1 Asepsia

Asepsia – totalitatea metodelor îndreptate spre prevenirea pătrunderei microbilor în plagă,

organismul pacientului, realizîndu-se condiții de intervenție la adăpost de germeni.
Legea fundamentală a asepsiei: totul ce contactează cu plaga trebuie să fie steril.
Exogenă, se consideră infecţia, care nimereşte în plagă din mediul care înconjoară bolnavul:
- din aer (infecţia prin aer)
- cu picături de salivă şi de alte lichide (infecţia prin picături),
- de pe obiectele, care vin în contact cu plaga (infecţie prin contact),
- de pe obiectele care rămân în plagă (suturi, drenaje, etc.), aşa numite infecţii prin implantare.
Endogenă se consideră infecţia, care se găseşte în interiorul organismului sau pe tegumentele
lui (piele, tubul degestiv, căile respiratorii etc.).
Infecţia endogenă poate pătrunde în plagă direct sau prin vase (pe cale limfogenă sau
hematogenă).

Pentru respectarea asepsiei în timpul operaţiilor în blocul operator trebuie respectată

devizarea în zone a încăperilor.
În zona sterilă 1 – sunt incluse încăperile cu cele mai stricte cerinţe: sălile de operaţie şi camera
de sterilizare (în cazul când lipseşte secţia de sterilizare centrală).
În zona 2 – a regimului strict se referă încăperile, care direct sunt legate de sala de operaţie; sala
de pregătire preoperatorie; sala de anestezie.
În zona 3 – zona regimului limitat – o alcătuiesc încăperile pentru pregătirea şi păstrarea
sângelui, pentru păstrarea aparatajului mobil pentru deservirea sălilor de operaţie, biroul
chirurgilor, asistenţe medicale, laboratorul pentru analize urgente.
În zona 4 – zona regimului spitalicesc obişnuit – include încăperile în care intrarea nu este
legată cu trecerea prin camera de dezinfecţie sanitară: biroul şefului blocului de operaţie, a
asistentei medicale şefă şi camera pentru lengerie murdară şi deşeuri.
În timpul lucrului se respectă curăţenia, compresele şi tampoanele de tifon îmbibate cu sânge
sau secreţie din plagă se aruncă în ligheane speciale. Exsudatul şi puroiul din plagă sau cavităţi
se colectează cu aspiratorul într-un vas închis.
Curăţenia în sala de operaţie se face cu prudenţă pe cale umedă.
Există următoarele metode de curăţenie în sala de operaţie.
1. Curăţenia curentă în timpul operaţiei: infirmiera strânge tampoanele şi compresele
întâmplător căzute pe podea şi şterge podeaua murdară de sînge sau exudat.
2. Curăţenia sălii de operaţie după fiecare operaţie.
3. Curăţenia zilnică după finisarea operaţiilor obişnuite sau urgente.
4. Curăţenia generală a sălii de operaţie, care se face conform unui plan într-o zi când nu
se fac operaţii, o dată pe săptămână.
5. Dimineaţa înainte de a începe lucrul, suprafeţele orizontale(duşumeaua, mesele,
pervazurile) se şterg cu o cârpă umedă, pentru a strînge praful depus peste noapte. Această
metodă se numeşte prealabilă.
Temperatura aerului din sala de operaţie trebuie să fie între 22 – 250C la o umeditate de
50% şi cu o ventilaţie ce asigură schimbul aerului de 3-4 ori pe oră. Temperatura mai înaltă

1
provoacă transpiraţie, infectând astfel tegumentele cu bacterii din glandele sudoripare.
Temperatura joasă poate provoca răcirea bolnavilor şi crea condiţii pentru dezvoltarea
complicaţiilor.
În cazul când se foloseşte epuratorul de aer staţionar se asigură schimbul aerului curăţit
de 40 de ori într-o oră. În afară de aceasta dezinfectarea aerului din sala de operaţie şi
pansamante se face cu lămpi ultraviolete bactericide.

Măsuri de profilaxie a infectiei prin contact. Metodele clasice și contemporane de

prelucrare a mîinelor chirurgului (enumerati)
La început cu ajutorul unei perii şi a săpunului se spală palma, apoi partea dorsală a fiecărui
deget, spaţiile interdegitale şi loja unghială, de exemplu a mâinii stângi. La fel se dezinfectează
degetele mâinii drepte. Apoi se spală suprafaţa regiunii metacarpiene dorsale şi ventrale mai
întâi la mâna stângă şi apoi la cea dreaptă, şi în sfârşit se spală antebraţul. La sfârşit încă o dată
se spală loja unghială.
Se şterg mâinele cu o compresă sterilă şi se dezinfectează cu antiseptice în aceiaşi succesiune.
Metodele clasice de dezinfectare a mâinilor chirurgului sunt: Fiurbringher, Alfeld,
Spasocucoţki-Kocerghin. Metodele Fiurbringher şi Alfeld au doar o importtanţă istorică.
Metoda Spasocucoţki – Kocerghin.
În cazul utilizării accestei metode nu este necesar de a spăla în prealabil cu apă întrebuinţând
peria şi săpunul. Metoda se bazează pe dezolvarea cu soluţie de amoniac a grăsimilor de pe
suprafaţa şi din porii pielii şi îndepărtarea împreună cu soluţia a bacteriilor.
Metodica: soluţie proaspătă şi caldă de amoniac de 0,5% se toarnă în două ligheane sterile. Cu o
compresă sterilă se spală mâinile în consecutivitatea descrisă mai sus timp de 3 minute, mai
întâi într-un lighean, apoi timp de 3 minute în altul. După aceasta mâinile se şterg cu un prosop
steril sau compresă şi timp de 5 minute se dezinfectează cu alcool de 96*.
Mulţi chirurgi badijonează lojile unghiale cu tinctură de iod.
Pregătirea mâinilor pentru operaţie trebuie să prevadă:
1. îndepărtarea de pe suprafaţa pielii mâinilor a murdăriei şi a bacteriilor.
2. distrugerea bacteriilor rămase pe mâini.
3. tăbăcirea pielii pentru a închide canalele glandelor sebacee şi sudoripare.
4. inofensivitatea pentru piele.
Este imposibil de a obţine o sterilitate absolută a mîinilor pe tot parcursul operaţiei. În legătură
cu aceasta este necesar de a izola pielea mâinilor de plaga operatorie cu mănuşi.
O altă metodă de dezinfectare a mâinilor este utilizarea pervomurului sau C-4 (amestec de
apă oxigenată şi acid formic şi bigluconat de clorhexidină (hibitan). Înainte de dezinfectarea
mâinilor cu pervomur, mâinile se spală cu apă şi săpun (fără perie – timp de 1 min.). Se şterg cu
o compresă sterilă. Apoi mâinile se dezinfectează timp de 1 min. cu soluţie C-4 sau pervomur
într-un lighean emailat, se şterg cu o compresă sterilă şi se îmbracă mănuşile sterile.

2
Expres metodele de prelucrare a mîinelor (cu bigluconat de clorhexidina și alcool etilic)
Mâinile se spală cu săpun şi se şterg cu o compresă sterilă, apoi timp de 2-3 min. se
dezinfectează cu un tampon de vată muiat în soluţie alcoolică de 0,5% de clorhexidină. La
metoda de spălare a mâinilor bazată numai pe tăbăcirea pielii se referă dezinfectarea mâinilor
timp de 10 minute cu alcool de 96*. Spălarea mâinilor cu apă în acest caz nu se recomandă,
pentru că aceasta înrăutăţeşte procesul tăbăcirii. Această metodă nu a căpătat o largă
întrebuinţare din cauza siguranţei insuficiente. Însă metoda tăbăcirii se recomandă în lipsa apei
calde sau mănuşilor sterile.

Metodele de sterializare a mănușilor și de prelucrare a cîmpului de operatie

(Grossch-Filoncikov, metodele contemporane)
La dezinfectarea câmpului operator se utilizează cu succes metoda Grossich-Filoncicov –
badijonarea cu soluţie alcoolică de iod 5%. Prima badijonare se efectuează înainte de aplicarea
pe câmpul operator a lengeriei sterile, a doua – după izolarea câmpului de operaţie cu lengerie
sterilă, a treia – înainte de suturarea pielei şi a patra – după aplicarea suturilor la piele.
Deci, iodul tăbăceşte pielea şi pătrunzând în adâncul pliurilor şi porilor, o dezinfectează.
În Occident pe larg se utilizează dezinfectarea câmpului operator cu soluţie de hibiscrub, hibitan
şi betadină

Metodele de sterilizare a instrumentelor (enumerati). Sterilizarea instrumentelor tăioase

și cu lentile
Sterilizare:
Fizic (mecanic, căldură, rad UV sau ionizante, US)
Chimic (formol, oxid de etilen, glutaraldehida)
Instrumentele necesare pentru operaţie se sterilizează prin fierbere în soluţie de 2% de
hidrocarbonat de sodiu sau în apă timp de 20 – 30 minute din momentul când a început
fierberea. Instrumentele de tăiere şi de înţepare în cazul fierberii îndelungate se tocesc, de aceea
ele se fierb separat timp de 3 minute fără adăugarea hidrocarbonatului de sodiu şi se ţin în
alcool de 900 nu mai puţin de 2-3 ore. Instrumentele infectate cu microbi patogeni, trebuie
fierte timp de 45 minute, iar cele contaminate cu microbi sporulaţi anaerobi se sterilizează prin
fierbere fracţionară timp de 2 ore.
Sterilizarea se face în sterilizatoare metalice cu plasă şi cu un capac, care se închide ermetic.
În prezent instrumentele se pot steriliza cu aer uscat în termostate – electrosterilizatoare. Există
de asemenea metoda de sterilizare în sterilizatoare speciale cu gaze. Dar această metodă nu a
căpătat o întrebuinţare largă.
Cateterile uretrale şi cistoscoapele sterilizate prin fierbere sau în autoclave cu vapori se strică,
de aceea ele se sterilizează timp de 10 min mai întîi în alcool (fără a cufunda ocularul), apoi pe
5 min în Sol. de cianură de mercur (1:1000). Inainte de întrebuinţare instrumentul sau cateterul
se dezinfectează cu alcool.

3
Sterilizarea materialului de pansament și lengerie (metodii, principii) Metode de control a
calitătii steralizării
Tot materialul de pansament trebuie supus sterilizării (tifonul, tampoanele, vata).
Materialul de pansament se sterilizează în sterilizator sub acţiunea temperaturii înalte.
Există 2 tipuri de aparate pentru sterilizare: în primul rînd se utilizează vapori fluizi cu
temperatura de 100C; în al doilea se utilizează vapori sub presiunea ridicată cu
temperatură mai mare de 130C. Sterilizarea cu vapori fluizi este nesigură, fiindcă cea mai
ridicată temperatură în aparat (100C) nu distruge bacteriile sporulate, tetanosul,
antraxul, etc. Pentru aceasta este nevoie de o temperatură nu mai mică de 120C.
Controlul sterilităţii
Controlul sterilităţii materialului în autoclave se efectuează prin metode directe şi indirecte.
Metoda directă – bacteriologică; însămânţarea de pe materialul de pansament şi albituri sau
utilizarea testelor bacteriologice.
Pentru efectuarea testelor bacteriologice sunt utilizate eprubete cu culturi de microorganisme
nepatogene sporulate, care mor la o anumită temperatură. Eprubetele se introduc în interiorul
casoletei, iar la finisarea sterilizării sunt îndreptate la laborator. Lipsa de creştere a microbilor
confirmă sterilitatea materialului. Acest test se efectuează o dată la 10 zile.
Metodele indirecte – sunt utilizate permanent la fiecare sterilizare. Pentru aceasta se folosesc
substanţe cu un anumit punct de topire acidul benzoic (120C), resorbcina (119C), antipirina
(110C). Aceste substanţe se păstrează în fiole. În casoletă se introduc câte 1-2 fiole. Topirea
prafului şi transformarea lui într-o masă compactă, demonstrează faptul, că temperatura în
casoletă a fost egală sau mai înaltă de cât ceea de topire a substanţei de control. Pentru
controlul regimului de sterilizare în sterilizatoare sub presiune, sunt utilizate substanţe cu o
temperatură de topire mai înaltă: acid ascorbic (187-192C), pilocarpini hidrocloridi (200C),
tiouree (180C), etc.
O altă metodă este termometria. În fiecare casoletă se instalează câte 1-2 termometre. În acest
mod primim informaţie despre temperatura maximală, iar neajunsul acestei metode este faptul
că nu ştim în decurs de cât timp a fost menţinută această temperatură.

4
2 Antisepsia
Antisepsia. Definitia si istoria (Semelweis, Paster, Lister ). Metodele
antisepsiei.Principii generale.
Antisepsia (anti-contra + septikos-putred) totalitatea mijloacelor prin care se urmareste
distrugerea germenilor patogeni prezenti intr-o plaga, in mediu sau tegumente. Lister ( 1827
– 1912 ) în Anglia este cel care utilizează primele metode de antisepsie prin folosirea
acidului carbolic în tratamentul plăgilor.
Josef Lister îmbiba cu acid carbolic materialul de pansament cu care se acoperea plaga,
dezinfecta mînile şi prelucra aerul în timpul operaţiei cu vapori de acid carbolic
Semmelweis este cel care introduce în clinica sa obligativitatea spîlîrii mâinilor cu apă şi
săpun şi apă clorurată înainte de a începe un act chirurgical sau obstetrical
Louis Pasteureste considerat părintele asepsiei, fiind primul care descoperă diverse familii
de germeni şi demonstrează relaţia de cauzalitate între aceştia şi apariţia diverselor boli
Metodele antisepsiei : fizica, chimica, mecanica si biologica.

Antisepsia mecanica, fizica si chimica. (Caracterizati)

Fizica –distrugerea mi/o prin intermediul metodelor fizice. Aici se atribuie :
1. Material de pansament higroscopic (introducerea in plaga a materialului de
pansament higroscopic mareste considerabil volumul exudatului evacuat. De obicei se
utilizeaza tifonul, din care se confectioneaza tampoane si mese de diferite dimensiuni. Se
mai utilizeaza si vata higroscopica)
2. Solutii hipertonice (p/u ameliorarea drenarii. presiunea osmotica a carora > decit a
plasmei singelui. Cel mai frecvent se utilizeaza solutia de NaCl 10 % numita in practica „sol
hipertonica”)
3. Drenarea – Deosebim 3 tipuri de drenare :
In caz de drenare pasiva se folosesc fisii de cauciuc si tuburi. Pe dren de obicei se fac citeva
orificii laterale.Puroiul din plaga se dreneaza pasiv si treb de plasat in coltul de jos al plagii.
Cind avem drenare activa tubul care este din plaga este unit la un aspirator electric ce creaza
o presiune „-”. Drenarea cu lavaj continuu – printrun tub in focar in focar se introduce
solutia de antiseptic, iar prin altul sol se evacuiaza.Este necesar ca volumul lichidului
introdus = cu cel evacuat.
4. Sorbentii in plaga se introduc substante ce absorb toxinele. De obice sunt substante
sub forma de plbere ce contin carbon
5. Metode suplimentare se atribuie la tratamentul deschis al plagilor, in rezultat are
loc uscarea acesteea ce creaza conditii nefavorabile p/u dezvoltarea bacteriilor.(aplicarea
ultrasunetului, aplicarea laserului cu energie inalta, aplicarea razelor UV ). Aici se mai
adauga prelucrarea cu jet de apa sub presiune.

Chimica – metoda de combatere a infectiilor in plaga, in baza carora se utilizeaza

substantele chimice ce exercita actiune bactericida si bacteriostatica, cu aplicare locala &
sistemica.Antsisepticele chimice se grupeaza in :
haloizi(cloramina, preparate de iod),
saruri ale metalelor grele(nitrat de Ag- sol apoasa, diclorura mercurica, saruri de Ag-
colargol si protargol),
alcool (alcool etilic)
5
 aldehide(formaldehida, lizoform, cidex),
fenoli(Acid carbolic, ihtiol)
coloranti( albastru de metilen, verde de briliant)
acizi(acid boric si formic)
baze(clorura de NH3)
oxidati(h2o2, perhidrol, permanganat de kaliu)
detergenti(clorhexidina, rokkal)
derivati nitofuranici(furacilina)
derivati ai 8-ixichinolonei(enteroseptol)
derivati ai hinoxalinei(DIOXIDINA),
AI NITROMIDAZOLULUI, sulfamide, antiseptice de origine vegetala...

Mecanica- inlaturarea mecanica a m/o din plaga, utilizind urmatoarele procedee :

1. Toaleta plagii se efectuiaza practic la fiecare pansament, inlaturind material de
pansamnet imbibat cu secret, se prelucreaza piele ain jurul plagii, exudatul purulent,tesut.
necrotice libere etc. Respectarea acestora duce la inlaturarea 80 % microbi din plaga.
2. Prelucrarea chirurgicala primara (primele 12h).
Incizia plagii,recesurilor acesteea, excizia marginilor, peretilor si fundului plagii in
limitele tesuturilor sanatoase, se-nlatura toate tesuturile lezate, infectate, imbibate cu
singe.
Restab țes.lezate.
Aplicarea suturilor primare, primare întîrziate 6z, p.amînate 8z, secundare 3s
epitelizare.
3. Prelucrarea chirurgicala secundară
Necrotomie Înlăt corpi străini Revizia canalului colecției puurlente
Largirea canalului si orificiului extern cu lichidarea recesurilor
Drenarea plăgii

Antisepsia biologica.Principii contemporane de administrare si caile de

administrare a AB. Complicatiile antibioticoterapiei
Antisepsia biologica – grup preparate ce acț asupra c.microbine și toxinelor și grup subst acț
prin macroorganism amplificănd proprietățile ne/specifice a organismului.
La antisepticele biologice se refera (AB, fermenti proteolitici, bacteriofacgii si antitoxine
”seruri” )
Vaccin Anatoxine sînge Plasma Ig Metiltiouracil
Grupuri de baza a AB :
 Grupul penicilinei
 Penicilinile semisintetice: ampicilina
 Cefalosporinele: kefzol,claforan
 Aminogligozide: gentamicide
 Tetraciclinele
 Macrolide
 Rifamicine

6
Complicatiile antibioticoterapiei :
- Reactii alergice. Se manifesta prin eruptii cutanate, dereglari respiratorii, spasm
bronsic, pina la dezvoltarea socului anafilactic.
- Actiune toxica asupra organelor interne. Se afecteaza mai frecvent auzul,ficat si
rinichii
- Dizbacterioza(modificarea microflorei organismului) este caracteristica la
administrarea enterala am AB, mai frecvent intilnita la copii si la administrea
indelungata a AB in doze mari.
- Formarea bacteriilor rezistente – complicatie ce cauzeaza infectia
antibioticoerapiei.

Principii contemporane de administrare

1. Antibioticoterapiea treb sa fie administrata conform unor indicatii
2. Este obligatorie determinarea sensibilitatii microflorei din plaga
3. treb de efectuat proba de sensibilitatii la AB
4. la necesitatea tratam indelungat cu AB aceste treb sa fie schimbate la fiecare 5-7
zile, p/u a evita adaptarea microflorei.
5. Cu scopul in tesificarii actiunii Ab , treb de combinat AB cu diferit spectru de
actiune
6. Este necesaa combinarea cailor de administrare (locala si sistemica)
7. Asocierea cu alte substante antiseptice(fermenti proteolitici etc.)

3. Intervenţia Chirurgicala Clasificarea Pregătirea către operaţie Perioada

postoperatorie Complicaţii precoce, tardive
Operaţia chirurgicală este o acțiune mecanică exercitată asupra țesuturilor și organelor
bolnavului, fiind însoțită deseori de disocierea lor pentru a pune în evidență organul lezat,
efectuată în scopul aplicării unui tratament ori stabilirii unui diagnostic.
Sunt cunoscute următoarele tipuri de operaţii chirurgicale:
• operații sîngerînde, la care se încalcă integritatea pielii și mucoaselor;
• operații nesîngerînde, la care nu se încalcă integritatea tegumentelor (de exemplu,
reducerea luxației);
• operaţiile curative, sînt cele mai frecvente, caracterul lor fiind determinat de problemele ce
și le pune chirurgul;
• intervențiile radicale, în care se urmărește scopul de a vindeca îmbolnăvirea prin
îndepărtarea focarului patologic ori a organului lezat (apendectomia, colecistectomia);
• intervențiile paliative, în care se urmărește alinarea suferinței, când nu e posibilă
vindecarea (de exemplu, gastrostomia în caz de cancer esofagian avansat);
• operaţiile diagnostice, din care fac parte biopsia, puncția pleurală, puncția articulațiior,
pneumotoraxul, laparotomia și toracotomia exploratoare, etc.
• operaţiile imediate, trebuie făcute fără nici o întîrziere; amînarea lor cu cîteva ore, iar
uneori cu cîteva minute numai, poate pune în pericol viața bolnavului ori înrăutățește brusc
pronosticul. Drept exemplu servesc operațiile efectuate în hemoragie, asfixie, afecțiunile
chirurgicale acute (mai ales în cazul perforării unor organe cavitare);

7
• operaţiile urgente se îndeplinesc peste un interval mic de timp de la internarea bolnavului
în staţionar, care este necesar pentru precizarea diagnosticului şi pentru pregătirea minimală
a pacientului către intervenţia chirurgicală;
• operațiile planificate pot fi executate în orice timp fără a dăuna sănătății bolnavului, de
exemplu, operațiile cosmetice;
• operaţiile amânate – până la 10 – 12 zile se efectuează pregătirea preoperatorie;
• În dependenţă de faptul cum este înlăturat procesul patologic – de o dată sau treptat
deosebim operaţii efectuate într-un timp, doi timpi, etc.

Indicii pentru interventia chirurgicală: vitale, absolute, relative

Vitale-de primă urgență, cînd cea mai mică întîrziere pune în pericol viața bolnavului
(cancerul stomacului, stenoza piloroduadenală, hemoragii masive).
Absolute- În cazul în care boala sau complicațiile ei nu se pot trata conservativ , fără
intervenții chirurgicale( ex colicistita, hernii, stenoze, cancer, ulcer, etc)
Relative- Indicații relative pentru operații care au loc în bolile ce pot fi tratate atît prin
operație cît și prin alte tratamente conservative. (ex ulcer duodenal)

Operatii imediate, urgente și de plan.

Interventiile imediate trebuie făcute fără nici o întîrziere; amînarea lor cu cîteva ore, iar
uneori cu cîteva minute numai, poate pune în pericol viața bolnavului ori înrăutățește brusc
pronosticul. Drept exemplu servesc operațiile efectuate în hemoragie, asfixie, afecțiunile
chirurgicale acute (mai ales în cazul perforării unor organe cavitare).
Interventiile de urgentă sînt acelea, care nu pot fi amînate pe timp îndelungat din cauza
evoluției accelerate a bolii. Așa sînt intervențiile chirurgicale în tumorile maligne, deoarece
expansiunea lor intensă poate duce la metastaze. În aceste afecțiuni operația poate fi amînată
numai pe un termen strict necesar stabilirii exacte a diagnosticului și pregătirii bolnavului
pentru operație.
Interventiile planificate pot fi executate în orice timp fără a dăuna sănătății bolnavului, de
exemplu, operațiile cosmetice.

Operatii radicale, paliative și de diagnostic.

În intervențiile radicale se urmărește scopul de a vindeca îmbolnăvirea prin îndepărtarea
focarului patologic ori a organului lezat (apendectomia, colecistectomia);
În intervențiile paliative se urmărește alinarea suferinței, când nu e posibilă vindecarea (de
exemplu, gastrostomia în caz de cancer esofagian avansat);
Din operaţiile diagnostice fac parte biopsia, puncția pleurală, puncția articulațiior,
pneumotoraxul, laparotomia și toracotomia exploratoare, etc. Stabilirea sau prezicerea
diagnosticului cu ajutorul oricărei metode chirurgicale necesită folosirea în prealabil
obligatorie a tuturor metodelor de diagnostic existente. Operațiile de diagnostic prezintă într-
o măsură oarecare un pericol pentru bolnav și de aceea ele trebuie aplicate numai ca etapă de
încheiere în stabilirea diagnosticului.

Operatii intr-un timp,doi timpi si mai multi(notiune,exemple)

Interventia chirurgicala in care procesul patologic a fost inlaturat de-o data este numita
operatie intr-un timp.
Ca exemplu sunt operatiile :colecistectomia,apendectomie.
8
Din cauza slabiciunii bolnavului ,gravitatii interventiei chirurgicale creste riscul sfirsitului
nefavorabil ,de aceea in unele cazuri interventia se imparte in 2 sau mai multe etape.
Ex:cancer cu metastaze.

Perioada preoperatorie.Definitie. Pregătirea bolnavului către operatie. Particularitătile

perioadei preoperatorii în chirurgia de urgență și programată.Concluzia preoperatorie.
Perioada preoperatorie – este intervalul pe care, bolnavul îl petrece de la internare în
staţionarul chirurgical pînă la momentul intervenţiei chirurgicale. Acest interval de timp este
divers în dependenţă de caracterul procesului patologic. În maladiile grave, ce prezintă un
mare pericol pentru viaţa bolnavului perioada preoperatorie este minimală (operaţia
imediată). Dacă se prevede un pericol pentru viaţa bolnavului în viitorul apropiat – perioada
preoperatorie este de o mai lungă durată, dar e limitată (operaţiile urgente). Pentru operaţiile
programate timpul pregătirii preoperatorii este diferit.
Scopul principal al perioadei preoperatoare constă în reducerea la minimum a riscului
intervenției chirurgicale. Sistemul de măsuri profilactice, efectuate în scopul combaterii
unor eventuale complicații în timpul intervenției chirurgicale și după ea constituie pregătirea
preoperatorie.
Pentru a preveni complicaţiile operatorii sunt necesare următoarele:
• de a stabili cu precizie diagnosticul maladiei;
• de a depista complicaţiile maladiei şi afectarea concomitentă a diferitor organe şi sisteme
prin stabilirea gradului dereglărilor funcţiilor acestora;
• efectuarea unor măsuri curative, ce ar putea contribui la ameliorarea funcțiilor deficiente
ale organelor și sitemelor bolnavului și la vindecarea bolilor asociate și a complicațiilor;
• de a determina indicaţiile şi contraindicaţiile către operaţie;
• de a alege corect metoda intervenţiei chirurgicale şi metoda de anestezie;
• de a majora forţele imunologice a organismului bolnavului;
• efectuarea măsurilor menite să micşoreze pericolul infecţiei endogene (baie, bierberit,
curăţirea tractului gastro-intestinal, sanarea cavităţii bucale, ş.a.).

Dacă operaţia se va efectua cu anestezie generală, e necesar ca înainte de operaţie bolnavul

să fie consultat de medicul anesteziolog, care determină varianta optimală de anestezie.
Din momentul când bolnavul trece hotarul blocului operator se începe – perioada
operatorie, care constă din următoarele etape:
• Aranjarea bolnavului pe masa de operaţie în poziţia respectivă pentru fiecare intervenţie
chirurgicală.
• Inducerea bolnavului în narcoză sau efectuarea anesteziei locale.
• Pregătirea câmpului operator.
• Efectuarea intervenţiei chirurgicale (accesul, momentul principal, restabilirea integrităţii
ţesuturilor).

In operația imediată perioada preoperatorie este minima, în operația pogramată perioada

preopeatorie este mai mare și include toate investigațiile necesare.

9
Perioada postoperatorie.Definiție.Faze-(precoce,intermediara,tardiva)
Perioada postoperatorie-intervalul de timp de la finisarea operației pîna la însănătoșirea
completă a bolnavului.Durata acestei perioade este diferită în fiecare caz și depinde de
caracterul maladiei ,volumul intervenției chirurgicale si de starea bolnavului.
Sunt 3 faze:
Precoce:pe un interval de 3-5 zile de la finisarea operației.În această perioadă pot avea loc
hemoragii precoce,șoc de diversă etiologie,complicații pulmonare,complicații
cardiovasculare acute,dereglări ale tractului digestiv și urinar.
Tardiva:2-3 săptămîni de la operație și care finisează odata cu ziua externării din staționar.In
această fază pot avea loc pneumonie,peritonită,supurarea
plăgii,flebotromboză,tromboembolia.
Indepartată:intervalul de timp de la externarea din stationar pina la recuperarea definitive a
capacitatii de munca.Complicatiile acestei faze de obicei sunt cauzate de erorile tehnice si
tactice comise de chirurgic în timpul operației,iar tratamentul acestor complicații de obicei
necesită o intervenție repetată.

COMPLICAŢII POSTOPERATORII

OBIECTIVELE PROCEDURII
- Supravegherea şi îngrijirea postoperatorie, atente şi competente au ca obiective:
• Grăbirea vindecării şi reducerea perioadei de spitalizare
• Prevenirea sechelelor postoperatorii şi a mortalităţii
• Prevenirea cicatricilor inestetice în cazul operaţiilor pe zone expuse

TIPURI DE COMPLICAŢII POSTOPERATORII

a) După factorul temporal:
• Complicaţii imediate: apar în primele ore post-operator
• Complicaţii precoce: apar în primele zile post-operator
• Complicaţii tardive: apar după săptămâni, luni sau chiar ani de zile de la
intervenţia chirurgicală (ex.eventraţia)
b) După localizare şi mod de manifestare:
• Complicaţii locale: la nivelul plăgii operatorii
• Complicaţii generale: la nivelul unor aparate sau sisteme, sau chiar al
întregului organism
c) După gravitate:
• Complicaţiile minore - care se vindecă repede şi nu influenţează starea generală
• Complicaţii majore - care se vindecă greu, sunt costisitoare şi/sau lasă sechele cu implicaţii
sociale, profesionale sau economice
• Complicaţii letale - dificil de controlat care determină decese şi au uneori implicaţii juridice

10
 COMPLICAŢIILE POSTOPERATORII IMEDIATE

ŞOCUL
ŞOCUL survine cel mai adesea în primele 5 ore care urmează intervenţiei
CAUZE:
- Deficitul lichidian preoperator agravat de vasodilataţia determinată de anestezie
- Hemoragie intraoperatorie insuficient compensată
- Pierdere importantă hidroelectrolitică
SEMNE DE RECUNOAŞTERE:
- Puls tahicardic, filiform
- Angoasă şi teamă
- Lipsă de aer
- Scăderea T.S. (tensiunii sistolice) la 90-80 mm Hg.
- Paloarea şi răcirea pielii, transpiraţii reci
- Cianoza extremităţilor, oligurie
- Somnolenţă, apatie sau stare de agitaţie
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Supravegherea strictă a bolnavului şi semnalarea imediată a semnelor incipiente
- Încălzirea bolnavului prin suplimentarea de pături
- Oxigenoterapie după permeabilizarea căilor respiratorii superioare
- Administrarea tratamentului etiologic şi simptomatic prescris
- Monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative: puls, T.A., respiraţie, diureză
- Administrarea de sânge, plasmă, electroliţi conform indicaţiei medicului
- Comunicarea şi susţinerea psihică a bolnavului/aparţinătorilor
ASFIXIA
Bolnavul se sufocă prin lipsa de aer
CAUZE
- Obstrucţia bronşică şi hipoventilaţia, mai ales la cei obezi, cu distensie abdominală,
hipovolemia;
- Edemul pulmonar acut prin supraîncărcare lichidiană prin perfuzii i.v.
- Obstacol în căile respiratorii superioare: vărsărura inhalată, căderea posterioară a limbii,
etc.
- Consecinţa recurarizării (anestezicele de tip curara paralizează musculature respiratorie)
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Agitaţie, cianoză
- Dispnee sau apnee
- Tiraj, cornaj
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Anunţarea medicului
- Aspirarea secreţiilor şi permeabilizarea căilor respiratorii
- Administrarea de O2 sau carbogen (amestec de O2 cu CO2)
- Asigurarea poziţiei proclive a bolnavului
- Monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative şi a concentraţiei gazelor în sânge
- Pregătirea de urgenţă a materialelor necesare pentru incubaţie sau traheostomie acolo unde
este cazul
11
 VĂRSĂTURILE
CAUZE
- Efectul anesteziei rahidiene sau generale
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Paloare, transpiraţii reci, tahicardie
- Vărsături pe gură (sau pe lângă sondă dacă nu se aspiră la timp) care pot devein
incoercibile ducând la dilataţia acută de stomac
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Plasarea bolnavului cu capul mai sus, orientat lateral
- Susţinerea bolnavului şi captarea vărsăturilor în condiţii de protecţie a vestimentaţiei şi a
lenjeriei de pat
- Observarea şi raportarea caracteristicilor vărsăturilor
- Punerea unei sonde gastrice dacă medicul indică
- Administrarea medicaţiei antiemetice
- Notarea pierderilor prin vărsătură, urină, scaun în vederea efectuării bilanţului hidric
- Rehidratarea bolnavului conform prescripţiei

HEMORAGIA EXTERNĂ
Poate fi:
- Hemoragie la nivelul plăgii operatorii
- Hemoragie subcutanată (hematom parietal)
CAUZE
- Ligatură defectuoasă
- Desfacerea suturii
SEMNE
- Pansament îmbibat cu sânge
- Sânge pe tubul de dren şi în punga colectoare
- Semne de şoc
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Anunţarea medicului
- Schimbarea pansamentului şi efectuarea pansamentului compresiv
- Administrarea medicaţiei hemostatice
- Efectuarea tratamentului antişoc conform prescripţiei medicului

HEMORAGIILE INTERNE
- Sunt mai frecvente la blonzi şi roşcaţi.
- Pot fi: intraseroase: hemotorax, hemoperitoneu, hemopericard; intraviscerale
(gastrointestinale)
CAUZE
- Hemostaz insuficient ă ă intraoperatorie
- Tulburări de coagulare
- Traumatisme ale anselor intestinale (intraoperator)
SEMNE DE RECUNOAŞTERE:
- Angoasă, agitaţie
- Paloare, sete, stare sincopată, şoc
12
- Dispnee în caz de hemotorax
- Balonare şi durere bruscă în caz de hemoperitoneu
- Colaps şi cianoză în caz de hemopericard
- Hematemeză, melenă în caz de hemoragie gastro-intestinală
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Anunţarea de urgenţă a medicului care hotărăşte atitudinea terapeutică
- Administrarea tratamentului simptomatic prescris
- Recoltarea sângelui pentru bilanţ biologic: HLG, HT, teste de coagulare şi menţinerea liniei
venoase în aşteptare
- Aplicaţii locale reci pe toarce, abdomen, cu acţiune hemostatică
- Administrarea medicaţiei hemostatice
- Pregătirea bolnavului pentru reintervenţie acolo unde este cazul

COMPLICAŢIILE POSTOPERATORII PRECOCE ŞI TARDIVE

I. TULBURĂRI PULMONARE

a) PNEUMONIA HIPOSTATICĂ - inflamaţia alveolelor prin hipoventilaţie

CAUZE
- Imobilizarea prelungită
- Staza secreţiilor şi reducerea ventilaţiei pulmonare
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Febră, dispnee, tahicardie, junghi toracic
- Tuse iniţial seacă, iritativă, apoi cu expectoraţie
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Schimbarea poziţiei bolnavului
- Mobilizarea secreţiilor prin tuse asistată, percuţii în regiunea interscapulară
- Administrarea tratamentului simptomatic prescris: antialgice, fluidifiante, expectorante
- Prelevarea de spută pentru cultură şi antibiogramă
- Administrarea antibioticelor şi a oxigenului pe sonda endonazală
- Monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative: T°, puls, T.A., respiraţie, diureză.

b) EMBOLIA PULMONARĂ - survine adesea în ziua a 5 a - a 6a postoperator prin

obstrucţia unei artere pulmonare printr-un cheag de sânge provenit, cel mai frecvent, din
periferie
CAUZE
- Intervenţii abdominale, ginecologice, ortopedice
- Absenţa tratamentului preventiv anticoagulant
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Durere toracică atroce, dispnee şi cianoză
- Tuse cu expectoraţie sangvinolentă
- Stare de şoc, oprirea inimii şi deces rapid
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Anunţarea de urgenţă a medicului
- Prinderea unei vene periferice pentru bilanţul biologic şi administrarea tratamentului
prescris de medic: anticoagulante, trombolitice, antialgice
13
-Administrarea oxigenului umidificat pe mască
- Pregătirea bolnavului pentru efectuarea radiografiei pulmonare la pat
- Pregătirea bolnavului pentru reintervenţie dacă medicul indică

c) EDEMUL PULMONAR ACUT (EPA) - reprezint inundarea ă brutală cu plasmă a

alveolelor care deteriorează rapid funcţia cardio-respiratorie
CAUZE
- Reanimare vasculară exagerată cu soluţii sau sânge
- Operat tarat, cu cardiopatie
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Dispnee cu polipnee, puls tahicardic, filiform
- Creşterea T.A., cianoza extremităţilor
- Expectoraţie patognomonică, rozată, spumoasă la nivelul buzelor
- Bolnavul este angoasat, acoperit de transpiraţii
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Anunţarea de urgenţă a medicului
- Poziţionarea bolnavului cu gambele atârnate pentru reducerea circulaţiei venoase (de
întoarcere) şi a presiunii în circulaţia pulmonară
- Administrarea oxigenului pe sonda endonazală, umidificat, cu 2/3 apă sterilă şi 1/3 alcool
(care previne spumarea).
- Prinderea unei linii venoase periferice şi administrarea tratamentului prescris de medic:
diuretice, tonicardiace, vasodilatatoare periferice, anxiolitice
- Pregătirea bolnavului şi materialelor necesare pentru intubaţie şi ventilaţie asistată dacă
medicul indică.
- Monitorizarea funcţiilor vitale si vegetative

II. TROMBOFLEBITA - inflamaţia unei vene, de regulă periferice

CAUZE
- Intervenţii pe micul bazin
- Imobilizarea
- Obezitatea
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Roşeaţă şi inflamaţie de-a lungul venei
- Durere în molet, accentuată de dorsoflexia piciorului
- Creşterea temperaturii şi a pulsului (puls căţărător)
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Asigurarea repausului la pat cu membrul inferior ridicat
- Aplicaţii locale cu rivanol, antiinflamatoare
- Administrarea tratamentului cu anticoagulante
- Monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative
- Supravegherea efectelor terapeutice şi nonterapeutice ale medicamentelor administrate
- Verificarea testelor de coagulare prin recoltarea de sânge venos, la indicaţia medicului
- Instruirea pacientului să nu se lovească, să nu se maseze la nivelul moletului.

14
III. TULBURĂRI DIGESTIVE ŞI INTESTINALE

a) PERITONITA - inflamaţia mucoasei peritoneale

SEMNE DE RECUNOAŞTERE în peritonita generalizată:
- Febră, frisoane
- Oligurie, vărsături
- "Abdomen de lemn" (contractură abdominală)
- Dureri abdominale intense, continue şi permanente
- absenţa scaunului şi a gazelor
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Anunţarea medicului
- Monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative
- Administrarea tratamentului prescris: antibiotice - pe cale parenterală, aplicaţii reci pe
abdomen protejând pielea
- Pregătirea bolnavului pentru reintervenţia chirurgicală, adesea necesară pentru tratarea
cauzei peritonitei, drenajul cavităţii

b) OCLUZIA INTESTINALĂ (ILEUSUL) - îngustarea lumenului intestinal care

împiedică
trecerea gazelor şi a materiilor fecale
CAUZE
- Mecanice: bride aderenţiale, volvulus, cancer.
- Paralitice: atonie intestinală, mai ales la cei care au avut peritonita.
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Durere paroxistică sau colicativă
- Vărsături reflexe la început, legate de durere, care devin rapid stercorale, cu miros fecaloid
- în ocluzii înalte
- Oprirea tranzitului intestinal pentru materii fecale şi gaze
- Balonarea (meteorismul abdominal)
- Alterarea stării generale
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Raportarea de urgenţă a simptomatologiei medicului
- Punerea sondei de aspiraţie nasogastrică la indicaţia medicului şi aspirarea lichidului
intermitent cu seringa sau continuu
- Notarea pierderilor: lichid de aspiraţie, diureza
- Crearea accesului la o venă periferică şi reechilibrarea hidroelectrolitică
- Sistarea alimentaţiei naturale (pe gură)
- Pregătirea bolnavului pentru rezolvarea chirurgicală a obstacolului atunci când medicul
indică

c) FISTULELE DIGESTIVE POSTOPERATORII - sunt comunicări anormale

CAUZE
- Desfacerea anastomozei sau a suturii digestive care determina ieşirea conţinutului digestiv
- Bolnavi denutriţi, caşectici, trataţi cu cortizon
15
- Distensia intestinală
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Scurgere anormală din plagă sau pe dren; caracteristicile lichidului sunt în funcţie de natura
fistulei:
• lichid intestinal în fistula digestivă
• lichid clar, ca "apa de stâncă" în fistula pancreatică
• lichid galben-verzui în fistula biliară
• imposibilitatea de a se alimenta pe cale orală în fistulele digestive
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Notarea şi raportarea pierderilor prin fistulă (calitate, cantitate)
- Efectuarea bilanţului hidric
- Crearea accesului vascular pentru reechilibrarea hidroelectrolitică şi administrarea
medicaţiei prescrise: antibiotice, insulina
- Schimbarea pansamentului în condiţii de asepsie riguroasă
- Protejarea tegumentului din jurul drenului cu o cremă protectoare

d) EVISCERAŢIA - survine adesea în a 6a - a 8a zi postoperator. Reprezintă ieşirea

viscerelor abdominale prin soluţii de continuitate ale peretelui, totale, care le fac direct
vizibile
CAUZE
- Factori operatori care ţin de tipul de incizie, de sutură, de drenurile scoase prin plaga
operatorie
- Factori postoperatori:
• Creşterea presiunii intraabdominale prin tuse, vărsături, ileus, retenţie de urină
• Infectarea plăgii din interior sau din exterior
- Factori care ţin de teren (bolnav):
• Obezitate sau denutriţie, hipoproteinemie
• Cancer, diabet zaharat
•Tratamente cu citostatice, cortizon
SEMNE DE RECUNOAŞTERE
- Îndepărtarea buzelor plăgii
- Viscerele se văd în plagă
- Pacientul acuză o senzaţie de ruptură la nivelul abdomenului
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Asigurarea repausului la pat
- Refacerea pansamentului în condi ii de asepsie şi fixarea cu ţ un bandaj elasticîn jurul
abdomenului
- Instilarea la indicaţia medicului, de ser fiziologic steril în plăgi pentru a preveni uscarea
viscerelor
- Pregătirea bolnavului pentru reintervenţie chirurgicală dacă se indică.

e) EVENTRAŢIA - reprezintă ieşirea unor viscere abdominale sub piele, prin zone slăbite
ale peretelui apărute după unele operaţii sau traumatisme. Este o complicaţie tardivă.
CAUZE
- Care ţin de bolnav: vârsta înaintată, obezitate, diabet zaharat, carenţe alimentare,
constipaţie, eforturi fizice susţinute.
16
- Care ţin de natura intervenţiei operatorii: incizii mari pe abdomen, material de sutură
proaste, supuraţii postoperatorii, ileus, etc.
ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE NURSĂ
- Pregătirea bolnavului pentru operaţie

4. Arsurile Degerăturile Etiopatogenie, tablou clinic, Tratament

Combustio – este lezare a ţesuturilor organismului sub acţiunea locală al temperaturii înalte,
sau al substanţelor chimice sau radiaţiei actinice.

Clasificarea:
Există mai multe principii de clasificare:
1. după împrejurimile producerii arsurii:
a. industriale;
b. de uz casnic;
c. de război;
2. după caracterul factorului de acţiune:
a. termice;
b. electrice;
c. chimice;
d. actinice;
Din aceste considerente în practica clinică are importanţă de stabilit nemijlocit şi agentul
lezant, care va exprima caracteristica acestor factori:
- arsură cu flacăra;
- arsură cu aburi umezi sau uscaţi;
- arsură cu ulei fierbinte;
- arsură cu bitum topit;
- arsură de contact cu metale incandescente…

Arsurile chimice sunt provocate de acţiunea substanţelor chimice:

- baze;
- acizi.
Combustiile actinice pot fi provocate de radiaţia infraroşie, ultravioletă sau cu iradiaţie
γ.
3. Clasificarea arsurilor după localizare:
a. Arsuri ale regiunilor funcţional active (extremităţile);
b. Arsuri ale regiunilor funcţional neactive (trunchiul);
c. Ale feţei;
d. Regiunii păroase ale capului;
e. Ale căilor respiratorii;
f. Perineului.

17
Clasificarea arsurilor după profunzime după 4 grade:
Gradul I – afectarea la nivelul epidermisului, şi se manifestă prin hiperemie şi edem
al pielei; Gradul II – se afectează tot stratul epidermei cu formarea bulelor pline de
lichid transparent;
Gradul II – necroza dermei:
Gradul IIIA – necroză al epiteliului şi al straturilor superficiale ale dermei cu
păstrarea integrităţii funcţionale ale stratului bazal al dermei;
Gradul IIIB – necroz al întregului strat al dermei inclusiv şi a stratului bazal, împreună
cu foliculii piloşi glandele sudoripare şi sebacee cu trecere la stratul adipos;
Gradul IV – necroz al întregului strat dermal şi a ţesuturilor mai adânc situate (ţesut adipos,
muscular, osos).

- Arsurile de gradul I, II şi IIIA sunt considerate ca arsuri superficiale, iar IIIB şi IV ca

arsuri profunde.

Clasificarea arsurilor conform Asociaţiei

Americane al Combustiologilor:

Gradul I (arsuri superficiale) – afectează numai epidermisul;

Gradul II (partial-thickness) – afectează epidermisul şi parţial derma;
Gradul III (full-thickness) – afectează epidermisul, în întregime derma şi ţesuturile
subcutanate.
Metodele de determinare a suprafetei combustiei.
Este important de apreciat şi suprafaţa afectată a corpului exprimată în procente.
Suprafaţa corpului omenesc adult variază între 15000cm² şi 21000cm². Au fost propuse
multiple metode de determinare al suprafeţei afectate:
Metoda lui Wells propusă în 1951. Această metodă este cunoscută şi ca regula cifrei
„9” şi constă în faptul că corpul unui adult este divizat în regiuni ce corespund a 9% din
suprafaţa corpului:
Cap şi gât – 9%;
Membrele superioare a câte 9% - (în total 18%);
Partea anterioară a trunchiului (piept şi abdomen) a câte 9% - (în total
18%); Partea posterioară a trunchiului (spate şi lomb) a câte 9% - (în
total 18%); Membrele inferioare a câte 18% - (în total 36%);
Perineu – 1%. În total alcătuesc – 100%.
La copii această metodă nu este aplicabilă din cauza proporţionalităţii diferite ale părţilor
corpului.
Metoda lui Glumov propusă din 1953, care se mai numeşte „metoda palmei”. Ea constă
în faptul că suprafaţa palmei accidentatului corespunde la un % din suprafaţa totală a
corpului.
Metoda Postnicov propusă în 1949 constă în aplicarea pe pala combustională al unei
pelicule de celofană şi pe ea se conturează hotarele arsurii. Pelicula dată se aplică pe o
suprafaţă gradată de pătrate cu suprafaţa deja ştiută, după care se determină şi suprafaţa
afectată, iar în raport cu suprafaţa corpului se determină procentul de suprafaţă afectată.
Metoda de tabele-şablon Lund-Brower constă în calcularea suprafeţelor de arsură
conform tăbliţelor speciale pentru arsuri deja stabilite cu procentajul al diferitor regiuni
18
ale corpului. (tabele separate pentru adult şi copii).
Boala arsilor.Definitie.Perioadele
BOALA COMBUSTIONALĂ - este o totalitate de reacţii generale ale organismului şi
dereglarea funcţiei organelor interne ca răspuns la trauma termică.
Boala arşilor se dezvoltă în cazul când:
- suprafaţa afectată este mai mult de 15-25% de arsuri superficiale;
- sau mai mult de 10% de arsuri profunde;
- sau în cazul arsurilor căilor respiratorii indiferent de arsurile externe.
Perioadele bolii combustionale:
I - perioada şocului combustional: (durează pînă la 3 zile) şi este determinate de:
- aferentaţie dureroasă excesivă;
- plasmoragie;
- dereglarea funcţiei rinichilor.
Tabloul clinic al şocului combustional este destul de tipic: accidentatul suferă dureri
puternice în locurile arsurilor, este excitat dar foarte repede devine inhibat şi adinamic.
Progresiv se micşorează TA, se accelerează pulsul, se micşorează temperatura. În cazurile
grave se dereglează respiraţia, se dezvoltă hipoxia organelor şi a ţesuturilor, se stabileşte
acidoza, hemoconcentraţie, micro- şi macrohematurie, oligurie.
Deosebim trei grade al şocului combustiona în raport cu dereglările sus enumerate:
- Şoc de gr.I se instalează la arsuri de 15-20% din suprafaţa corpului;
- Şoc gr.II în 20-60% de arsuri;
- Şoc gr.III în cazul când suprafaâa este mai mare de 60%.
II – perioada toxemiei combustionale (durează pînă la 10-15 zile) este determonată de
absorbţia din plaga combustională al toxinelor (oligopeptidele toxice, glucoproteizilor cu
specifitate antigenică;
III – perioada de septicotoxemie combustională (durează 2 - 3 săptămîni). Această
perioadă este determinată de:
- Hipoproteinemia declanşată;
- Inhibarea-epuizarea activităţii sistemului imun;
- Alipirea infecţiei şi dereglările provocate de procesul inflamator infecţios;
- Absorbţia toxinelor bacteriene.
IV – perioada de reconvaliscenţă.

Boala arsilor. Perioada de toxiemie.Patofiziologia.Clinica.Tratamentul.

BOALA COMBUSTIONALĂ - este o totalitate de reacţii generale ale organismului şi
dereglarea funcţiei organelor interne ca răspuns la trauma termică.
Perioada toxemiei combustionale acute survine la 2-3 zi după traumă şi se prelungeşte 10-
15 zile. Absorbţia produselor toxice din plaga combustională (oligopeptidelor toxice,
glucoproteidelor cu specificare antigenică, fermenţii proteolitici) provoacă acţiuni toxice
asupra organelor interne cu dereglarea funcţiei lor, se declanşează o hipertermie 40° cauzată
de dereglarea centrului de termoregulaţie, paliditate, hipotonie, dereglarea funcţiei tuturor
organelor.
Fiziopatologic boala arsului parcurge două etape:
ŞOCUL HIPOVOLEMIC AL ARŞILOR-este un şoc hipovolemic şi este declanşat
imediat după acţiunea agentului vulnerant (termic sau chimic). Cauzele principale ce duc la
19
instalarea socului hypovolemic sunt: edemul local, la nivelul plăgii arse, edemul perilezional,
la nivelul ţesuturilor nearse şi transportul masiv de apă şi sodium către compartimentul
intracellular.
SINDROMUL DE RĂSPUNS INFLAMATOR SISTEMIC (SIRS)este rezultatul
activităţii sistemice al citokinelor eliberate masiv în circulaţie de la nivelul leziunii.

Tablou clinic: dureri puternice in locurile arsurilor, progresiv se micsoreaza TA, se

accelereaza pulsul, se micsoreaza temperature. In cazuri grave se deregleaza respiratia, se
dezvolta hypoxia organelor.
Tratament:
1. MASURI DE PRIM AJUTOR
2. TRATAMENT GENERAL
3. CHIRURGIA ARSULUI
1. Acordarea primului ajutor: stoparea actiunii agentului termic asupra tesuturilor ,racirea
locului timp de 10-15 minute, aplicarea pansamentului aseptic, analgezie si initierea
tratamentului antisoc.
2. TRATAMENTUL LOCAL:spalarea cu apa si sapun, aseptizarea cu alcool, incizii de
decompresiune,pe suprafetele arse se aplica pansament aseptic.
3.TRATAMENT GENERAL:
1.reechilibrarea hidroelectrolitica
2.reechilibrarea hematologica
3. normalizarea presiunii colloid-osmotice

Complicatiile arsurilor: precoce, tardive, functionale, estetice

Complicatii generale:
Pulmonare- edemul pulmonar acut, pneumonii, insuficienta respiratorie acuta
Cardiovasculare- tahicardie, aritmii, infarctemiocardice, tromboze, emboli
Digestive-varsaturi, colesticite acute, pancreatite
Renale- insuficientarenalaacuta
Complicatii locale:
Cicatricesisechelefunctionale
Infectiaplagiiarse
Distrugeri de organe( ureche, nas, buze, degete)
Renale- insuficienta renala acuta
Complicatii locale:
Cicatrice si sechele functionale
Infectia plagii arse
Distrugeri de organe( ureche, nas, buze, degete)

Tratamentul local in combustii.

Toaleta cit mai rapida si cit mai complet posibila a tegumentelor si a plagilor arse cu apa si
sapun.
Ulterior tratamentul se face prin metoda inchisa (pansament) si metoda deschisa (expunerea
la aer) sau combinata.

20
Metoda inchisa de tratament pe suprafata arsurii se aplica pansamente, cu antibiotic ce
blocheaza evolutia infectiei. Sau unguent anticombustionat, emulsie de sintomicina, unguent
de dioxidina)
Metoda deschisa-dupa prelucrarea primara a suprafetei arse bolnavul este culcat in patul
asternut cu cearsaf steril si se acopera cu o carcasa tot din cearsafuri sterile. Suprafata arsurii
se prelucreaza cu preparate tanate (permanganate de potasiu 2-3%, solutie e nitrat de argint
10%) Cu ajutorul becurilor electrice se mentine temperature de 23-25 grade.Suprafata arsurii
se usuca si se acopera cu crusta, sub care isi are loc vindecarea.

Metoda mixta consta in combinarea celor 2 metode.

Primulajutor in combustii termice, chimice

Primul ajutor la arsuri chimice:

-spalarea imediata cu apa curgatoare a zonei afectate pentru indepartarea deplina a acidului si
bazei si suprimarea actiunii lor,

-aplicarea compreselor in functie de substanta chimica care a generat arsura:

Comprese cu sol NaHCO3 pentru arsuri cu acizi
Comprese cu sol de acid acetic pentru arsurile cu substante alkaline

Degeratura se numeste leziunea tesuturilor prin expunerea indelungata la

temparatura scazuta.
Clasificarea:
Exista 4 grupe de degeraturi:
Gradul 1: se caracterizeaza prin lezarea pielii sub forma de tulburari circulatorii reversibile.
Pielea de culoare albastra inchisa sau purpurie-rosie. Necroza nu apare. Uneori se observa
descuamarea neinsemnata a epidermului.
Gradul 2: formarea flictenelor in urma necrozei straturilor superficiale ale pielii pina la
stratul malpighian. Vindecarea este fara granulatii si cicatrice.
Gradul 3: necroza pielii in intregime. Vindecarea prin formarea de granulatii si cicatrice.
Gradul 4: necroza tesuturilor moi si a oaselor. Procesul de vindecare se prelungeste pina la
un an, formarea cicatricelor vaste si a bonturilor de amputatie.
Tabloul clinic: depinde de profunzimea lezarii si de complicatiile posibile. In evolutia
degeraturilor exista perioade prereactive si reactive.
Perioada prereactiva .Manifestari clinice modeste, fara senzatii subiective pronuntate. Se
poate constata o raciere accentuate, paloare a tegumentelor.
Perioada reactiva: incepe dupa incalzire a tesuturilor inghetate.
In degeraturi de gradul 1 apare: durere vie, edem moderat, cianoza pielii care se mentin 4-6
zile si apoi dispar. La gradul 2: se mai observa suplimentar formarea flictenelor din
epidermul desprins, edem pronuntat. Gradul 3-4 se caracterizeaza prin tromumificare
treptata, uscarea tesuturilor, culoarea albastra-inchisa.

21
Tratament:
Tratamentul in perioada prereactiva-consta in acordarea primului ajutor. Victima este
transferata intr-o camera calda. Membrele se incalesc timp de 40 min in baie, ridicind treptat
temperatura apei de la 20 pina la 40 grade. Se aplica un masaj membrelor de la perifierie spre
centru. Concomitent cu masurile locale se iau infaptuiesk si cele de ordin general: invelire,
termofoare, ceai fierbinte.
Tratamentul in perioada reactiva: degeraturi de gradul 1 bolnavul este dus intr-o incapere la
18-20 grade, suprafata degerata se prelucreaza cu alcool, si se acopera ku un pansament
aseptic. Daca hyperemia si edemul se micsoreaza lent se aplica procedurile fizioterapeutice.
La degeraturi de gradul 2: pielea se prelucreaza cu alcool, se deschid flictenele, si se
indeparteaza epidermal desprins, dupa aceea se aplica un pansament cu alcool pe 6-10 zile.
Se aplica proceduri fizioterapeutice precum si miscari in articulatii.
La degeraturi de gradul 3: se indeparteaza tesuturile necrotizate pentru a preveni evolutia
gangrenei umede si infectiei. Dupa aparitia liniei de demarcatie in a 8-14 I se inlatura
tesuturile necrozate sau se diseaca pentru uscarea cit mai rapida. Dupa operatie se efectueaza
metoda deschisa de tratament.
Tratamentul bolnavilor cu degeraturi de gradul 4 nu se deosebeste in principiu de cel a
bolnavilor de gradul 3. In afara de necrotomie si necrectomie cu inlaturarea oaselor
gangrenate uneor ieste necesara amputatia segmentelor degerate ale membrului.

5. Necroza, gangrena, fistule, ulcere.

Necroza (necrosis, de la cuv. grec. nekros – mort) – este moartea locală a celulelor,
ţesuturilor şi organelor ce se dezvoltă într-un organism viu.
Etiologia
I. Factorii externi ce provoacă necroze directe sau primare sunt:
1. Mecanici -zdrobirea ţesuturilor -compresiune -rupturi -plăgi
2. Fizico-chimici -temperaturi înalte şi joase -substanţe chimice -electrocutarea etc.
3. Radiaţia
4. Substanţele toxice (toxinele bacteriene).
II. Procesele patologice ce provoacă dereglări de circulaţie şi dezvoltarea necrozelor
indirecte (secundare sau circulatorii):
1. Dereglări ale funcţiei cardiace;
2. Modificări patologice ale vaselor sangvine (spasm, obliterarea lumenului, tromboză,
compresiune externă).
3. Dereglări de coagulare sangvină, ce pot provoca tromboze a vaselor membrelor inferioare.

Gradul şi viteza de dezvoltare a necrozelor depind de starea anatomo-fiziologică a

ţesutului, de starea generală a organismului bolnavului şi de funcţia unor sisteme.
I. Starea anatomo-fiziologică
1. Caracterul structural al ţesutului:
a) mai rezistente: ţesutul conjunctiv, cartilajul, oasele, tendoanele;
b) mai puţin rezistente: ţesutul sistemului nervos central, a muşchiului cardiac (câteva
minute);
22
c) o poziţie medie ocupă celulele tegumentelor şi musculare.
Moartea celulelor începe peste 4-5 ore după dereglarea circulaţiei în ele.
2. Localizarea procesului patologic:
Nu toate ţesuturile organismului sunt supuse necrozei identic, deoarece se află în diverse
condiţii de alimentare sangvină. De exemplu, ţesuturile periferice a membrelor inferioare
sunt alimentate cu sânge mai prost. De aceea la orice dereglare a circulaţiei sangvine a
membrului, necroza se începe de la degete.
3.Din factorii ce influenţează asupra vitezei de dezvoltare a necrozei ţesuturilor, rolul
principal îi aparţine stării circulaţiei sangvine locale:
a) dacă în ţesuturi sunt multe vase sangvine mari, atunci dereglarea generală a circuitului
sangvin va avea o acţiune mai mică, decît asupra ţesuturilor cu circulaţia sangvină asigurată
prin vase mici;
b) existenţa colateralelor: - dacă sunt bine dezvoltate colateralele, atunci procentul necrozei
este mai mic.
4. Gradul de moarte a celulelor depinde încă de faptul în care sistem – arterial sau
venos au loc dereglări de circulaţie şi de viteza de dezvoltare a acestor dereglări:
- necroza se dezvoltă mai repede, dacă este dereglat circuitul arterial.
- dacă această dereglare are loc acut, atunci circuitul sangvin se dereglează brusc şi complet.

II. Starea generală a organismului ca factor ce influenţează la procesul de dezvoltare a

necrozelor, include:
1. Starea sistemului cardiovascular (insuficienţa cardiovasculară, modificări ale pereţilor
vasculari în cazul maladiilor acute şi cronice).
2. Starea sistemului nervos (dereglări ale funcţiei sistemului nervos vegetativ, procesele
patologice în SNC, dereglări ale sistemului nervos periferic).
3. Starea funcţională a organelor sistemului endocrin (Diabetul zaharat).
4. Rezistenţa organismului bolnavului are un rol anumit în dezvoltarea necrozelor ţesuturilor.

C L A S I F I C A R E I.
După semnele clinice şi anatomopatologice sunt 3 forme de necroză a ţesuturilor:
1. Necroza coagulantă (uscată)
2. Necroza colicvativă (umedă)
3. Gangrena: a) umedă b) uscată

Gangrena-reprezintă o necroză indirectă (moartea celulelor) a unei părţi ai corpului ce are

contact cu mediul extern,caracterizată printr-o culoare neagră sau surie-bruna determinată de
transformareapigmenţilor sang. în sulfat de Fe.
Clasificare:
1.După evoluţia clinică
-gangrena uscată
-gangrena umedă
2.După provenienţă
-gangrenă nespecifică- se dezvoltă în urma ( lezării vasului magistral, scoaterii cu întîrziere a
garoului,traumei termice si chimice,dereglări trofice ale ţesuturilor
23
-gangrena specifică- se dezvoltă în urma unor astfel de boli : aterioscleroză,sifilis,diabet
zaharat,
-dermatozele gangrenoase
Gangrena uscată-mai frecvent în dereglările lente progresive ale circulației sangvine în
membre la bolnavii extenuaţi,deshidrataţi.Pe măsură evoluţiei necrozei țesuturile se
usucă,zbîrcesc devin dure. In gangrene uscata descompunerea țes.necrozate aproape că nu
are loc iar absorbția produselor toxice e neesențială,intoxicația nu se constată.
Gangrena umedă/putridă- e provocata de aceiaşi cauze ca şi gangrena uscată.Evoluează în
dereglările rapide ale circulaţiei sîngelui( embolia,lezarea vaselor).Țes.necrotizate nu reuşesc
să se usuce şi sînt expuse dezintegrării putride,ceea ce duce la absorbirea abundentă în
organism a produselor de descompunere şi intoxicaţie gravă.

Gangrena umedă.Cauzele.Tabloul clinic.

Gangrena umedă/putridă- e provocata de aceiaşi cauze ca şi gangrena uscată.Evoluează în
dereglările rapide ale circulaţiei sîngelui( embolia,lezarea vaselor)la bolnavii obezi și
extenuați.Țes.necrotizate nu reuşesc să se usuce şi sînt supuse dezintegrării putride,ceea ce
duce la absorbția abundentă în organism a produselor de descompunere a țesuturilor și la
intoxicația gravă a bolnavului.Stagnarea îndelungată a sîngelui și edemul țesuturilor în
tromboza venelor duce la spasm ,iar apoi și la paralizia terminațiilor nervoase ale
capilarelor.Toate acestea intensifică stagnarea sîngelui ,întețește hipoxia și necrozarea lor cu
descompunerea ulterioară de către enzimele proteolitice.
Tabloul clinic – local gangrene umedă se manifestă prin intensificarea bruscă a edemului
membrelor,prin paloarea lor.Pielea capătă aspect de marmoră,devine rece,pulsul nu se
determină,mișcările lipsesc.Lipsesc de asemenea și semnele de limitare a procesului.La
început se observă paliditatea membrului lezat .Pe ea apare o rețea de vene albăstrii, pete
roșii-închise,flictene de epiderm despins pline cu conținut sangvinolent.Țesuurile
descompuse se transform într-o masă fetidă de o culoare gri-verzuie murdară.Dintre
simpomele generale se înregistrează starea general gravă a bolnavului ,dureri în membrul
lezat, pulsul frecvent, tensiunea arterial joasă, limba uscată, temperature corpului înaltă,
nepăsare,extenuare.

Profilaxia şi tratamentul gangrenei umede şi uscate.

1.prevenirea,diagnosticul precoce si tratamentul bolilor a căror complicații sau urmări e
gangrena ( boli acute chirurgicale, cardiovasculare,traumele)
2.restabilirea circulatiei sang. dereglate ( dezv. colateralelor,lichidarea spasmelor vaselor)
Tratament: necrectomia tesuturilor lezate sau amputatia membrului afectat.
În gangrene uscată a unui segment al membrului operația poate fi amînată pînă la delimitarea
completă a țesuturilor necrozate.În gangrene umedă aprofundarea intoxicației ș temperatura
înaltă a corpului impugn efectuarea urgent a amputației membrului în limitele țesuturilor
sănătoase.Bolnavilor cu gangreana organelor abdominal le este indicată laprotomia de
urgență pentru înlăturarea organului lezat.

Ulceraţii.Definiţie.Cauzele apariţiei.Tabloul clinic.Tratament

Ulcer- defect al mucozităților sau tegumentelor ce se dezvoltă în urma necrotizărilor, care
are tendința minoră de cicatrizare și are o evoluție cronică.
24
Cauzele apariției:
1. Dereglări hemocirculatorii și limfodinamicii
2. Dereglarea pereților vaselor în ateroscleroză
3. Trauma-termică,mecanică,electrică,chimică,actinică
4. Infecția,lues,tbc,actinomicotică
5. Dereglarea MB în diabet zaharat,insuficiențe de vitamine
6. Dereglări trofice
7. Ulcerații tumorale
Semiologie
1.Ulcer trofic-formă neregulată ,rotundă;marigini fibroase,cianotice/palide,abrupte.Fundul e
adănc,fără granulații cu țesuturi necrotice de culoare surie.Cu eliminări sărace. Localizare
preferata: membrele inferioare.
2.Ulcer tbc-formă neregulată,margini moi atrofice,abrupte,fundul mai jos de nivelul pielii
acoperit cu o suprafață lucioasă cu eliminări seroase bogate.Puțin dureroase.
3.Ulcer canceros-rotund,marg.dure sub formă de val,fundul elevat asupra pielii,dureros.
4.ulcer sifilitic-rotund cu un val ascuțit in jur,fundul nu proemină,sarac in secreții.Mereu e
indolor.Loc: buze,organe genitale.
Tratament: lichidarea cauzelor principale ce au contribuit la apariția ulcerului.
Tratament local-aplicarea antisepticilor, remediilor ce favorizeaza regenerarea.
Tratament chirurgical-excizia ulcerului in bloc cu țesut fibros cu o ulterioară plastie.

Fistule. Definitie. Clasificarea.

Fistula este un canal îngust, căptuşit cu epiteliu sau granulaţii, ce unește organul, cavitatea
sau țesuturile subiacente cu suprafața corpului. Ea poate uni de asemenea și unele organe
cavitare între ele .
Clasificare:
• După origine:
• fistule congenitale, formate în legătură cu malformațiile;
• dobândite,care se împart în:
• fistule provocate de un proces patologic, ce se dezvoltă ca rezultat al
inflamației(osteomielită cronică, tuberculoza oaselor, articulațiilor, corpi străini, ligaturi,
etc.), la distrugerea țesuturilor de tumoare și descompunerea ei (fistule vezico-uretrale în
cancerul uterului, etc.)
• formate în urma operațiilor-fistule artificiale. Acestea sînt fistulele vezicii utrinare de pe
urma rănirii uretrei, fracturării coloanei vertebrale cu paraplegie, etc, fistulă intestinală în
tumorile inoperabile ale intestinului, etc.
• După legătura cu mediul ambiant:
• Fistule externe ale organelor cavitare, cavităților, țesuturilor (spre exemplu, intestinale,
ale vezicii urinare, duodenului, bronhotraheale, pararectale, etc.)
• Fistule interne între două organe cavitare, dintre organ și cavitate, dintre organele cavitare
și focarul patologic gastrointestinal, utero-vezical, bronho-pleural, bronhoezofagal,
rectopararectal, etc.
• Fistule externe ale țesuturilor moi și ale oaselor, care foarte des unesc focarul infecției cu
mediul ambiant în prezența sehestrelor.
• După structura lor:
25
• Fistule granulomatoase, pereții cărora sînt acoperiți cu granulații.
• Fistule epitelizate cu pereții canalului fistulei acoperiți de epiteliu.
• Fistule labiate atunci cînd epiteliu mucos al organului cavitar trece nemijlocit asupra
tegu,emtelor, deci în fond organul cavitar camonică cu mediul încpnjurător printr-un orificiu
și nu prin canal fistular.
• După caracterul secreției:
• urinare;
• salivare;
• fetide;
• microbiene;
• purulente;
• mocoase;

Diagnosticul și tratamentul fistulelor.Fistule artificial.

Diagnosticul fistulei de obicei nu prezintă mari dificultăți. El se bazează pe acuzele
caracteristice, anamneză, aspectul plăgii, cantitatea și caracterul secreției, iar în fistulele
interorganice pe modificările funcției organelor lezate, etc. Pentru precizarea direcției
canalului fistular, lungimii lui, numărul și caracterul ramificațiilor, legăturii cu focarul
patologic, etc. se efectuează radiografia cu introducerea în fistulă a substanțelor de contrast
(sergozină, iodolipol, etc.) – fistulografia. La precizarea diagnosticului contribuie examenul
secreției pentru identificarea acidului clorhidic în suspecția fistulei gastrice, sărurilor urice –
în suspecția fistulei vezicii urinare, etc.
Expecorația sputei colorate după introducerea coloranților (de exemplu, albastru de metilen)
denotă prezența fistulei bronhopleurale, iar colorarea conținutului intestinal gros la
introducerea colorantului în orificiul anal confirmă prezența fistulei complete în el.
Tratamentul. În fistulele granulomatoase o importanță hotărâtoare o are lichidarea focarului
inflamator din profunzimea țesuturilor cu înlăturarea obligatorie a sechestrelor osoase,
țesuturilor moi necrozate, corpilor străini, etc. și crearea condițiilor de eliminare a
conținutului plăgii, evitând canalul fistulei. În majoritatea cazurilor fistulele granulomatoase
ele organelor cavitare impun un tratament chirurgical.
În afară de lichidarea focarului, principalul moment în tratamentul chirurgical al fistulelor
epitelizate este înlăturarea totală obligatorie a stratului epitelizat al canalului fistulei.
Diferite metode (chimice, termice, electrice) de distrugere a epiteliului canalului fistulei sînt
puțin eficace fără lichidarea cauzei procesului purulent.
Fistulele labiale pot fi tratate numai prin operație radicală. Ea constă în mobilizarea
organului cavitar și suturarea orificiului în el, iar în schimbările cicatrizante ale pereților –
rezecția sectorului cicratizat.
Fistule artificiale. Deosebim stome externe și stome interorganice – anastomoze. Ele sînt
aplicate pentru restabilirea funcției organului, diminuarea suferinței bolnavului,
îmbunătățirea alimentării lui, eliminarea conținutului organului cavitar.
În funcție de cauzele aplicării stomelor ele sînt efectuate provizoriu, ce se pot cicatriza
spontan, cum dispare necesitatea în ele, și permanente, când cauza aplicării lor e de
neînlăturat. În așa cazuri se formează o fistulă labială, care nu se cicatrizează spontan.
Se aplică următoarele fistule externe: gastrostomă, colecistostomă, colostomă, epicistostomă,
nefrostomă, anusul contra naturii, etc.

26
Anastomozele interorganice sînt aplicate pentru restabilirea tranzitului adecvat al
conținutului organelor cavitare sau secretului, dereglat de un proces patologic (tumoare,
inflamție, etc.). Printre ele se enumeră gastroenteroanastomoză, colecistogastroanastomoză,
enteroanastomoză, etc.

27