Dreptul canonic disciplină teologico-juridică

Ce este Dreptul canonic şi care este importanţa lui în cadrul Bisericii?

Dreptul canonic este disciplina teologică în cadrul căreia sunt prezentate

fundamentele raportului dintre credinţă şi viaţa bisericească de zi cu zi, precum şi
canoanele, Tradiţia Canonică, principiile şi normele după care se organizează, se
conduce şi îşi desfăşoară misiunea Biserica sub aspectul ei văzut de comunitate
creştină.
Importanţa dreptului canonic decurge din obiectivul acestei discipline de a
face înţeles modul de manifestare în Biserică a conştiinţei canonice, conştiinţa
canonică manifestându-se la întâlnirea dintre credinţă şi viaţă.

In titulatura disciplinei apar termeinii de drept şi de canon. Care este

sensul acestora în cadrul unei discipline teologice?

Noţiunea de drept trimite la normele după care se conduce societatea, iar

noţiunea de canon face trimitere la Sfintele canoane care fac parte din Tradiţia
Bisericii. Deci în această disciplină există o interferenţă între drept şi teologie,
între elementele care determină fundamentele vieţii sociale în statul de drept şi
experienţa Bisericii ca parte a societăţii.
Dreptul canonic este o disciplină teologică ce foloseşte instrumentele
juridice de care are nevoie pentru a putea sprijini manifestarea Bisericii în
societate. Elementele de ordin juridic din cadrul Dreptului canonic nu trebuie să
exerseze o presiune juridică excesivă asupra vieţii bisericeşti.

Care este conţinutul caracterului teologic şi juridic al acestei discipline?

Dreptul canonic analizează modul în care credinţa este trăită în viaţa

Bisericii.
Având în vedere că Biserica se manifestă în societate, o societate ce
funcţionează după principii juridice şi instituţionale, Dreptul canonic are menirea
de a face legătura între spiritual şi temporal.
Caracterul juridic al dreptului canonic nu trebuie înţeles ca o consecinţă a
unui eventual caracter juridic al canoanelor. Canoanele sunt o expersie a experieţei
ecleziale şi chiar atunci când abordează aspecte lumeşti, ele sunt marcate de
dimensiunea teologică.

1
 Care este distincţia dintre norma canonică şi norma juridică ?

Diferenţa dintre norma canonică şi norma juridică este o diferenţă de

perspectivă.
Norma juridică este o expresie a unei voinţe politice, adoptată de către un
for investit cu putere de către societate pentru a reglementa. Legea este expresia
unei nevoi sociale. Ea nu are vocaţia de a fi neapărat justă şi nici pe departe
perfectă. Sunt norme juridice care pot părea injuste, dar care apărând un interes
general sunt adoptate de către autoritatea competentă pentru a face faţă unei
situaţii concrete. Odată adoptată, legea se execută, nu se discută. Interpretarea
normei juridice trebuie să fie făcută în sensul voinţei legiuitorului, fără să existe o
preocupare foarte mare pentru consecinţele pe plan etic sau moral.

Norma canonică este o expresie a experienţei ecleziale. În cadrul normelor

canonice, canonul este cel care, aşa cum îi şi spune numele arată direcţia în care
societatea trebuie să se orienteze. Această orinetare nu este numai o aplicare pur şi
simplu a unei norme, ci este o folosire a experienţei ecleziale pentru dobândirea
mântuirii.
Nu putem considera canonul drept un instrument de aplicare a unei voinţe
pur omeneşti ci ca părtăşia credinţei în rânduială şi în bunăînţelegere.(can 34
apostolic1)

Care este locul dreptului canonic în cadrul disciplinelor teologice ?

Dreptul canonic face legătura între disciplinele teologice şi aspectele de

viaţă concretă ale acestora. Din acest motiv putem spune că el intră în legătură cu
toate disciplinele teologice folosind toate resursele pe care teologia le pune la
dispoziţie pentru a deschide drumuri coerente spre mântuire. Din acest motiv este
corectă integrarea disciplinei dreptului canonic în cadrul disciplinelor practice.
Studiul dreptului canonic se află într-o relaţie de interdependenţă cu
dogmatica şi pastorala. Legătura primordială cu teologia dogmatică decurge
tocmai din faptul că dreptul canonic este expresia experienţei ecleziale ori viaţa
bisericească este marcată de concepţia dogmatică despre lume şi viaţă şi raportul
persoanelor umane cu Dumnezeul Treimic.
Interdependenţa dintre drept şi pastorală este dată de faptul că nici un canon
nu are un scop în sine ci este o măsură, un îndreptar pentru drumul nostru pe calea
mântuirii.
1
„Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc
parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai
astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Canonul 34
apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26

2
Izvoarele Dreptului canonic

Care sunt izvoarele dreptului canonic?

Dreptul canonic are drept izvoare fundamentale care stau la temelia întregii vieţi
bisericeşti, şi care la rândul lor sunt întregite de izvoare particulare.

Care sunt izvoarele fundamentale generale ale dreptului canonic?

Sunt izvoare fundamentale în primul rând Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca

temelie a învăţăturii de credinţă şi Sfintele Canoane şi Obiceiul canonic şi alte
prevederi adoptate prin consensul unanim al Bisericii ca expresie a manifestării
conştiinţei canonice în viaţa de zi cu zi.
Aceste izvoare canonice generale sunt întregite de Hotărârile sinoadelor
ecumenice şi ale altor sinoade locale;Hotărârile sinoadelor panortodoxe;
Concluziile comisiilor panortodoxe; Regulile monahale; Canoanele Sfinţilor
Părinţi sau ale scriitorilor bisericeşti care întregesc colecţia fundamentală de
canoane; Textele de interpretare ale canoanelor şi tradiţiei canonice; Jurisprudenţa
bisericească.

Care sunt izvoarele canonice particulare?

Izvoarea canonice particulare sunt cele care privesc Bisericile locale. Ele
pot fi clasificate drept fundamentale si întregitoare.
Izvoarele particulare fundamentale sunt normele bisericeşti ale bisericii
respective şi uzul particular de drept buisericesc din biserica locală. Acestea sunt
întregite de Hotărâri (decrete, decizii); circulare; instrucţiuni; regulamente
pastorale ale autorităţilor canonice locale; jurisprudenţa bisericii locale;
documente de interpretare şi expertiză canonică elaborate de canoniştii şi comisiile
canonice din Bisericile locale

Pot fi considerate ca izvoare ale dreptului canonic şi elementele de ordin

juridic?

Pot fi considerate ca izvoare ale dreptului canonic toate izvoarele de drept,

deoarece latura „nomică” a dreptului canonic atinge toate aspectele vieţii
credinciosului ca şi subiect de drept „persoană fizică” şi a societăţii din care omul
sau un grup de credincioşi fac parte în calitate de persoane juridice.
Biserica însăşi este o comunitate titulară a unei personalităţi juridice.

3
Care sunt în concret izvoarele juridice ale dreptului canonic?

Constituţia, Legile şi tratatele internaţionale în vigoare se constituie în sursă a

dreptului canonic.
Istoria statului şi dreptului se constituie şi ea ca un izvor de drept deoarece poate
să ne ajute să înţelegem dinamica raporturilor juridice în societate.

4
 Natura bisericii şi a

organizării sale

Cum poate fi definită din punct de vedere canonic Biserica?

Biserica este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni,

constituiţi canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Bisericii autocefale, care
mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul
Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi
Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice.

Putem vorbi despre Biserica văzută ca fiind o manifestare a Împărăţiei

Cerurilor încă din lumea aceasta?

Imaginea întâlnirii prezentului cu Veşnicia este foarte prezentă în

propovăduirea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Biserică
descriind-o ca Biserică cerească prezentă pe pământ ( Ef. 2, 19-22)2.
Hristos Propovăduieşte apropierea Împărăţiei Cerurilor3, şi evidenţa trăirii
acestei Împărăţii încă din lumea aceasta. Împărăţia propovăduită de Hristos nu este
una de ordin politic, cu toate că este prezentă în lumea aceasta. Împărăţia
propovăduită de Hristos este de natură „cerească” şi în acest sens, prin ea, Cerul
coboară pe pământ şi cei aleşi vor gusta încă din această viaţă, viaţa veşnică. Cu
toate acestea, cei care câştigă apartenenţa la Împărăţia Cerurilor vor şi „stăpâni
pământul”(Mt 5,4)4. Hristos este cel ce aduce Împărăţia cerurilor la îndemâna
noastră prezentându-o ca o comunitate a celor care simt prezenţa lui Dumnezeu în
aproapele.

Cum se manifestă Împărăţia Cerurilor în Biserica văzută?

Împărăţia propovăduită de Hristos este prezentă comunitar ca adunare-

„ecclesia” întru El. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă
veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi
sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu

2
Această imagine a fost folosită foarte des în Noul Testament, fiind pusă în legătură cu viziunea Ierusalimului
ceresc. L Cerfaux insistă asupra acestui aspect, făcând astfel legătură între profeţi şi apostoli. Vezi La Théologie de
l’Eglise suivant Saint Paul, Ed du Cerf, 1965, p. 398.
3
Mc 1,15; Lc 11,20
4
Această întâlnire între Împărăţia Cerurilor şi cele pământeşti este abordată din perspectiva exegezei biblice de A.L.
Descamps în „L’ Origine de l’institution ecclesiale selon le Nouveau Testament” in l’Eglise : Institution et foi,
p .101

5
rămâne întru Mine şi Eu întru el.”5 În Hristos Dumnezeu şi Om se întâlnesc firea
divină şi firea umană. În Biserică, se întâlneşte Împărăţia Cerurilor cu formele
vizibile de manifestare a comuniunii în lumea aceasta. Hristos şi-a propus să îi
adune pe cei ce simt adierea Împărăţiei şi astfel, mulţimile care se strâng în jurul
Lui se prezintă ca şi „comunităţi mesianice de mâine”6 ca un nou popor al lui
Dumnezeu în Pustie unde Apostolii şi urmaşii acestora pot să îi hrănească. Din
timpul propovăduirii sale, Hristos arată că Împărăţia este prezentă şi o ilustrează
prin mai multe pilde care trimit la atribute ale vieţii în Biserică.

Cum putem percepe noi această realitate tainică?

Împărăţia Cerurilor nu poate fi văzută decât în Hristos: „Şi fiind întrebat de

farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui
Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci,
iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”7. Această expresie: „Împărăţia
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” este înţeleasă de exegeţi ca o afirmare a
faptului că Împărăţia se realizează vizibil în lume8. Hristos lucrează la constituirea
acestei adunări vizibile, încadrate de către Apostoli, cei aleşi pentru a fi dedicaţi
deplin cauzei Împărăţiei Cerurilor.
Hristos nu se mulţumeşte să anunţe ceva perceptibil doar duhovniceşte, El
face ca acel Ceva să fie structurat în jurul unor oameni aleşi dintre oameni, care,
precum El, nu vor fi primiţi cu braţelel deschise.
Apostolii nu sunt privilegiaţi ci slujitori în comunitatea celor care vor să
trăiască în Hristos. Hristos îi aşează ca şi stâlpi ai acestui edificiu dându-le
posibilitatea de a participa la lucrarea de „restaurare a omului” şi prin împărtăşirea
„harului Său” apostolii devin „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”. Această
iconomie face ca lucrarea Bisericii să fie una de structurare şi constituire a
comunităţii în care Tatăl lucrează prin Fiul în Duhul Sfânt.

Ce consolidează Biserica drept manifestare a Împărăţiei Cerurilor?

Biserica întemeiată văzut la Cinzecime, dar fondată deja tainic prin

întrupare, viaţă, patimi, moarte, Înviere, Înălţare şi şederea de-a Dreapta Tatălui,
este în primul rând realitate comunională. Taina Bisericii este o întrupare a Tainei
Sfintei Treimi, o expresie a împărăţiei lui Dumnezeu. Iuburea trinitară este

5
Ioan 6, 54-56
6
A.L. Descamps în „L’ Origine de l’institution ecclesiale selon le Nouveau Testament” in l’Eglise : Institution et
foi, p .107
7
Luca 17, 20-21
8
A.L. Descamps în „L’ Origine de l’institution ecclesiale selon le Nouveau Testament” in l’Eglise : Institution et
foi, p .

6
evenimentul ontologic primordial care constituie şi crează Biserica în fiinţa sa şi
care determină structurile şi instituţiile sale9.
Instituită şi structurată în jurul Apostolilor sprijiniţi de cei ce au fost aleşi în
Biserică pentru a manifesta diferite daruri: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în
Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au
darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile
limbilor”10, Biserica este astfel cadrul comunional, în care toate harismele şi toate
darurile se manifestă prin lucrarea Treimică şi spre mântuirea Creaţiei.

Este Hristos fondatorul în sens lumesc al Bisericii?

Hristos este cel care face lucrarea Tatălui în Duhul Sfânt, instituind Biserica
al cărui cap este, dar raportul dintre Hristos şi Biserică nu poate fi asimilat
raportului dintre un fondator şi entitatea fondată. Existenţa Bisericii este
înrădăcinată în Hristos dar nu ca un fondator după modelul fondării societăţilor
civile ci aşa cum am arătat mai sus, în Taina Întrupării în totalitatea ei. Patimile,
moartea şi învierea, înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui sunt acte ce
fac parte din procesul de naştere a Bisericii lui Hristos, desăvârşită în mod văzut la
Cincizecime unde ea se prezintă ca şi Templu al Duhului Sfânt, chemată să se
adreseze tuturor neamurilor, fără bariere de ordin cultural sau lingvistic.

Care este manifstarea prin excelenţă a bisericii?

Taina Bisericii se manifestă şi se împărtăşeşte lumii în primul rând prin

Sfintele Taine, care sunt Taine ale Împărăţiei11 dar şi ca entitate socială ce se pune
în slujba lucrării sacramentale.

Putem vorbi în biserică despre o dimensiune instituţinal-sacramentală?

Dimensiunea instituţional-sacramentală este vizibilă în Biserică în calitatea

ei de manifestare perceptibilă a lucrării lui Hristos „până la sfârşitul veacurilor”12.
Hristos, devenind nevazut prin Înaltare, se foloseste si de manifestări
văzute, prin persoane şi entităţi comunitare, pentru lucrarea Sa. Nevoia unei
structurări în manifestare, a folosirii unor mijloace materiale sau a unor gesturi
vazute implica si nevoia unei organizări a acestei slujiri. În acest sens Hristos a
lăsat să fie folosite persoane şi elemente vazute prin care El, ca şi săvârşitor veşnic
să împărtăşească cele tainice.

9
Vezi Boris Bobrinskoi, Le mist7re de l4Eglise, cours de Théologie dogmatique, ITO Paris, Paris, 2000, p. 14.
10
I Cor 12,28
11
Această realitate este marcată şi de Binecuvântarea cu care începe slujba Sfintelor Taine : « Binecuvântată este
Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin ».
12
Matei 18, 20

7
 Biserica văzută încredinţează slujirea sa unor persoane care sunt în legătură
sacramentală şi de coresponsabilitate pastorală astfel manifestându-se şi raportul
de comuniune între lucrarea personală şi lucrarea Bisericii întregi13.
Gesturile sacramentale ale clerului sunt savarsite în numele Bisericii si cu
autoritatea ei, cu autoritatea lui Hristos lucrator în ea. Ele împlinesc în mod real
lucrarea intentionata, pentru că Hristos însusi o împlineste nevazut si Biserica
însasi o împlineste vazut prin aceste gesturi.

Care este natura responsabilităţii de călăuzire pastorală încredinţată de

Biserică unor persoane ?

Alegand persoane si trimitandu-le cu împuternicirea de la Sine prin

Biserica, pentru savarsirea Tainelor, Hristos poate sa-si comunice si cuvantul Sau
si cuvantul despre Sine pastrat în mod neschimbat în întreaga Biserica, ca mijloc
de unitate14. Astfel persoanele investite de Hristos cu responsabilitate şi autoritate
bisericească primesc si împuternicirea calauzirii pastorale a credinciosilor spre
mantuire.
Călăuzirea pastorală nu este o manifestare a unei puteri încredinţată de
Hristos unora pentru a conduce viaţa altora. Ea este o responsabilitate investită cu
o autoritate ce rezultă din autoritatea celui care este de fapt săvârşitorul nevăzut.
Tainele sunt astfel un tot care unesc pe cei ce slujesc cu cei pentru care slujesc, în
Hristos si în Biserica.

Sfintele Taine sunt ele şi acte canonice?

Percepţia comună a creştinilor pe durata primelor 12 secole a fost că

Sfintele Taine au un caracter ecclezial, liturgic şi canonic 15. Sfintele Taine nu
sunt doar acte văzute prin care se împărtăşeşte Harul nevăzut, Tainele sunt acte
prin care Harul se dăruieşte în timp mădularelor Trupului lui Hristos acolo unde
Biserica propovăduieşte, botează, desăvârşeşte prin pecetea Darului Duhului Sfânt,
reface legătura ruptă de păcat, cheamă în misiune, naşte din nou întru familie şi
vindecă sufleteşte şi trupeşte şi această înşiruire nu este eshaustivă.
Putem observa cum ceea ce se instituie în Biserică este împletit cu
dimensiunea tainică, sacramentală. Instituitul este structurat instituţional în slujba
misiunii încredinţate de Hristos. Şi de aceea, dimensiunea instituţională este şi
întruparea în această lume a Tainei Bisericii.

13
Vezi Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul 3, p. 18
14
Ibidem, p. 20
15
Această poziţie este confirmată de Prof. H Legrand în lucrarea l’Eglise : Institution et foi, p . 161.

8
 Întruparea împărăţiei în lume face din Biserică şi o instituţie socială ca
oricare alta ?

Manifestându-se în societate, adesea Biserica este percepută din exterior ca

o corporaţie. Pentru istorici şi sociologi, ea nu este o Taină ci este o realitate care
poate fi judecată şi evaluată după criterii general valabile. Deşi manifestarea ei
externă nu poate să se sustragă observaţiilor de ordin sociologic, este foarte
important să înţelegem dimensiunea ei tainică.
Caracterul de instituţie al Bisericii este marcat de particularitatea naturii sale
care se manifestă şi la acest nivel. Creştinii nu se reunesc în Biserică doar pentru
un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor constituite conform dreptului
comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de manifestare
a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria
identitate şi decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional
nu poate decide în mod exclusiv asociativ „democratic” asupra misiunii sale şi
asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se organizează
ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe
care le consideră fundamentale în cadrul lucrării mântuitoare.

Ce reprezintă pentru Biserică acest caracter instituţional-social ?

În lucrarea ei Biserica are nevoie să îmbrace o haină lumească,

instituţională dar caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar misiunii
în lume, nu un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este nevoie ca
prin această haină să transpară lumina harului.
Echilibrul dintre caracterul instituţional şi identitatea părtaşă Veşniciei este
cel care determină chipul prezenţei în lume a Trupului Tainic al Bisericii16.
Este evident că într-o lume cu o mentalitate instituţională Biserica îmbracă
haina instituţiei, pentru a lua contact cu lumea şi a fi percepută în identitatea ei, de
o societate care are o mentalitate instituţională, dar în nici un caz ea nu adoptă
această organizare pentru a concura lumea.
Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar, fără a avea însă
un scop în sine care să încorseteze caracterul ei tainic şi orientarea sa eshatologică.
Chiar dacă Biserica are nevoie de o personalitate juridică pentru a-şi desfăşura
activitatea de zi cu zi, adevărata ei „cetăţenie” este cea cerească.

Este dimensiunea instituţională un rău necesar ?

Dimensiunea instituţională nu trebuie să fie percepută ca un rău necesar sau

ca un aspect pur administrativ-birocratic. Instituţia este, aşa cum am mai spus, un

16
L Cerfaux, în lucrarea La Théologie de l’Eglise suivant Saint Paul, Ed du Cerf, 1965, p.398 vorbeşte despre
Biserică spunând că ar fi un Templu eshatologic.

9
mijloc ales de Hristos prin instituirea slujirilor şi un cadru social de manifestare,
vizibil şi perceptibil mentalităţilor cu care biserica intră în contact.

Putem spune că lumea în care se manifestă Biserica impune o luare în

considerare a vremelnicului?

Creştinii sunt chemaţi să trăiască legătura lor cu Hristos în această lume şi

de aceea lumea cu particularităţile ei nu poate fi ignorată. Credinţa este trăită în
primul rând în această lume. După trecerea în viaţa veşnică nu mai putem vorbi de
credinţă, deoarece acolo vorbim de certitudini. Întâlnirea cu Dumnezeu în veşnicie
este o legată de modul ăn care am trăit credinţa în viaţa aceasta.

Cum poate fi trăită în Biserică legătura dintre credinţă şi viaţa de zi cu zi?

Toate lucrările creştinului, toate atitudinile ecleziale sunt fundamentate pe

dreapta înţelegere şi trăire a adevărurilor dumnezeieşti din tezaurul ortodoxiei.
Întâlnirea dintre conştiinţa doctrinară şi aspectele concrete ale vieţii structurează
conştiinţa canonică, cea care marchează şi garantează echilibrul între dreapta-
credinţă şi dreapta trăire, dintre ortodoxie şi ortopraxie.

Care este legătura dintre Conştiinţa canonică şi Sfintele canoane?

Conştiinţa credinţei pusă în raport cu conştiinţa canonică şi cu realităţile

misiunii bisericeşti a dat Bisericii posibilitatea de a sintetiza experienţa eclezială
în canoane care stau la baza principiilor după care Biserica îşi rânduieşte misiunea
şi organizarea din această lume.
Denumirea de canon17 prin originile sale etimologice arată şi perspectiva pe
care o introduce acest termen. Linia dreaptă, legătura cea mai scurtă dintre două
puncte este trasată cu ajutorul unui dreptar (kanon) ce sprijină instrumentul de
scris pentru a nu se abate de la orientarea cea mai potrivită. Pornind de la această
imagine, Biserica a numit canon, dreptar ceea ce a socotit a fi potrivit pentru
sprijinirea legăturii între om şi Dumnezeu. Canonul nu este rezultatul unei voinţe
absolute a autorităţii bisericeşti ci este expresia experienţei ecleziale. Canonul nu
vine să prevină o anumită atitudine abstractă ci este soluţia pe care Biserica locală
a găsit-o pentru a rezolva o anumită problemă, iar această soluţie prezentată în
cadru sinodal este asumată de Biserică şi devine normativă: Sfânt canon, parte din
Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe.

17
Canon provine de la grecescul kanon, care înseamnă băţ, dreptar, instrument care dă măsura lucrurilor şi ajută la
trasarea unei linii drepte.

10
 În ce sens canonul este expresie a experienţei ecleziale?

Biserica nu a elaborat canoane pentru a da societăţii o legislaţie completă,

menită să dea răspunsuri complete nevoilor ce vor apare în Biserică. Canoanele au
apărut pe măsură ce Biserica s-a confruntat cu anumite situaţii. Dacă observăm
canoanele ce aparţin Colecţiei de canoane a Bisericii Ortoddoxe, ne dăm seama
despre problemele care au apărut în timp în viaţa eclezială, acestea fiind şi o
oglindă a modului în care Biserica a rezolvat problemele în decursul vremii. Din
acest motiv, putem spune că experienţa rezolvării în conformitate cu învăţătura de
credinţă a problemelor apărute în Biserică a dat naştere unor exprimări sintetice
care au fost reţinute de Biserică drept canoane.
Sfintele Canoane îşi au deci temelia în receptarea în cadrul sinoadelor
ecumenice a experienţei pastorale şi bisericeşti.
În acelaşi timp subliniem încă o dată că Biserica nu şi-a propus să dea soluţii
canonice eshaustive şi astfel să dea răspunsuri absolute la problemele ce pot să
apară în cadrul trăirii ecleziale. Contextul istoric şi pastoral îngemănat cu
experienţa pastorală acumulată, face ca în momente istorice diferite, Biserica să
identifice soluţii canonice diferite, care pot fi chiar contradictorii. Aspectul
contradictoriu se referă la soluţia pastorală diferită de cea iniţială cu toate că
ambele soluţii sunt conforme cu conştiinţa doctrinară a Bisericii. Pentru a înţelege
mai bine acest lucru putem ilustra distingând în canon un conţinut fundamental
legat de învăţătura de credinţă şi o soluţie pastorală. La un conţinut fundamental
neschimbător, pot fi găsite soluţii pastorale diferite, care nu aduc atingere
conţinutului doctrinar ci îl întrupează ţinând cont de contextul istoric şi de
experienţa pastorală acumulată.

Care este conţinutul Colecţiei de canoane a Bisericii Ortodoxe?

Fac parte din Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe Canoanele

Apostolice; Canoanele Sinoadelor Ecumenice; Canoanele Sinoadelor locale şi
Canoanele Sfinţilor Părinţi

Ce sunt canoanele Apostolice şi care este autoritatea lor?

Canoanele Apostolice fac parte din tradiţia apostolică a Bisericii. Ele nu
sunt elaborate de sfinţii Apostoli, dar se bucură de autoritatea Bisericii Primare,
fiind asumate de către Biserică în cadrul sinodalităţii ecumenice. În colecţia de
canoane sunt 85 de canoane numite „apostolice”. Principalele teme abordate de
canoanele apostolice privesc organizarea bisericească, raportul dintre Biserică şi
deviaţiile eretice sau schimatice, raportul dintre episcopi, elemente de disciplină
bisericească.
Aceste canoane au fost investite cu atoritate de către Sinoadele ecumenice.
Canonul 1 Trulan le mentionează şi le consideră normative.

11
 Ce sunt canoanele Sinoadelor ecumenice şi care este autoritatea lor?

Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt o expresia cea mai înaltă a modului

în care biserica a socotit de cuviinţă să rezolve în manieră sinodală problemele cu
care s-a confruntat. Fiind hotărâri ale Sinoadelor ecumenice, aceste canoane fac
parte din Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Pe lângă canoanele care au fost
elaborate în mod direct de Sinoadele ecumenice, există canoane care confirmă
autoritatea canoanelor altor sinoade locale sau ale unor Sfinţi Părinţi. Din acest
motiv putem spune că cea mai mare parte a canoanelor Bisericii Ortodoxe sunt
investite cu autoritate de Sinoadele ecumenice.
Canoanele Sinoadelor ecumenice se referă în primul rând la problemele
fundamentale legate de unitatea Bisericii, organizarea ei administrativă, la
jurisdicţia episcopului şi mitropolitului şi patriarhului, la funcţia canonică a
sinodalităţii organizată la diferite nivele, la consecinţele canonice ale ereziei şi
schismei.

Ce sunt canoanele Sinoadelor locale şi care este autoritatea lor?

Canoanele Sinoadelor locale sunt decizii sinodale luate în cadrul unor

Sinoade regionale. Având în vedere pertinenţa canonică şi coerenţa doctrinară a
acestor decizii, ele au fost introduse în colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe,
bucurându-se de autoritatea Sinodului ecumenic. Ele sunt aşezate la acelaşi nivel
cu toate canoanele din colecţia de canoane.
Canoanele Sinoadelor locale se referă în special la jurisdicţia şi obligaţiile
episcopilor bisericilor locale, la raportul dintre episcop şi păstoriţi, la problemele
canonice şi liturgice care preocupă Biserica locală şi la ansamblul slujirii
episcopului. Sinodul de la Antiohia (341) şi cel de la Sardica(343) fiind convocate
ca sinoade generale, abordează şi probleme de ordin general. Tot astfel de
probleme generale se regăsesc şi în colecţia de canoane a Bisericii din africa de
Nord aprobată la sinodul de la Cartagina din 419.

Ce sunt canoanele Sfinţilor Părinţi şi care este autoritatea lor?

Canoanele sfinţilor părinţi sunt de fapt extrase din texte pastorale scrise de
aceştia cu diferite ocazii. Ele nu au fost elaborate de către autori pentru a fi
normative în Biserică. Având în vedere autoritatea părintelui respectiv şi
constatându-se de către sinoade conformitatea acestor sentinţe cu conştiinţa
canonică a Bisericii, ele au fost aşezate în colecţia de canoane a Bisericii
Ortodoxe.
Canoanele Sfinţilor Părinţi au un categoric caracter pastoral.

Care este autoritatea canoanelor pentru Biserica de azi?

12
 Aşa cum am arătat mai sus, canoanele sunt o expresie a modului în care
Biserica a rezolvat problemele cu care s-a confruntat în decursul vremii. Ca
expresie a experienţei ecleziale, ele sunt o întrupare istorică a raportului dintre
credinţă şi viaţă. Autoritatea canoanelor decurge din autoritatea Revelaţiei şi a
Sinoadelor ecumenice ca şi garant al formulării autentice a adevărului revelat.
Canoanele Bisericii sunt o mărturie sigură asumării istorice a revelaţiei. Ele sunt şi
o manifestare istorică în Sfântul Duh a revelaţiei în Hristos. Canoanele au
întotdeauna o raportare directă sau indirectă la adevărul revelat
Canoanele nu sunt doar o sursă autentică a adevărului revelat ci sunt şi o
cale prin care acest mesaj pătrunde în viaţa credincioşilor, în sânul Bisericii.18

Care sunt aspectele de care trebuie să se ţină cont în interpretarea canoanelor?

Având în vedere că Biserica nu a elaborat canoanele ca texte juridice, ci ele

sunt o întrupare a conştiinţei doctrinare în acord cu conştiiţa canonică, este necesar
ca fiecare canon să fie interpretat în contextul deplinătăţii lucrării sacramentale şi
pastoral-misionare a Bisericii. Fiecare canon trebuie să fie înţeles în strânsă
legătură cu revelaţia în Hristos şi cu esenţa Tainei Bisericii.
Pentru o corectă interpretare a canoanelor trebuie să avem o corectă
coonştiinţă canonică, care este consecinţa înţelegerii doctrinei şi a raportului
acesteia cu viaţa de zi cu zi. Din acest motiv interpretarea corectă a canoanelor
este condiţionată de deţinerea unei conştiinţe doctrinare şi unei conştiinţe canonice
autentice. Nu putem interpreta canoanele Bisericii fără a cunoaşte foarte bine
Tradiţia canonică a Bisericii în totalitatea ei şi fără a pricepe impactul istoriei
asupra modelării atitudinilor canonice.
În cadrul interpretării canoanelor este necesar să distingem învelişul istoric,
esenţa doctrinară şi dimensiunea pastoral-misionară şi elementele de ordin strict
normativ . O dată făcută această distincţie, cele trei nivele ne vor da posibilitatea
să distingem esenţa conştiinţei canonice care a determinat elaborarea acelui canon
şi apoi să o aplicăm la circumstanţe istorice din timpul nostru, bineînţeles, în
armonie cu învăţătura de credinţă.
Am putea spune că în procesul de interpretare a canoanelor este necesar să
procedăm la o descompunere a celor patru elemente: înveliş istoric, conţinut
doctrinar, expresii ale conştiinţei canonice şi strict normative, apoi să recompunem
canonul ţinând cont de elementul variabil care este dat de factorul istoric şi
contextul eclezial contemporan.
În cadrul procesului de interpretare a canoanelor suntem sprijiniţi de
diversitatea de exprimare canonică regăsită în colecţia de canoane pentru probleme
similare. Atunci când există mai multe formulări canonice legate de acelaşi
18
Profesorul Vlassios Phidas face o analiză mai detaliată a acestei problematici în lucrarea Drept canonic, o
perspectivă ortodoxă, Editura Trinitas 2008, pp.39-41.

13
subiect, este necesar să identificăm nivelele istorice şi pastoral-misionare distincte
pentru a putea distinge esenţa conştiinţei canonice care stă la baza canonului
respectiv.
Atunci când sse vorbeşte că unele canoane s-ar contrazice, această afirmaţie
vădeşte incapacitatea distingerii nivelelor istorice şi pastoral-misionare distincte.
Diferitele formulări aparent contradictoriu sunt de fapt întrupări ale conştiinţei
dictrinare în planuri istorice distincte, dar echilibrate de aceaşi conştiinţă canonică.

Putem avea un exemplu concret în ceea ce priveşte manifestarea aparent

contradictorie a canoanelor?

La o primă vedere Canonul 29 Trulan ar intra în contradicţie cu canonul 41

Cartagina. Cele două canoane pot fi socotite un astfel de exemplu. Canonul 29
Trulan precizează:
”Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca cele sfinte ale Altarului să nu se
săvârşească decât de către oameni care postesc, cu excepţia unei zile din an în care
se săvârşeşte cina domnească (aici se face referire la canonul 41 Cartagina care
spune că în Joia cea Mare se poate suspenda postul19), folosind de bună seamă
atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oarecare motive
folositoare bisericii în unele locuri. Dar pe noi nimic nu ne determină să părăsim
asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti, orânduim că nu se cuvine
a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti astfel întreaga
Patruzecime.”

Sinodul Trulan ia în discuţie un canon anterior, de la Cartagina, şi subliniază

aspectul fundamental, cel de pregătire pentru Înviere, şi pentru a nu întrerupe
această pregătire decide bazându-se pe experienţa dobândită în timp, că nu se
cuvine să fie dezlegată Joia cea Mare.

Ambele decizii: cea de la Cartagina şi cea de la Sinodul din Trulo, sunt

decizii canonice, deşi sunt textual contradictorii. Sunt canonice pentru că sunt
conforme cu conştiinţa bisericii care cere o pregătire duhovnicească pentru
prăznuire, dar ele exprimă modalităţi concrete de întrupare a acestei conştiinţe într-
un timp şi un loc dat. Concluzia legată de acest canon 29 Trulan ar fi că Biserica

19
Canonul 41 Cartagina « Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat,
exceptându-se o singură zi la an, întru care se săvârşeşte Cina Domnului. Dar dacă, săvârşindu-se
oarecari spre vreme de seară sau dintre episcopi sau dintre ceilalţi, s-ar face pomenire pentru cei
răposaţi, aceasta să se îndeplinească numai cu rugăciuni, dacă cei ce fac aceasta se vor afla prânziţi ».

14
este capabilă să decidă în ceea ce priveşte modul de folosire a mijloacelor
duhovniceşti ţinând cont de aspectele concrete ale vieţii. Astfel o decizie care
contrazice o alta anterioară, atâta vreme cât este o expresie a experienţei pastorale
neaducând atingere dimesiunii de credinţă, rămâne o decizie canonică. Canonul 29
Trulan nu abrogă canonul 41 Cartagina, pentru că experienţa bisericească nu poate
fi abrogată, ci stabileşte o linie de urmat care subliniază schimbarea de atitudine
pastorală determinată de experienţa duhovnicească dobândită în timp.
Mai există şi alte exemple care pun în antiteză canoane ale Bisericii şi
această realitate confirmă dimensiunea canoanelor ca expresie a experienţei
eccleziale.

Care este raportul dintre canon şi Tradiţia canonică a Bisericii?

Aşa cum am arătat mai sus, canoanele răsărind din viaţa concretă de întâlnire
între credinţă şi viaţă, oferă o perspectivă şi o întrupare a conştiinţei canonice.
Experienţele ecleziale sintetizate în sentinţe validate în Sinoadele
Ecumenice, ca şi canoane au creat o stare de spirit de veghe canonică, ce stă la
baza Tradiţiei canonice a Bisericii.
Tradiţia Canonică include colecţia de canoane dar o depăşeşte prin
acoperirea tuturor aspectelor vieţii bisericeşti de către acte validate în timp ca fiind
conforme cu Conştiinţa canonică a Bisericii. Acest lucru este confirmat de
canonul 39 Trulan care întăreşte valoarea obiceiului de drept subliniind că ceea ce
Bisericile locale au socotit ca fiind vrednic de cinstire, să fie aplicat în continuare.
Nu este întâmplător faptul că foarte multe aspecte ale Bisericii nu sunt
reglementate prin canoane ci ele şi-au găsit în timp o rezolvare conformă cu
conştiinţa canonică a Bisericii fiind validate ca soluţionări sau practici canonice.
Biserica nu a considerat potrivit să intervină în cazul unor aspecte rezolvate
deja corespunzător şi de aceea canoniştii ortodocşi sunt unanimi în aprecierea că în
Biserică, conformitatea cu Tradiţia canonică este un criteriu fundamental
important pentru a putea stabili canonicitatea sau necanonicitatea actelor şi
faptelor.

Putet face distincţia între norme canonice şi norme bisericeşti?

Termenul de normă canonică poate fi folosit generic în legătură cu toate
elementele nrmative din biserică. Astfel, în cadrul normelor canonice putem
sistinge:
Canoanele Bisericii Ortodoxe
Obiceiul de drept integrat în Tradiţia Canonică a Bisericii Ortodoxe
Normele bisericeşti – ceea ce Biserica locală reţinut ca fiind normativ din
Tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe într-un context şi un timp determinat.
Nomocanoanele, Pravilele, Carta canonică a Bisericii autonome sau autocefale,

15
Statutele de organizare şi funcţionare a Bisericilor autonome sau autocefale,
colecţiile de hotărâri ale autorităţii bisericeşti pot pe drept cuvânt să primească
denumirea de norme bisericeşti, deoarece, fiind investite cu autoritate de norme
juridice sau norme interne ale Bisericii locale, ele sunt texte normative obligatorii
în aria lor de jurisdicţie.
Legislaţia privind biserica- ca norme juridice aplicabile în contextul juridic
în care Biserica îşi desfăşoară activitatea.

Există o ierarhie a normelor în Dreptul canonic ?

Normele canonice sunt supuse unei ierarhizări, deoarece în cadrul aplicării

dreptului canonic la viaţa concretă a Bisericii potr să apară probleme legate de
punerea în aplicare a unor norme canonice de natură diferită şi este foarte
important să se înţeleagă priorităţile în aplicare.
În cadrul vieţii sacramentale a Bisericii, canoanele sunt fundamentul
ordonării slujirii bisericeşti, elementele Tradiţiei canonice stabilite prin obiceiul de
drept sunt modalităţi de aplicare a iconomiei bisericeşti, adică de stabilire a
echilibrului între aplicarea canonului şi preocuparea pentru mântuirea
credincioşilor şi pentru slujirea pastoral-misionară a Bisericii. Elementele Tradiţiei
canonice validate prin consensul unanim al bisericii au prioritate asupra
canoanelor Bisericii luate individual, dar ele sunt aplicate în duhul conştiinţei
canonice ce stă la baza canoanelor respective.
În manifestarea instituţională a Bisericii, având în vedere că Biserica se
manifestă în Stat, iar Statul este organizat suveran, legislaţia de stat condiţionează
modul de aplicare a canoanelor şi normelor bisericeşti. Statul poate să încadreze
juridic aplicarea unor canoane, dar nu are competenţa de a interveni în organizarea
canonică internă a slujirii bisericeşti. Pentru a ilustra acest raport, putem da ca
exemplu obligativitatea ca Taina Nunţii să fie precedată de căsătoria civilă,
prevăzută de codul familiei. Din punct de vedere bisericesc ar fi posibil să fie
săvârşită Taina Nunţii fără ca ea să fie precedată de căsătoria civilă, dar dacă
legislaţia civilă prevede altfel, legislaţia civilă trebuie respectată. La fel putem da
exemplul condiţionării actului sacramental al înmormântării de obţinerea
aprobărilor din partea autorităţii civile.
În cadrul normelor interne ale autorităţii bisericeşti, având în vedere că
Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate din Biserica Ortodoxă autocefală,
normele date de acesta condiţionează exercitarea autorităţii bisericeşti la nivel
regional-mitropolitan şi local-eparhial. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
autocefale este condiţionat el însuşi de Statutul canonic pe care l-a adoptat, iar în
plan juridic de Constituţia şi de legislaţia ţării.

16
Atunci ce este canonic şi ce este necanonic în viaţa Bisericii?

În ziua de azi auzim des vorbindu-se despre canonicitatea diferitelor acte sau
fapte, termenii „canonic” şi „necanonic” fiind folosiţi în mod curent.
Aşa cum am arătat, prin canon ni se arată calea cea mai potrivită, pornind de
la modul în care a fost rezolvată o problemă concretă în acord cu învăţătura de
credinţă şi ţinând cont de exigenţele pastoral-misionare. Rezolvarea canonică a
unei probleme pastoral-misionare a pus în evidenţă acea soluţie în cadrul
sinodalităţii şi astfel ea a fost receptată ca vrednică de urmat.
Nu putem spune că este canonic doar ceea ce este prevăzut de Sfintele
canoane, deoarece Biserica nu şi-a propus niciodată ca prin canoane să rezolve
toate problemele cu care comunitatea eclezială şi creştinul, s-ar putea confrunta.
Canonic şi necanonic este ceea ce se află în acord, respectiv în dezacord cu
conştiinţa dogmatică şi canonică a Bisericii, Sinodul Bisericii autocefale sau
Sinodul ecumenic fiind entitatea comunională care are capacitatea şi autoritatea de
a stabili criteriile de canonicitate.

Putem vorbi despre o creativitate canonică a Bisericii din toate timpurile

inclusiv în ziua de azi?

Sinodul ca şi cadru de mainifestare a comuniunii Bisericii una sfântă

sobornicească şi apostolească, este cel care are responsabilitatea receptării
diferitelor experienţe ecleziale şi de a le proclama ca orientative, deci, ca şi
canoane. Sinodul Bisericii autocefale este cel care dă caracter de normă
bisericească unei atitudini ce este în acord cu conştiinţa dogmatică şi canonică a
Bisericii. Atunci când această atitudine este receptată de întreaga Biserică drept
potrivită, prin proclamarea în Sinodul Ecumenic ea devine un canon al Bisericii
Ortodoxe. Creativitatea canonică a Bisericii este un atribut ce decurge din prezenţa
lui Hristos în Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Biserica şi organizarea ei

Principiile canonice de organizare a

Bisericii Ortodoxe Române

17
 Care este modul de organizare a Bisericii în această lume?

Aşa cum am am arătat mai sus, Biserica nu se organizează în această lume

ca o corporaţie obişnuită. Ea are fundamente ale organizării sale care îşi au
originea în, natura ei divino-umană. Aceste fundamente sunt numite principii de
organizare bisericească şi ele pot fi de natură doctrinară sau de natură canonică.
Principiile de natură doctrinară sunt o oglindire a faputului că în cadrul comuniunii
bisericeşti se manifestă însăşi comuniunea trinitară, iar principiile canonice
izvorăsc din experienţa întrupării învăţăturii de credinţă în viaţa de zi cu zi,
experienţă creatoare a conştiinţei canonice. Principiile canonice nu sunt neapărat
expresii directe ale unor adevăruri de credinţă, ci s-au născut datorită unor nevoi
practice ale Bisericii.

Ce sens are cuvântul „principiu” în cadrul dreptului canonic?

Principiu ( de la latinescul « principium »=început) înseamnă în cadrul

disciplinei noastre « punct de plecare, bază, temei, concept, teză fundamentală,
idee călăuzitoare, pe baza căreia se formulează şi se elaborează normele concrete
după care se organizează şi funcţionează Biserica în societate.
Prncipiile de natură doctrinară, ecleziologice şi cele canonice constituie
unul din elementele de bază în unitatea ortodoxiei. Ele sunt în concordanţă cu
elementele doctrinare şi de morală creştină.
Cheia de boltă a organizării bisericeşti, textul care face legătura între
principiile ecleziologice şi cele canonice este canonul 34 Apostolic20. Acest canon
afirmă că grija principală a Bisericii trebuie să fie Comuniunea cu Dumnezeu cel
Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în bună-înţelegere şi că pentru asigurarea
acestei comuniuni, între cei care au fost chemaţi în fruntea Bisericii trebuie să fie o
comuniune şi comunicare frăţească, lipsită de ambiţii şi de atitudini de înfruntare.

Care este originea acestor prinncipii şi cine le-a elaborat?

Toate aceste principii de organizare a Bisericii Ortodoxe, sunt concretizări

ale traducerii în practică a experienţei bisericesti. Nu putem vorbi despre un
moment în care ele ar fi fost elaborate. Putem observa cà ele s-au dezvoltat în timp
si s-au fixat în timp prin consensul Bisericii de pretutindeni.

20
Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc
parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai
astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 5 Canonul
34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26

18
 Fără a absolutiza clasificarea principiilor, considerăm că putem vorbi de
principii fundamentale, cele care stau la temelia organizării bisericeşti prin
legătura lor cu învăţătura de credinţă şi cu întruparea ei în lume, şi principii
canonice care îşi au temelia în cele fundamentale.

Care sunt principiile fundamenalle în organizarea Bisericii?

În această categorie pot fi aşezate:

Principiul Sobornicităţii sau al Katholicităţii,
Principiul Autonomiei şi Subsidiarităţii
Principiul preponderenţei lucrării pastoral-misionare.

Principiul Sobornicităţii (katholicităţii)

Care este conţinutul Principiului Sobornicităţii sau al Katholicităţii?

Sobornicitatea Bisericii reflectă modul deplin şi unitar de asumare a manifestării

Bisericii Lui Hristos în întreaga creaţie.
Chiril şi Metodiu, şi urmaşii acestora au tradus termenul grec „katholiki” din
Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan, prin „sobornuiu”, acest termen
având menirea de a face legătura între katholicitate şi conciliaritate. Părintele
Dumitru Stăniloae subliniază că Traducerea a fost făcută probabil şi din
resentiment faţă de Biserica din Apus dar şi pentru că sensul de „universală” dat de
această biserică termenului „katholiki” nu redă într-un mod adecvat şi fidel sensul
şi înţelesul acestuia21. Traducerea românească a adoptat şi din aceste motive
termenul slav, dar alte Biserici Ortodoxe locale de tradiţie greacă şi cele de limbă
franceză şi engleză au păstrat termenul grec.

Care este sensul termenului “katholic”?

Între teologi există o opinie destul de răspândită conform căreia „Biserica

katholică”, ar desemna Biserica ecumenică sau universală. Această concepţie îşi
are rădăcinile în epoca şi în teologia Fericitului Augustin care a dat caracterul
universal eccleziologiei22. Jean Zizoulas arată că nici o sursă din primele trei
secole nu vorbeşte despre katholicitate în sens cantitativ sau geografic. El
consideră că in principiu katholicitatea Bisericii nu poate fi legată de
ecumenicitatea acesteia. Adjectivul catholic derivă din aristotelicianul „to
21
Părintele Stăniloae arată raportul dintre catoliki şi sobornuiu în Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Teologie
Dogmatică Ortodoxă, vol II, Editura Institului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1978, p.
283.
22
Jean Zizoulas, Euchqristie, l’Evêque et l’Eglise durant les trois premiers siècles, traduit du grc par Jean-Luis
Palierne, Ed. Desclée de Brouwer, Paris 1994, p. 120

19
katholou”. Aristotel foloseşte acest termen nu pentru a desemna cantitatea sau
extinderea, ci calitatea. El desemnează prin termenul ”katholou” ceea ce există
într-un mod absolut”. Ceea „ce există în particular, nu este în nici un caz o parte
din ceea ce este „în general” ci reprezintă forma sa concretă.23
Sfântul Ignatie al Antiohiei (+107) foloseşte termenul de „katholic”
desemnând Biserica cea katholică drept adunarea unde este prezent Hristos, legând
katholicitatea de prezenţa euharistică şi de ortodoxia credinţei. Articularea dintre
ecumenicitate şi katholicitatea Bisericii locale este făcută de Sfântul Ignatie
arătând că Biserica locală este adevărată Biserică a lui Hristos. El vorbeşte despre
Biserica ce se găseşte într-un loc determinat arătând că ecumenicitatea bisericii se
manifestă în fiecare creştin care are conştiinţa apartenenţei depline la Trupul
mistic al lui Hristos. Pentru el, Biserica ce săvârşeşte local Euharistia este Biserica
lui Dumnezeu, în veşnicia, integritatea şi totalitatea atributelor ei, Euharistia
găsindu-se în centrul concepţiei lui despre Biserică. În Euharistie se manifestă
unitatea, sfinţnia, katholicitatea, apostolicitatea şi ecumenicitatea Bisericii.
Părintele Ioan N. Floca arată că din punct de vedere canonic Sobornicitatea
Bisericii se manifestă prin katholicitate şi ecumenicitate.24 El distinge
katholicitatea de ecumenicitate şi prezintă aceşti termeni ca exprimând împreună
plenitudinea Bisericii- Trup Tainic al lui Hristos.

În ce măsură poate fi vizibilă deplinătatea şi unitatea Bisericii?

Unitatea Bisericii nu poate fi numai spirituală ci şi trupească. Biserica

locală este Biserica în deplinătatea ei deoarece ea este trupul istoric al lui Hristos,
iar trupul istoric al lui Hristos este primit în Sfânta Euharistie.25 Şi din acest motiv,
sfânta Liturghie este o manifestare a Bisericii în deplinătatea ei, nu ca o mulţime
de credincioşi ci ca o comunitate a celor îmbrăcaţi în Hristos şi care se
împărtăşesc încă din această viaţă cu Tainele Impărăţiei.
Biserică este fiecare comunitate euharistică ce are conştiinţa de Trup
Tainic al lui Hristos şi confirmă ortodoxia învăţăturii de credinţă prin episcop, în
cadru sinodal, în comuniune cu întrega Bisserică.

Care sunt cele mai importante principii canonice ce îşi au fundamentul

în Principiul Sobornicităţii?

Pot fi socotite ca avându-şi temelia în Principiul Sobornicităţii:

Principiul ierarhic-sinodal şi Principiul Organic

23
Jean Zizoulas face o analiză detaliată a acestei problematici în Op.cit pp121-125
24
Vezi Ioan N Floca, Sobornicitatea (sinodalotatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii. Poziţii critice, în
“Ortodoxia", an. XXXIV, 1982, nr. 3, p. 408-414;
25
Vezi Ignatie al Antiohiei „Către Smirneni” 7,1, cf Jean Zizoulas Op. Cit. p. 127.

20
 Care este conţinutul Principiului ierarhic-sinodal?

Aşa cum am arătat mai sus, o comunitate nu are caracter eclesial fără
manifestaarea comuniunii între cei botezaţi în diversitatea responsabilităţilor
instituite de Hristos. Episcopul este icoana prezenţei lui Hristos înbiserică, dar
episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul şi ceilalţi
episcopi, şi această comuniune de manifstă în cadrul sinodalităţii. În teologia
canonică ortodoxă nu poate fi vorba de un principiu ierarhic absolut ce ar structura
într-un mod piramidal organizarea şi lucrarea Bisericii dar putem vorbi despre un
principiu ierarhic ce se manifestă în cadrul sobornicităţii Bisericii. Fiecare mădular
al Bisericii se află în purtarea de grijă a celui dintâi, cel ce prezidează adunarea,
dar această relaţie este cu dublu sens.

Care este caracterul prezenţei episcopului în Sinod?

În Sinod episcopul nu se află în nume propriu ci poartă cu el întreagă

comunitatea ce îi este încredinţată. Din acest motiv în Sinod se manifestă nu doar
comuniunea sinodală a episcopilor ci şi a Bisericilor păstorite de aceştia.26
Elementul colegial-ierarhic face parte integrantă din principiul sinodal, ne
putând vorbi despre sinodalitate fără colegialitate episcopală şi nici de
colegialitate episcopală care s-ar manifesta exclusiv în afara sinodalităţii. Există o
diferenţă majoră între participarea unui episcop în cadrul unui sinod şi
participarea unui episcop la o Conferinţă episcopală. În cadrul unuei conferinţe
episcopale, episcopul participă în nume propriu, pe când în atunci când participă la
Sinod, participă în calitatea lui de întîistătător corpului eclezial din eparhia sa,
eparhia fiind prezentă cu el în manifestarea unităţii în sinodalitate.
Aşa cum am mai spus, episcopul este icoana prezenţei şi lucrării lui Hristos
în Biserică şi de aceea toate slujirile din Biserică se exercită din încredinţarea
episcopului. Comuniunea cu episcopul şi prin el cu Biserica în ecumenicitatea ei
face din lucrarea preotului sau a credinciosului o lucrare a Bisericii acest aspect
fiind marcat în fiecare Sfântă Taină de ectenia păcii sau ectenia întreită la care
este pomenit episcopul locului.

Este unitatea Bisericii şi o unitate ierarhică?

Unitatea Bisericii este şi ierarhică prin raportul episcopului şi prin el a

clerului cu Biserica locală ca şi comunitate sacramentală. După Sfântul Ignatie,
Biserica filadelfienilor îşi manifestă unitatea atunci când este împreună cu

26
Un semn al acestei constiinţe este faptul că fac parte din Sinodul unei biserici locale doar episcopii în funcţie, cei
ce au încredinţat un popor spre păstorire.

21
episcopul, cu preoţii şi diaconii care îl înconjoară27. Acelaşi Sfânt Ignatie arată că
este imposibil să calificăm o comunitate Biserică dacă nu are în mijlocul ei
Presbiteriumul adică episcopul, preoţii şi diaconii.
Unitatea Bisericii în jurul episcopului nu este un aspect ce ţine doar de
voinţa umană ci este voia lui Dumnezeu. Biserica în ecumenicitatea ei este
Biserică pentru că îl are cap pe Hristos şi prin analogie, Biserica locală este
katholică în cadrul ecumenicităţii pentru că îl are în fruntea ei pe episcop care dă
slujirii şi în principal slujirii euharistice caracterul de Taină a comuniuni ecleziale.
Unitatea Bisericii în ecumenicitatea ei este realizată şi ca o unitate prin episcop iar
locul crestinului în Biserica răspândită în univers este determinat de locul pe care
episcopul său i-l recunoaşte în biserica locală. Doar în funcţie de modul în care
persoana este primită în comuniunea bisericii locale, ea poate fi primită la Sfânta
împărtăşanie într-o altă Biserică locală. Canonul 12 ap28 precizează că acel laic sau
cleric care este afurisit, dacă se duce în altă Eparhie şi acolo e primit fără scrisori
de recomandare, să se afurisească cel ce l-a primit, iar canonul 13 apostolic29 cere
ca în acest caz afurisitului să i se prelungească afurisirea. Cel ce a fost
excomunicat de Episcopul său nu poate fi primit de alt Episcop, până când nu i se
ridică pedeapsa de către cei în drept. (Episcopul sau Sinodul)30.

Care este cadrul de împlinire a comuniunii ierarhice?

Sinodalitatea este cadrul în care se confirmă faptul că Bisericile locale sunt

pe aceeaşi cale31 şi că acestea se află într-un raport de interdependenţă, trăind o
comuniune ce poate fi înţeleasă ca o icoană a perihorezei treimice32 arhetipul
unităţii sinodale33.
27
Ignatie face această precizare în preambulul scrisorii către Filadelfieni.
28
Textul canonului 12 ap. în traducere română este următorul: 3Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă)
neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încredinţare), să se
afurisească şi cel care 1-a primit, şi cel primit.” şi el are corespondenţe în canoanle 32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17
Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9 Sard.; 23, 106 Cartag. Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele
Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu 2005, p. 15
29
Textul canonului 13 continuă sentinţa canonului anterior astfel: „Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se
prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.” şi are conespondenţe în
canoanele 33 ap şi ; 17 Trul. Vezi Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi
comentarii, Sibiu 2005, p.16.
30
Ibidem can. 16, 32 ap.; 5, I; 3, 6 Antiohia, 13 Sardica.
31
Etimologic sinod provine de la cuvintele syn= împreună şi odos= cale. Syn+odos înseamnă deci a merge
împreună pe aceeaşi cale. Ulterior, termenul sinodos a fost tradus în latină cu sinodus iar termenul grec voulas a
fost tradus prin concilia. Uneori synodos a fost tradus cu concilia, aşa cum a fost cazul la traducerea canonului 19
Antiohia. Vezi Nicolae Dură Le régime de la Sinodalité selon la législation canonique conciliaire oecumenique du
Ier siècle, Editura Ametist 92, Bucuresti,1999, p.108

32
Profesorul Arhim. Grigorios Papathomas arată că acest termen π ε ρ ι χ ω ρ η σ ι ς care defineşte modul
în care este manifestată comuniunea în cadrul Sfintei Treimi poate fi folosit şi pentru a prezenta modul în care se
manifestă comuniunea dintre bisericile locale. Vezi Arhim. Grigorios D. Papathomas, Cours de Droit Canon,
Introduction aux Sources de la Tradition canonique de l’Eglise, Institut de Théologie Orthodoxe « Saint Serge »,
Paris, 1995, p. 235.
33
Ibidem, p. 987

22
 Pentru înţelegerea principiului sinodalităţii, un text foarte important este
canonul 34 Apostolic34. Acest canon stă la baza organizării sinodale la nivel
regional, dar în acelaşi timp el arată modalitatea în care se manifestă comuniunea
ierarhic-sinodală şi obiectivul acesteia. Cheia de interpretare a canonului 34 ap se
descoperă în ultima parte prezentând ca grijă principală a Bisericii comuniunea cu
Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în bună înţelegere, comuniunea
bisericească afirmându-se şi exprimându-se în primul rând în cadrul comuniunii
episcopal-sinodale. 35

Este organizarea sinodală similară cu organizarea de tip federal?

Sinodalitatea exprimă şi împreuna-lucrare a bisericilor locale, dar

organizarea sinodal-ierarhică a Bisericii nu este similară cu o organizare
instituţională de federare sau confederare, ea este un mod de manifestare a
împreună-slujirii şi a coresponsabilităţii şi în cadrul sinodalităţii se ecilibrează
raportul dintre particularitate şi alteritate. Bisericile locale nu sunt independente ci
interdependente, fiind de aceeaşi natură şi conţinând fiecare întregul, neîmpărţit şi
nedespărţit, neamestecat şi neschimbat, într-o unitate eclezială organică.

Care este conţinutul principiului organic?

Armonia comuniunii ecleziale se manifestă în sinoadele episcopale dar şi şi

în organisme care nu sunt constituite exclusiv din episcopi precum şi în
coresponsabilitatea oreganismelor episcopale şi a celor mixte. În Biserică există o
coresponsabilitate a întregului corp ecclezial, episcopi, clerici şi laici exprimată
din punct de vedere canonic drept « principiu organic »36 Biserica este Trupul lui
Hristos şi în el fiecare mădular şi fiecare organism ecclesial trebuie să de
regăsească în cadrul comuniunii coresponsabile.

Există o ordonare a competenţelor în cadrul manifestării organice a

Bisericii?

În corespnsabilitatea organică nu poate exista o confuzie între competenţe.

Participarea clericilor şi laicilor alături de episcopi la luarea deciziilor majore care
privesc Biserica este o manifestare a principiului organic, dar în nici un caz nu
trebuie înţeleasă această conlucrare ca o democratie de tip parlamentar.
34
Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc
parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai
astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Vezi
Canonul 34 apostolic, in Ioan N Floca, Canoanele bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1995, p. 26
35
Ibidem, p; 988
36
NOTE CU TRIMITERI LA PRINCIPIUL ORGANIC

23
 Părintele Liviu Stan, cel care a reaşezat la loc de cinste împreună-lucrarea
episcopilor, clerului şi a credincioşilor în Biserică spunea: „orice corporaţie sau
sinod mixt pe lângă episcop sau pe lângă episcopat trebuie considerat ca un for
consultativ” şi tot el afirmă: „Episcopatul rămâne autoritatea supremă în Biserică,
sinodul mixt nu-şi trece asupra sa această autoritate, ci rămâne principalul for
consultativ”37. Acelaşi canonist afirmă: „nu se poate tolera egalitatea de voturi
dintre episcopi şi alţi reprezentanţi laici, deoarece am ajunge la anticanonica
aberaţie, ca o adunare compusă din episcopi şi laici în care laicii ar fi majoritate,
episcopii să fie constrânşi să execute unele hotărâri împotriva voinţei lor canonice
şi astfel caracterul episcopal al organizaţiei bisericeşti ar fi desfiinţat.”38 În
Biserică „Fiecare parte trebuie să fie la locul ei, observându-şi rostul şi
atribuţiunile şi neîncercând vreo arogare de atribuţii străine, căci aceasta ar
produce tulburare şi dezechilibru care nu zideşte Biserica ci o poate nărui.”39

Putem vorbi de o responsabilitate absolută a episcopului şi a Sinodului?

Responsabilitate episcopală nu este ruptă de coresponsabilitatea tuturor

mădularelor Bisericii. Episcopul nu poate să nu ţină cont în luarea deciziilor sale
de realitatea şi nevoile comunităţii în fruntea căreua se află. De aceea puterea
episcopului nu este absolută şi separată de poporul pe care îl păstoreşte şi nici de
cea a episcopilor din vecinătatea organizată în cadrul sistemelor mitropolitan sau
patriarhal. Episcoul nu are o autoritate în nume propriu şi pentru o flosire
discreţionlală ci este vorba de autoritatea Bisericii Trup al lui Hristos în care
fiecare este mădular în parte. Această echilibrare între autoritatea episcopului
locului şi coresponsabilitatea organică a Bisericii este manifestată şi în diferitele
nivele de coresponsabilitate, exprimate de autonomie sau subsidiaritate.

Principiul Autonomiei şi Subsidiarităţii

Care este conţinutul Principiului fundamental al autonomiei şi

subsidiarităţii?
Principiul Autonomiei sau al Subsidiarităţii este cel care asigură buna
colaborare între Bisericile locale în cadrul comuniunii ecleziale ecumenice. Acest
principiu porneşte de la distincţia care trebuie să fie făcută între Biserică,
comuniune eshatologică prezentă la nivel local şi sistemele de organizare
bisericească.

37
Ibidem, p. 200
38
Ibidem, p. 130
39
Liviu Stan „Importanţa mirenilor în Biserică şi participarea lor la exercitarea puterii bisericeşti”, in Revista
Teologică nr 3, martie 1938, p. 119

24
 Eparhia este expresia Bisericii locale, Mitropolia şi Patriarhia, sunt sisteme de
organizare bisericească ce au ca scop asigurarea bunei înţelegeri, unităţii şi
comuniunii bisericeşti între bisericile locale.
Conform Principiului subsidiarităţii, autoritatea ierarhică superioară nu este una
despotică ci o autoritate în slujba comuniunii. Protosul în Biserică este primul între
egali, cel care se îngrijeşte de buna funcţionare a sinodalităţii.
În Biserică noţiunea de jurisdicţie prin excelenţă la nivel local. Capul Bisericii
este Hristos, toate celelalte mădulare fiind în comuniune. Episcopul este icoana lui
Hristos în Biserică.
Cum ar putea fi sintetizată definirea pricipiului autonomiei şi
subsidiarităţii?
Principiul autonomiei şi subsidiarităţii exprimă rânduiala bisericească conform
cărei toate aspectele de ordin misionar şi bisericesc trebuie să se soluţioneze la
nivel eparhial. Autoritatea ierarhic superioară poate să intervină doar în cazul în
care la nivel local nu sunt rezolvate în mod corect din punct de vedere canonic
anumite aspecte ale vieţii isericeşti. Intervenţia autorităţii canonice superioare nu
este o intervenţie de jurisdicţie, de impunere prin putere a unei soluţionări ci este o
intervenţie în cadrul sinodalităţii. Din acest punct de vedere canonul 34 apostolic
poate fi considerat şi aici ca o cheie de interpretare a modului în care
subsidiaritatea trebuie să fie trăită în Biserică. Autoritatea ierarhic superioară are
căderea de a se încredinţa de buna rânduire a vieţii bisericeşti în bisericile locale şi
astfel în conformitate cu cu principiul ierarhic , cu practica tradiţională a vieţii
bisericeşti şi cu prevederile exprese ale canonului 11 al Sinodului VII ec. se poate
exercita dreptul de devoluţiune. Statutul BOR înscrie în textul său acest drept (art.
30 lit. c) prin care se înţelege în general capacitatea organului ierarhic superior din
cadrul Bisericii, de a solicita organelor inferioare aplicarea normelor bisericeşti în
cazul în care acestea nu o aplică, sau aplicarea corectă a acesteia în cazul în care
nu este aplicată corespunzător.
Subsidiaritatea adăugată autonomiei subliniază că în Biserică nu putem vorbi de
independenţă ci despre interdependenţă. Comuniunea ortodoxă este expresia
interdependenţei manifestate în cadrul perihorezei ecleziale.
Biserica ortodoxă nu este o confederaţie de Biserici ortodoxe autocefale sau
autonome ci este o comuniune de Biserici locale care se manifestă în mod sinodal
respectând particularităţile care îmbogăţesc patrimoniul Bisericii ecumenice.
Principiul subsidiarităţii se manifestă în Biserică, dar el determină şi
raporturile dintre Biserică şi societate.

Care sunt principiile care îşi au fundamentul în Principiul autonomiei şi

subsidiarităţii?

25
În acest principiu fundamental îşi au temelia:
Principiul autocefaliei
Principiul teritorial
Principiul autonomiei interne
Principiul autonomiei externe
Principiul nomocanonic

Care este conţinutul principiului autocefaliei?

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate

bisericească ierarhic, sinodal şi teritorial determinată este de sine stătătoare, într-o
deplină autonomie de organizare şi funcţionare, păstrând şi cultivând unitatea
dogmatică, cultică şi canonică cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

Putem vorbi despre bisericile autocefale ca fiind Biserici indepenndente?

Termenul nu poate fi folosit în sensul său consacrat, după modelul socio-
politic. Bisericile autocefale sunt într-un raport de interdependenţă în cadrul
comuniunii dogmatice, liturgice şi canonice.
Biserica autocefală se organizează şi funcţionează după un statut propriu,
elaborat fără amestec din exterior, dar care trebuie să fie în acord cu Tradiţia
canonică a Bisericii.
Întâistătătorul Bisericii autocefale este ales după prevederile Statutului de
organizare şi funcţionare proprii şi el intră în funcţie în urma investirii de către
Sfântul Sinod.
Nici o autoritate nu este competentă pentru a interveni în organizarea şi
funcţionarea Bisericii autocefale. Neregulile doctrinare, canonice, sau liturgice
care pot să apară în cadrul unei Biserici autocefale sunt rezolvate în cadrul
comuniunii panortodoxe.

Principiul teritorial
Care este conţinutul principiului teritorial?

26
 Prin acest principiu se înţelege organizarea Bisericii în limite detrmiate
teritorial. Acest principiu s-a dezvoltat după o practică cutumiară îndelungată, iar
prin canoanele 17 IV ec şi 38 VI ec. acest principiu s-a statornicit ajungându-se ca
organizarea teritorială să ţină cont de organizărea teritorială a Statului40.
Teritorialitatea în Biserică slujeşte repartizarea competenţelor şi
bunărânduirea aspectelor de ordin organizatoric. În timp s-a vorbit despre unitatea
episcopatului dintr-un teritoriu determinat, fără a putea vorbi de la începur de un
episcopat monarhic generalizat. Sursele menţionează pentru acea perioadă unitatea
episcopatului Bisericii locale fără a generaliza unicitatea lui.
În cursul evoluţiei organizării bisericeşti s-a dezvoltat o practică ce a revelat
un caracter de principiu după care fiecare cetate are propriul episcop, dar aceasta
nu avea un caracter absolut. Unitatea episcopatului nu însemna neapărat un singur
episcop într-o episcopie.

Există cazuri concrete în care se manifeata unitatea mai multor episcopi

într-un teritoriu eparhial?

Sursele vorbesc despre faptul că la Roma de exemplu, într-un prim timp ar fi

existat mai mulţi episcopi în cadrul unui episcopat prezidat de un protos. Roma era
o cetate imensă pentru acea epocă unde erau comunităţi de cartier, comunităţi de
emigranţi cu episcopi-prezbiteri proprii41. Ignatie al Antiohiei se adresează
Bisericii Romei şi episcopului de acolo ca cel ce prezidează comuniunea. Această
adresare este socotită de către unii ca fiind un semn că la Roma ar fi slujit în
comuniune mai mulţi episcopi-prezbiteri.
Scrisoarea lui Clement adresată Corintenilor le reproşează acestora
depunerea a doi episcopi42.
Sfântul Ieronim vorbeşte despre unitatea episcopatului Alexandriei şi
desemnarea prin aclamare a celui ce prezidează.43
În canonul 8 al primului Sinod Ecumenic se face referinţă la unicitatea
episcopului într-o cetate, dar acest canon afirmă ceea ce pare a fi deja clar în
conştiinţa canonică a Bisericii, afirmaţia nefiind făcută pentru a instaura un
principiu ci pentru a rezolva o problemă pastorală specifică, a reintegrării
episcopilor catari în Biserică44. În acelaşi timp nu putem să nu observăm că în
acelaşi canon se vorbeşte despre horepiscop, şi deci într-o episcopie existau şi în
40
Canonul 17 IV ec. : « Împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirilor civile şide stat. »
Canonul 38 VI ec. : « Împărţirii politice şi de stat, să-i urmeze şi rânduiala treburilor bisericeşti »
41
Le Professeur Hervé Legrand souligne ces aspects concernant l’unité de l’épiscopé en rapport avec l’unicité de
l’épiscopat, voir « L’épiscopat: le cahier des charges oecuménique de la théologie catholique » in Oecumenica
Civitas, III/1, pp. 529-554.
42
Dans le même article, le Professeur Hervé Legrand considère qu’on peut considérer cet épisode comme un
argument pour la pluralité de l’épiscopat dans l’unité de l’épiscopé de l’Eglise ancienne.
43
Jérôme, Epist. 146, 1 (CSEL 56, 310). Cette épître est considérée par le Prof. Legrand comme un indice qui
soutient l’argumentation de l’existence d’une unité de l’épiscopat vécu par plusieurs évêques-presbytres. Pour aller
plus loin dans cette argumentation, voir aussi H. Legrand, « Diocèses personnels ou diocèses territoriaux », in La
Charge pastorale des évêques, Paris, 1969, pp. 195-214 ; plus récemment, idem, « One bishop per city . Tensions
around the Catholicity of the Local Church since Vatican II» , in The Jurist , 52 (1992), pp. 369-400.

27
acel moment mai mulţi episcopi care îşi exercitau misiunea în unitatea
episcopatului bisericii locale.

Putem considera teritorialitatea ca şi criteriu absolut pentru organizarea

comuniunii sinodal-ierarhice?

Putem observa că teritorialitatea nu a fost singurul şi unicul criteriu pentru

organiuzarea comuniunii sinodale. Acolo unde exista o organizare seculară cu
puternice componente etnice, Biserica nu a ezitat să dea acestei realităţi cea mai
adecvată organizare din punct de vedere al misiunii.
Este evident că Biserica a reţinut ca principiu general de organizare
principiul teritorial şi că în condiţii normale s-a ajuns la organizarea bisericească în
jurul unui episcop, dar Biserica nu a ezitat să dea un răspuns corespunzător
situaţiilor specifice unui loc şi unui timp. Este intersant de observast în acest sens
situaţia prezentată de canonul 39 Trulan relativ la prezervarea contiunităţii unei
biserici autocefale chiar dacă teritoriul său canonic a fost ocupat şi episcopul
împreună cu o parte din popor au fost nevoiţi să se exileze.

Putem vorbi de o organizare etnică în Biserică?

Chiar dacă era unanim acceptat că apartenenţa etnică nu poate fi un criteriu

de separare în Biserică, în textele primelor secole găsim referiri la modalităţi de
organizare bisericească legată de criteriul etnic. În literatura canonică a primelor
secole găsim noţiunea de sinoade naţionale, fără să putem atribui noţiunii de
naţional un sens absolut identic cu cel folosit azi. Fericitul Augustin vorbeşte
despre sinoade generale, naţionale şi provinciale, afirmând că „sinoadele naţionale
sunt cele care reunesc arhiepiscopii şi episcopii unui regat sau ai unei naţiuni,
prezidat de un primat sau de un Patriarh”45. La Sinodul de la Nicea din 325 este

44
Nous donnons ici l’intégralité du 8ème canon du Concile de Nicée : « Au sujet des clercs de ceux qui s'appellent
eux-mêmes les cathares le grand concile décide, si jamais ils veulent entrer en groupe dans l'Église catholique et
apostolique, qu'on leur impose les mains, et qu'ils restent ensuite dans le clergé; mais avant tout ils promettront par
écrit de se soumettre aux règles disciplinaires de l'Église catholique et apostolique, et d'y conformer leur conduite,
c'est-à-dire qu'ils devront communier avec ceux qui se sont mariés en secondes noces et avec ceux qui ont failli
pendant la persécution, mais font pénitence de leurs fautes; pour lesquels on a justement établi un temps d'épreuve
et on en a fixé la modalité, afin qu'ils puissent être admis à toutes les pratiques de l'Église catholique et apostolique.
Par conséquent, lorsque dans les villages et dans les villes il ne se trouvait que des clercs de leur parti, ceux-ci
gardèrent leur rang; mais si un prêtre ou un évêque catholique se trouvait là pour recevoir l'un ou l'autre d'entre eux,
il est évident que l'évêque de l'Église catholique conservera la dignité épiscopale, tandis que celui qui a été décoré
du titre d'évêque par les cathares n'aura droit qu'aux honneurs réservés aux prêtres, à moins que l'évêque ne trouve
bon de le laisser jouir de l'honneur du titre; s'il ne le veut pas, qu'il lui donne une place de chorévêque ou de prêtre,
afin qu'il paraisse faire réellement partie du clergé, sans qu'il y ait deux évêques dans une ville. »
45
Voir Abbé D. Bouix, Du Concile Provincial, Jacques Lecoffre et Cie, Editeurs, Paris, 1850, p.10.

28
prezent Teofil episcopul goţilor şi Ulfila cunoscut pentru misiunea sa la gurile
Dunării printre vizigoţii migranţi46.
În Spania sunt menţionate Sinoadele naţionale ale vizigoţilor47 şi acelaşi tip
de sinoade este întâlnit şi la Gali48. Yves Congar afirmă: „Convertirea francilor şi
vizigoţilor la credinţa creştină ca urmare a convertirii conducătorilor lor a dat
naştere la Biserici naţionale sau etnice (secolele VI - VII). Regimul vizigoţilor din
Spania este reprezentativ, cu sinoadele naţionale care reglau în mod autonom şi
fără intervenţie romană viaţa bisericii naţionale”49. Yves Congar este de părere că
în Occident sinoadele naţionale nu mai sunt de actualitate începând cu secolele
VIII - IX50.

Principiul autonomiei interne

Care este conţinutul principiului autonomiei interne?

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia în cadrul

Bisericii autocefale, Bisericile locale, eparhiile, se conduc de sine, prin organe
proprii, fiind totuşi supuse supraveghierii, controlului şi îndrumării, din partea
autorităţilor sinodal-ierarhice superioare.
Atunci când principiul acesta este precizat prin acordarea unui statut distinct
unei Biserici regionale, vorbim despre Biserici autonome. În această situaţie se
află Biserica Ortodoxă a Finlandei, care este subordonată Patriarhiei Ecumenice.
În aceeaşi subordonare se găsesc faţă de Bisericila autocefale şi mitropoliile
autonome cu un statut de organizare şi funcţionare propriu.
În cazul ţării noastre, Mitropolia Basarabiei, Mitropoliile din Europa
Centrală Occidentală şi Meridională şi Arhiepiscopia din America şi Canada, se
găsesc într-un raport de autonomie extinsă faţă de Patriarhia Română.
Autonomia funcţionează în cadrul autocefaliei, dar ea poate fi organizată cu
sinod distinct în comuniune cu cel al Bisericii autocefale. Această autonomie este
prevăzută mai mult sau mai puţin concret în canoanele 34, 35, 37 apostolic, 2 II
ec, 8, III ec, 20 VI ec. ; 22 Antioh ;
46
Voir pour plus de détails sur Ulfila et sa mission, The Visigoths in the Time of Ulfila, Oxford, 1966.
47
Voir « Spanish Abbots and the Visigothic Councils of Toledo », in Spanish and Portuguese Monastic History
600-1300, Variorum Reprints, V, London, 1987, p. 142.
48
Prof. Brigitte Basdevant-Gaudemet montre les principales caractéristiques de la vie conciliaire de France et
l’existence des conciles dits « nationaux », même s’il n’y a pas d’unanimité sur le contenu du terme « Conciles
nationaux ». Voir Prof. Brigitte Basdevant-Gaudemet, « Les Evêques, les papes et les princes dans la vie conciliaire
de France du IVe au XIIe siècle », in R.H.D., 69/1991. Le Professeur Nicolae Dură met en évidence l’existence des
Conciles nationaux au cours du premier millénaire et insiste sur le fait que l’organisation ecclésiale avait aussi une
composante ethnique. Voir Nicolae Dură, Le régime de la Synodalité selon la législation canonique conciliaire,
oecuménique du I er millénaire, Editions Ametist92, pp.415-417.
49
Yves Congar fait cette affirmation dans son ouvrage L’Eglise de Saint Augustin à l’époque moderne, CERF,
Paris, 1997, p. 51.
50
Voir Yves Congar, L’Ecclésiologie du Haut Moyen Age, Cerf, Paris, 1968, p. 133.

29
Care este diferenţa dintre o Biserică autonomă şi o Biserică autocefală?
O Biserică autonomă se conduce după statute proprii, dar aceste Statute
trebuie să fie aprobate de către Biserica Autocefală din care face parte. O Biserică
autonomă îşi alege Întâistătătorul după prevederile propriului statut, dar acesta
intră în funcţie numai după confirmarea lui de către Sinodul Bisericii autocefale.

Principiul autonomiei externe

Care este conţinutul principiului autonomiei externe?
Conform acestui principiu Biserica este autonomă faţă de orice altă
organizaţie din afara ei . Ea se conduce de sine în toate treburile sale religioase.
Acest principiu defineşte şi poziţia Bisericii în raport cu statul. În societăţile
democratice, Statul deşi este suveran, respectă autonomia cultelor, rezervându-şi
doar rolul de a vechia la respectarea legalităţii şi a ordinii publice. Statul trebuie să
respecte caracterul propriu al Bisericii, care poate să fie în anumite cazuri chiar
derogatoriu de la dreptul comun.
În baza aceluiaşi principiu şi Biserica se abţine să intervină în viaţa politică fără
a fi însă indiferentă faţă de mersul societăţii. Biserica poate să-şi manifeste
dezacordul faţă de anumite aspecte din societate care pun în pericol ordinea
publică şi bunele moravuri, dar fără a recurge la acte de putere lumească.
Este important ca raporturile dintre Biserică şi Stat să fie dezvoltate dezvoltate
pe baza autonomiei Bisericii faţă de Stat şi cooperare cu acesta pentru păstrarea şi
promovarea valorilor credinţei ortodoxe, precum şi pentru binele societăţii.

Principiul nomocanonic
Care este conţinutul principiului nomocanonic?
Acesta constă în rânduiala canonică consacrată prin practica constantă a
vieţii bisericeşti, potrivit căreia Biserica se cobduce atât după legi proprii, cât şi
după legi de stat. Biserica nu poate avea pretenţia de a se conduce numai după legi
bisericeşti, deoarece este actor al vieţii sociale dintr-un Stat, care prevede prin
norme juridice locul pe care îl recunoaşte tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Chiar actul de recunoaştere a personalităţii juridice a Bisericii este un act ce
aparţine puterii legislative a statului.
Biserica nu poate să se încredinţeze în toate aspectele normelor de stat,
deoarece există o viaţă proprie a Bisericii, o viaţă internă care nu afectează în mod
direct ordinea de drept a statului, şi această viaţă internă se cuvine să fie organizată

30
după norme specifice Bisericii, elaborate de către aceasta în modul în care tradiţia
a consacrat această exercitare a puterii legislative în Biserică.

Principiul funfdamental al Preponderenţei lucrări pastoral-misionare

Care este conţinutul principiului Preponderenţei lucrări pastoral-

misionare?

Acest principiu ecleziologic subliniază idenitatea eshatologică a

Bisericii. Biserica se preocupă de creearea cadrului de comuniune în Hristos
pentru mântuirea credincioşilor. Din acest punct de vedere întreagă lucrarea
Bisericii este subordonată obiectivului pastoral-misionar. Dacă textele ce
constituie Tradiţia canonică sunt aplicate în litera lor, fără a ţine cont de situaţiile
concrete în care Biserica se găseşte la un moment dat, şi de particularităţile în care
fiecare persoană îşi lucrează mântuirea, atunci Biserica rămâne la aspectele
formale ale Legământului celui vechi şi se dovedeşte incapabilă de a trăi plinirea
legii.

Care sunt principiile ce se fundamentează pe preponderenţa lucrării

pastoral-misionare?

În acest principiu îşi găsesc temelia

principiul iconomiei- şi
principiul dinamismului instituţional

Principiul iconomiei

Care este conţinutul principiului iconomiei?

Conform Principiului iconomiei, în viaţa de zi cu zi Biserica ţine cont de
condiţiile concrete în care fiecare persoană sau comunitate îşi lucrează mântuirea,
putând interpreta elementele Tradiţiei canonice cu acrivie sau cu pogorământ;
Principiul Iconomiei este cel care subliniază caracterul eshatologic al Bisericii.
El subordonează toate activităţile şi slujirile din Biserică comuniunii cu şi în
Hristos. Toate principiile de organizare, toate activităţile de ordin administrativ,
cultural sau economic trebuie să aibă în vedere slujirea misionară.

Este cumva principiul iconomiei un exemplu de relativizare a rigorii

canonice?

31
 Principiul iconomiei nu relativizează autoritateaTradiţiei canonice sau pe
celelalte principii ci subliniază perspectiva eshatologică. În lucrările de drept
canonic, se vorbeşte despre acrivie şi despre pogorământ ca modalităţi de aplicare
a principiului iconomiei. Acrivia este aplicarea rigidă a rândielii bisericeşti, iar
pogorământul este aplicarea rânduielilor bisericeşti cu luarea în considerare a
circumstanţelor particulare.
Pogorământul şi acrivia nu înseamnă incoerenţă ci luare în considerare a
persoanei umane pe drumul ei spre mântuire.

Principiul dinamismului instituţional

Care este conţinutul principiului dinamismului instituţional?
Acest principiu subliniază capacitatea Bisericii de a se înzestra cu noi
oficii bisericeşti, de a concepe noi structuri de organizarea bisericească, abordând
cu serenitate încercările la care trebuie să facă faţă, fiind capabilă să identifice noi
soluţii compatibile cu exigenţele doctrinare şi cu Tradiţia canonică.

Care este raportul dintre principiile de organizare bisericească şi slujirea

pastoral-misionară a Bisericii?

Înţelegerea principiilor de organizarea şi funcţionare a Bisericii ne poate

ajuta să avem o perspectivă pastoral-misionară coerentă şi să înţelegem mijloacele
de care dispunem în slujirea bisericească. În acelaşi timp nu trebuie să pierdem din
vedere că principile sunt cristalizări ale experienţei ecleziale validate prin impactul
pozitiv asupra misiunii bisericii. Principiile de organizare bisericească nu sunt
trăite pentru că ar avea o valoare in ele însele şi astfel ar fi principii fundamentale
abslolute. Valoarea lor constă tocmai în realismul pe care îl exprimă.
Comuniunea bisericească îşi dovedeşte stabilitate şi coerenţa printr-o
conştiinţă canonică vie şi prin fidelitatea faţă de Tradiţia canonică. Experienţa
ecclezială concrertizată în răspunsurile pe care Sinoadele şi Sfinţii Părinţi le-au dat
la problemele concrete cu care Biserica s-a întâlnit la un moment dat, ne ajută să
vedem soluţiile pentru situaţiile cu care Biserica se confruntă astăzi.
Biserica lui Hristos trăieşte într-un dinamism hrănit de Harul lui Dumnezeu
şi este capabilă să dea răspunsuri potrivite în diferite circumstanţe. Echilibrul şi
coerenţa acestor răspunsuri depinde de modalitatea în care ne raportăm la Tradiţia
canonică.

32
 FUNDAMENTELE ORGANIZARII CANONICE A BOR

Care este documentul care prezintă fundamentele organizării canonice a

Bisericii Ortodoxe Române?

Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române prezintă

fundamentele organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române, raportarea la
Tradiţia canonică şi la comuniunea panortodoxă, circumscripţia de activitate
-teritorială şi personală, preponderenţa dimensiunii pastoral-misonare, modul de
repartizare a slujirii bisericeşti în cadrul oficiilor bisericeşti.

Cum este definită Biserica în noul document de organizare canonică?

Primul articol al noului statut subliniază identitatea Bisericii ca fiiind:

„comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi
canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul
şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime,
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi
participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli
canonice”51.
Această formulare este total diferită de cea din vechiul Statut unde
Biserica Ortodoxă Română era prezentată ca instituţia ce „cuprinde pe credincioşii
de religie creştină ortodoxă din România şi diaspora ortodoxă română”52,
Care este esenţa diferenţei de viziune între biserică- totalitatea
credincioşilor şi Biserică- comunitate a credincioşilor?
Dacă prima exprimare este de tip asociativ, arătând că Biserica îi cuprinde
pe credincioşi.... fără să definească ceea ce este Biserica în manifestarea ei,
formularea următoare subliniază caracterul comunional al Bisericii, comuniunea
manifestându-se în doxologie, împreună-hrănirea din Sfintele Taine şi comuniunea
canonică.
Articolul 6 este cel care arată mai departe diferenţa de perspectivă. Dacă o
asociaţie este constituită din persoane Biserica este constituită din comunităţi care
se reunesc în numele lui Hristos şi Il au drept Cap. Biserica este comunitatea celor
ce se împărtăţesc cu Hristos, ea find organizată în această lume ţinând cont de
particularităţile societăţii.
51
Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, editura IBM, Bucureşti 2007
52
Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, IBM, 2005

33
 Biserica locală este cea în care se realizează comuniunea în Hristos. Eparhia
este Biserica locală prin excelenţă53, Patriarhia şi Mitropolia sunt sisteme de
organizare bisericească ce asigură comuniunea bisericească la nivel supralocal. Pe
parcursul istoriei, sensul de Biserică locală a fost transferat de la Eparhie spre
Biserica autocefală. Transferul de sens este de înţeles în contextul creşterii în
importanţă a rolului bisericilor autocefale.

Cum exprimă Statutul organizarea comunională şi cea de tip autonom-

subsidiar?

Statutul prezintă Biserica Ortodoxă Română organizată ca Patriarhie, cu

titulatura “Patriarhia Română” şi arată că Patriarhia Română cuprinde eparhii
(Arhiepiscopii şi Episcopii) grupate în Mitropolii, precum şi alte unităţi în
interiorul sau în afara graniţelor României”54.
Astfel în acest articol este clarificată dinstincţia între Biserica locală
(Episcopia sau Arhiepiscopia) şi sistemul de organizare bisericească ce grupează
bisericile locale în vederea unei coordonări a comuniunii ecleziale.

Este organizarea Bisericii Ortodoxe Române o organizare de tip teritorial

în sensul strict al termenului?
Articol 6 precizează că eparhiile sunt în interiorul şi în afara graniţelor ţării.
Această precizare introduce raportarea la teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe
Române. Vechiul Statut de organizare folosea în primul articol expresia „din
România şi diaspora ortodoxă română”55. Având în vedere contextul socio-
cultural actual, termenul „diaspora” nu exprimă suficient de fidel realitatea trăită
de comunităţile respective. Criteriul teritorial este un criteriu fundamental pentru
organizarea bisericească, dar viaţa ne pune în faţa unor situaţii ce aşteaptă o
rezolvare în conformitate cu Tradiţia canonică a Bisericii.
Având în vedere că în cadrul Tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe jurisdicţia
este în principiu jurisdicţie teritorială, Tradiţia canonică nu a dezvoltat criterii
canonice de extrateritorialitate. Abia la începutul secolului XX, odată cu apariţia
fluxurilor de emigrare a populaţiei ortodoxe în Occident, a apărut problema
raporturilor dintre emigranţii ce trăiesc în teritorii în care nu există o Biserică
Ortodoxă organizată canonic, şi Biserica ţării de origine. Termenul folosit pentru a
desemna aceste comunităţi a fost cel de „diaspora”, dar el s-a doviedit a fi inexact
din mai multe puncte de verede. Credincioşii ortodocşi născuţi în Occident nu se
consideră ca aflându-se în diaspora, ei identificându-se în mod clar ca fiind
cetăţeni deplini ai ţării unde s-au născut şi trăiesc.
În acelaşi timp schimbările de frontiere au făcut ca anumite părţi din teritoriul
canonic al unei Biserici autocefale să nu mai fie încadrat în graniţele politice ale

53
Vezi Jean Zizoulas, L’Etre Ecclesial, Labor et Fides, Genève, 1981, p. 192
54
Articolul 6
55
Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, IBM, 2005

34
ţării respective. Astfel şi în cazul Bisericii noastre există comunităţi ce trăiesc în
teritorii din afara graniţelor României, comunităţi care nu pot fi considerate
diaspora. Din acest motiv Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede că există
eparhii ce aparţin Bisericii Ortodoxe Româme care îşi au jurisdicţia teritorială în
afara graniţelor Româiei.

Care ar fi problemele canonice relative la extrateritorialitate, care ar trebui

soluţionate în cadrul sinodalităţii panortodoxe?

Ar fi nevoie să se soluţioneze modul de rezolvare a conflictului de jurisdicţie

canonică în cazul în care datorită evenimentelor de ordin istoric, teritorii canonice
ale unei Biserici autocefale intră într-un Stat în care există o altă Biserică ortodoxă
autocefală. În acelaşi timp ar trebui să se stabilească modul de raportare canonică a
comunităţilor ce trăiesc în teritorii în care nu există o Biserică Ortodoxă
autocefală, cu Biserica din ţara de origine şi cu Biserica Ortodoxă în ansamblul
ei.

În ce priveşte primul punct, Canonul 17 IV ec şi 38 Trulan arată că organizarea

bisericească trebuie să urmeze organizării politice de Stat. În înţelegerea acestor
canoane trebuie făcută distincţia însă între reorganizarea paşnică a Statului şi
reorganizarea ostilă. Cel din urmă tip de reorganizare aduce în atenţie un factor
subiectiv legat de capacitatea comunităţilor care se găsesc într-un context nou de a
face faţă acestor schimbări şi modul în care Bisericile în cauză sunt capabile să
ajungă la o practică rezonabilă în ceea ce priveşte asumarea noului context socio-
politic. Grija Bisericilor în cauză este ca schimbările de ordin politic să nu altereze
unitatea Bisericii dar în acelaşi timp să respecte particularităţile culturale ale
comunităţii în cauză. Din păcate istoria a dovedit ca Bisericile autocefale în cauză
nu au ajuns la o soluţionare frăţească a acestei problematici disensiunile alterând
modul de manifestare a unităţii ortodoxe.

Biserica Ortodoxă Română a optat pentru reactivarea structurilor de organizare

bisericească din teritoriile care nu mai fac parte din graniţele României, pentru a
asigura în cadru eclezal care să respecte particularităţile socio-culturale ale
credincioşilor din acele teritorii. Această reactivare este firească deoarece
teritoriile respective au fost sustrase în mod abuziv jurisdicţiei canonice a Bisericii
Ortodoxe Române şi acest fapt aa dus la pierderea unor drepturi fundamentale ale
credincioşilor ortodocşi. Biserica Ortodoxă nu a recunoscut oficial canonicitatea
transferul jurisdicţie spre o altă Biserică autocefală. Cu toate acestea reactivare nu
trebuie să blocheze comuniunea panortodoxă şi dificultăţile ce apar trebuie să fie
rezolvate prin dialog.
În ceea ce priveşte comunităţile ortodoxe de tradiţie română, ce s-au organizat
şi înrădăcinat în Occident, Biserica Ortodoxă Română se consideră responsabilă

35
pentru a le acorda sprijin în vederea manifestării depline a particularităţilor de
limbă şi tradiţii.

Cum reflectă Statutul relaţiile Bisericii cu societatea?

Ca instituţie, Biserica se manifestă în societate în cadrele determinate de

Constituţie şi dee legislaţie. Biserica recunoaşte că legalitatea îi limitează
activitatea, dar acceptă acest lucru deoarece ea nu are vocaţia de a guverna lumea,
ci de a o transfigura prin slujire mărturisitoare. Conform articolului 29 din
Constituţia României, Biserica având capacitate juridică de Cult recunoscut, este
autonomă şi se organizează în conformitate cu propriul Statut. Autonomia Bisericii
presupune şi recunoaşterea suveranităţii Statului, dar aceasta nu înseamnă că ea
este aservită Statului. Biserica nu poate fi condiţionată în lucrarea ei de interese
străine lucrării sale mântuitoare, şi de aceea autonomia ei nu se manifestă numai
faţă de Stat, ci faţă de orice alte instituţii din societate.
Autonomia nu înseamnă separare absolută, deoarece Biserica se consideră ca
fiind parte a societăţii şi în această calitate este coresponsabilă pentru viaţa
socială. Biserica are în societate o vocaţie profetică exercitată prin mărturisirea
Împărăţiei Cerurilor a cărei manifestare începe pe pământ şi prin sensibilitate ei
faţă de valorile fundamentale ale societăţii şi faţă de neputinţele ce se manifestă în
societate. Şi din acest motiv Biserica identifică în misiunea sa dimensiunile:
pastorale, spiritual-culturale, educaţionale şi social-filantropice aşa cum precizează
articolul 4 din Statut.

Dimensiunea etnică este un element important în orgnizarea BOR?

În articolul 5 este subliniată dimensiunea naţională a misiunii bisericii. Această

dimensiune naţională nu face din BOR o Biserică etnică, caracterul naţional
subliniind aşa cum precizează Statutul, legătura dintre Biserică şi destinul
neamului românesc.

Organizarea canonică şi administrativ teritorială a BOR

Cum se identifică principiile fundamentale în organizarea canonică şi

administrativă a BOR?
Organizarea canonică şi administrativ-teritorială poate să evolueze prin
decizia canonică a Sfântului Sinod şi poate să fie pusă în practică cu ajutorul
tuturor organelor de decizie din Biserică.

36
 Biserica nu este o realitate constituită din însumarea mai multor părţi ci este
o unitate organică manifestată de Biserici locale deplin identice ca valoare
eclezială, ce constituie un Trup unic, cu un Cap unic: Hristos.56
Organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe nu înseamnă o ne luare în seamă a
particularităţilor. Având în vedere că eparhiile din afara graniţelor ţării au un
parcurs istoric şi de organizare canonică specific, Statutul de organizare şi
funcţionare al Bisericii prevede posibilitatea acordării unui statut de autonomie
lărgită pentru anumite eparhii. Această autonomie se manifestă în cadrul
autocefaliei în primul rând prin dreptul de a avea un statut de organizare şi
funcţionare propriu, adoptat de forurile de conducere ale eparhiei sau Mitropoliei
respective şi validat de Sfântul Sinod. Procedura de validare a Statutelor eparhiilor
autonome este de fapt o confirmare a canonicităţii acestora. Sfântul Siond este
instanţa ce are competenţa de a decide în ceea ce priveşte toate aspectele de
organizare şi reorganizare bisericească, el fiind competent şi pentru stabilirea
titulaturilor eparhiilor şi Mitropoliilor.
Chiar dacă în aparenţă, stabilirea unei titulaturi pentru o Mitropolie poate fi
considerată ca o problemă de detaliu de organizare, trebuie să subliniem faptul că
titulatura unei eparhii sau mitropolii are o profundă conotaţie canonică. O
episcopie trebuie să fie întotdeauna desemnată ca fiind a în legătură cu cetatea mai
importantă din teritoriul canonic al eparhiei respective. Este impropriu ca din
titulatura unei eparhii să nu facă parte cetatea mai importantă, deoarece episcopul
îşi are titulatura legată de cetatea în care îşi are catedrala.
Care este raportul dintre organizarea BOR şi organizarea administrativ-
teritorială a Statului?
Organizarea şi reorganiizarea bisericească nu este condiţionată de
organizarea administrativ-teritorială a Statului, dar Biserica ia în considerare
organizarea Statului pentru a-şi facilita misiunea. Chiaar canonul 17 IV ecumenic
ce prevede că organizarea bisericească urmează organizarea civilă nu impune un
raport de cauzalitate implicită ci lasă prezintă acest lucru ca fiind legat de lucrarea
Bisericii. În acelaşi timp nu trebuie pierdut din vedere că organizarea de Stat poate
să pună la dispoziţia Bisericii mijloace care pot facilita misiunea.
Statutul prevede posibilitatea acordării titlului de Arhiepiscoipie unei
episcopii care are o însemnătate mai mare. Din punct de vedere canonic doar
eparhia care este sediul Mitropoliei ar trebui să aibă rangul de arhiepiscopie
deoarece este prima dintre episcopiile dintr-o regiune. Cu toate acestea, având în
vedere că tradiţia foarte veche a bisericii noastre face referiri la Arhiepiscopii,
inclusiv la o arhiepiscopie autocefală din primele veacuri creştine, acordarea
acestor titulaturi onorifice poate să fie justificată.
Există ranguri şi titulaturi onorifice în orgnizarea BOR?
56
Ioan Zizoulas dezvoltă această idee în lucrarea sa L’Eucharistie, l’Evêque et l’Eglisedurant les trois premiers
siècles, Ed Théophanie, Desclées de Brouwer, Paris 1994, p. 250.

37
 Paragraful 3 al articolului 7 prevede posibilitatea acordării unor titluri
onorifice ad personam unor episcopi eparhioţi şi anume cel de Arhiepiscop pentru
episcop şi cel de Mitropolit pentru Arhiepiscop, cu precizarea că titlul acesta nu
schimbă rangul eparhiei.
Tot în acelaşi registru, eparhiile vechi şi cele care qu un prestigiu mai mare
pot să fie ridicate la rang de Arhiepiscopie.

Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române

Care este specificul organizării canonice a Bisericii Ortodoxe Române?
Tradiţia de organizare a Bisericii Ortodoxe Române este marcată de
sistemul mitropolitan, în cadrul Patriarhiei. Organizarea centrală nu ţine de natura
Bisericii ci de mijloacele pe care Biserica şi le pune la dispioziţie pentru o mai
bună organizare a comuniunii şi a unităţii.
Care sunt organismele deliberative, executive şi administrative în Biserica
Ortodoxă Română?
Conform tradiţiei proprii Bisericii Ortodoxe Române, există două organe
deliberative şi două organe executive. Noul Statut introduce şi organisme centrale
administrative.
În Biserica Ortodoxă Română, la nivel central funcţionează:
Organisme centrale deliberative:
Sfântul Sinod,
Sinodul Permanent,
Adunarea Naţională Bisericească.
Organisme centrale executive:
Patriarhul,
Consiliul Naţional Bisericesc,
Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc.
Organisme centrale administrative:
Cancelaria Sfântului Sinod,
Administraţia Patriarhală.

Putem vorbi de o suprapunere a competenţelor în cadrul organielor

deliberative şi executive?

Cu toate acestea nu putem vorbi de o suprapunere a competenţelor,

deoarece, aşa cum vom vedea mai departe, competenţele organelor mixte sunt în
primul rând competenţe de consultare şi de identificare a celor mai potrivite
metode de pentru susţinerea măsurilor pastoral-misionare stabilite în cadruil

38
organizării Sinodal-ierarhice.

Sfântul Sinod

Care este cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă Română?

Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii şi cadru de
manifestarea a comuniunii bisericeşti.
Cine face parte din Sfântul Sinod?
Sunt membri ai Sfântului Sinod toţi episcopii în funcţie, deoarece episcopii
reprezintă în Sinod întreagă Biserica pe care o păstoresc, Sinodul fiind cadrul de
manifestare a comuniunii dintre Bisericile locale prin episcopi. Patriarhul este
Preşedintele Sfântului Sinod.

Care sunt competenţele Sfântului Sinod?

Competenţele Sfântului Sinod sunt extinse la toate activităţile sau actele de

decizie din Biserică deoarece nu există aspect al vieţii bisericeşti care să poată fi
sustras autorităţii Sfântului Sinod. Articolul 11 precizează că „Sfântul Sinod este
cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de
activitate”.

Care este frecvenţaşi natura şedinţelor Sfântului Sinod?

Sfântul Sinod se întruneşte anual în cel puţin două şedinţe de lucru în

perioadele de primăvară şi toamnă, iar în şedinţe extraordinare, ori de câte ori este
nevoie. Sfântul Sinod se poate întruni şi în şedinţe solemne.

Care sunt cele mai importante competenţe ale Sfântului Siond precizate
de Statut?

Cele mai importante competenţe ale Sfântului Siond sunt cele legate de
păstrarea unităţii dogmatice, liturgice şi canonice în Biserica Ortodoxă Română şi
de manifestare a comuniunii cu întreaga Biserică Ortodoxă; Hotărăşte în privinţa
canonizării sfinţilor şi emite Tomosul de proclamare a canonizării; Exprimă
poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române asupra proiectelor de acte normative
ale Statului referitoare la activitatea cultelor, la învăţământul teologic şi religios, la
asistenţa socială şi religioasă, la patrimoniul cultural-naţional, în special cel

39
bisericesc, precum şi în alte domenii de interes bisericesc şi social; dă norme
fundamentale pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române;
Aprobă regulamentele bisericeşti întocmite în conformitate cu prezentul Statut;
Iniţiază şi aprobă acorduri şi parteneriate cu Statul şi cu alte instituţii în domenii de
interes general bisericesc; Exprimă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române
în probleme de interes general ale societăţii; Aprobă, înfiinţarea, desfiinţarea,
modificarea teritorială şi schimbarea titulaturii eparhiilor şi Mitropoliilor
aparţinătoare Patriarhiei Române; Aprobă statutele eparhiilor, Mitropoliilor şi ale
altor unităţi bisericeşti din afara graniţelor României; Alege pe Patriarh, şi pe
Mitropoliţii, Arhiepiscopii şi pe Episcopii eparhioţi şi pe episcopii vicari pentru
eparhiile aparţinătoare Patriarhiei Române; Hotărăşte, cu o majoritate de două
treimi din totalul membrilor săi, cu privire la trimiterea în judecată canonică a
acelora dintre membrii săi care sunt învinuiţi de abateri de la învăţătura şi
disciplina Bisericii; Aprobă sau respinge, în principiu, recursurile clericilor în
materie de caterisire şi se pronunţă asupra cererilor de reaşezare în treaptă ale
acestora; Decide aspra tuturor aspectelor de organizare la nivel central a misiunii şi
slujirii Bisericii Ortodoxe Române.

Cine sprijină Sfântul Sinod pentru luarea deciziilor?

Pentru studierea şi formularea propunerilor asupra problemelor ce urmează

a se supune deliberării, Sfântul Sinod alege, este sprijinit de patru comisii
sinodale:
a. Comisia Pastorală, Monahală şi Socială,
b. Comisia Teologică, Liturgică şi Didactică,
c. Comisia Canonică, Juridică şi pentru Disciplină,
d. Comisia pentru Comunităţi Externe, Relaţii inter-ortodoxe, inter-creştine
şi inter-religioase.
Pentru anumite probleme, cu caracter permanent sau temporar, Sfântul
Sinod poate decide instituirea unor sub-comisii speciale afiliate uneia din cele
patru Comisii. Din sub-comisii pot face parte şi ierarhi din alte comisii şi pot fi
cooptaţi profesori de teologie, clerici, monahi, mireni, specialişti în domeniul
abordat, după modelul Sub-comisiei pentru canonizarea sfinţilor români.
Sfântul Sinod poate invita în Comisiile sale, pentru consultare, profesori de
teologie, clerici, monahi, mireni, specialişti în domenii abordate.

Sinodul Permanent

Cum este asigurată decizia sinodală în Biserica Ortodoxă Română între

şedinţele Sfântului Sinod?

40
 Sinodul Permanent este instanţa care asigură sinodalitatea deciziilor
importante pentru Biserică, ce nu îngăduie amânare, între sesiunile Sfântului Sinod
şi exercită atribuţiile Sfântului Sinod de administrare curentă a Bisericii.

Cine face parte din Sinodul Permanent?

Conform articolului 17(2), din Sinodul Permanent fac parte pe lângă

mitropoliţi, doi episcopi şi un arhiepiscop desemnaţi de Sinodul plenar pentru un
termen de un an. Sinodul Permanent exprimă o manifestare a sinodalităţii şi pentru
faptul ca fiecare mitropolit poartă împreună cu el în Sinodul Permanent şi Sinodul
Mitropolitan pe care îl prezidează. Desemnarea Arhiepiscopilor şi Episcopului în
Sinodul Permanent este o manifestare a deschiderii spre o largă colaborare în
luarea deciziilor. Având în vedere că Sinodul permanent este un cadru de
manifestare a sinodalităţii pentru situaţii ce nu suferă amânare, pentru ca deciziile
acestuia să poată fi considerate decizii definitive, ele trebuie să fie supuse
Sfântului Sinod spre ratificare57. Patriarhul este Preşedntele Sinodului Permanent.

Adunarea Naţională Bisericească

Care este organul deliberativ în care sunt reprezentate prin clerici şi

mireni eparhiile şi instituţiile bisericeşti din România?
Adunarea Naţională Bisericească este organul central, în care sunt
reprezentate prin clerici şi mireni eparhiile şi instituţiile BOR.
De ce natură sunt competenţele ANB?
Competenţele Adunării Naţionale Bisericeşti sunt de ordin administrativ şi
consultativ. Adunarea Naţională Bisericească nu este organul reprezentativ în
sensul calificativ al termenului, Sfântul Sinod fiind cea mai înaltă autoritate din
Biserică. Având în vedere că Adunarea Naţională Bisericească este un for al
Bisericii şi că cea mai înaltă autoritate în Biserică este Sfântul Sinod, ea nu poate
să funcţioneze canonic în afara comuniunii cu Sfântul Sinod.
Adunarea Naţională Bisericească nu este o adunare generală de tipul
Adunării Generale a unei asociaţii. Ea îşi desfăşoară activitatea în cadrul
comuniunii bisericeşti a cărei responsabilitate principală este de competenţa
Sfântului Sinod. Din punct de vedere canonic nici o hotărâre a ANB-ului nu poate
fi pusă în aplicare dacă nu este asumată de Sfântul Sinod şi astfel hotărârile
Adunării Naţionale Bisericeşti, pentru a fi executorii, trebuie să fie ratificate de
Sfântul Sinod.

57
Art 18 (4)

41
 Din cine este constituită Adunarea Naţională Bisericească?
Adunarea Naţională Bisericească este constituită din câte trei reprezentanţi
ai fiecărei eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi de Adunările Eparhiale, pe
termen de patru ani. Ei pot fi delegaţi pentru cel mult două mandate. Ierarhii
Sfântului Sinod participă la lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti.

Cine conduce lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti?

Preşedintele Adunării Naţionale Bisericeşti este Patriarhul. În lipsa

Patriarhului, şedinţele sunt prezidate de un mitropolit în ordinea prevăzută de
Statut.

Când devin executorii Hotărârile Adunării Naţionale Bisericeşti?

Hotărârile Adunării Naţionale Bisericeşti devin executorii după ratificarea

lor de către Sfântul Sinod.
Când se întruneşte Adunarea Naţională Bisericească?
Adunarea Naţională Bisericească se întruneşte o dată pe an în şedinţă de
lucru, iar, în caz de necesitate, ori de câte ori este nevoie. Adunarea Naţională
Bisericească se întruneşte şi în şedinţe solemne.

Care sunt atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti?

Atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti sunt: de a susţine drepturile şi
activităţile Bisericii Ortodoxe Române; de a aviza regulamente de aplicare ale
Statutului cu privire la domenii de activitate date în competenţa sa de către Sfântul
Sinod; de a alege, la propunerea Patriarhului, membrii Consiliului Naţional
Bisericesc; de a adopta măsuri generale pentru sprijinirea aşezămintelor culturale,
social-filantropice,

Organele Centrale executive

Care sunt organele centrale executive ale BOR şi cum se articulează

împreună-lucrarea lor?
Organele Centrale executive ale Bisericii Ortodoxe Române sunt Patriarhul
împreună cu Consiliul Naţional Bisericesc (CNB). Organele executive sunt de fapt
organele de decizie imediată sau de punere în aplicare a normelor bisericeşti
stabilite de autoritatea deliberativă. Nu putem vorbi despre organe executive
paralele ci despre organe executive care îşi desfăşoară activitate în cadrul
comuniunii ierarhice.
Patriarhul

42
 Cum este prezentat Patriarhul în Statutul BOR?

Patriarhul este organism executiv al Sfântului Sinod, este întâiul dintre

episcopii Bisericii autocefale, în calitatea lui de Arhiepiscop al celei mai
importante eparhii din Patriarhie. Din acest motiv titulatura Patriarhului porneşte
de la slujirea sa fundamentală, aceea de Arhiepiscop al Bucureştilor. Această
calitate este la temelia celei de Mitropolit şi Patriarh. Patriarhul este cel care
prezidă comuniunea episcpilor din Biserica autocefală. Putem vorbi de un primat
al patriarhului, dar un primat al slujirii în bună înţelegere aşa cum arată canonul 34
apostolic.

Care este natura celor mai importante atribuţii ale Patriarhului?

Cele mai importante atribuţii ale Patriarhului sunt legate de asigurarea
comuniunii între eparhii, a unităţii de organizare şi de lucrare şi a comuniunii
dintre Biserica autocefală în fruntea căreia se află şi celelalte Biserici autocefale.
Statutul prezintă atribuţiile patriarhului, insistând asupra rolului de
consolidare a unităţii în cadrul sinodalităţii. Patriarhul îşi exercită autoritatea şi
prin dreptului de devoluţiune –dreptul de a solicita respectarea prevederilor
canonice şi statutare şi în mitropoliile şi eparhiile din cadrul Patriarhiei. Acest
drept este exercitat în subsidiar- adică după ce procedurile de rezolvare la nivel
local-eparhial sau mitropolitan s-au dovedit ineficiente. Devoluţiunea este
exercitată în calitatea de Întâistătător între episcopii Patriarhiei.

Consiliul Naţional Bisericesc

Care este componenţa şi modul de funcţionare a Consiliului Naţional

Bisericesc?
Consiliul Naţional Bisericesc ca organism central executiv al Sfântului
Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti. Consiliul Naţional Bisericesc se
compune din 12 membri ai Adunării Naţionale Bisericeşti, câte un cleric şi câte un
mirean reprezentând fiecare Mitropolie din ţară, desemnaţi pe o perioada de patru
ani si pentru cel mult două mandate. Consiliul Naţional Bisericesc se întruneşte la
convocarea Preşedintelui, cel puţin de două ori pe an sau ori de câte ori este
nevoie. Preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc este Patriarhul, iar în lipsă
locţiitorul său, conform prevederilor art.12, alin. 2 din Statut. Membrii Sfântului
Sinod pot participa cu vot deliberativ la şedinţele Consiliului.
Episcopii-vicari patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Naţional
Bisericesc, cu vot deliberativ. Vicarul administrativ patriarhal, consilierii

43
patriarhali şi inspectorul general bisericesc sunt membri permanenţi ai Consiliului
Naţional Bisericesc, cu vot consultativ.

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc

Cum se asigură lucrarea executivă de sprijinire a lucrării Patriarhului între

şedinţele Consiliului Naţional Bisericesc?

Între şedinţele Consiliului Naţional Bisericesc funcţionează Permanenţa

Consiliului Naţional Bisericesc, ca organism central executiv. Ea se compune din
Patriarh, ca preşedinte, Episcopii-vicari patriarhali, Vicarul administrativ
patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul general bisericesc, ca membri şi ia
hotărâri valide prin consensul membrilor prezenţi. Din încredinţarea Patriarhului,
Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc poate fi prezidată de unul din
Episcopii-vicari patriarhali. În această situaţie, procesul-verbal al lucrărilor este
supus aprobării Patriarhului. Hotărârile devin executorii numai după confirmarea
lor în scris, de către Patriarh.
Hotărârile Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc sunt aduse la
îndeplinire de Cancelaria Sfântului Sinod şi de sectoarele celorlalte instituţii
centrale bisericeşti.

Organismle centrale administrative

Care sunt Organismele centrale administrative în BOR?
În exercitarea atribuţiilor sale executive de Preşedinte al organismelor
centrale bisericeşti deliberative şi executive şi Întâistătător al Bisericii Ortodoxe
Române, Patriarhul este ajutat de: Cancelaria Sfântului Sinod şi de Administraţia
Patriarhală.
Din încredinţarea Patriarhului, Cancelaria Sfântului Sinod, sectoarele
Administraţiei Patriarhale şi celelalte instituţii centrale bisericeşti sunt coordonate
de Episcopii-vicari patriarhali sau de către un delegat al Patriarhului.

Cancelaria Sfântului Sinod

Care este structura şi modul de funcţionare al Cancelariei Sfântului Sinod?

Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al Sfântului

Sinod, al Sinodului Permanent, al Adunării Naţionale Bisericeşti, al Patriarhului, al
Consiliului Naţional Bisericesc şi al Permanenţei acestuia.
Secretarul Sfântului Sinod, coordonează Cancelaria Sfântului Sinod având

44
colaboratori pe Vicarul administrativ patriarhal şi consilierul patriarhal de resort.
Vicarul administrativ patriarhal împreună cu consilierul patriarhal din Cancelaria
Sfântului Sinod, sub conducerea Episcopului-Vicar Patriarhal, pregătesc lucrările
pentru convocarea organismelor centrale deliberative şi executive bisericeşti şi
cele care se supun examinării acestora.
Cancelaria Sfântului Sinod elaborează, păstrează şi pregăteşte pentru
publicarea în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, procesele-verbale ale
şedinţelor de lucru ale organismelor centrale bisericeşti, comunică centrelor
eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa modului de aducere a lor la
îndeplinire, cu excepţia celor care sunt date în competenţa Sectoarelor
Administraţiei Patriarhale. Elaborează corespondenţa organismelor centrale
bisericeşti şi a Preşedintelui acestora cu autorităţile publice centrale în probleme
care privesc viaţa religioasă din Biserica Ortodoxă Română. Întocmeşte şi supune
aprobării Deciziile Patriarhale de atribuţii ale personalului de conducere din cadrul
Cancelariei Sfântului Sinod şi de la celelalte instituţii centrale bisericeşti.
Cancelaria Sfântului Sinod este păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod.
Care este structura şi modul de funcţionare al Administraţiei Patriarhale?

Administraţia Patriarhală, ca organism central administrativ, are în

atribuţiile sale studierea şi întocmirea referatelor privitoare la problemele
bisericeşti de competenţa organismelor centrale deliberative şi executive, prin
sectoarele administrative de specialitate.
Prin sectoarele administrative de specialitate şi prin serviciile aferente,
Administraţia Patriarhală studiază problemele bisericeşti specifice acestora care
intră în competenţa organismelor centrale deliberative şi executive, comunică
centrelor eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa modului de aducere a lor la
îndeplinire.

45
46