FIȘĂ INFORMATIVĂ

Cele opt mituri poetice fundamentale în creația lui Mihai Eminescu

În creația eminesciană există un număr de mituri care se repetă și a căror gravitate l-a obsedat
pe marele poet:

1. Mitul nașterii și al morții universului – Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Memento

mori, Mureșanu, Gemenii - în care „mașinăria lumii” este văzută, în sens filozofic, începând cu
momentul genezei și încheind cu stingerea imaginată de poet sub forma apocalipsului (E.
Simion, „Fragmente critice, III, 1999).

2. Mitul istoriei care face și desface organicitatea lumii terestre într-o devenire ce
presupune înălțarea și căderea simultană a civilizațiilor. De la Epigonii, Împărat și proletar și
până la Scrisoarea III, poemele explică mersul societății omenești, fiind construite pe baza
unor antiteze ce exprimă o compatibilitate fundamentală: aceea dintre plenitudinea și
înețelpciunea trecututlui și formele decadente ale prezentului (E. Simion, op. cit.). Un
Eminescu satiric, vizionar, exprimând o genuină scârbă de tot ce este decăzut și lipsit de
grandoarea idealurilor, sau, dimpotrivă, înflăcărat apărător al valorilor tradiționale, se manifestă
în interiorul unui vast spațiu liric.

3. Mitul „dascălului” (înțeleptul, magul, cugetătorul) care știe să citească semnele întoarse
din cartea lumii și apără legile vechi. El este urmașul zeilor din timpurile mitice și trăiește într-o
peșteră misterioasă sau în umbra zidurilor egiptene (E. Simion, op. cit.). Într-un asemenea cadru
viețuiește, uitat de timp, bătrânul mag din Strigoii; tot aici își află loc metafizica negației
absolute din Rugăciunea unui dac, blestemul din Gemenii, sau teribila rugăciune din Andrei
Mureșanu, sub presiunea răului universal și a corupției istorice (E. Simion, op. cit.).
 FIȘĂ INFORMATIVĂ

4. Mitul erotic are fie nuanța idilizată din poemele bucolice, fie dimensiunea filozofică din
Luceafărul. Expresia lui este variată și, într-un loc, sugerează voluptatea adormirii, într-altul
dezvăluie melancolia neîmplinirii sentimentale ori incompatibilitatea structurală și neputința
comunicării între eternul cosmic și umanul trecător.

5. Mitul oniric însuflețește poemele și textele în proză care imaginează lumi posibile, spații
cosmice atinse sub magia visului extins la scară planetară. Pe tărâmurile închipuite stăpânește
adevărata armonie, cresc și se dezvoltă miraculos o altă floră și faună. În asemenea ambianțe
lunatice se desfășoară existențele paradisiace, care scapă de „mașinăria lumii” istorice (E.
Simion, op. cit.).

6. Miturl regeresiunii spre elementar, al întoarcerii într-o natură fabuloasă, de început de

lume. Aceasta formează un spațiu de securitate pentru spiritul romantic, bolnav de nemărginire,
ostil limitelor înguste ale existenței și ale țelurilor mărunte. Codrul cu vegetație luxuriantî este
cadrul ideal în care se produce „recosmicizarea” omului. Imaginea codrului nu devine niciodată
peisaj la Eminescu, pentru că, în adâncul vegetal, spriritul romantic se acordează la ritmurile
marelui univers.
 FIȘĂ INFORMATIVĂ

7. Mitul creatorului exprimă poziția în lume și rostul înalt al omului de spirit în raport cu
celelate experiențe ale individului. Natrua umană, spiritualizată prin contemplație și trăire
ascetică în planul ideilor, iese din stricta formă individuală – pe care o îmbracă în mod
accidental – și capătă măsura generalului, a prototipului. Aceasta este morala superioară în
poeziile Luceafărul, Glossă, Odă (în metru antic).

8. Mitul literar (al poeziei), care se manifestă sub două înfățișări: prima este directă,
explicită (poezia ca temă de reflecție în poem și autorul care pune „haina de imagini pe
cadavrul trist și gol”); a doua – care rămâne esențjală – este indirectă, ca expresie a unei
muzicalități interioare, a unei sonorități inconfundabile care constituie semnul de identitate a
eminescianismului (E. Simion, op. cit.). lirica poetului se confundă cu „un orfism generalizat”,
căci toate ideile, stările de suflet, viziunile, miturile, un fel de a fi în lume, disperarea și bucuria
se purifică întâi, trecând printr-un discurs muzical. Poezia lui Eminescu este – înainte de a
deveni idee sensibilă – o muzică încorporată în limbaj. Când îl citești sau recitești pe Eminescu,
ai impresia că Universul există ca să justifice apariția acestei Cărți a sunetelor care se
armonizează (E. Simion, op. cit.).
FIȘĂ INFORMATIVĂ