ca totală, nulă,
superioară, inferioară şi normală.
Urechea este compusă din:

Pagina 13
 1. Helixul originar;
2. Helixul anterior;
3. Helixul superior;
4. Helixul posterior;
5. Antehelixul superior;
6. Antehelixul median;
7. Antehelixul inferior;
8. Tragusul;
9. Antetragusul;
10. Lobul;
11. Conca;
12. Depresiunea digitală;
13. Depresiunea naviculară

Helixul se prezintă sub forma unei ridicături cartilaginoase care înconjoară pavilionul din
partea anterioară până la partea posterioară. Helixul începe de deasupra tragusului (din concă) și se
continuă până la lob.
El se compune din patru părți:
- helixul originar poate fi lung, mijlociu sau scurt;
- helixul superior putând fi scurt, mijlociu sau lung;
- helixul posterior fiind apreciat ca lung, mijlociu sau scurt, respectiv lat, mijlociu ori
îngust.
Helixul se prezintă sub forma unei ridicături cartilaginoase care înconjoară pavilionul din
partea anterioară până la partea posterioară. Helixul începe de deasupra tragusului (din concă) și se
continuă până la lob.
El se compune din trei părți:
- helixul originar poate fi lung, mijlociu sau scurt;
- helixul superior putând fi scurt, mijlociu sau lung;
- helixul posterior fiind apreciat ca lung, mijlociu sau scurt, respectiv lat, mijlociu ori
îngust.
Antehelixul este proeminența care se găsește în interiorul pavilionului urechii. El poate
prezenta diverse forme: concav, convex sau rectiliniu.
Tragusul este un cartilagiu mic, de obicei în formă triunghiulară reprezentând o
proeminență ce acoperă parțial orificiul auditiv al urechii. Acesta se descrie după volum, adică: mic,
mijlociu sau mare sau după formă ascuțite, bifurcate sau cu păr.
Antetragusul reprezintă proeminența cartilaginoasă aflată între concă și lobul urechii.
Acesta este examinat fie sub aspectul înclinației orizontal sau oblic, fie din punct de vedere al
profilului concav, rectiliniu sau convex.
Lobul este partea cea mai de jos a pavilionului urechii, fiind examinat din mai multe puncte
de vedere:
- sub aspectul formei: oval, rotunjit sau ascuțit;
- după mărime: mic, mijlociu sau mare;
- după aderență: lipit, semi-lipit sau liber.
Conca reprezintă orificiul ce permite sunetului să pătrundă în urechea internă și poate
prezenta următoarele particularități împinsă înapoi, îngustă, largă, înaltă, de-a curmezișul, foarte
mică, foarte profundă sau atrofiată.

Pagina 14
 4. Semnalmentele funcționale (dinamice) ale persoanei
Prin trăsături sau semnalmente funcționale (dinamice) înțelegem caracteristicile unei
persoane care apar cu prilejul executării diferitelor mișcări, cum ar fi: expresia fizionomiei, ținuta
corpului, gesticulația, mersul, vocea și vorbirea, unele obișnuințe dobândite în urma efectuării
anumitor activități.
Expresia fizionomiei
Printre trăsăturile persoanelor, unele manifestări de comportament (expresii), ca expresia
feței, a ochilor ori a buzelor, mobilitatea capului, a corpului, a mâinilor sau a picioarelor sunt cele
mai reprezentative.
- expresia feței poate fi calmă, enervată, flegmatică, supărată, zâmbitoare, mirată,
confuză, distrată sau obosită;
- expresia ochilor poate fi mobilă, tristă sau fixă;
- privirea poate fi tandră, rea, mânioasă, bănuitoare, neîncrezătoare, întrebătoare sau
mirată;
- expresia buzelor poate fi tremurată, ironică, distrată sau supărată.
Ținuta corpului
Aceasta se datorează stării de contracție musculară, care are ca urmare o atitudine relaxată,
obișnuită, contractată sau rigidă.
Dintre atitudinile specifice ce caracterizează o persoană se menționează:
- ținuta corpului;
- ținuta capului;
- poziția mâinilor în timpul mersului, staționării sau vorbirii
Ținuta corpului este determinată de contractarea mușchilor în timpul mersului, dar și de
anumite maladii fizice sau psihice.
De exemplu, militarii, obișnuiți să aibă o ținută dreaptă, capul sus și un pas întins, continuă
să-și păstreze aceeași ținută în toate împrejurările, chiar la o vârstă înaintată.
Ținuta capului poate fi dreaptă, aplecată spre dreapta sau spre stânga, înainte sau pe
spate.
Mersul
După o anumită perioadă de timp, mersul devine stereotip, persoana executându-1 instinctiv
fiind condiționat de lungimea piciorului, greutatea corporală și înălțimea persoanei, la acestea
adăugându-se educația școlară, activitatea profesională sau anumite boli.
Se pot observa o serie de elemente ale mersului, ca: lungimea pasului (mare, mijlocie,
mică), linia de direcție (dreaptă, ondulată), lățimea pasului (mare, mijlocie, mică) sau unghiul de
mers (pozitiv, negativ).
Gesticulația
Gesticulația este determinată de modalitățile prin care se exteriorizează un anumit obicei,
fiind un act reflex al persoanei, care se manifestă prin mișcări voluntare sau involuntare.
Aceasta se apreciază din punctul de vedere al întinderii și frecvenței acesteia. Astfel, din
punct de vedere al frecvenței poate exista:
- gesticulație abundentă;
- gesticulație rară;
- gesticulație nulă,
Sub raportul frecvenței poate fi întâlnită gesturi, cum ar fi:
- clipirea repede și deasă a pleoapelor;
- ridicarea frecventă din umeri;
Pagina 15
 - încruntarea frunții;
- mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii, a mărului lui Adam;
- aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei;
- mișcarea gâtului și a capului;
- frecarea mâinilor;
- joaca cu degetele;
- roaderea unghiilor;
- scărpinatul.
Vocea și vorbirea
Vocea este caracteristică fiecărei persoane, putând fi recunoscută cu ușurință persoanele
apropiate. Legat de voce se descrie și vorbirea. Vocea unei persoane poate fi, după tip: de copil, de
adult, de femeie, de bărbat, de persoană în vârstă.
La o persoană se pot distinge mai multe tipuri de vorbire:
- vorbirea scurtă și corectă,
- vorbirea scurtă și incorectă,
- vorbirea în fraze lungi corecte,
- vorbirea în fraze lungi confuze,
- vorbirea cu erori gramaticale,
- vorbirea cu folosirea de neologisme,
- vorbirea cu utilizarea de dialecte, graiuri;
- vorbirea cu utilizarea unor expresii literare.
Vorbirea mai poate fi apreciată după criteriile:
Rapiditatea vorbirii (rară, schimbătoare sau rapidă);
Tonul, intensitatea și timbrul vocii;
Sexul și vârsta persoanei;
Defecte ale vorbirii.

Studiul, analiza și compararea trăsăturilor exterioare (se caută numai deosebirile – căutarea
asemănărilor duce la o concluzie eronată) reproduse în fotografii permit lucrătorului criminalist să
stabilească dacă o fotografie reprezintă imaginea aceleiași persoane.
Aprecierea trăsăturilor exterioare se va realiza în raport cu particularitățile redării prin
fotografiere a acestora, ținând cont de:
- redarea detaliilor feței (în întregime sau parțial);
- existența unor devieri de formă și dimensiune;
- poziția ori punctul în care se află obiectivul aparatului foto.
Examenul comparativ va ține cont și de următoarele:
- aducerea la aceeași scară a fotografiei;
- vârsta persoanei (posibilitatea modificării unor trăsături).

Pagina 16