Realizat de eleva grupei 37-Pogor Olga

Profesor-Uretii Dumitru

Eseu:Conflictul de pe Nistru

Transnistria( rusă:Pridnestrovie, numită oficial Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stânga

Nistrului) este o regiune geografică din Republica Moldova situată în estul( malul stâng) râului
Nistru.

După declaraţia din 27 august 1991 s-au intensificat acţiunile forţelor separatiste din republică, care
au dus la înfiinţarea auto proclamatei republici a Găgăuziei (în raioanele din sudul Republicii Moldova
dominate de populaţia găgăuză) și a autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene (ce cuprinde
regiunea situată pe malul stâng al Nistrului). Cu toate că independenţa „republicilor” nu a fost
recunoscută de Parlamentul Republicii Moldova, autorităţile de la Comrat și de la Tiraspol au
desfășurat acţiuni pentru recunoașterea politică, dar cu programe diferite. Conducerea regiunii
găgăuze a ajuns la un compromis cu guvernul de la Chișinău, ceea ce a dus la acordarea unui statut
politic special acestei regiuni. În nerecunoscuta republică nistreană, situaţia politică a evoluat treptat
spre violenţă, care a erupt în martie 1992 prin acţiunile separatiștilor nistreni. În pofida iniţierii unor
convorbiri de pace de către autorităţile moldovene, ucrainene, ruse și române, operaţiile militare au
continuat toată vara anului 1992. Folosind drept pretext apărarea drepturilor minorităţii ruse din
Transnistria, formaţiunile paramilitare ale separatiștilor, susţinute de unităţile Armatei a 14-a ruse,
au declanșat o operațiune militară împotriva secţiei orășenești de poliţie din Tighina. În zilele
următoare, conflictul armat s-a extins pe platourile de la Cocieri, Coșniţa și Chiţcani. Acţiunile militare
au continuat pe parcursul lunii iunie, punctul culminant fiind atacul Armatei a 14-a asupra poziţiilor
apărătorilor statalităţii moldovenești. În ziua de 21 iulie 1992, Boris Elţin și Mircea Snegur au semnat
la Moscova, în prezenţa liderului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, un document care prevedea
principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zonă și care a marcat încetarea oficială a
războiului din Transnistria. După semnarea Convenţiei a crescut considerabil influenţa Armatei a 14-a
a Rusiei, care și-a asumat responsabilitatea menţinerii păcii. Prezenţa acestei armate străine a fost și
continuă să fie analizată de reprezentanţii diverselor organisme internaţionale, guvernul Republicii
Moldova insistând în repetate rânduri asupra retragerii ei de pe teritoriul țării. În diferite etape ale
dezvoltării după proclamarea independenţei, Rusia a condiţionat sprijinul economic pentru evitarea
colapsului economic prin integrarea totală a Republicii Moldova în spaţiul CSI și legalizarea prezenţei
militare ruse în Transnistria. Transnistria reprezintă un teritoriu de importanţă strategică pentru
Rusia, care este interesată vital să-și întărească poziţiile și influența politico-economică și militară în
această regiune, considerată, încă din perioada Imperiului Rus, un avanpost al intereselor rusești spre
Balcani și sud-estul Europei. În majoritatea cazurilor, propunerile și scenariile lansate de Rusia în
perioada de după proclamarea independenţei Republici Moldova și apariţia conflictului reprezentau
modalităţi de tergiversare a retragerii trupelor și armamen-telor rusești. Autorităţile ruse invocau și
motivau că dislocarea nu putea avea loc decât cu acceptul autorităţilor de la Tiraspol. Conflictul
transnistrean reprezintă cea mai grea problemă moștenită din epoca sovietică de Republica Moldova.
Zdruncinând din temelie societatea moldovenească de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut,
„sindromul transnistrean” a marcat deosebit de puternic viaţa social-politică a Republicii Moldova în
perioada de după proclamarea independenţei de stat în anul 1992, uneori punând în joc destinul său
istoric. Timp de 20 de ani clasa politică și societatea civilă moldovenească au fost preocupate în mod
firesc și constant de problema Transnistriei, mobilizând resurse umane și materiale impresionante în
căutarea unei soluţii adecvate.În ciuda anumitor deosebiri de mentalitate, precum și a impactului
negativ al ostilităţilor din anul 1992 asupra conștiinţei populaţiei, oamenii care locuiesc pe ambele
maluri ale Nistrului nu nutresc sentimente de ură și dușmănie unii faţă de alții. Românii, ucrainenii,
rușii și alte naţionalităţi de pe ambele maluri – în majoritatea lor creștini ortodocși, uniţi între ei prin
rădăcini istorice adânci, legături de rudenie, căsătorii mixte, prin cultură și tradiţii comune – sunt în
general compatibili și capabili să trăiască în pace și bună înţelegere într-un stat unic. „În războiul de la
Nistru au fost înregistraţi, de ambele părţi, 802 morţi și peste 5000 de răniţi, inclusiv în rândurile
populaţiei civile. Pagubele materiale cauzate de conflictul armat au fost estimate la circa 12 mld de
ruble în preţurile curente ale anului 1992, restabilirea localităţilor și a obiectivelor distruse nece-
sitând cel puţin 15 mld de ruble. Operaţiunile militare au provocat un val de circa 108 mii de
refugiaţi, dintre care 51 de mii s-au stabilit în 38 de localităţi de pe malul drept al Nistrului, iar alţi 57
de mii în Ucraina.” Odată cu izbucnirea conflictului din Transnistria, autoritățile Republicii Moldova
de la Chișinău au pierdut controlul acestei regiuni, care și-a autoprolamat independența-
nerecunoscută internațional-cu numele de Republică Moldovenească Nistreană.

În concluzie aș dori să afirm că chiar și dupa încetarea focului Rusia a continuat să ofere regimului
separatist sprijin militar, politic și economic, permețindu-i să supravețuiască și conferindu-i un
anumitgrad de autonomie față de Moldova.