CURS 12 si 13

ENZIME

Enzimele sunt compuşi macromoleculari de natură proteică, produşi şi prezenţi numai în

organismele vii, cu rol de biocatalizatori ai tuturor transformărilor biochimice caracteristice
metabolismului.
Necesităţile plastice şi energetice ale organismelor vii sunt acoperite, pe de o parte, din
substanţele nutritive, relativ stabile chimic, iar pe de altă parte de o serie de reacţii “de ardere” la
care participă oxigenul. Apariţia şi evoluţia fiinţelor vii organizate a fost însoţită de selecţionarea
şi perfecţionarea unor mecanisme capabile să asigure o viteză mare de desfăşurare a
proceselor biochimice, în condiţii de activitate relativ menajate (soluţii apoase, temperaturi
joase, mediu neutru etc.). Această problemă, a fost rezolvată în decursul evoluţiei, prin apariţia
catalizatorilor biologici care sunt enzimele.
Enzimele au rol esenţial în biosinteza şi biodegradarea substanţelor din materia vie. In
lipsa enzimelor, majoritatea reacţiilor chimice din organism nu s-ar putea produce şi deci nu ar
mai exista procese metabolice şi nici fenomene de viaţă.
Bogate în enzime sunt plantulele, frunzele tinere, ţesuturile meristematice, seminţele în
stare de germinaţie, fructele. In general, plantele tinere au un conţinut mai ridicat de enzime
decât plantele adulte. Activitatea catalitică a enzimelor din organismele în creştere este mai
mare decât a celor din organismele adulte.
După locul unde acţionează, se pot evidenţia:
• endoenzime (enzime intracelulare);
• exoenzime (enzime extracelulare).
Endoenzimele, acţionează în celulele în care s-au sintetizat. Ele sunt lioenzime (legate mai
slab în celulă) şi desmoenzime (legate mai puternic în celule).
Exoenzimele, după etapa de formare în celule, sunt eliminate în lichidele din organism,
unde îşi exercită activitatea catalitică. Astfel, acţionează de exemplu, enzimele din lichidele
interstiţiale, din diferite cavităţi, din seva elaborată etc.
Substanţa asupra căreia acţionează enzimele se numeşte substrat.

STRUCTURA CHIMICĂ GENERALĂ A ENZIMELOR

Enzimele se pot clasifica, din punct de vedere chimic în două clase:
• enzime monocomponente (holoproteice);
• enzime bicomponente.

a) Enzimele monocomponente (holoproteice, proteine biocatalitice) sunt constituite

numai din proteine. Acţiunea lor biocatalitică se datorează anumitor fragmente din catena
polipeptidică, care includ grupe funcţionale componente ale catenelor laterale ale aminoacizilor
(-OH, -NH2, -SH, -COOH etc.), constituind centrul activ sau situsul catalitic. Prin acest centru
activ enzima fixează substratul (îl recunoaşte) sub forma unui complex enzimă-substrat,
simbolizat E-S, şi biocatalizează transformarea substratului.
Pentru recunoaşterea şi formarea complexului E-S, geometria centrului activ trebuie să fie
complementară cu cea a substratului. Blocarea sau inactivarea centrului activ (de exemplu
denaturarea proteinei) conduce la pierderea activităţii catalitice a enzimei holoproteice. In
schimb, denaturarea unei părţi a proteinei, care nu cuprinde centrul activ, nu modifică activitatea
catalitică a enzimei.
 b) Enzimele bicomponente (heteroproteice) sunt constituite din:
• componenta proteică (apoenzimă, apoferment), care determină specificitatea enzimei (o
anumită secvenţă a aminoacizior prin care enzima recunoaşte substratul şi îl fixează), este
caracterizată prin masă moleculară mare, termolabilitate etc.;
• componenta neproteică (prostetică, coenzimă, cofactor), care determină mecanismul şi
viteza reacţiei enzimatice poate fi: o vitamină, un hormon, un colorant, nucleotide, metale. Ea
este caracterizată prin masă moleculară mică, termostabilitate.
În majoritatea cazurilor, acţiunea catalitică a enzimelor se manifestă numai în prezenţa
unor substanţe speciale, denumite cofactori, care se clasifică în trei grupe:
• coenzime sau cofermenţi specifici, sunt substanţe organice cu masă moleculară mică,
termostabile şi care dializează uşor din soluţiile enzimei. Coenzimele se caracterizează prin
însuşirea lor de a reacţiona reversibil cu proteina care intră în structura enzimei (apoenzima sau
apofermentul);
• grupările prostetice, substanţe combinate mult mai strâns cu apoenzima, se disociază
greu şi, în general, rămân fixate pe o singură apoenzimă;
• activatorii, denumiţi uneori şi cofactori anorganici, sunt substanţe nespecifice (diferite
metale, agenţi reducători etc.), care mediază trecerea enzimei într-o stare catalitică activă.
Este greu de precizat o demarcaţie clară între cele trei grupe de cofactori, clasificaţi după
natura şi raportul lor faţă de apoenzimă. Multe dintre coenzime şi grupări prostetice sunt de fapt
derivaţi ai vitaminelor hidrosolubile. O mare parte dintre coenzime şi grupări prostetice
identificate în componenţa unor enzime sunt nucleotide sau derivaţi ai acestora. Deşi în cazul
enzimelor bicomponente, componenta care participă efectiv la realizarea procesului biocatalitic
enzimatic este coenzima, totuşi, pentru manifestarea activităţii enzimatice, prezenţa apoenzimei
de natură proteică este absolut obligatorie, deoarece gruparea prostetică luată separat are
slabe proprietăţi catalitice. In complexul format de apoenzimă şi coenzimă (holoenzimă)
activitatea catalitică creşte de 1000 de ori, comparativ cu activitatea catalitică a coenzimei
libere.
Legăturile dintre apoenzimă şi coenzimă sunt de natură diferită, variind de la o enzimă la
alta şi pot fi: legături covalente, legături van der Waals etc. Datorită structurii proteice
macromoleculare, enzimele au o masă moleculară mare şi formează soluţii coloidale. Starea
coloidală a enzimelor preîntâmpină difuzia lor dintr-o celulă în altă celulă, condiţionând o
localizare strictă a reacţiilor biochimice în organism la nivelul diferitelor organe, ţesuturi, celule.

CARACTERISTICI ALE ACTIVITĂŢII ENZIMATICE

Enzimele, asemănător catalizatorilor chimici obişnuiţi, biocatalizează numai acele reacţii
metabolice posibile din punct de vedere termodinamic (care se desfăşoară spontan, având
energia liberă ∆G < 0). Rolul enzimelor, ca şi al catalizatorilor chimici, este de a reduce energia
de activare (nu modifică echilibrele chimice, dar grăbeşte atingerea lor).
Energia de activare în cazul enzimelor este însă mult mai mică. De exemplu, energia de
activare la descompunerea apei oxigenate conform reacţiei:

2 H2O2 = O2 + 2 H2O

este diferită, în funcţie de tipul de catalizator utilizat:

• fără catalizator: 18 kcal/mol;
• cu catalizatorul chimic FeCI3: 11,7 kcal/mol;
• cu biocatalizatorul catalază: 5,5 kcal/mol
 ¾ Viteza reacţiei enzimatice este mult mai mare decât în cazul reacţiei catalizată de
catalizatori chimici. De exemplu, enzima catalaza realizează descompunerea H2O2 de 10
miliarde de ori mai repede decât FeCI3 (ambii catalizatori au în structură cationul Fe3+).
¾ Sensibilitatea reacţiei enzimatice este foarte mare, astfel o moleculă de catalază
descompune 5 milioane de molecule de H2O2 într-un minut, la 0 0C şi la pH = 6,8.
¾ Enzimele catalizează reacţii de desfacere şi formare de legături în condiţii fiziologice
compatibile cu viaţa. Aceleaşi reacţii ar necesita în laborator condiţii de temperatură, presiune,
pH, improprii vieţii.
¾ Spre deosebire de catalizatorii chimici, enzimele se caracterizează prin specificitate
(absolută sau relativă) de substrat sau de acţiune.
Specificitatea de substrat absolută este proprietatea enzimelor de a acţiona asupra unui
singur substrat (de exemplu, ureaza catalizează numai descompunerea ureei). Acest tip de
specificitate este determinat de o anumită secvenţă a aminoacizilor componenţi ai apoenzimei.
Specificitatea de substrat relativă este proprietatea enzimelor de a acţiona asupra unui
grup de substraturi cu structură chimică apropiată. De exemplu, maltaza catalizeaza hidroliza
poliglucidelor în care componentele glucide sunt legate α-glicozidic.
Specificitatea de substrat poate fi: stereochimică, dacă enzima catalizează transformarea
doar a unui singur izomer din mai mulţi posibili (de exemplu: a izomerului trans, sau a izomerului
cis; a izomerului dextrogir, sau a celui levogir).
Specificitatea de substrat poate fi specificitate de legătură, dacă enzima catalizează
formarea sau scindarea unui anumit tip de legătură (peptidică, glicozidică, eterică, esterică etc.),
indiferent de natura substanţei care o conţine. De exemplu: lipazele catalizează hidroliza
gliceridelor indiferent de natura acidului gras component.
Specificitatea de acţiune absolută este caracteristica enzimelor de a cataliza o singură
reacţie, dintre multiplele reacţii posibile.
Specificitatea de acţiune relativă este proprietatea enzimelor de a cataliza un anumit tip de
reacţie, dată de un grup de substraturi înrudite. Acest tip de specificitate a enzimelor este
determinat mai ales de natura cofactorilor (gruparea prostetică, coenzima) şi mai rar de natura
apoenzimei.

MECANISMUL DE ACŢIUNE A ENZIMELOR.

CINETICA REACŢIILOR ENZIMATICE
Mecanismul de acţiune a enzimelor este analog cu cel al catalizatorilor chimici. Enzimele
sunt capabile să accelereze viteza de desfăşurare a diferitelor reacţii (micşorează energia de
activare), absolut necesare pentru menţinerea şi reproducerea materiei vii. Enzimele
catalizează numai reacţii termodinamic posibile, care se pot produce şi fără participarea lor, dar
într-un timp mai îndelungat şi uneori în condiţii incompatibile cu materia vie.
Spre deosebire de catalizatorii nebiologici, enzimele au un randament mult mai ridicat,
care asigură mersul reacţiei biochimice, în majoritatea cazurilor într-un singur sens, fără reacţii
secundare. Ele preîntâmpină descompunerea unor substanţe instabile în anumite condiţii şi
permit realizarea unor procese chimice complexe, cu o cantitate minimă de energie.
Enzimele participă activ la procesele catalitice, parcurgând următoarele etape:
• activarea moleculelor substratului (S), prin scăderea energiei de activare a acestuia, şi
formarea complexului intermediar disociabil, enzimă-substrat (ES), mai activ decât substratul ca
atare;
• transformarea complexului enzima-substrat (ES) în produsul de reacţie (procesul catalitic
efectiv), mai întâi legat de enzimă (EP), şi în final, prin eliberarea enzimei, obţinerea produsului
de reacţie, (P).
Schematic, mecanismul catalizei enzimatice, conform teoriei etapelor intermediare, poate
fi reprezentat astfel:

E + S = ES ; ES EP ; EP P+E

sau considerat ca echilibru:

k1 k2 k3
E+S ES PE P+E
k -1 k -2 k -3

Ţinând cont că transformarea ES → EP este practic instantanee iar reacţia de

transformare P + E → EP este nulă (enzima fiind specifică pentru substrat nu şi pentru produs),
sistemul de ecuaţii de mai sus devine:
k1 k2
E+S ES P+E
k-1

şi poartă denumirea de echilibrul Michaelis-Menten.

Factorii care influenţează viteza reacţiilor enzimatice

Reacţiei de formare şi de descompunere a compusului enzimă-substrat i se poate aplica

legea acţiunii maselor şi se poate determina astfel constanta de echilibru.
Viteza reacţiilor enzimatice depinde în mare măsură de concentraţia enzimei şi de
concentraţia substratului.

a) Influenţa concentraţiei enzimei asupra vitezei reacţiei enzimatice

Viteza reacţiei enzimatice este direct proporţională cu concentraţia enzimei prezente în
mediul de reacţie (figura 6.1):

v
mol/s

[E] mol/L

Fig. 6.1. Influenţa concentraţiei enzimei asupra vitezei reacţiei enzimatice

În unele cazuri, de obicei când sunt prezenţi în sistem şi alţi factori, curba care reprezintă
dependenţa vitezei de concentraţia enzimei, este deviată faţă de cea normală.
Abaterile de la această comportare se pot datora prezenţei inhibitorilor, folosirea unei
concentraţii de substrat sub limita de saturare a enzimei etc.

b) Influenţa concentraţiei substratului asupra vitezei reacţiei enzimatice

S-a constatat că dacă se pleacă de la o cantitate fixă de enzimă şi se măreşte treptat
concentraţia substratului, se va forma o cantitate mai mare de complex enzimă-substrat, viteza
reacţiei va creşte treptat, până când toată enzima s-a combinat cu substratul. Acest stadiu
reprezintă momentul de saturare a enzimei, iar viteza va fi maximă (vmax). Dacă se măreşte în
continuare concentraţia substratului, viteza de reacţie nu se va mări, deoarece nu există enzimă
liberă care să intre în reacţie cu substratul. Momentul de saturare a enzimei este dificil de
stabilit, deoarece acesta variază în funcţie de concentraţia enzimei şi de concentraţia
substratului. În practică, activitatea enzimatică se apreciază după concentraţia substratului,
când jumătate din cantitatea de enzimă este combinată cu substratul sub formă de complex
enzimă-substrat. în acest caz, viteza reacţiei este jumătate din valoarea sa maximă. Acest punct
reprezintă constanta Michaelis (KM) şi reprezintă concentraţia substratului pentru care viteza de
reacţie este jumătate din viteza maximă. Deci, pentru v = vmax/2, rezultă KM = [S] (vezi figura
6.2).

v
mol/s
vmax

vmax/2

KM [S] mol/L

Fig. 6.2. Influenţa concentraţiei substratului asupra vitezei reacţiei enzimatice

Constanta Michaelis are valorile unor concentraţii şi se exprimă în moli/L. Constanta

Michaelis se poate utiliza pentru a determina afinitatea enzimei faţă de substrat. Cu cât KM va
avea o valoare mai mare, cu atât afinitatea enzimei faţă de substrat va fi mai mică şi invers.
Relaţia cantitativă dintre viteza reacţiei enzimatice, concentraţia substratului şi valoarea KM,
care exprimă viteza reacţiei enzimatice în fiecare moment, este dată de ecuaţia Michaelis-
Menten:

v max ⋅ [S]
v=
K M + [S]

Constanta lui Michaelis este o mărime importantă nu doar din punct de vedere al cineticii
enzimatice ci şi pentru măsurătorile cantitative ale activităţii enzimatice din ţesuturi. Cercetări
recente au pus în evidenţă importanţa medicală a constantei KM. Unele cazuri de leucemie (în
care are loc o creştere enormă a numărului de leucocite) pot fi regresate prin administrarea
intravenoasă a enzimei asparaginaza care catalizează reacţia de hidroliză a asparaginei la acid
aspartic şi amoniac. Prin injectarea intravenoasă a asparaginazei (factor de creştere a
leucocitelor), fenomenul de creştere a leucocitelor este stopat. Cercetările asupra surselor de
asparaginază au demonstrat ca enzima are valori diferite ale KM în funcţie de provenienţă
(bacterii, plante, animale). Deoarece concentraţia de asparagină din sânge este foarte mică,
cantitatea de asparaginază injectată va avea efect terapeutic, doar dacă valoarea KM va fi
suficient de mică pentru a hidroliza rapid asparagina aflată în concentraţii mici în sânge.
Activitatea enzimatică se exprimă prin unitatea enzimatică, respectiv cantitatea de enzimă
care poate cataliza transformarea unui micromol de substrat în timp de un minut. Activitatea
enzimatică în cazul enzimelor pure se determină prin numărul de molecule de substrat care pot
fi metabolizate într-un minut de o singură moleculă de enzimă. Această mărime se numeşte
raport de transformare (turnover number).

c) Influenţa temperaturii asupra vitezei reacţiei enzimatice

Activitatea enzimelor este foarte mult influenţată de temperatură. Asemănător celor mai
multe dintre reacţiile chimice, viteza reacţiei enzimatice creşte cu creşterea temperaturii (se
dublează la creşterea temperaturii cu 10 0C).
Pentru fiecare enzimă există o temperatură la care activitatea enzimatică este maximă,
numită temperatură optimă (în general, cuprinsă între 20-40 0C. Până la atingerea temperaturii
optime, activitatea enzimatică creşte proporţional cu creşterea temperaturii.
După atingerea acestei temperaturi, activitatea enzimatică scade rapid cu creşterea
temperaturii, datorită denaturării părţii proteice a enzimei, acelaşi fenomen având loc la
scăderea temperaturii sub cea optimă (fenomene utilizate în practică la păstrarea alimentelor
prin fierbere sau congelare). Cele mai multe enzime sunt inactivate la temperaturi peste 55-60
0
C, cu excepţia enzimelor din bacteriile termofile (din izvoarele termale), active şi peste 85 0C.
Influenţa temperaturii asupra vitezei reacţiei enzimatice este redată în figura 6.3.

v
mol/s
Temperatura optimă

40 Temperatura 0C

Fig. 6.3. Influenţa temperaturii asupra vitezei reacţiei enzimatice

Unele enzime, cum ar fi ribonucleazele, îşi pierd activitatea la încălzire, dar şi-o regăsesc
rapid la răcire, fapt care indică refacerea conformaţiei iniţiale a catenelor polipeptidice
desfăcute. Temperatura critică a unei enzime este temperatura la care enzima pierde jumătate
din activitatea sa, în timp de o oră. Temperatura optimă a enzimelor variază cu durata de
expunere a acestora la o anumită temperatură. Pentru o durată de timp mai scurtă, temperatura
optimă are valori mai mari decât pentru o perioadă de timp mai lungă. Această comportare este
importantă deoarece reprezintă un mod de adaptare a enzimelor la condiţiile de mediu.
 Legarea enzimei de substrat măreşte rezistenţa acesteia la temperaturi ridicate. Enzimele în
stare uscată sau sub formă cristalină rezistă la încălzire până la temperaturi de 100 0C (bobul de
cereală uscat suportă temperaturi mai ridicate decât acelaşi bob în stare umedă). Temperaturile
joase nu distrug activitatea enzimelor ci numai o micşorează sau o opresc în mod reversibil.
Soluţiile enzimatice diluate (1%) prin congelare, urmată de topire, îşi măresc activitatea
enzimatică, datorită eliberării de noi centri activi din molecula enzimei, în urma proceselor de
îngheţ-dezgheţ. În cazul soluţiilor concentrate, activitatea enzimatică se micşorează după îngheţ,
datorită formării unor agregate moleculare care blochează centrii activi. Fiecărei enzime i se poate
stabili o temperatură minimă (începând cu 0 0C) la care începe activitatea enzimatică, o
temperatură optimă, la care activitatea enzimatică este maximă, şi o temperatură maximă la care
activitatea enzimatică încetează.

d) Influenţa valorii pH asupra activităţii enzimatice

Activitatea enzimelor este influenţată în mod accentuat şi de concentraţia ionilor de
hidrogen din mediul de reacţie, deci de pH. Enzimele îşi manifestă activitatea numai între
anumite limite de pH (limite inferioare şi limite superioare). Cele mai multe enzime manifestă
activitate maximă la valori caracteristice ale pH-ului (pH optim). Valoarea pH-ului optim depinde
de natura şi de originea enzimei, de mediul de reacţie, de proprietăţile acido-bazice ale enzimei
şi de factorii biologici.
Influenţa valorii pH asupra activităţii enzimatice este redată în figura 6.4.

v
mol/s
Interval de pH optim

pH

Fig. 6.4. Influenţa valorii pH asupra activităţii enzimatice

În general, pH-ul optim coincide cu pH-ul lichidelor din organism, unde enzimele îşi exercită
activitatea. Astfel, pH-ul optim al pepsinei din stomac este cuprins între 1,4-1,5; pH-ul optim al
tripsinei din pancreas între 7,8-8,7; al amilazei din malţ între 4,7-5,2 etc. Majoritatea enzimelor
vegetale au un pH optim cuprins între 5,3-7,6. În afara limitelor de pH stabilite, enzimele devin
inactive.
Valori prea mari ale pH-ului (alcalinitate mărită) sau prea mici (aciditate mărită), afectează
activitatea enzimatică prin denaturarea părţii proteice sau perturbarea echilibrelor de disociere ale
grupelor funcţionale ale centrului activ al enzimei, ca şi modificarea geometriei centrilor activi.
Valoarea pH-ului optim este influenţată de temperatură, de ionii din soluţie, de natura şi de
concentraţia substratului, de originea enzimei, de factorii biologici etc.
Acţiunea pH-ului asupra activităţii enzimatice se explică prin influenţa ionilor de hidrogen
asupra gradului de ionizare a enzimei şi a substratului. Unele enzime au activitate maximă sub
formă nedisociată, altele sub formă disociată.
 e) Influenţa activatorilor enzimatici
Activatorii sunt compuşi chimici care măresc activitatea enzimelor (intervin în mecanismul
acţiunii enzimatice), fie prin stimularea directă a acestora, fie prin îndepărtarea unor inhibitori din
sistem. Activatorii se clasifică după efectul produs în:
• Activatori care acţionează prin deblocarea centrilor activi din molecula enzimelor. Unele
enzime, denumite proenzime, sunt secretate sub formă inactivă, cu grupările active blocate
(mascate) de polipeptide sau de alte substanţe. Proenzimele se transformă în enzime active
sub influenţa unor enzime kinaze, care îndepărtează substanţele inhibitoare.
• Activatori care acţionează asupra enzimei prin înlăturarea din sistem a unor inhibitori ai
enzimei. Substanţele, adăugate unei soluţii enzimatice pentru protejarea enzimei împotriva
factorilor care o inactivează sau o denaturează, se numesc protectori. De exemplu, proteinele
activează ureaza prin captarea ionilor inhibitori din sistem (de exemplu, ionul cianură (CN−)
înlătură efectul inhibitor al Cu2+ asupra ureeazei, prin formarea cianurii complexe de cupru,
stabilă).
• Activatori care sunt componente ale enzimelor sau care stimulează direct activitatea
acestora. Sunt activatori specifici pentru anumite enzime o serie de cationi metalici şi anioni,
astfel, fosforilaza este activată de Mg2+, fosfoglucomutaza de Mg2+, şi de Mn2+, fosfataza de
Ca2+ şi de Mn2+, amilaza salivară este activă numai în prezenţa ionilor de clor, proteazele
vegetale sunt activate de glutationul redus etc.

f) Inhibitori ai enzimelor

Inhibitorii sunt substanţe care acţionând asupra enzimelor, influenţează negativ

desfăşurarea activităţii enzimatice până la anularea ei, reversibilă sau ireversibilă.
Studiul inhibitorilor furnizează informaţii utile asupra specificităţii de substrat, tipului de
grupe funcţionale şi mecanismului de acţiune enzimatică.
• Inhibitorii ireversibili modifică profund structura moleculelor enzimatice, provocând
denaturarea proteinei şi deci anularea activităţii catalitice a enzimei.
Complexul enzimă-inhibitor format, este nedisociabil, iar prin îndepărtarea inhibitorului,
enzima nu-şi mai recapătă funcţia catalitică, partea proteică fiind distrusă. Astfel de inhibitori
ireversibili sunt: compuşii cu Pb2+, Hg2+, CN−, cu CO, compuşii cu arsen etc.
• Inhibitorii reversibili acţionează asupra cineticii reacţiei enzimatice, fără a produce
modificări la nivelul structurii enzimei. Inhibiţia produsă de aceşti inhibitori poate fi (în funcţie de
natura şi de specificul ei) de tip: competitiv, necompetitiv şi alosteric.
• Inhibiţia competitivă rezultă dintr-o competiţie (pentru ocuparea situsului activ al
enzimei), între substrat şi inhibitorul care are o structură moleculară asemănătoare cu a
substratului. Deoarece o parte din enzimă se combină cu inhibitorul, se micşorează cantitatea
de enzimă care se combină cu substratul şi scade astfel viteza de reacţie. Influenţa inhibitorului
se poate micşora prin mărirea concentraţiei substratului.
Exemple de inhibiţie competitivă: acidul malonic HOOC-CH2-COOH, care prezintă
analogie structurală cu acidul succinic HOOC-CH2-CH2-COOH, poate fi inhibitor competitiv în
reacţia de dehidrogenare a acestuia cu succinatdehidrogenaza (reacţie din ciclul Krebs):
 HOOC CH2 CH2 COOH + FAD HOOC CH CH COOH + FADH2
acid succinic acid fumaric

În afară de acidul malonic, şi alţi acizi dibazici (acidul oxalic, acidul oxalilacetic, acidul
pirofosforic) pot fi inhibitori competitivi ai succinatdehidrogenazei. Inhibiţia competitivă se
produce şi în cazul vitaminelor de către antivitamine, hormoni-antihormoni, enzime-antienzime.
• Inhibiţia necompetitivă se caracterizează prin faptul că inhibitorul nu are o structură
asemănătoare cu substratul. În inhibiţia necompetitivă, inhibitorul reacţionează cu enzima, cu
complexul enzimă-substrat şi foarte rar cu substratul, formând complexe inactive enzimă-inhibitor
(EI), sau enzimă-substrat-inhibitor (ESI). Prin formarea acestor complexe inactive (EI, ESI), care
nu conduc la formare de produs de reacţie (P), viteza reacţiei enzimatice este micşorată,
deoarece chiar dacă se măreşte concentraţia substratului (S), inhibitorul nu poate fi înlăturat din
complexul EI.
S
E ES P+E
I
S
EI ESI

Inhibiţia necompetitivă se poate realiza în mai multe moduri:

• Inhibiţia prin blocarea sau transformarea grupelor funcţionale tiolice (-SH), centrii activi ai
enzimelor, prin reacţii cu metale grele (Hg, Pb, Ag, As etc.) cu formare de mercaptide, prin reacţii
de oxidare sau reacţii de alchilare.
• Inhibiţia prin blocarea metalului din componenţa enzimei sau a activatorilor din mediul de
reacţie. De exemplu, fluorurile şi oxidanţii extrag ionii de Mg2+ şi de Ca2+ din molecula enzimei, iar
cianurile, H2S şi CO scot fierul din enzimele feroporfirinice.
• Inhibiţia prin combinarea inhibitorului cu substratul se datorează scăderii concentraţiei
substratului.
Tipul de inhibiţie se poate determina dacă se menţine constantă concentraţia inhibitorului şi
se modifică concentraţia substratului. Dacă se constată creşterea vitezei de reacţie cu creşterea
concentraţiei substratului, are loc o inhibiţie competitivă, în caz contrar inhibiţia este
necompetitivă.
Inhibarea enzimelor se produce şi prin agitare îndelungată, sub acţiunea diferitelor radiaţii
ionizante (UV, X etc.), la presiuni ridicate şi sub influenţa substanţelor care determină
precipitarea proteinelor (acid tricloracetic, tanin etc.).

NOMENCLATURA ŞI CLASIFICAREA ENZIMELOR

Denumirea enzimelor s-a acordat iniţial, ţinând cont de numele substratului asupra căruia
acţionează, sau de numele reacţiei catalizată, la care se adaugă sufixul aza.
De exemplu, enzima care biocatalizează descompunerea amidonului se numeşte amilaza
cea care acţionează asupra zaharozei se numeşte zaharaza etc., enzimele care biocatalizează
reacţii de hidroliză se numesc hidrolaze, cele care catalizează reacţii de oxido-reducere se
numesc oxido-reductaze etc.
Odată cu creşterea numărului de enzime izolate şi caracterizate, pentru prevenirea
confuziilor în stabilirea numelui enzimelor, ţinând cont că ele pot manifesta specificitate relativă
(pot acţiona asupra mai multor substraturi) şi că asupra unui substrat pot acţiona enzime
diferite, a fost adoptată noua nomenclatură şi sistemul de clasificare (Congresul Internaţional de
Biochimie, Moscova, 1961).
Sistemul de clasificare şi numerotare a enzimelor, precum şi noua nomenclatură
sistematică se bazează pe reacţia chimică catalizată de enzimă, unicul criteriu care permite
deosebirea enzimelor între ele. În acest sistem enzimele sunt împărţite în clase, după tipul
reacţiei catalizate, iar acestea sunt împărţite în subclase care definesc mai exact caracterul
reacţiei enzimatice respective. Numele fiecărei enzime se defineşte printr-un termen alcătuit din
trei părţi:
• denumirea substratului asupra căruia acţionează enzima;
• denumirea tipului de reacţie catalizată de enzimă;
• sufixul “aza”.
De exemplu, enzima care catalizează dehidrogenarea acidului lactic se numeşte
lactatdehidrogenaza, cea care catalizează decarboxilarea acidului piruvic se numeşte
piruvatdecarboxilaza. Denumirea transferazelor se formează din prefixul trans, numele
substratului şi sufixul aza (transaminaze, transmetilaze, transfosfataze etc.).
Noua clasificare prin sistemul zecimal prezintă avantajul că reacţiile chimice catalizate de
enzime pot fi grupate într-un număr mic de tipuri de reacţii.
Conform acestui sistem zecimal de clasificare, fiecare enzimă este caracterizată printr-un
cod format din patru cifre. Prima cifră precizează clasa din care face parte enzima. Enzimele
cunoscute în prezent sunt grupate în 6 clase principale:
1. Oxidoreductaze
2. Transferaze
3. Hidrolaze
4. Liaze
5. Izomeraze
6. Ligaze (Sintetaze).

A doua cifră a codului defineşte subclasa, furnizând informaţii asupra tipului de grupă
funcţională, respectiv asupra tipului de legătură chimică implicată în reacţie. De exemplu, din
clasa hidrolazelor fac parte subclasele esteraze (hidrolizează legătura esterică), glicozidaze
(hidrolizează legătura glicozidică), amidaze (hidrolizează legătura amidică) etc. În cazul
transferazelor, a doua cifră indică natura grupelor funcţionale transferate; la ligaze şi liaze, tipul
de legături chimice care se formează şi se degradează; la oxidoreductaze se specifică natura
chimică a grupei funcţionale supusă oxidării (alcoolică, aldehidică, cetonică etc.) iar la
izomeraze se indică tipul reacţiilor de izomerizare.
Cifra a treia precizează subdiviziunile din cadrul unei subclase (de exemplu, natura unei
grupe funcţionale transferate, natura acceptorului etc.). Astfel, în subclasa esterazelor există
mai multe grupe de enzime care acţionează asupra anumitor substraturi. De exemplu:
fosfolipazele acţionează numai asupra fosfolipidelor, clorofilazele numai asupra cloroglobinelor
etc. În cazul oxidoreductazelor, cifra a treia indică natura acceptorului care ia parte la reacţie
(NADPH+, citocromi, oxigen molecular etc.).
Cifra a patra din cod reprezintă numărul de ordine al enzimei în subdiviziunea din interiorul
subclasei. De exemplu: enzima “ATP: D-fructozo-6-fosfotransferaza”, are cifrul 2.7.1.4. după
care se identifică drept o transferază (2, clasa 2), care transferă reziduu fosfat (cifra 7, subclasa
7), la gruparea alcoolică (cifra1, subdiviziunea 1 a subclasei 7) şi are numărul de ordine 4.
Pentru unele dintre enzime se mai păstrează denumirile vechi, conferite cu mult înainte de
stabilirea regulilor referitoare la noua nomenclatură (pepsina, tripsina, papaina, emulsina,
chimozina etc.).
Este prezentată în continuare, la nivelul clasificării în clase şi subclase:
¾ Cheia codului de numerotare şi clasificare a enzimelor
1. OXIDOREDUCTAZE
1.1. Acţionează asupra grupărilor CH-OH ale donorilor
1.2. Acţionează asupra grupărilor aldehidice sau cetonice ale donorilor
1.3. Acţionează asupra grupărilor CH-CH ale donorilor
1.4. Acţionează asupra grupărilor CH-NH2 ale donorilor
1.5. Acţionează asupra grupării C-NH a donorilor
1.6. Acţionează asupra NAD+ şi NADP+ în formă redusă, ca donori
1.7. Acţionează asupra altor compuşi cu azot, ca donori
1.8. Acţionează asupra grupărilor sulfurice ale donorilor
1.9. Acţionează asupra grupărilor hemului ca donor
1.10. Acţionează asupra difenolilor şi substanţelor asemănătoare lor
1.11. Acţionează asupra H2O2 ca acceptor
1.12. Acţionează asupra H2 ca donor
1.13. Acţionează asupra unui singur donor cu încorporare de oxigen (oxigenaze)
1.14. Acţionează asupra unei perechi de donori cu încorporarea oxigenului într-un
singur donor (hidrolaze)
2. TRANSFERAZE
2.1. Transferă grupări care conţin un singur atom de carbon
2.2. Transferă resturi aldehidice sau cetonice
2.3. Aciltransferaze
2.4. Glicoziltransferaze
2.5. Transferă grupări alchil sau înrudite
2.6. Transferă grupări cu azot
2.7. Transferă grupări care conţin fosfor
2.8. Transferă grupări care conţin sulf
3. HIDROLAZE
3.1. Acţionează asupra legăturilor esterice
3.2. Acţionează asupra compuşilor glicozilici
3.3. Acţionează asupra legăturilor eterice (tiolice)
3.4. Acţionează asupra legăturilorilor peptidice (peptidhidrolaze)
3.5. Acţionează asupra legăturilor C-N, altele decât cele din legăturile peptidice
3.6. Acţionează asupra legăturii acidoanhidridice din acizi
3.7. Acţionează asupra legăturii C-C
3.8. Acţionează asupra legăturii halogenilor
3.9. Acţionează asupra legăturii P-N
4. LIAZE
4.1. C-C liaze
4.2. C-O liaze
4.3. C-N liaze
4.4. C-S liaze
4.5. C-halogen liaze
5. IZOMERAZE
5.1. Racemaze şi epimeraze
5.2. Cis-trans izomeraze
 5.3. Oxidoreductaze intramoleculare
5.4. Transferaze intramoleculare
5.5. Liaze intramoleculare

6. LIGAZE (SINTETAZE)
6.1. Participă la formarea legăturilor C-O
6.2. Participă la formarea legăturilor C-S
6.3. Participă la formarea legăturilor C-N
6.4. Participă la formarea legăturilor C-C

REPREZENTANŢI AI PRINCIPALELOR CLASE DE ENZIME

Oxidoreductaze
Oxidoreductazele sunt enzime care biocatalizează reacţiile de oxidoreducere din
organismele vegetale şi animale. Ele au un rol important deoarece, prin reacţiile de
oxidoreducere, organismele îşi procură cea mai mare parte din energia necesară activităţilor
fiziologice. Reacţiile de oxidoreducere se realizează prin transfer de electroni şi prin transfer de
atomi de hidrogen.
După mecanismul de acţiune, oxidoreductazele se clasifică în trei subgrupe:
• dehidrogenaze;
• transelectronaze;
• oxidaze.

Dehidrogenaze
Oxidările biologice decurg preponderent în absenţa oxigenului, fiind de fapt dehidrogenări,
care au loc prin transfer de atomi de hidrogen de pe o moleculă (care se oxidează) pe altă
moleculă (care se reduce). Enzimele care catalizează transferul atomilor de hidrogen de la un
substrat la altul sunt dehidrogenazele. Coenzimele lor participă continuu la oxidări şi reduceri,
fără să se consume în timpul reacţiei. Atomii de hidrogen nu rămân legaţi în mod permanent pe
molecula coenzimei, ci sunt transferaţi printr-o nouă reacţie redox pe o altă moleculă.
După natura acceptorului de atomi hidrogen, dehidrogenazele pot fi:
• dehidrogenaze anaerobe;
• dehidrogenaze aerobe.
a) Dehidrogenaze anaerobe
Dehidrogenazele anaerobe sunt oxidoreductaze care transportă hidrogenul în interiorul
celulelor, de la un substrat donor la altul acceptor (cu excepţia O2 atmosferic). Coenzimele care
realizează această transformare sunt codehidrazele de natura piridinnucleotidică:
• codehidraza I (Co I): NAD nicotinamidadenindinucleotida;
• codehidraza II (Co II): NADP nicotinamidadenindinucleotida fosfat.

Structura chimică a NAD

Codehidrazele piridinnucleotidice au o structură dinucleotidică. În compoziţia lor intră
nicotinamida (vitamina PP), două molecule de riboză, acid pirofosforic şi adenină.
NADP-ul are în plus faţă de NAD un rest de acid fosforic la atomul C2 al ribozei legate de
adenină.
 O NH2
C NH2
N N

N N N
+2H
CH2 O P P O CH2
O -2H
O

NAD+
O NH2
C NH2
N N

N N N
CH2 O P P O CH2
O
O
NADH

În condiţii anaerobe mecanismul transferului de hidrogen este următorul:

S H2 + NAD+ S + NADH + H+
substrat coenzima substrat coenzima
donor forma donor forma
forma oxidatã forma redusã
redusã oxidatã

NADH + H+ + S' NAD+ + S' H2

coenzima substrat coenzima substrat
forma acceptor forma acceptor
redusã forma oxidatã forma
oxidatã redusã

Ambele coenzime (NAD şi NADP) se pot prezenta în două forme: o formă redusă şi o
formă oxidată.
Mecanismul reacţiei de oxidoreducere implică transformarea reversibilă a structurii bazei
azotate nicotinamidice (NAD, respectiv NADP) din forma oxidată în forma redusă, prin transferul
reversibil al atomilor de hidrogen, astfel:
H2 H2
C C
+2 H+ + 2 e-
NAD+ NADH + H+
- 2H - 2 e-
N N H N + H+
R R R
 În transportul hidrogenului, rolul principal revine nucleului piridinic. Codehidraza oxidată
preia de pe substrat doi atomi de hidrogen, pe care îi fixează unul la C4 şi unul la atomul de N1
(structură de ion cuaternar de amoniu). Se formează un produs instabil, care prin eliminarea
unui proton de la N1 se transformă în forma redusă. Deoarece formele oxidate au la atomul de
azot sarcina pozitivă, este corect să se scrie formula acestor coenzime NAD+ şi NADP+, iar
pentru formele reduse NADH+H+ (nu NADH2 şi NADPH2).
Codehidrazele I şi II pot suferi reacţii de interconversiune în prezenţa ATP-ului şi sub
acţiunea fosfatazei:
+ +
NAD + ATP NADP + ADP

Exemple de enzime dehidrogenaze anaerobe care au în structură NAD+ sau NADP+:

alcooldehidrogenaza (implicată în fermentaţia alcoolică), aldehiddehidrogenaza,
izocitricdehidrogenaza (implicată în ciclul Krebs) etc.

b) Dehidrogenaze aerobe

Dehidrogenazele aerobe sunt enzime oxidoreductaze care transportă hidrogenul de la un

substrat donor la oxigenul liber (acceptor), formând apa oxigenată, care va fi descompusă ulterior
de peroxidaze sau catalaze.
Coenzimele componente care realizează acţiunea biocatalitică sunt de natură
flavinnucleotidică:
• FMN flavinmononucleotida
• FAD flavinadenindinucleotida.

Ambele coenzime au ca şi componentă principală vitamina B2 cu structură izoaloxazinică.

Componenta proteică (apoenzima) este de obicei o albumină. Legătura dintre apoenzimă şi
coenzimă se desface uşor în mediu acid şi în prezenţa sulfatului de amoniu.
Flavinmononucleotida (FMN) este formată dintr-un nucleu izoaloxazinic, din ribitol şi acid
fosforic.

O
H3C N
NH

H3C N N O
CH2
HC OH
HC OH
HC OH O
H2C O P OH
OH

Legătura dintre FMN şi apoenzimă se poate realiza la nivelul nucleului izoloxazinic şi la

nivelul acidului fosforic. Dintre flavinenzimele mononucleotidice se pot menţiona: fermentul
galben respirator, L-aminoacidoxidaza etc.
 Flavinadenindinucleotida (FAD) este formată dintr-un nucleu izoloxazinic, ribitol, acid
pirofosforic şi adenină. FAD are o structură de dinucleotidă, fiind formată prin unirea a două
mononucleotide: FMA şi AMP.

O NH2 O NH2
H
H3C N N H3 C N N
NH N NH N
H3C N N O N N H3C N N O N N
H
CH2 CH CH2 CH
HC OH HC OH + 2H HC OH HC OH
O O
HC OH HC OH - 2H HC OH HC OH
HC OH O O HC HC OH O O HC
H2C O P O P O CH2 H2C O P O P O CH2
OH OH OH OH

În condiţii aerobe mecanismul transferului de hidrogen este următorul:

S H2 + FAD S + FADH2
substrat coenzima substrat coenzima
donor forma donor forma
forma oxidatã forma redusã
redusã oxidatã

FADH2 + O2 FAD + H2O2

coenzima substrat coenzima
forma acceptor forma
redusã oxidatã catalaza
H2O + 1/2 O2

Mecanismul transferului de atomi de hidrogen în condiţii aerobe este posibil datorită

transformării reversibile a structurii nucleului izoaloxazinic (vitamina B2) din structura FAD. Nucleul
izoaloxazinic se poate prezenta sub o formă oxidată, cu duble legături conjugate şi o formă
redusă, fără legături duble la atomii de azot N1 şi N10. Forma oxidată a flavinenzimelor este
colorată, iar forma redusă este incoloră.
O O
H
H3C N H3C N
NH +2 H NH

-2 H
H3C H3C
N N O N N O
H
R R

Dintre flavinenzimele cu FAD se pot menţiona: xantinoxidaza, D-aminoacidoxidaza,

succindehidrogenaza, glucozoxidaza, aldehidoxidaza etc.
• Glucozoxidaza acţionează asupra substratului glucoză, pe care o oxidează la acid
gluconic:
R−CH=O + FAD R−COOH + FADH + H+
 FADH + H+ + O2 FAD + H2O + ½ O2

• Aldehidoxidaza acţionează asupra acetaldehidei, pe care o oxidează la acid acetic:

CH3−CH=O + FAD + H2O CH3−COOH + FADH + H+
FADH + H+ + O2 FAD + H2O + ½ O2

Transelectronaze
Transelectronazele sunt enzime care catalizează reacţii de oxido-reducere care decurg
prin transfer de electroni de pe un donor pe un acceptor.
Dacă donorul este:
• Oxigenul, enzimele sunt transelectronaze aerobe;
• Nu este oxigenul, enzimele sunt transelectronaze anaerobe.

Transelectronazele sunt reprezentate prin cromoproteidele citocromi, constituiţi dintr-o

parte proteică (apoenzima cu caracter bazic) şi o coenzimă cu structură feriporfirinică
(citocromul propriu-zis).
Transportul de electroni se realizează prin modificarea cifrei de oxidare a fierului:

2+ -e 3+
Fe Fe
+e
Fierul porfirinic se leagă prin două legături coordinative de atomul de azot imidazolic al
aminoacidului histidina din catena polipeptidică a enzimei.
Citocromii sunt prezenţi numai în celulele aerobe şi participă la realizarea procesului de
respiraţie. Cantitatea lor în celule depinde de capacitatea respiratorie a celulei. Se cunosc mai
multe tipuri de citocromi care se deosebesc între ei prin substituenţii nucleelor pirolice,
potenţialul redox etc. Eliberarea şi transportul de electroni se realizează prin trecerea
citocromului din starea feroasă (Cit. Fe2+) în starea ferică (Cit. Fe3+), în prezenţa O2 şi a
citocromoxidazei.
Citocromii deţin, ca transportori de electroni, un rol important în catena de respiraţie celulară
(lanţul respirator). Ei participă, ca intermediari, la procesul de formare a apei, produs final al
metabolismului glucidic. Energia eliberată în procesele de oxidare (H - e− = H+) este stocată în
moleculele de ATP care se sintetizează. Transferul de electroni de la un tip de citocrom la altul se
face în ordinea potenţialelor redox:
citocrom b → citocrom c1 → citocrom c → citocrom a → citocrom a3

În toate organismele vegetale şi animale s-au identificat citocromii a1, a3, b, b1, b5, c1 etc.
Citocromii b3, b6, b7, f, s-au identificat numai în plante, iar citocromii c2, c3, b4 numai în
microorganisme.

Oxidaze
Oxidazele sunt enzime oxidoreducătoare care catalizează reacţiile dintre diferite
substraturi şi oxigenul molecular sau cel peroxidic.
Oxidazele se clasifică în:
• oxigenaze;
 • hidroxilaze;
• oxidaze transportoare de electroni.

a) Oxigenazele determină combinarea directă a substratului cu oxigenul molecular. Ele

catalizează reacţii de tipul:

AH + O2 AOOH sau A + O2 AO2

Exemple de enzime oxigenaze: lipoxidaza, care catalizează oxidarea acizilor nesaturaţi
din ţesuturilor vegetale, indoloxidaza, triptofanoxidaza etc.

b) Hidroxilazele (monooxigenaze) sunt enzime care catalizează oxidarea substratului cu

formarea concomitentă a apei. Din oxigenul molecular, un atom va servi la oxidarea substratului
iar celălalt la formarea apei:

AH2 + O2 + S H2O + SO + A sau AH2 + 1/2 O2 A + H2O

Reacţiile au loc în prezenţa unui donor de hidrogen (AH2) care poate fi: NADH + H+,
NADPH + H+, FADH2 etc. Cele mai importante dintre enzimele hidroxilaze sunt:
fenilalaninhidroxilaza, lizinhidroxilaza, steroidhidroxilaza etc.

c) Oxidazele transportoare de electroni conţin în moleculă ioni metalici (Cu, Fe)

şi catalizează reacţia de oxidare a substratului cu ajutorul oxigenului atomic foarte
reactiv.
Enzimele care conţin atomi de cupru se numesc cuproxidaze, cele care conţin atomi de fier
se numesc feroxidaze. Dintre cuproxidaze fac parte fenolazele (fenoloxidaze, răspândite în regnul
vegetal), enzime care catalizează oxidarea fenolilor la chinone, ascorbicoxidaza, care catalizează
oxidarea acidului ascorbic la acid dehidroascorbic, tirozinaza etc.
Dintre feroxidaze, cele mai importante sunt peroxidazele şi catalazele.
Peroxidazele descompun apa oxigenată numai în prezenţa unui acceptor de oxigen sau a
unui donor de hidrogen:

H2O2 + AH2 2 H2O + A

H2O2 + A AO + H2O

Peroxidazele catalizează şi reacţii de polimerizare, cum ar fi, formarea melaninei şi a

ligninei. Ele sunt răspândite preponderent în plante, în organite denumite peroxizomi.
Catalazele descompun apa oxigenată cu degajare de oxigen:

H2O2 H2O + 1/2 O2

Ca şi peroxidazele, catalazele sunt răspândite în celulele vegetale unde acţionează prin

descompunerea apei oxigenate, substanţă toxică pentru organismele vii, care se formează sub
acţiunea unor flavinenzime sau a radiaţiilor. Ca donatori de atomi de hidrogen pot funcţiona:
metanolul, etanolul, fenolii, aminoacizii etc.
 Transferaze
Sunt enzime care biocatalizează reacţiile de transfer de atomi sau grupe de atomi de la o
moleculă donor la una acceptor.
Coenzimele care realizează acţiunea catalitică a transferazelor sunt foarte diferite din
punct de vedere chimic, iar energia de legătură a grupării transferate este păstrată.
În funcţie de natura grupării transferate deosebim următoarele tipuri de enzime
transferaze:
• metiltransferaze (transmetilaze), enzime care transferă grupe metil (-CH3);
• transaminaze, care transferă grupa amino (-NH2);
• transfosfataze, care transferă resturi de acid fosforic (-H2PO3);
• transaldolaze, transferă grupe carbonil aldehidice (RCH=O);
• transcetolaze, transferă grupe carbonil cetonice (R2C=O);
• transacilaze, transferă grupe acil (R-C=O) etc.

Dintre substanţele donatoare de grupe metil se pot menţiona: colina, diferite betaine,
nicotina etc. Aceste substanţe donatoare au, în general, grupa metil legată de un atom de azot
sau de sulf. Dintre acceptorii de grupări metilice fac parte: colamina, cisteina, nicotinamida,
glicina.
Dintre coenzimele transaminazelor importanţă deosebită au piridoxalfosfatul şi
piridoxaminfosfatul.

CH2OH CHO CH2NH2

HO CH2 O PO3H2 HO CH2 O PO3H2 HO CH2 O PO3H2

H3C N H3C N H3C N

piridoxolfosfat piridoxalfosfat piridoxaminfosfat

Transferul diferiţilor radicali acil (proveniţi din acizi organici) este catalizat de coenzima A
(HS~CoA), care participă la numeroase procese biochimice. Coenzima A este un precursor
important în biosinteza colesterolului, a acizilor graşi, de care se leagă printr-o legătură
macroergică (~). Partea activă a coenzimei A este gruparea tiolică (-SH) din cisteamină, de aceea
coenzima se notează prescurtat HSCoA.
Formarea acil-CoA din acizii organici, se realizează cu consum de energie şi decurge în
prezenţa ATP-ului şi a enzimelor tiokinaze:

R−COOH + HS~CoA + ATP R−CO~S−CoA + AMP + P − P

Coenzima A este formată din adenină, riboză fosforilată, acid pirofosforic, acid pantotenic
şi cisteamină. Structura chimică a coenzimei A este:
 NH2

N N

N N

HC COENZIMA A (HSCoA)
O
HC OH cisteamina
OH SH
HC O P O
OH CH2

HC O O CH3 OH O O CH2

CH2 O P O P O CH2 C CH C NH CH2 CH2 C NH

OH OH
CH3
adenozin-3,5-difosfat acid pantotenic

Legătura dintre coenzima A şi radicalul acil este o legătură macroergică, care eliberează la
hidroliză 8 Kcal/mol.
Coenzima A şi acetilcoenzima A (CH3-CO~SCoA) apar frecvent, în organismele vii, la
încrucişarea unor căi biochimice, contribuind la stabilirea unor corelaţii metabolice între glucide
şi lipide. Este un precursor important în biosinteza acizilor graşi, a fitolului (component al
clorofilei), în biodegradarea aerobă a glucidelor etc.

• Transfosfatazele (fosfotransferaze) sunt enzime care catalizează transferul de radicali

fosfat -H2PO3 de pe un donor pe un acceptor, fără formare de acid fosforic liber (H3PO4).
Transfosfatazele poartă denumiri caracteristice, în funcţie de natura donorului şi a acceptorului:
- fosfomutaze (transfosfataze), dacă transferul grupei fosfat se produce în aceeaşi
moleculă, de la o poziţie la alta:
6 6
CH2OH CH2O P
5 5 O
H O O P H OH
fosfomutaza
1 4 H 1
4 OH H OH
OH H OH H
3 2 3 2
H OH H OH

glucozo-1-fosfat glucozo-6-fosfat

- fosfokinaza catalizează transferul restului de acid fosforic sau pirofosforic de pe ATP pe

un acceptor A, conform reacţiei:

ATP + A A- P + ADP
ATP + A AMP + A- P - P
 6 1 6 1
H2C OH CH2O P H2C O P CH2O P
O O
H OH 2
fosfokinaza + ATP 5 H OH 2
5

H 4 3 OH H 4 3 OH
OH H OH H

fructozo-1-fosfat fructozo-1,6-difosfat

• Transglicozidazele catalizează biosinteza şi biodegradarea oligoglucidelor, poliglucidelor şi a

unor glicozide, reacţii care decurg cu transfer de radicali glicozil.
- Nucleozidfosforilazele catalizează reacţiile reversibile de biosinteză, respectiv
biodegradare a nucleozidelor prin transferul bazelor purinice pe riboză sau deoxiriboză.
- Nucleotidfosforilazele catalizează reacţiile de biosinteză şi biodegradare a nucleotidelor.
- Polizaharidfosforilazele catalizează reacţiile de transfer de resturi glicozil de pe un ester
fosforic pe o poliglucidă acceptoare, cu formarea unei poliglucide superioare.

Hidrolaze
Sunt enzime care catalizează scindarea legăturilor chimice din compuşii biochimici cu
implicarea ionilor apei. Hidrolazele au un rol important în procesul de germinare a seminţelor şi
în procesul de digestie. Ele determină hidroliza unor substanţe compuse care conţin în moleculă
legături covalente: C-O, C-N, C-S, C-C, P-N etc.
În general, reacţiile de hidroliză sunt reversibile, însoţite de variaţii de energie, mai ales în
cazul hidrolizei tioesterilor cu coenzima A.
Unele dintre cele mai importante hidrolaze sunt:
• C-O hidrolazele (esteraze şi glicozidaze);
• C-N hidrolazele (amidaze şi peptidaze).

a) Esterazele sunt enzime care scindează legături esterice şi anume:

• fosfoesteraze, care catalizează scindarea hidrolitică a monoesterilor şi diesterilor acidului
fosforic cu formarea acidului ortofosforic şi a unui alcool:

O O

R CH2 O P OH + HOH R CH2 OH + HO P OH

OH OH

Fosfodiesterazele scindează hidrolitic legătura fosfodiesterică dintre nucleotide.

Din clasa esterazelor fac parte şi lipazele, lecitinazele, colesterolesterazele, clorofilazele,
pectinazele, sulfatazele etc.
• carboxilesterazele scindează legăturile din esterii acizilor carboxilici:

O O
R C + HOH R C + R' OH
'
O R OH
ester carboxilic acid carboxilic
 Din această subclasă a hidrolazelor fac parte:
- lipazele (glicerolesterhidrolazele), care catalizează hidroliza gliceridelor cu formare de
glicerol şi acizi graşi superiori;
- fosfolipazele, care eliberează acizii graşi superiori din α- şi ß-glicerofosfatide;
- tioesterazele, enzime care catalizează scindarea moleculelor tioesterilor.

R CO S R' + HOH R COOH + R' SH

De exemplu, acil-SCo A hidrolazele scindează legătura tioesterică din acil-coenzima A:

R CO~SCoA + HOH R COOH + HS CoA

b) Glicozidazele (carbohidrazele) sunt hidrolaze care catalizează scindarea

legăturilor glicozidice din oligo- şi poliglucide, conform reacţiei generale:

G1 O G2 + HOH G1 OH + G2 OG
diglucidă monoglucidă 1 monoglucidă 2

Glicozidazele prezintă specificitate faţă de: tipul de glucid (glicozidaze, galactozidaze etc.),
natura legăturii (α-sau β-glicozidică), tipul de stereoizomer (D sau L).
Exemple de glicozidaze:

Substrat Legătura scindată Produs de reacţie

Enzima
maltoza maltaza (oligoglucozidaza) glicozidică C1-C4 glucoza
celobioza celobiaza (oligoglucozidaza) glicozidică C1-C4 glucoza
zaharoza zaharaza (oligofructozidaza) fructozidică C1-C2 glucoza + fructoză
amidon amilaza (poliglicozidaza) glicozidică C1-C4 şi C1-C6 dextrine; maltoză; glucoză

c) Amidazele sunt hidrolaze care scindează legătura C-N din amide. De exemplu,
ureeaza catalizează descompunerea ureei în CO2 şi amoniac:

NH2
O C + HOH 2NH3 + CO2
NH2

Amidazele catalizează şi transformarea amidelor în amoniac şi acizii corespunzători; de

exemplu, amidaza glutaminaza catalizează scindarea glutaminei în acid glutamic şi amoniac.

d) Peptidazele sunt hidrolaze care acţionează asupra legăturilor peptidice -CO-NH- din
interiorul moleculelor peptidice sau proteice (endopeptidaze), sau de la capetele catenelor
peptidice (exopeptidaze), eliberând aminoacizii componenţi. Endopeptidaze mai importante
sunt: pepsina, tripsina, catepsina, chimozina etc.
Exopeptidazele (enzimele care eliberează aminoacizii terminali din catena peptidelor sau
proteinelor) se clasifică în:
• aminopeptidaze, sunt exopeptidaze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturii
peptidice de la extremitatea catenei care posedă un aminoacid terminal cu grupa -NH2 liberă;
• carboxipeptidaze, sunt exopeptidaze care catalizează scindarea hidrolitică a legăturii
peptidice de la extremitatea catenei care posedă un aminoacid terminal cu grupa -COOH liberă.

Liaze
Liazele sunt enzime care catalizează reacţiile de scindare de legături chimice şi
îndepărtarea unor grupe din substrat, printr-un mecanism care decurge fără implicarea
proceselor redox sau hidrolitice.
Liazele determină scindarea legăturilor C-C, C-N, C-O, C-S, C-X etc.
Dintre liazele mai importante fac parte:
• decarboxilazele (C-C liaze);
• dehidratazele (C-O liaze);
• dezaminazele (C-N liaze);
• desulfhidrazele (C-S liaze).

a) Decarboxilazele sunt liaze care catalizează reacţiile de decarboxilare a substraturilor

cetoacizi şi aminoacizi, conform reacţiilor:

O O NH2 NH2
decarboxilaza decarboxilaza
R C COOH R C H R C COOH R CH2
- CO2 H - CO2

cetoacid aldehidă aminoacid

amină
Enzima liaza implicată în decarboxilarea aminoacizilor are drept grupare prostetică
piridoxalfosfatul (derivat al vitaminei B6), iar liaza care catalizează decarboxilarea cetoacizilor
are drept grupare prostetică tiaminpirofosfatul (derivat al vitaminei B1).

b) Aldehidliazele catalizează scindarea legăturii C-C cu formare de produşi

carbonilici. De exemplu, o enzimă implicată în metabolismul glucidic este aldolaza
(fructozo-1,6-difosfatliaza), care scindează fructozo-1,6-difosfatul în două trioze: aldehida
fosfoglicerică şi hidroxoacetonfosfatul.

c) Dehidratazele catalizează scindarea legăturilor C-O cu formare de apă.

Exemple de dehidrataze sunt: aconitaza, fumaratdehidrataza care catalizează
transformarea acidului malic în acid fumaric (reacţie din ciclul Krebs de biodegradare aerobă a
glucidelor):

HO CH COOH HOOC CH

H2C COOH - H2O HC COOH

acid malic acid fumaric

Dehidrataza enolaza catalizează transformarea acidului 2-fosfogliceric în acid

fosfoenolpiruvic (vezi biodegradarea anaerobă a glucidelor).

d) Dezaminazele sunt liaze care catalizează reacţiile de dezaminare intramoleculară cu

formarea acizilor nesaturaţi. De exemplu, aspartaza, catalizează dezaminarea acidului aspartic
cu formare de acid fumaric:
 aspartaza
HOOC CH CH2 COOH HOOC CH
- NH3
NH2 CH COOH
acid aspartic acid fumaric

Izomeraze
Izomerazele sunt enzime care catalizează reacţiile de izomerizare ale diferitelor
substraturi. După natura reacţiei de izomerizare catalizată se pot clasifica astfel:
• racemaze;
• epimeraze;
• izomeraze cis-trans;
• oxidoreductaze intramoleculare.

a) Racemazele acţionează asupra substraturilor cu un singur centru de simetrie, catalizând

interconversia formelor D şi L ale aminoacizilor, hidroxiaminoacizilor, monoglucidelor etc.
De exemplu, alaninracemaza izomerizează izomerul steric L-alanina la D-alanina:

CH3 CH3

H2N C H H C NH2

COOH COOH
L-alanina D-alanina

b) Epimerazele acţionează asupra substraturilor cu mai multe centre de simetrie,

catalizând reacţiile de epimerizare ale monoglucidelor. Importanţă biologică au racemazele şi
epimerazele care intervin în metabolismul glucidic.
De exemplu, epimerizarea UDP-glucozei în UDP-galactoză sub acţiunea UDP-
glucozoepimerazei:

6 6
CH2OH CH2OH
5
5
O O UDP OH O O UDP
H epimeraza
1
4 OH H 1 4 OH H
OH H H H
3 2 3 2

H OH H OH

UDP-glucoza UDP-galactoza

c) Izomerazele cis-trans catalizează interconversia celor doi stereoizomeri. Izomerazele

cis-trans sunt larg răspândite în natură, la procesul de interconversie participând şi glutationul. De
exemplu, maleatcistransizomeraza catalizează transformarea acidului maleic în acid fumaric:
 HC COOH HOOC CH

HC COOH HC COOH
acid maleic acid fumaric
izomer cis izomer trans

d) Oxidoreductazele intramoleculare catalizează reacţiile de interconversiune a aldozelor

şi cetozelor, care implică reducerea concomitentă a grupei aldehidice la alcool primar şi oxidarea
grupei alcool secundar la cetonă. De exemplu, sub acţiunea fosfotriozizomerazei, aldehida 3-
fosfoglicerică se izomerizează la hidroxoacetonfosfat:

H C O H2C OH

H C OH H C O

H2C OP H2C OP

aldehida 3-fosfoglicerică hidroxoacetonfosfat

e) Transferazele moleculare catalizează reacţiile de transfer intramolecular a unor

grupe acil, fosfat, amino etc. De exemplu, transferul grupei fosfat de la un atom de
carbon al unei glucide la alt atom de carbon din molecula glucidei respective.

Ligaze
Ligazele sunt enzime care catalizează formarea de legături chimice noi între două
substraturi. Deoarece formarea noilor legături se realizează cu consum de energie, aceste
reacţii sunt cuplate cu hidroliza unor legături din compuşii macroergici (în special din
nucleotidele trifosforilate, ATP, UTP, CTP, GTP):

ligaza
S1 + S2 + ATP S1 S2 + AMP + P - P
substrat

În funcţie de tipul de legături chimice noi formate liazele pot fi:

• carboxilaze (C-C ligaze);
• aminoacilsintetaze (C-O ligaze);
• aminoacidamidsintetaze (C-N ligaze);
• acilcoenzima A sintetaze (C-S ligaze).

a) Carboxilazele sunt enzime care catalizează fixarea CO2 pe un substrat.

De exemplu: piruvatcarboxilaza catalizează transformarea acidului piruvic în acid
oxalilacetic (vezi biodegradarea aerobă a glucidelor):

H CH2 CO COOH + ATP + CO2 (activat) HOOC CH2 CO COOH + ATP + H2PO4

Carboxilazele au ca şi coenzimă vitamina biotină şi sunt răspândite în regnul vegetal.

 b) Aminoacidsintetazele catalizează activarea aminoacizilor din citoplasmă în vederea
participării lor la biosinteza proteinelor, prin intermediul tARN (vezi biosinteza proteinelor).
c) Aminoacidamidsintetazele catalizează formarea legăturilor C-N în reacţia de sinteză a
amidelor unor aminoacizi.
De exemplu: asparaginsintetaza catalizează formarea asparaginei din acidul asparagic
(aspartic):
O O
asparaginsintetaza
HOOC CH CH2 C OH + NH3 HOOC CH CH2 C NH2 + H2O
NH2 NH2
acid aspartic (asparagic) asparagina (amida)

d) Acil-CoA-sintetazele catalizează reacţiile de activare a acizilor graşi din metabolismul

lipidic:
O

R CO OH + HS~ CoA + ATP R C ~SCoA + AMP + P P

SISTEME MULTIENZIMATICE

În organism, alături de enzimele bine individualizate, cu structură specifică, care prezintă

specificitate de substrat şi de acţiune, sunt prezente şi sisteme enzimatice sau complexe
multienzimatice constituite din două sau mai multe enzime, care catalizează reacţii succesive
sau cuplate, a căror acţiune catalitică este interdependentă.
Reacţiile succesive se pot reda prin următoarea schemă de reacţii:
E1 E2 E3
A B C D

Enzimele E1, E2, E3, care acţionează asupra substraturilor A, B, C, sunt dependente
funcţional, se intercondiţionează. Produsul de reacţie obţinut prin acţiunea enzimei E1 formează
substratul de acţiune pentru enzima E2, iar asupra produsului său de reacţie va acţiona enzima
E3 etc.
Interdependenţa funcţională a sistemelor enzimatice se bazează pe un suport morfologic
comun, respectiv, enzimele au o distribuţie spaţială dependentă de structura organitelor
celulare.
Un asemenea sistem multienzimatic este cel din mitocondrii, care catalizează reacţiile care
decurg în procesul de respiraţie, sistemul format din enzimele participante la biosinteza şi
biodegradarea acizilor graşi, sistemul multienzimatic format din cinci componente: hexakinaza,
izomeraza, fosfohexokinaza, aldolaza, glicofosfodehidrogenaza, care acţionează în
metabolismul glucidic, în procesul glicolizei etc.
ENZIMELE ALOSTERICE (EFECTUL ALOSTERIC)

Enzimele alosterice sunt constituite din mai multe unităţi proteice, care pe lângă situsul
catalitic, mai posedă şi un situs alosteric la care se poate lega efectorul alosteric (activator sau
inhibitor). Controlul alosteric al enzimelor este foarte important în reglarea metabolismului.
Prefixul alo se referă la existenţa pe moleculele enzimelor a unuia sau mai multor centrii de
legătură (situs alosteric), alţii decât cei ai situsului activ, de care se leagă efectorii alosterici,
modificând structura spaţială a enzimei. Pentru o concentraţie de substrat dată, un efector
pozitiv creşte activitatea enzimatică, când se leagă la centrul alosteric, pe când un efector
negativ scade activitatea enzimatică.
O enzimă poate, datorită unui efector alosteric, să se modifice atât de mult, încât să nu
mai poată cataliza o reacţie decât în prezenţa activatorului alosteric (efectul vitezei maxime). Un
exemplu îl constituie piruvatcarboxilaza care este practic inactivă în absenţa efectorului
acetilcoenzima A.
Se poate concluziona că, în general, un efector alosteric stabilizează o anumită
conformaţie a unei enzime (fie ea cea activă sau cea inactivă).
Inhibiţia alosterică are o importanţă fiziologică deosebită şi se desfăşoară prin mecanism
de inhibiţie feed-back sau retroinhibiţie), aflat sub control genetic.
De exemplu, la biosinteza ferporfirinelor sau a colesterolului, produsul final al reacţiei
enzimatice acţionează ca inhibitor alosteric asupra produsului de la începutul lanţului de reacţii.
Creşterea concentraţiei lui stopează practic reacţia; dacă produsul este utilizat în întregime,
sinteza se reia, deoarece efectul alosteric este reversibil.
Enzimele alosterice reflectă capacitatea organismelor vii, vegetale şi animale, de a
coordona activităţile lor celulare, astfel încât să se realizează un echilibru între procesele
anabolice şi catabolice esenţiale pentru viaţă.