Modulul Stat, societate, mentalități în epoca contemporană

RĂZBOIUL AL DOILEA MONDIAL (8 ore)

Tema este vastă, multe-aspectuală, în unele cazuri – controversată. Bibliografia temei este imensă
şi se referă atât la cel de-al Doilea Război Mondial în ansamblu, cât şi la subiecte mai înguste, la
evenimente din cadrul conflagraţiei. Cele ce urmează prezintă o expunere sumară a evenimentelor, dar
care (expunere) tinde să abordeze toate aspectele importante ale războiului. Studenţii/masteranzii sunt
îndemnaţi să citească rândurile de mai jos, să formuleze întrebări acolo, unde ele vor apărea, şi pe care le
vor adresa autorului prelegerii. În plus, studenţii interesaţi pot completa cunoştinţele lor cu cercetări
independente (Bibliografia este indicată la sfârşitul textului).

Geneza războiului. Tratatul de pace de la Versailles, dictat Germaniei de către Puterile

învingătoare în Primul Război Mondial, conţinea elemente de răzbunare şi umilire, fapt
inadmisibil în relaţiile dintre ţări. Germania a fost declarată principalul stat responsabil de
izbucnirea războiului mondial, fiind lipsită de colonii, de unele teritorii din Europa cu populaţie
formată preponderent din nemţi. In aprilie 1923 guvernului german i-a fost remisă nota de plată
pentru reparaţii. Ea conţinea suma enormă de 132 miliarde de mărci-aur (sau 33 mld. de dolari
americani), fapt ce „literalmente a făcut să tresară ţara”, deoarece poporul german nu putea
achita această sumă.
In Germania postbelică au luat naştere numeroase formaţiuni politice animate de spiritul
revanşard. Printre acestea, prin pretenţiile sale expansioniste, s-a evidenţiat Partidul Național-
socialist Muncitoresc. Obiectivele politicii externe a naziştilor au fost expuse în cartea liderului
partidului A. Hitler „Mein kampf” („Lupta mea”), devenită ulterior carte de căpătâi a nazismului.
A. Hitler considera că toţi germanii trebuie să trăiască într-un singur stat, bazat pe legi rasiale;
prevederile Tratatului de la Versailles să „fie lichidate, iar Franţa - distrusă. Reich-ul urma să-şi
lărgească „spaţiul vital” spre Est.
La restabilirea potenţialului economic al Germaniei au contribuit statele occidentale,
Uniunea Sovietică dându-şi concursul la refacerea şi întărirea forţelor ei armate. In mare taină,
cu acordul şi susţinerea deplină a guvernului sovietic, încălcându-se flagrant restricţiile militare
impuse Germaniei, pe teritoriul URSS au fost create obiective militare germane sau mixte pentru
experimentarea tehnicii, acumularea de experienţă şi instruirea personalului ce ţine de specialităţi
militare interzise conform Tratatului de la Versailles. In trei centre, numite convenţional
„Lipeţk”, „Kama” şi „Tomka”, au fost pregătiţi mulţi aviatori, tanchişti, precum şi comandanţi
germani care au rămas în istoria celui de-al Doilea Război Mondial (H. Guderian, V. Modell, W.
Brauchitch, W. Keitel etc.). „Paloşul nazist, ridicat asupra lumii a fost făurit, cât n-ar fi de
regretabil, şi pe pământul sovietic”, au conchis cercetătorii ruşi Iu. Diakov şi T. Buşueva.
După venirea naziştilor la putere, Germania a încălcat deschis clauzele militare ale
Tratatului de la Versailles. Astfel, la 16 martie 1935 a fost introdus serviciul militar obligatoriu.
1
Guvernul nazist a început „întregirea” pământurilor germane; în martie 1936 trupele Reich-ului
au intrat în zona demilitarizată a Rinului, în martie 1938, prin aşa numitul „Anschluss” a fost
„unită” Austria şi transformată în Ostmark – provincie a celui de-al treilea Reich.
Un rol deosebit în geneza războiului l-a avut Conferinţa de la Munchen (1938), la care au
participat liderii Franţei, Marii Britanii, Germaniei şi Italiei şi la care a fost luată decizia de a
satisface pretenţiile teritoriale ale Berlinului, referitoare la Regiunea Sudetă – parte a
Cehoslovaciei, populată majoritar de etnici germani. Evenimentele ulterioare au demonstrat
eşecul politicii de conciliere a Puterilor-garante a sistemului de tratate de la Versailles.
Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania a înaintat pretenţii teritoriale. A fost
vorba de o fâşie de teritoriu ce ar fi unit Germania cu Prusia orientală, precum şi oraşul Danzig.
Polonezii nu au putut accepta presiunile germanilor şi au primit susţinerea politico-militară a
Marii Britanii şi Franţei (martie 1939). Pentru a evita în perspectivă un război pe două fronturi,
conducerea Germaniei a decis să semneze un Tratat de neagresiune cu URSS. În pofida
negocierilor militare între URSS, Franţa şi Marea Britanie în vederea creării unui sistem de
securitate colectivă, Kremlinul a acceptat propunerea germană şi la 23 august 1939 Ministrul de
Externe al Germaniei I. von Ribbentrop a sosit la Moscova, unde a semnat cu V. Molotov
Tratatul de neagresiune sovieto-german (intrat în uz ca Pactul Molotov-Ribbentrop). Dar nu doar
atât. Tot atunci a fost semnat un Protocol adiţional secret, prin care cele două state totalitare au
împărţit între ele Europa de est. Cele două tiranii au decis ca Polonia să fie împărţită, iar în
privinţa României, Kremlinul a insistat asupra teritoriului românesc, numit Basarabia. Conform
opiniei cvasi-unanime, Pactul Molotov-Ribbentrop a aprins lumina verde celui de-al Doilea
Război Mondial.
Declanşarea războiului. Pentru a începe operaţiunile militare împotriva Poloniei hitleriştii
au recurs la o diversiune: un grup de circa 200 de militari germani, îmbrăcaţi în uniforme de
grăniceri polonezi, au imitat un atac asupra staţiei de radio din Gleiwitz, situat în apropierea
frontiere cu Polonia. Folosind acest pretext fabricat, la 1 septembrie 1939 trupele germane au
atacat Polonia, au înaintat vertiginos spre Varşovia. În operaţiunile militare Germania a fost
ajutată plenar de URSS, deşi ultima se abţinea de invazie directă. La 8 septembrie, Ministrul de
Externe german - I. von Ribbentrop a insistat ca Uniunea Sovietică să înceapă operaţiile militare.
Kremlinul însă nu avea „argumentele” necesare ce ai fi „motivat” intervenţia. Molotov îi explica
ambasadorului german din Moscova că până atunci Rusia Sovietică n-a formulat revendicări
teritoriale faţă de Polonia. In sfârşit, la 17 septembrie 1939, a fost emisă Nota guvernului
sovietic, prin care acesta dădea ordin Armatei Roşii să „ia sub ocrotirea sa viaţa şi averea fraţilor
bieloruşi şi ucraineni”. Astfel, deşi declarase că va păstra neutralitatea în război, guvernul
sovietic a comis un act de agresiune împotriva Poloniei independente. Drept urmare a acţiunilor
2
comune sovieto-naziste, a fost realizată cea de-a patra, „cea mai monstruoasă şi inumană”
împărţire a Poloniei.
La 28 septembrie 1939 în timpul celei de-a doua vizite a lui I. von Ribbentrop la Moscova, a
fost semnat Tratatul sovieto-german de prietenie referitor la frontierele dintre URSS şi
Germania, precum şi câteva protocoale secrete. Stalin a reuşit să schimbe două provincii polo-
neze pe teritorii din Ţările Baltice. Aşadar, Polonia a dispărut de pe harta Europei ca stat, fiind
împărţită între cele două puteri totalitare. După distrugerea forţelor militare poloneze, au fost
puse în funcţiune trupele SS1, care aveau scopul de a nimici fizic intelectualitatea şi evreii din
Polonia. Au început deportările în masă ale populaţiei poloneze, pământul fiind „eliberat” pentru
germanii care erau antrenaţi în lupta pentru „spaţiul vital”. Numai de pe teritoriile de răsărit de
râul Vistula în decursul unui an au fost izgoniţi 2 milioane de polonezi, inclusiv 300 mii de evrei.
La Auschwitz fasciştii au înfiinţat un lagăr de exterminare a populaţiei, unde şi-au găsit moartea
în chinuri groaznice peste trei milioane de oameni paşnici.
«Războiul straniu». Declarând război Germaniei, conducerea Franţei nu a luat măsuri
suficiente de a lupta pentru salvarea aliatului său din Est. Pe frontul franco-german Armata a IV-
a franceză, condusă de generalul Requin, „pornise la ofensivă... Ea reuşise să înainteze pe frontul
din Saar spre Forbah, dar fusese oprită de fortificaţiile liniei Westwall şi de către trupele
generalului W. von Leeb». In Vest a început un război de poziţie, cunoscut ca „război straniu”,
care a durat până la 10 mai 1940. Francezii şi englezii dislocaseră de-a lungul liniei de apărare
„Maginot” 110 divizii bine echipate, germanii - doar 23. Având o superioritate evidenta, anglo-
francezii totuşi n-au continuat operaţiile militare. Se resimţea starea de spirit capitulardă a gu-
vernului, comandamentului şi a unor pături largi (ale populaţiei franceze ce au avut de suferit de
pe urma Primului Război Mondial, frica de a nu-i face pe germani să-şi întoarcă armele spre
Vest. Poziţia excentrică a Franţei a fost explicată convingător de W. Churchill, care spunea că
această bătălie „a fost pierdută de francezi cu câţiva ani în urmă”. Franţa n-a intervenit atunci
când A. Hitler a introdus serviciul militar obligatoriu, când a ocupat zona demilitarizată a
Rinului; ea a participat la cârdăşia de la München, semnând acordul de lichidare a Cehoslovaciei.
Războiul sovieto-finlandez. In toamna anului 1939, la insistenţa URSS, la Moscova au
început negocierile în vederea schimbării graniţei cu Finlanda. Delegaţia sovietică a fost condusă
de I. Stalin. Argumentele lui în vederea schimbării hotarelor în favoarea URSS s-au redus la
următoarele: puterea care va repurta victorie în războiul declanşat în Europa va năvăli asupra
Uniunii Sovietice. Pactul cu Germania nu poate oferi garanţii veşnice. Agresorul potenţial va
folosi teritoriul Finlandei pentru a tăbărî asupra Leningradului, de aceea hotarul trebuia deplasat
la o distanţă cât mai mare de acest oraş. Conducerea sovietică îi ceru Finlandei câteva insule din

1 SS - Schutz-Staffeln - detaşamente de pază ale Partidului nazist.

3
Marea Baltică, o parte din Peninsula Hanco, aflată la distanţa de 100 km de Helsinki. Finlandezii
n-au putut accepta propunerile sovietice, deoarece cercurile conducătoare de la Helsinki aveau
suspiciuni în privinţa scopurilor reale, urmărite de Stalin, care aspira nu la întărirea securităţii
militare a statului, ci la lichidarea suveranităţii Finlandei. Chiar dacă suspiciunile nu erau destul
de bine întemeiate, acordul referitor la crearea unor baze militare lichida şansele păstrării
neutralităţii Finlandei în cazul unui război sovieto-german.
Drept pretext pentru începerea războiului a servit „incidentul” ce a avut loc la 26 noiembrie
1939 lângă localitatea Mainila. Conducerea sovietică a declarat că artileria finlandeză ar fi
deschis focul asupra unităţilor Armatei Roşii. Autorităţile de la Helsinki au iniţiat imediat o
anchetă, constatându-se că în zona respectivă nici nu erau tunuri. Cu toate acestea, la 28
noiembrie U.R.S.S. a denunţat unilateral Pactul de neagresiune cu Finlanda, iar la 30 noiembrie
din ordinul lui I. Stalin a început războiul împotriva Finlandei. Aviaţia sovietică a bombardat
Helsinki. Semnificativ este faptul că la 1 decembrie Kremlinul a stabilit „relaţii diplomatice” cu
aşa-numitul „guvern al Republicii Democratice Finlandeze” în frunte cu O. Kuusinen,
revoluţionar bolşevic, unul din conducătorii Internaţionalei comuniste. Acest guvern se con-
stituise în oraşul finlandez Terioki, ocupat de Armata Roşie. La 2 decembrie conducerea
sovietică a semnat cu „guvernul” lui O. Kuusinen un tratat de prietenie şi asistenţă, mutuală, în
care se sublinia că URSS lua în arendă de la guvernul republicii inexistente Peninsula Hanco,
insulele şi alte teritorii.
In războiul împotriva Finlandei URSS a mobilizat 52 divizii de infanterie şi cavalerie şi
câteva brigăzi speciale ce au constituit Frontul de Nord-vest. Alte două armate au fost dislocate
de-a lungul hotarelor de la lacul Ladoga până la Marea Barenţ. Armata Roşie dispunea de 11 266
tunuri şi aruncătoare de mine, 2 998 tancuri, 3953 avioane de luptă. In total au participat la lupte
cca 960 mii de ostaşi sovietici. Finlandezii au folosit tactica de apărare, aplicând cu iscusinţă
linia de întărituri „Mannerheim-Kirh”. Ei aveau concentrate 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi
speciale, 900 de tancuri, 150 de avioane, 280 de tunuri. In total la operaţiile militare au participat
cca 400 mii de ostaşi.
Deşi de scurtă durată (105 zile), Războiul sovieto-finlandez a fost un război sângeros. După
operaţiile militare ale Armatei Roşii din 30 noiembrie - 27 decembrie 1939 a urmat un contraatac
al armatei finlandeze (27 decembrie 1939 - 10 februarie 1940). Intre 11 februarie şi 3 martie
1940 Armata Roşie a trecut din nou la ofensivă şi i-a impus pe finlandezi să se retragă. Cele mai
grele lupte s-au dat în direcţia oraşului Vipuri (azi Vâborg). Pierderile umane ale Uniunii
Sovietice au fost considerabile: 70 mii de ostaşi morţi şi pierduţi, 176 mii de răniţi şi degeraţi.
Pierderile Finlandei au constituit 23 mii de ostaşi morţi şi dispăruţi şi 44 mii de răniţi.
Pentru a nu fi atras într-un conflict mondial, guvernul Finlandei a decis la 5 martie să
4
înceteze rezistenţa împotriva URSS. La 12 martie 1940, la Moscova, a fost semnat Tratatul de
pace, cunoscut ca „Tratatul Paasikivi-Voroşilov”. El prevedea cedarea de către Finlanda a unui
vast teritoriu Uniunii Sovietice, darea în arendă pe un termen de 30 de ani a Peninsulei Hanco cu
dreptul de a construi o bază militară, precum şi a câtorva insule mici din Marea Baltică.
Războiul sovieto-finlandez a condus la izolarea pe arena internaţională a URSS: în
decembrie 1939 ea a fost exclusă din Liga Naţiunilor. Prestigiul URSS în lume a scăzut şi mai
mult.
Cotropirea Danemarcei şi a Norvegiei de către Germania nazistă. In timpul Războiului
sovieto-finlandez statele scandinave au declarat că vor păstra neutralitatea. Deşi A. Hitler a
afirmat nu o singură dată că nu va întreprinde acţiuni militare împotriva acestor state, în martie
1940, el a elaborat planul „Weserubung” („Exerciţiul Weser”) ce prevedea cucerirea Danemarcei
şi a Norvegiei. La 9 aprilie 1940 Germania a declarat că „ia sub ocrotirea sa” cele două ţări
nordice pentru ca ele să nu devină bază engleză de atac asupra Reich-ului.
Regele Danemarcei Cristian al X-lea a capitulat în faţa Germaniei fără a opune o rezistenţă
cât de mică. Însă regele Norvegiei Haakon al VII-lea, fratele lui Cristian al X-lea, susţinut de
guvern, a respins propunerile naziştilor de a capitula, retrăgându-se din capitală în nordul ţării,
apoi emigrând în Anglia. Armata norvegiană, sprijinită de trupele de desant engleze şi franceze,
a continuat să opună rezistenţă. Lupte crâncene s-au dat pentru Narvic, important centru urban
din nordul Norvegiei. In iunie 1940 trupele aliate, sub presiunea forţelor germane superioare
numeric, au fost nevoite să părăsească Norvegia. La Oslo trădătorul V. Quisling a constituit un
guvern supus totalmente Germaniei. Patrioţii norvegieni însă, folosind diferite metode de luptă,
n-au încetat acţiunile împotriva hitleriştilor. In Marea Britanie fusese format un corp
expediţionar. Pierderile umane ale Germaniei în campania împotriva Norvegiei au constituit 5
660 morţi, 2 375 soldaţi şi ofiţeri au dispărut fără urmă, iar ale Norvegiei 1 335 morţi şi răniţi.
Au fost omorâţi, răniţi sau au dispărut 1 868 englezi şi 533 francezi şi polonezi.
Cucerind Danemarca şi Norvegia, naziştii au luat sub control importante baze maritime şi
aeriene, şi-au asigurat industria de război cu materie primă.
Cucerirea Olandei, a Belgiei şi Luxemburgului. Capitularea Franţei. Înainte de începerea
celui de-al Doilea Război Mondial Olanda, Belgia şi Marele Ducat de Luxemburg au promovat o
politică de neutralitate. A. Hitler declarase că nu va trece hotarele acestor state. Cu toate acestea,
în octombrie 1939 el a emis Directiva nr. 6 „Fall Gelb” („Planul Galben”), care prevedea,
distrugerea militară a Franţei, cotropirea Belgiei, a Olandei şi Luxemburgului. Data realizării
„Planului Galben” s-a amânat de mai multe ori. In cele din urmă, la 10 mai 1940, Fuhrer-ul a
ordonat să fie începute acţiunile militare. Armata germană comandată de generalul von
Brauchitsch a fost divizată în trei grupuri. Grupul de armate B (30 de divizii) comandat de
5
generalul von Bock a fost orientat spre Olanda şi nordul Belgiei, grupul de armate A (45 de
divizii) comandat de generalul von Rundstedt - spre sudul Belgiei şi Luxemburg, grupul de
armate C (19 divizii) condus de generalul von Leeb, s-a dislocat spre linia Maginot. Forţele
armate germane dispuneau de 2 600 de tancuri, 3 600 de avioane, precum şi altă tehnică
modernă.
După o scurtă împotrivire, armata olandeză a capitulat. Având consimţământul guvernului,
regina Olandei Wilhelmina a emigrat în Marea Britanie.
Armata belgiană a opus o rezistenţă dârză invadatorilor, aceştia însă, având superioritate
tehnică, folosind avantajele „războiului-fulger”, la 17 mai, au intrat în Bruxelles. la 28 mai,
considerând că armata lui a fost învinsă, că războiul a luat sfârşit, regele Belgiei Leopold al III-
lea, comandant suprem al forţelor armate, a capitulat. Guvernul belgian însă, neacceptând opinia
regelui, s-a retras în Franţa, la Vichy, apoi în Marea Britanie, organizând lupta antihitleristă.
A căzut şi Luxemburgul, marea ducesă Charlotte împreună cu guvernul emigrând în Marea
Britanie.
Grupul de armate A, prin Luxemburg, ocolind la nord linia Maginot, a pătruns în Franţa,
străbătând zona montană Ardenne, anume prin locul unde comandamentul francez se aştepta cel
mai puţin. Unităţile de tancuri conduse de generalii H. Guderian şi E. Rommel, sprijinite de
aviaţie, au spart frontul lângă Sedan şi forţând râul Meuse au înaintat vertiginos spre Est. La 20
mai hitleriştii au ocupat oraşul Abbeville, iar peste o zi şi Calais, izolând în Flandra circa 40 de
divizii franceze, engleze şi belgiene. După o ofensivă fulgerătoare, trupele germane au primit
ordin să se oprească la 20 km de oraşul-port Dunkerque. Englezii au început evacuarea corpului
expediţionar (operaţiunea „Dina-mo”). Intre 27 mai şi 4 iunie ei au reuşit să transporte în Marea
Britanie 338 226 de soldaţi şi ofiţeri, dintre care peste 112 mii francezi. „Minunea” de la
Dunkerque a fost determinată de câteva cauze. Comandantul forţelor armate aeriene H. Goring l-
a convins pe Hitler că încercuirea creată trebuie nimicită exclusiv cu puterile Luftwaffe (forţele
militare aeriene), propunere ce s-a dovedit a fi o gravă greşeală a agresorilor. Afară de aceasta,
A. Hitler spera să încheie pacea cu Marea Britanie şi să-şi asigure, astfel, spatele în viitoarele
campanii spre Est. A fost o eroare politică, deoarece Anglia acum nu urmărea alt scop decât
zdrobirea Germaniei hitleriste. Pentru Germania însă principalul era cucerirea Franţei.
La 5 iunie armatele germane au început ofensiva spre sud. La 12 iunie guvernul francez,
refugiat în oraşul Tours, a declarat Parisul „oraş deschis”, ceea ce însemna că renunţă a-l apăra,
iar la 14 iunie trupele germane, fără lupte, au intrat în capitala Franţei.
La 10 iunie, profitând de situaţia dificilă în care s-a pomenit Franţa, dictatorul italian Benito
Mussolini i-a declarat război. A doua zi au început operaţiile militare: bombardierele italiene au
atacat oraşele Calvi şi Bastia. Dar cele 32 de divizii italiene, comandate de P. Badoglio, n-au
6
putut obţine victorie asupra celor 6 divizii franceze aflate în apărare.
Cercurile diriguitoare din Franţa au fost cuprinse de panică. La 16 iunie preşedintele
Consiliului de miniştri P. Reynaud şi-a dat demisia. Locul lui a fost ocupat de F. Petain,
reprezentantul taberei capitularde, care a cerut armistiţiul. La 22 iunie 1940, în pădurea
Compiegne, în acelaşi vagon, unde la 11 noiembrie 1918, Germania semnase actul de capitulare,
fiind înfrântă în Primul Război Mondial, a fost semnat actul de capitulare a Franţei. Citirea
condiţiilor armistiţiului s-a făcut în prezenţa Fuhrer-ului. Acordul de încetare a focului prevedea
suspendarea ostilităţilor, trecerea sub controlul Germaniei a circa două treimi din suprafaţa ţării,
întreţinerea de către Franţa a unei armate germane de ocupaţie de 400 mii de oameni. Două
milioane de prizonieri francezi urmau sa fie trimişi în Germania ca forţă de muncă, iar Armata
franceză - să fie demobilizată. Acordul de încetare a focului a intrat în vigoare la 24 iunie 1940,
după semnarea armistiţiului cu Italia.
În teritoriul neocupat de germani s-a instaurat regimul mareşalului F. Pétain, devenit şef ai
Statului Francez (iulie 1940), vasal al Germaniei, cu capitala în oraşul Vichy. Economia Franţei
era sub controlul Reich-ului. Cea de a treia Republică Franceză şi-a încheiat existenţa.
Unele dintre cauzele ce au urgentat înfrângerea Franţei au fost: doctrina militară a
oficialităţilor franceze exclusiv de apărare, „statică, lipsită de dinamism şi vigoare”,
subaprecierea rolului tancurilor şi avioanelor, a mijloacelor de comunicare într-un război
modern; dispoziţiile defetiste ale conducerii franceze.
Raptul Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa. În timp ce Germania purta un
război victorios în Europa Occidentală, conducerea sovietică era în căutarea unor căi de realizare
a celui de-al treilea punct al Protocolului adiţional secret din 23 august 1939: „interesul faţa de
Basarabia”. Ani la rând se căutau „argumente convingătoare” pentru încorporarea Basarabiei în
URSS. Pe autorităţile sovietice nu le aranja faptul că Odesa era prea aproape de graniţa cu
România. Ambasadorul german la Bucureşti Fabricius menţiona: „Gum nu se poate muta Odesa
din locul ei, s-ar putea muta frontiera ceva mai departe”. Fabricius ştia ce vorbea: exista deja
experienţa Leningradului.
La 23 iunie 1940, a doua zi după semnarea actului de capitulare a Franţei, V. Molotov i-a
declarat lui Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea chestiunii
Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluţioneze
chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în caz dacă guvernul român va
respinge acordul paşnic (...)”. În urma unor consultări speciale cu conducerea Germaniei naziste,
URSS a remis României Nota ultimativă din 26 iunie 4940, notă plină de falsuri, cinism, dorinţă
de a umili un stat vecin, pe care îl ştia mai vulnerabil din punct de vedere militar. Neputând ţine
piept presiunilor militare sovietice, fiind izolată pe plan mondial, România a fost nevoită să
7
cedeze în faţa forţei. „Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi
ţinutului Herţa - teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept - s-a subliniat
în Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi con-
secinţele sale pentru Basarabia” din iunie 1991, - a constituit primul act al tragediei naţionale -
sfârtecarea României în anul 1940, punând la grea încercare întregul popor român, şi i-a adus
imense suferinţe şi incalculabile daune. Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa URSS a
generat pentru decenii consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, îndeosebi pentru
populaţia din teritoriile respective”. În teritoriile anexate a fost instaurat regimul comunist care a
promovat o politică de teroare faţă de populaţia băştinaşă. Numai în noaptea de 13 iunie 1941 au
fost deportate din Basarabia cca 5 000 de familii, iar anterior, în august 1940, s-au trimis la
muncă forţată în întreprinderile sovietice din regiunile îndepărtate ale URSS 53 356 de tineri.
Încorporarea Statelor Baltice în URSS. In urma tranzacţiilor secrete sovieto-naziste din
toamna anului 1939 Satele Baltice au nimerit în sfera de interese sovietică. Ca urmare a
exercitării unei puternice presiuni diplomatice din partea conducerii de la Kremlin, Ţările Baltice
au fost nevoite să semneze tratate de ajutor mutual cu URSS (Estonia - la 28 septembrie, Letonia
- la 5 octombrie, Lituania - la 10 octombrie). Părţile semnatare se obligau să acorde ajutor
reciproc, inclusiv militar în cazul în care una din ele va fi atacată de o a treia ţară. URSS se
angaja să nu se amestece în treburile interne ale Statelor Baltice independente, cu toate acestea ea
a amplasat pe teritoriile lor unităţi militare, baze maritime şi aeriene, ceea ce a schimbat statutul
lor de state neutre.
In iunie 1940 guvernul sovietic a înmânat conducătorilor Statelor Baltice note ultimative în
care cerea înlăturarea guvernelor legitime, deferirea justiţiei a unor miniştri, consimţământul lor
de a mări nelimitat contingentul militar sovietic. Notele ultimative sovietice au facilitat realizarea
loviturilor de stat externe. Ţările Baltice s-au pomenit ocupate de trupele sovietice. Sub controlul
nemijlocit al reprezentanţilor lui I. Stalin V. Dekanozov (în Lituania), A. Vâşinski (în Letonia) şi
A. Jdanov (în Estonia) au fost numite guverne-marionete pro-sovietice, au fost organizate
„alegeri” în parlamente, s-a stabilit mecanismul de încorporare a acestor ţări în URSS în calitate
de republici unionale. La aşa-numitele „alegeri parlamentare” n-au participat partidele şi
organizaţiile politice, cu excepţia doar a celor comuniste, care ulterior au fost incluse în
componenţa PC(b) din URSS fără a li se cere consimţământul. În schimb militarii sovietici, deşi
nu erau cetăţeni ai statelor respective, au participat activ la „alegeri”.
„Alese” în astfel de condiţii, parlamentele Statelor Baltice (Seimurile populare în Letonia şi
Lituania, Duma de Stat în Estonia) aproape concomitent, între 21 şi 24 iulie 1940, au acceptat
propunerea de a instaura puterea sovietică în ţările lor şi de a intra în componenţa URSS.
Pământul a fost declarat proprietate a statului, iar principalele mijloace de producţie
8
naţionalizate. La 3-5 august 1940 Sesiunea Sovietului Suprem al URSS a decis să includă
Lituania, Letonia şi Estonia în componenţa Uniunii Sovietice. Cele trei State Baltice au dispărut
de pe harta politică a Europei.
După semnarea Pactului sovieto-german din august 1939, consultându-se de fiecare dată cu
Berlinul, conducerea comunistă a URSS a realizat punct cu punct prevederile Protocolului
adiţional secret, sovietizând pământurile anexate. Având intenţii imperiale bine determinate,
ofensatoare, ce erau în contradicţie cu normele elementare ale dreptului internaţional, Stalin şi
persoanele din anturajul său a interpretat anexările ca acte de „binefacere”, de „eliberare” şi de
„ocrotire” a popoarelor, drept un „marş triumfal” spre Occident. Acţiunile întreprinse au condus,
chipurile, la întărirea capacităţii de apărare a URSS. Astfel, a fost născocit un mit, utilizat
ulterior în toata literatura sovietica de după 1940. Există însă suficiente argumente convingătoare
ce demonstrează că strămutarea cu forţa a hotarelor de către URSS a slăbit capacitatea ei de
apărare. Ocupând teritoriile poloneze şi alte pământuri, ce „intrau” în sfera de interese sovietică,
URSS a făcut hotar comun cu Germania. Primejdia unui atac din partea Germaniei a crescut, ea
având poziţii militaro-strategice prielnice pentru război. Soluţionarea litigiilor cu Finlanda pe
calea forţei a suscitat indignarea opiniei publice finlandeze. De aceea când s-au început operaţiile
militare împotriva URSS, Finlanda a fost alături de Germania. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
România: războiul purtat împotriva URSS, conform unor opinii, era un război de „legitimă
apărare naţională”.
Din punct de vedere tactic, evenimentele ce au urmat după 22 iunie 1941 au demonstrat că
„strategii” Kremlinului au dat greş. Hitleriştii au atacat Leningradul nu de pe teritoriul Finlandei,
după cum se presupunea, ci de pe Marea Baltică şi dinspre sud. Astfel, baza militară Hanco a
fost evacuată de comandamentul sovietic în mare grabă, neîndeplinindu-şi rolul preconizat.
Bătălia pentru Anglia. Eşecul Germaniei. Comandamentul german a considerat că după
capitularea Franţei Marea Britanie va încheia pacea. Cabinetul de miniştri englez găsea însă
necesar a lupta până la victoria deplină asupra naziştilor şi a aliaţilor lor.
La 16 iulie 1940 Fuhrer-ul a semnat Directiva nr. 16 ce prevedea elaborarea şi executarea
(„dacă va fi necesar”) a „Operaţiunii Seelowe” („Leul de mare”) - operaţie de debarcare a
trupelor germane în Marea Britanie cu începere de la 15 septembrie 1940. Comandamentul
german a concentrat în partea de nord a Franţei 40 de divizii, împărţite în trei grupuri de armate.
Comandantul flotei militare maritime amiralul E. Raeder considera că flota nu va putea
transporta un număr atât de mare de ostaşi. In interiorul comandamentului german au apărut
divergenţe în vederea modului de realizare a intervenţiei, precum şi referitor la lăţimea frontului
(100 sau 300 km). Dorind să atenueze divergenţele, Hitler a semnat la 1 august Directiva nr. 17
„Cu privire la războiul aerian şi maritim împotriva Angliei”. Se punea sarcina de a distruge flota
9
aeriană şi maritimă a Angliei, de a asigura condiţii prielnice pentru realizarea operaţiunii
„Seelowe, ce urma să se declanşeze la 21 septembrie 1940.
Flotele a doua şi a treia aeriană, conduse respectiv de mareşalii Kesserling şi Sperrle,
dispunând de 940 bombardiere şi de peste o mie avioane de vânătoare, au început la 12 august
1940 bombardarea obiectivelor engleze - aerodromuri, comunicaţii, uzine militare, porturi şi şan-
tiere navale. Aviaţia engleză condusă de mareşalul sir Hugh Dowding avea la dispoziţie 700
avioane de vânătoare şi 471 de bombardiere.
Aviaţia germană bombarda sistematic centrele urbane engleze - Londra (de la 24 august),
Birmingham şi Conventry (de la 26 august), mai târziu - alte oraşe: Liverpool, Manchester,
Bristol ş. a. In luptele aeriene aviaţia engleză a adus prejudicii considerabile flotei aeriene ger-
mane; agresorii germani încep să piardă supremaţia asupra aviaţiei engleze. La 17 septembrie A.
Hitler amână executarea planului „Seelowe”. Bombardamentele însă au continuat: din august
1940 până în mai 1941 aviaţia germană a aruncat asupra centrelor urbane engleze 190 mii de
bombe. In urma bombardamentelor au fost distruse peste un milion de case, au murit cca 40 mii
de oameni, majoritatea - civili, 46 mii de oameni au fost răniţi. Cu toate acestea, poporul englez,
rămânând de unul singur în faţa agresorilor germani care erau susţinuţi de italieni, de regimul de
la Vichy, de asemenea şi de regimul totalitar sovietic, a rezistat, dând dovadă de bărbăţie, curaj,
iar conducerea ţării - de clarviziune politică. Chiar în cele mai grele perioade, când Londra era
intens bombardată, Parlamentul ţării continua să activeze. Naziştii n-au reuşit să învingă eroicul
popor englez, ce a luptat vitejeşte timp de peste un an de zile (iunie 1940 - 22 iunie 1941). La 19
octombrie A. Hitler a amânat sine die (definitiv) reluarea operaţiunii „Seelowe”.
Printre cauzele ce au condus la eşuarea planurilor de cotropire a Marii Britanii sunt şi
următoarele: aviaţia germană Luftwaffe s-a dovedit a fi eficace în operaţii militare tactice, nu
însă şi strategice; germanii nu dispuneau de suficiente avioane de vânătoare cu rază mare de
acţiune. Englezii au început aplicarea cu succes a radarului, creat de W. Watt, şi a aşa-numitelor
„staţii de sectoare” ce asigurau legătura de pe pământ cu avioanele. Ei au inventat mijloace de
ocrotire a vapoarelor de minele cu magnet germane etc. Altfel spus, „englezii câştigă întrecerea
tehnică, fie că descoperă ceva înaintea germanilor, fie că neutralizează rapid descoperirile
acestora”.
Luptele fără succes împotriva Marii Britanii au determinat conducerea Germaniei să se
pregătească de război împotriva URSS. În Germania se făceau auzite opinii că după victoria
asupra Uniunii Sovietice Anglia va fi mai uşor îngenuncheată. La 18 decembrie 1940 A. Hitler a
semnat Directiva nr. 21 cu privire la pregătirile de război împotriva URSS („Planul Barbarossa”).
În luptele împotriva Marii Britanii alături de Luftwaffe a fost şi flota militară germană ce
trebuia să asigure blocada Angliei, să deterioreze comunicaţiile maritime ale acesteia. În
10
primăvara anului 1941 comandantul flotei germane a hotărât să creeze o escadrilă puternică pro-
tejată de avioane şi submarine. Amiralul E. Raeder a adus în portul Brest două nave recent
construite — cuirasatul „Bismarck” (deplasamentul— 45 mii de tone) şi crucişătorul greu „Prinz
Eugen”, precum şi crucişătoarele de luptă „Scharnhorst” şi „Gneizenau”.
La 6 aprilie aviaţia engleză a avariat crucişătorul „Gneizenau” în rada portului Brest, iar la
24 mai a atacat escadra germană la coastele Islandei. În lupta maritimă a intrat şi flota engleză:
distrugătoarele „Ring Georg V” şi „Rodney” au distrus cuirasatul „Bismarck” — cel mai
puternic cuirasat din lume la momentul respectiv. La 27 mai, la 400 mile sud-vest de Brest
„Bismarck” s-a scufundat.
Deşi a repurtat victorii însemnate, totuşi Anglia a avut mult de suferit de pe urma raidurilor
germane. Importul a scăzut vădit. In februarie 1941 Marea Britanie a fost „(...) la un pas ide
înfrângere”. În acele condiţii dificile un ajutor deosebit moral, financiar şi militar le-au acordat
englezilor americanii. La 11 martie 1941 Congresul SUA a adoptat Legea pentru împrumut şi
închiriere, care a îmbunătăţit sistemul de plată în bani lichizi. Ajutorul acordat de SUA a „salvat
situaţia financiară a Angliei”, aceasta având posibilitate să mărească considerabil importul din
Statele Unite. În schimbul unor baze navale engleze din emisfera de Vest, flota americană a
cedat 50 de distrugătoare, armament, muniţii etc.
Pactul tripartit. După ce Olanda şi Franţa au fost înfrânte în război, Japonia a luat sub
controlul său vaste teritorii din Asia şi Oceania, posesiuni coloniale olandeze şi franceze. In
septembrie 1940 militariştii japonezi au invadat Indochina şi cu ajutorul Germaniei au impus
regimul de la Vichy să se împace cu ocuparea părţii de nord a Indochinei.
Germania tindea să consolideze coeziunea statelor agresoare. La 27 septembrie 1940, la
Berlin a fost semnat Pactul tripartit, ce reprezenta un tratat de alianţă politică şi militară încheiat
pe zece ani între Germania, Italia şi Japonia. Statele semnatare au împărţit între ele zone întinse
ale lumii şi şi-au exprimat dorinţa de a colabora în vederea instaurării unei „ordini noi” în
Europa şi Asia. Japonia recunoştea „dreptul” Germaniei şi Italiei de a instaura această ordine în
Europa, Japoniei i se recunoştea „dreptul” de a face acest lucru în Asia. Pactul prevedea obligaţia
de a se ajuta reciproc pe plan politic, economic şi militar în caz dacă una din părţi va fi atacată de
un stat care nu participa la războiul din Europa sau cel nipono-chinez. Pactul a sporit tensionarea
dintre statele agresoare, partenerii acestora şi SUA. Ulterior la Pactul tripartit au aderat Ungaria
(la 20 noiembrie 1940), România (la 23 noiembrie 1940), Bulgaria (la 1 martie 1941) ş. a.
Operaţiile militare din Africa (1940—1941). B. Mussolini a intrat în război împotriva
Franţei şi Marii Britanii pentru a cuceri posesiunile lor coloniale şi a crea un mare imperiu
italian.
In vara anului 1940 comandantul corpului expediţionar din Etiopia, ducele Amedeo de
11
Aosta, a dat ordin de invadare a Somaliei Britanice. In urma ofensivei, italienii au luat sub
control importante centre din nordul şi estul Africii. Succesele lor însă au fost de scurtă durată.
Armata a 7-a britanică, dislocată în Egipt şi comandată de generalul A. Wavell, începe la 9
decembrie 1940 operaţii de contraofensivă. La 5 ianuarie 1941 englezii ocupă portul Bardia, la
22 ianuarie - Tobrucul, iar la 6 februarie - Benghazi.
Luptele din nordul continentului african au demonstrat că dotarea armatei italiene a fost total
nesatisfăcătoare. Aviaţia nu făcea faţă sarcinilor, blindatele erau depăşite, marina italiană n-a
putut pune stăpânire pe Marea Mediterană: în luptele maritime ce au avut loc învingătoare a ieşit
flota britanică. Însă, cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „înfrângerea italienilor nu
trebuie pusă pe seama inferiorităţii materialului, a efectivelor trupelor sau experienţei, ci mai
degrabă pe seama lipsei de entuziasm al soldatului italian, care era conştient ca nu luptă pentru
propriile interese”.
In ianuarie 1941 trupele engleze au trecut la ofensivă m Africa de Est. La 4 aprilie 1941 a fost
eliberată capitala Etiopiei Addis Abeba, iar în mai trupele italiene dislocate în Africa de Est au
capitulat. În astfel de condiţii B. Mussolini s-a văzut nevoit să se adreseze lui A Hitler după
ajutor. Intru salvarea italienilor, Germania a trimis corpul de armată „Africa Korps” sub
conducerea experimentatului general E. Rommel. Acţionând din Libia, la 31 martie, trupele
germano-italiene au început operaţiile militare împotriva englezilor, care, luaţi prin surprindere,
au fost nevoiţi să cedeze portul Benghazi, să se retragă şi să organizeze apărarea Tobrucului. Cu
toate eforturile depuse de germani şi italieni, acest oraş n-a putut fi cucerit. Armatele conduse de
E. Rommel au înaintat în Egipt, însă în aprilie au primit ordin să se oprească. Fiind angajată în
pregătirile de război împotriva URSS, Germania nu dispunea de forţe suficiente pentru cucerirea
şi stăpânirea Egiptului.
Relaţiile sovieto-naziste în anii 1940—1941. In faza iniţială a celui de-al Doilea Război
Mondial URSS a colaborat cu Germania hitleristă pe multiple planuri. La un nivel înalt erau
întreţinute relaţiile politice. Încă în decembrie 1939 Fuhrer-ul îi scria lui I. Stalin: „În ziua când
împliniţi 60 de ani Vă rog să primiţi cele mai sincere felicitări. La acestea adaug cele mai bune
urări, Vă doresc sănătate Dumneavoastră personal, precum şi un viitor fericit popoarelor
amicalei Uniuni Sovietice”. La felicitarea primită I. Stalin a răspuns: „Vă rog să primiţi recunoş-
tinţa mea pentru felicitări şi mulţumiri pentru bunele Dvs. urări la adresa popoarelor Uniunii
Sovietice”.
Germania hitleristă a informat amplu şi sistematic conducerea sovietică despre invaziile în
ţările occidentale. Kremlinul a încuviinţat fără nici o rezervă actele criminale de agresiune ale
naziştilor. Astfel, când Germania a cotropit Danemarca şi Norvegia, V, Molotov i-a declarat
ambasadorului german la Moscova că „guvernul sovietic înţelege că Germania a fost nevoită să
12
recurgă la asemenea măsuri. Englezii, fără doar şi poate, au întrecut măsura. Ei absolut nu ţin
seama de drepturile ţărilor neutre”. In încheiere V. Molotov a spus literalmente următoarele:
„Noi îi dorim Germaniei victorie deplină în acţiunile sale defensive”.
La 10 mai 1940, când Franţa a fost atacată de Germania, V. Molotov i-a declarat
ambasadorului german că înţelege că „Germania trebuie să se apere de atacul anglo-francez şi că
el nu are nici o îndoială în vederea succesului german”. La 17 iunie 1940 V. Molotov „a expri-
mat cele mai fierbinţi felicitări ale guvernului sovietic, cu ocazia strălucitului succes al forţelor
germane în zdrobirea Franţei”. Relaţiile politice sovieto-naziste au culminat cu vizita în
Germania, în noiembrie 1940 a lui V. Molotov, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al
URSS şi Comisar al Poporului pentru afacerile externe. La fel ca şi I. Stalin, V, Molotov nu
fusese nicăieri peste hotarele URSS, Germania hitleristă fiind prima ţară vizitată. In timpul
întrevederilor, părţile au discutat problema aderării Uniunii Sovietice la Pactul tripartit. S-a
constatat o absolută coincidenţă de opinii. V. Molotov a fost fascinat de discursurile Fuhrer-ului,
fiind întru totul de acord cu aprecierile făcute situaţiei din lume, intereselor ambelor ţari etc. V.
Molotov a subliniat că colaborarea sovieto-nazistă este în favoarea ambelor state şi ele nu trebuie
să lupte unul împotriva altuia. Ruşilor însă nu le erau clare unele chestiuni, cum ar fi de pildă,
„noua ordine” în Europa şi Asia şi ce rol i se atribuie URSS în stabilirea acestei ordini. In timpul
convorbirilor V. Molotov i-a amintit Fuhrer-ului că Rusia Sovietică are interese în Balcani şi în
zona Mării Negre şi vroia să afle dacă Germania ţine cont de aceasta. El a mai declarat textual că
„participarea Rusiei la Pactul tripartit în principiu i se pare absolut admisibilă cu condiţia ca
Rusia să fie partener, şi nu obiect. În cazul acesta el nu vede nici un fel de complicaţii pentru ca
Uniunea Sovietică să participe la efortul comun”.
Conducerea sovietică a examinat propunerile hitleriste şi la 25 noiembrie 1940 a transmis
părţii germane acordul de a adera la Pactul tripartit cu anumite condiţii: trupele germane să
părăsească Finlanda, aceasta fiind zonă de interes sovietică; să se ţină cont de interesele
sovietice în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele; să se permită construirea unor baze militare
maritime şi terestre sovietice în regiunea Balcanilor etc. În schimbul celor doua protocoale
secrete, preconizate de germani, sovieticii propuneau tocmai cinci.
În ianuarie 1941, după ce, aşa cum menţiona V. Molotov, între cele două ţări au fost
reglementate problemele economice, Kremlinul a insistat asupra răspunsului părţii germane la
propunerile lui din 25 noiembrie 1940. Germanii însă nu s-au grăbit să răspundă, deoarece în
decembrie 1940 Hitler semnase deja „Planul Bărbarossa”.
Cele două ţări totalitare au elaborat un program economic comun, completat ulterior cu
alte acorduri, prin care URSS se angaja să contribuie la asigurarea transporturilor germane de
tranzit, să furnizeze petrol în schimbul cărbunelui şi ţevilor de oţel. Livrările de mărfuri so-
13
 vietice se efectuau cu anticipaţie. Uniunea Sovietică a cumpărat pentru Germania materii
prime de la statele neutre. Din august 1939 până în februarie 1940 ea a livrat Germaniei 11
mii tone de cositor, 500 tone de molibden, 500 tone de wolfram, 40 tone de cobalt. Până în
iunie 1941 a permis transportarea pe căile ferate a cauciucului destinat Germaniei, importat
din Indonezia şi Indochina franceză, ceea ce era interzis de legislaţia internaţională de atunci.
Numai în aprilie 1941 URSS a expediat în Germania 208 mii tone de grâu, 90 mii. tone de
petrol, 8 300 tone de bumbac, 6 340 tone de metale neferoase. Cu două luni înainte de
începerea invaziei, Germania nu mai furniza mărfuri industriale Uniunii Sovietice, Kremlinul
însă a continuat să livreze mărfurile necesare Germaniei până în ultima zi posibilă - 22 iunie
1941.
Foarte intensă a fost de asemenea şi colaborarea diplomatică sovieto-nazistă, pe aceasta cale
reglementându-se toate problemele existente între cele două părţi. Astfel, în ianuarie 1941,
URSS şi Germania au semnat Protocolul secret cu privire la răscumpărarea de către URSS contra
31,5 ml mărci a unei fâşii de teritoriu lituanian, intrat în sfera de interes germană conform
protocolului secret din 28 septembrie 1939.
Colaborarea sovieto-nazistă s-a extins şi asupra sferei ideologice. Organul de presă al CC
al PC (b) din URSS, alte ziare sovietice, publicau discursuri ale Fuhrer-ului, rostite cu diferite
ocazii; sovieticii se consultau cu germanii la redactarea documentelor politice. Şi nu numai
atât: la ordinul lui I. Stalin mulţi lideri antifascişti germani, refugiaţi în URSS, au fost predaţi
naziştilor şi închişi în temniţele şi lagărele de concentrare fasciste sau exterminaţi. Tot din
ordinul lui Stalin în mâinile germanilor au încăput şi ofiţeri polonezi, făcuţi prizonieri de
Armata Roşie în septembrie 1939. Acest aspect al colaborării sovieto-naziste demonstrează cu
prisosinţă completa lipsă de moralitate a regimului monstruos stalinist. Aşadar, deşi URSS şi-a
proclamat neutralitatea în războiul mondial, de fapt s-a comportat ca parte cobeligerantă a
Germaniei fasciste, ca aliat fidel al acesteia.
Războiul agresiv al statelor fasciste în Balcani. La 28 octombrie 1940 B. Mussolini a
expediat Greciei un ultimatum, în care cerea „să i se pună la dispoziţie pe perioada războiului cu
Anglia bazele navale ale ţării”. Guvernul elen în frunte cu generalul I. Metaxas a refuzat să sa-
tisfacă pretenţiile italienilor. La ordinul ducelui trupele italiene, superioare numeric celor elene,
au început ofensiva de pe teritoriul Albaniei. Manifestând un curaj civic deosebit pentru apărarea
patriei, la sfârşitul anului 1940 grecii au trecut la contraofensivă, eliberând teritoriile ocupate şi
chiar o parte a Albaniei. La 13 ianuarie 1941 generalul Soddu, comandantul trupelor italiene în
Albania, a fost destituit din post. Statele Axei au suferit prima „înfrângere, iar pentru popoarele
din ţările ocupate ale Europei Occidentale a renăscut speranţa” în victoria asupra agresorilor.
„Pentru a salva prestigiul Axei şi a redresa un aliat în situaţie critică, va trebui să intervină
14
Germania, intervenţie care nu va face decât să-i îngreuieze efortul de război în campania din
Vest”.

La 1 martie 1941 la Pactul tripartit a aderat Bulgaria, iar la 25 martie - şi guvernul iugoslav
filogerman condus de Dragisa Cvetcovic. Aceasta a provocat nemulţumirea în rândul ofiţerilor
populaţiei iugoslave: ofiţerii de gardă şi Dusan Simovic, fost şef al Statului major general, cu
adepţii săi filoenglezi, au organizat o lovitură de stat şi la 26 martie D. Simovic a preluat
conducerea guvernului. El a depus eforturi pentru a obţine sprijin diplomatic: germanilor le-a
declarat că relaţiile cu Reich-ul nu se vor schimba; s-a străduit să obţină şi de la sovietici o
garanţie pentru Iugoslavia. A. Hitler însă a acţionat prompt. La 27 martie a semnat Directiva nr.
25, care a completat „Planul Mariţa” cu următoarele sarcini: „distrugerea Belgradului (...);
declanşarea acţiunilor prevăzute de „Planul Mariţa” după atacul aerian asupra Belgradului (...)”.
La 6 aprilie trupele germane, situate la frontierele Bulgariei, Ungariei şi Germaniei, au
trecut la ofensivă împotriva Iugoslaviei, Belgradul fiind bombardat fără cruţare de aviaţia
germană: oraşul a fost aproape complet distrus, iar 17 mii de oameni şi-au găsit moartea. La 17
aprilie regele Iugoslaviei Petru al II-lea şi generalul D. Simovic au plecat în Egipt. In aceeaşi zi
armata iugoslavă a capitulat. Ofensiva trupelor germane a continuat în Grecia, capitala căreia la
27 aprilie este ocupată de nazişti.
După o intensă pregătire, la 20 mai, aviaţia germană a început operaţiunea de cucerire a
insulei Creta, care era apărată de trupe elene şi engleze. Suferind mari pierderi (40% din
contingentul trupelor de paraşutişti), la 22 mai, germanii au reuşit să cucerească Creta. Pierderile
lor aici au fost mai mari decât în Iugoslavia şi Grecia constituind peste 5 mii morţi, răniţi,
dispăruţi, iar împreună cu cele de pe mare „au ajuns la peste 100 mii de oameni”. Apărătorii
greci şi englezi au pierdut 13 mii de oameni, dintre ei 5 mii au fost luaţi prizonieri. Germania şi
Italia au împărţit între ele ţările ocupate: la Italia trecuse Muntenegru, Dalmaţia, o parte din
Croaţia, o jumătate din Slovenia şi porţiuni din Serbia. Ungaria preluase controlul asupra
Voivodinei şi Bacika. Restul teritoriilor au trecut sub controlul Germaniei. Croaţia a fost
proclamată regat în frunte cu ducele de Spoleto. Ocupând Iugoslavia şi Grecia, Germania nazistă
şi-a consolidat situaţia strategică în Europa, iar Italia a demonstrat că nu era capabilă să lupte
independent.
Expediţia aeriana a lui R. Hess în Marea Britanic (10 mai 1941). Rudolf Hess, fost
adjunct al lui A. Hitler pe linie de partid şi ministru al Reich-ului, a contribuit mult la crearea
cultului personalităţii lui Hitler; el a rostit fraza: „Fuhrer-ul nu se înşeală niciodată!”. Din
ordinul lui R. Hess au murit mii de oameni nevinovaţi. În timpul războiului rolul funcţionarului
de partid R. Hess a slăbit: pe primul plan avansaseră generalii, eroii diverselor campanii militare.

15
Hess a început să simtă inutilitatea sa şi pentru a reveni în atenţie, fără a se consulta cu nimeni,
nici chiar cu Hitler, a făcut tentativa de a contribui la încheierea păcii cu Marea Britanie. La 10
mai 1941 conducând un avion militar de vânătoare, R. Hess a trecut în Marea Britanie şi a
paraşutat în Scoţia. A fost făcut prizonier. R. Hess a cerut să se întâlnească cu prinţul Hamilton,
care fus0065se conducătorul echipei engleze la Jocurile Olimpice de la Berlin (1936). R. Hess
intenţiona să transmită prin Hamilton guvernului englez propunerea de a încheia pacea.
Autorităţile britanice l-au tratat ca pe un prizonier de război, refuzând categoric orice conlucrare
cu el. A. Hitler l-a declarat dement.
Războiul germano-sovietic. A. Hitler nu făcea secret din planul său de distrugere militară a
URSS. Despre asta a scris deschis în cartea „Mein Kampf”. Ordinul lui A. Hitler de a elabora
planul secret de invadare a URSS („Barbarossa”) a constituit o dovadă în plus că nu se dezise de
ideea sa de a cuceri „spaţiul vital” la Răsărit, idee expusă ceva mai înainte în „Mein Kampf”:
„Noi vom putea ţine piept Rusiei numai atunci, când vom dobândi libertate în Vest”.
După capitularea Franţei şi marginalizarea Marii Britanii Hitler a obţinut râvnita „libertate”
în Vest, şi, respectiv, evitarea unui război pe două fronturi. Au existat şi alţi câţiva factori ce l-au
determinat pe Hitler să semneze „Planul Barbarossa”. Este vorba de repeziciunea cu care I.
Stalin a anexat şi sovietizat Statele Baltice şi teritoriile româneşti, precum şi de insistenţa URSS
de a-i obliga pe germani să-i respecte „interesele” sovietice în Balcani şi în zona Strâmtorilor.
„Planul Barbarossa” prevedea lichidarea forţelor principale ale trupelor terestre ruseşti,
aflate „în Rusia Occidentală (...) în cadrul unor operaţii curajoase susţinute de atacurile
fulgerătoare şi adânci ale unităţilor moto-mecanizate”. Scopul final al operaţiei consta în
„crearea unui baraj împotriva Rusiei Asiatice pe linia orientativă Volga-Arhanghelsk”.
Iniţial invazia împotriva URSS a fost programată pentru „primăvara anului 1941”, însă
campania hitleristă desfăşurată în Balcani a amânat începutul ofensivei pentru data de 22 iunie
1941.
In iunie 1941 forţele armate ale Germaniei hitleriste numărau 8,5 ml. de soldaţi şi ofiţeri.
Reich-ul dispunea de 214 divizii: 179 divizii de infanterie, 21 - de tancuri, 14 divizii motorizate,
de asemenea şi de 7 brigăzi speciale. Pentru realizarea „Planului Barbarossa” germanii au
concentrat 152 de divizii, inclusiv 33 divizii de tancuri şi divizii motorizate, 2 brigăzi, importante
forţe aeriene şi maritime. In războiul împotriva URSS au fost aruncate 83 % din forţele germane
de infanterie şi trupele SS, 86% din tancurile disponibile, 3/4 din artilerie, 70% din forţele
Luftwaffe. Alături de Germania s-au aflat aliaţii ei: Italia, Ungaria, România, Finlanda, precum
şi trupe din Slovacia, Croaţia.
Forţele invadatoare au fost împărţite în trei grupuri: grupul de armate „Centru” (comandant
– feldmareşalul von Bock),orientat în direcţia Smolensk-Moscova, grupul de armate „Nord”
16
(comandant - feldmareşalul von Leeb) - direcţia Leningrad, şi grupul de armate „Sud”
(comandant - feldmareşalul von Rundstedt), orientat în direcţia Kiev.
La 21 iunie 1941 ambasadorul Germaniei la Moscova Schulenburg a primit însărcinarea să-i
comunice lui V. Molotov hotărârea Fuhrer-ului cu privire la începerea războiului împotriva
URSS. In Declaraţia Germaniei se menţiona că „îndată după încheierea acordurilor germano-
ruse şi-a reluat activitatea subversivă împotriva Germaniei Internaţionala comunistă cu
participarea reprezentanţilor sovietici oficiali ce-i acordă susţinere”. Uniunea Sovietică a fost
învinuita de sprijinirea stărilor de spirit antigermane din ţările limitrofe ale Germaniei şi din
teritoriile ocupate de ea. „Principiul călăuzitor a rămas (pentru Rusia A.P.), se spunea în
Declaraţia de război, de a pătrunde în ţările nebolşevice şi a le demoraliza, iar la timpul oportun
şi de a le distruge”. În rezumatul Declaraţiei Germaniei se sublima ca guvernul sovietic „a
concentrat la frontiera germana toate trupele sale în deplină pregătire de luptă (...)”. Astfel, se
spunea în continuare, „guvernul sovietic a încălcat acordurile cu Germania şi intenţionează sa
atace Germania din spate în timp ce ea lupta pentru existenţa sa. De aceea Fuhrer-ul a dat ordin
forţelor armate germane să opună rezistenţa acestui pericol cu toate mijloacele de care dispun”.
Guvernul sovietic era în permanenţă informat despre pregătirile Germaniei de război
împotriva URSS. Intr-o scrisoare confidenţiala primul ministru al Marii Britanii W. Churchill îl
informa pe I. Stalin despre concentrarea de forţe militare germane la hotarele cu URSS. Despre
data exactă a începerii invaziei au informat spionii sovietici (R. Sorge, de pildă), precum şi
militari germani antifascişti. Dar conducătorii de la Kremlin parcă îşi turnaseră ceara în urechi.
Mai mult decât atât, cu doar şapte zile înainte de invazie, Agenţia telegrafica TASS a fost
împuternicită să declare că pregătirile de război ale Germaniei împotriva URSS „nu sunt decât
un act de propaganda ticluit neîndemânatic de forţele duşmănoase URSS şi Germaniei, forţe
cointeresate în extinderea de mai departe şi dezlănţuirea războiului”, şi că „Germania, la fel ca
şi Uniunea Sovietica, respecta neabătut condiţiile Pactului sovieto-german de neagresiune; din
care cauza, după părerea cercurilor sovietice, zvonurile despre intenţia Germaniei de a încălca
pactul şi a întreprinde un atac împotriva URSS sunt lipsite de orice temei…”
La 22 iunie 1941 „războiul-fulger” al Germaniei naziste şi aliaţilor ei împotriva URSS a
început. Uniunea Sovietică a avut concentrate în fata invadatorilor 132 de divizii (aproximativ
2,5 ml. oameni), repartizate astfel: la nord-vest - 26 de divizii, dintre care 6 blindate
(comandant generalul F Kuzneţov); la vest, în Bielorusia 36 de divizii dintre care 10 blindate
(comandant - generalul de armata D. Pavlov); pe direcţia sud-vest - 56 de divizii, dintre care 16
blindate (comandant - general-colonelul M. Kirponos).
În pofida faptului că Armata Roşie a opus-o rezistenţa dârza trupelor invadatoare şi multe
oraşe au fost cu greu cucerite, totuşi, folosind cu iscusinţă avantajele „războiului-fulger”,
17
trupele germane au pus stăpânire pe întinse teritorii sovietice (Ucraina, Bielorusia regiuni ale
Federaţiei Ruse), distrugând două treimi din efectivul Armatei Roşii. La mijlocul lui septembrie
1941 trupele germane încep „Operaţiunea Typhon” („Taifun”) ce urma sa se soldeze cu
ocuparea capitalei URSS.
Cauzele înfrângerilor Armatei Roşii în vara şi toamna anului 1941. Eşecurile colosale
ale Armatei Roşii în etapa iniţiala a războiului nazisto-sovietic se datoresc sistemului politico-
ideologic instaurat de bolşevici. Tirania absolută a dictatorului I. Stalin nu admitea obiecţii
expunerea unor opinii contradictorii celor oficiale. Chiar şi programul de lucru al lui I. Stalin
era neobişnuit. Lucra, în special, seara şi noaptea. La acest regim de lucru erau obligate să se
adapteze toate instituţiile statului.
Înainte de începerea campaniei naziste spre Est în URSS persista concepţia, cum că
dacă duşmanul va călca sacrul pământ sovietic atunci la fiecare lovitură a inamicului se va
replica cu lovituri mai grave, iar duşmanul va fi zdrobit pe propriul lui teritoriu. Presa promova
ideea invincibilităţii Armatei Roşii, iar unii ideologi considerau cum că proletariatul din vestul
Europei este gata de revoluţia comunistă şi de preluarea puterii de stat în mâinile sale. De
exemplu, academicianul E. Varga scria: „Dacă se va crea o astfel de situaţie când în unele ţări,
în urma războiului (al Doilea Mondial - A.P.), se va crea o criză revoluţionară, puterea
burgheziei va slăbi şi proletariatul va cuceri puterea politica, Uniunea Sovietică va trebui să
acorde şi va acorda ajutor revoluţiilor proletare din alte ţări”. Deci teoretic conducerea
sovietică, stalinistă, împărtăşea în continuare ideile de pe timpurile războiului civil din Rusia:
să aprindă un incendiu revoluţionar mondial.
O altă cauza fundamentală a insuccesului militar al Armatei Roşii din 1941 a constat în
faptul că conducerea URSS nu s-a pregătit de un război defensiv, ci, dimpotrivă – de unul
ofensiv. Mai multe linii de întărituri au fost demontate (odată cu mutarea frontierelor URSS spre
vest, numita „Linia Stalin”), iar altele nu au fost construite. Pregătindu-se de un viitor război,
Uniunea Sovietică a creat numeroase divizii de paraşutişti, care, după cum se ştie, nu erau desti-
nate apărării; au fost construite tancuri ce se puteau mişca doar pe şosele, care lipseau în URSS,
dar existau în Germania; în mai-iunie 1941 a fost scoasă sârma ghimpată şi deminate sute de
kilometri de-a lungul frontierei cu Germania, dovadă clară a pregătirii pentru o viitoare ofensivă
împotriva Germaniei.
În 1993 a fost dat publicităţii Planul operativ de război al URSS, elaborat în mai 1941 de
generalul A. Vasilevski şi completat de generalul N. Vatutin. Planul de război al URSS prevedea
începerea operaţiunilor înainte ca Armata Germană să reuşească să se mobilizeze deplin,
deplasarea trupelor în direcţia vest, astfel ca la a 30-a zi a operaţiei, Armata Roşie să iasă pe
frontul Ostrolenka, r. Narew, Lovec, Lodz, Kreiţburg, Oppelen, Olomoutz. Următorul scop
18
strategic - înaintând din raionul Katowice în direcţia nord şi nord-vest, să fie zdrobite forţele
centrului şi aripii de nord a frontului german şi să se pună stăpânire pe teritoriul fostei Polonii şi
Prusiei Orientale. Sarcina imediată era de a zdrobi Armata Germană la est de râul Visla şi în
direcţia Cracovia, de a ajunge la râurile Narew şi Visla şi a ocupa raionul Katovice. In acest scop
era necesar: a) forţele frontului Sud-vest să dea lovitura principală în direcţia Cracovia,
Katowice, separând Germania de aliaţii ei din sud; b) aripa stângă a Frontului de Vest să dea o
lovitură secundară în direcţia Sedleţ, Deblin pentru a imobiliza grupările (de armate - A.P.) de
lângă Varşovia şi a o cuceri, precum şi pentru a sprijini Frontul de Sud-vest în nimicirea gru-
părilor inamice de lângă Lublin; c) a organiza o apărare puternică împotriva Finlandei, Prusiei
Orientale, Ungariei şi României şi a fi gata pentru a da o lovitură României odată cu crearea
situaţiei favorabile. Armata Roşie va începe acţiunile de ofensivă de pe frontul Kujev, Liutovisko
cu forţele a 152 de divizii contra a 100 germane. Pe restul porţiunilor hotarului de stat se prevede
o apărare activă”.
Documentul citat a fost întocmit pentru I. Stalin şi urma să fie semnat de S. Timoşenko,
Comisar al poporului pentru apărare a URSS şi de Gh. Jukov, şeful Statului-major al Armatei
Roşii. Termenul-limită pentru începerea operaţiunilor militare, adică a războiului, aşa cum
denotă alte documente de arhivă, urma să fie ziua de 2 iulie 1941. Prin declanşarea operaţiei
„Barbarossa” A. Hitler a anticipat invazia spre Vest a sovieticilor, pricinuindu-le importante
pagube umane şi materiale.
„Ordinea nouă” instaurată de nazişti şi fascişti în Europa. La mijlocul anului 1941
aproape întreaga Europă se afla sub controlul Germaniei şi Italiei: au fost cucerite nouă ţări
europene; Ungaria, România, Bulgaria şi Finlanda au devenit aliate ale statelor Axei. Doar
Suedia, Elveţia şi Irlanda şi-au păstrat neutralitatea.
Statutul juridic al ţărilor subjugate era diferit. Partea de vest a Poloniei a fost inclusă în
componenţa Germaniei; cea de est a fost proclamată gubernie în frunte cu un general-gubernator
german. In Danemarca, Norvegia, Belgia şi Olanda s-au instaurat guverne marionete. Marele
Ducat de Luxemburg a fost inclus în componenţa Reich-ului. Franţa a fost divizată în două: în
partea de nord s-a instaurat regimul de ocupaţie nazist, în cea de sud - guvernul de la Vichy în
frunte cu mareşalul Philippe Petain. Germania nu era cointeresată ca flota franceză să treacă de
partea englezilor, ci de a o supune regimului de la Vichy, care îşi dăduse consimțământul să
colaboreze cu Hitler.
Croaţia, Bosnia şi Herţegovina au constituit statul „independent” Croaţia. Serbia şi
Banatul aveau un guvern marionetă, supus Germaniei. Pe celelalte teritorii iugoslave au pus
mâna Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria. Grecia a fost împărţită în zone de ocupaţie între
Germania, Bulgaria şi Italia.
19
 Conform teoriei naziste, germanii erau consideraţi rasă superioară. Unele popoare slave
urmau să fie asimilate şi folosite ca forţă de muncă în Germania, altele - exterminate. A. Hitler
considera că Europa trebuie curăţată de evrei: o parte din ei - exterminată, altă parte - expulzată
pe insula Madagascar.
Războiul declanşat împotriva URSS a fost, de asemenea, un război de exterminare a
popoarelor. În Europa, în special – în estul continentului, au fost construite un şir de lagăre de
exterminare a oamenilor. Cel mai îngrozitor lagăr al morţii a fost cel de la Auschwitz-Birkenau.
Spre sfârşitul războiului aici erau nimiciţi zilnic câte 6 mii de oameni. La Procesul de la
Nuernberg s-a constatat că în lagărele de exterminare au murit 5,7 milioane de oameni, în marea
lor majoritate – evrei (Holocaust).
Naziştii au folosit pe larg, în condiţii inumane, munca prizonierilor, majoritatea cărora
erau foşti ostaşi ai Armatei Roşii, 2 milioane din ei au murit de foame, frig, boii. La munci
silnice erau puşi prizonierii de război, fapt ce constituia o gravă încălcare a convenţiilor
internaţionale de la Haga şi Geneva, prin care se interzicea folosirea lor în acest scop. Naziştii au
realizat experienţe medicale asupra oamenilor cu scopul „demonstrării” superiorităţii rasei
nordice.
Atacul Japoniei asupra bazei Pearl Harbor (SUA). Lărgirea teatrului de război în
Oceanul Pacific şi Asia. Japonia se afla în război cu China din 1937. Victoriile Germaniei în
Europa au încurajat forţele militariste japoneze. Japonia era membră a Tratatului tripartit (din
septembrie 1940). În aprilie 1941 Japonia a semnat cu URSS un Tratat de neagresiune, prin care
şi-a asigurat liniştea la Nord, obţinând astfel posibilitatea de a acţiona la Sud. Pactul sovieto-
japonez „a determinat decizia Japoniei de a ataca baza Pearl Harbor”, astfel creându-se teatrul de
război în Pacific cu participarea SUA.
Relaţiile nipono-amencane erau tensionate de mai mult timp: americanii insistau asupra
acceptării doctrinei „uşilor deschise” în Asia, a retragerii trupelor japoneze de pe unele teritorii
asiatice etc. Problemele privind relaţiile bilaterale au fost discutate în cadrul unor negocieri
diplomatice din capitala SUA.
In octombrie 1941 prinţul F. Konoye a demisionat, în fruntea guvernului fiind numit
generalul H. Tojo, adept al războiului. Deşi la una din şedinţele consiliului de miniştri s-a
constatat că potenţialul de război al Statelor Unite este de şapte sau opt ori mai mare. decât cel
al Japoniei, totuşi oficialităţile japoneze au întocmit în secret un plan de declanşare a războiului.
Tojo şi Sugiyama, şeful Statului-major al armatelor terestre, i-au promis împăratului Hirohito că
războiul va fi câştigat, fără a explica însă prin ce mijloace.
Fără a aştepta rezultatele convorbirilor diplomatice nipono-americane, militariştii japonezi au
atacat prin surprindere, la 7 decembrie 1941, baza maritimă militară a SUA Pearl Harbor din
20
Hawai. Pierderile americanilor au constituit peste două mii de oameni. Au fost scoase din luptă 5
cuirasate, au fost avariate 3 crucişătoare, 3 torpiloare, distruse pe aerodromuri 188 de avioane.
Operaţiunea japoneză s-a soldat cu succes: americanii salvându-şi doar portavioanele. Japonia şi-
a asigurat, temporar supremaţia în Oceanul Pacific, intensificând ofensiva în Sud (Filipine,
Birmania etc.).
Atacul japonez a constituit o surpriză doar pentru personalul bazei Pearl Harbor, nu însă şi
pentru conducerea SUA. Serviciile secrete americane cunoşteau codul diplomatic japonez încă
din 1938 şi urmăreau cu atenţie schimburile de mesaje între organele competente. Datorită
telegramelor capturate de americani şi expediate preşedintelui SUA, la 6 decembrie 1941, F.
Roosevelt a conchis: „Asta înseamnă război!”. Nu a făcut însă nimic pentru a bate alarma.
Din decembrie 1941 până în noiembrie 1945 în SUA au activat opt comisii de anchetă pentru
a stabili vinovaţii de cele întâmplate la 7 decembrie 1941. Examinarea documentelor a dat la
iveală următoarele: a) mesajele japoneze descifrate nu au fost comunicate în Hawai din
considerente de siguranţă, de teamă ca adversarul să nu fie informat că cifrul său a fost
descoperit; b) preşedintele şi colaboratorii săi nici n-au incitat, nici n-au lăsat cu bună ştiinţă pe
japonezi să atace Pearl Harbor; c) la Washington se ştia despre un eventual atac, dar şefii militari
din Hawai n-au fost preveniţi. Critici vehemente s-au adresat preşedintelui. F. Roosevelt.
Amiralul R. Theobold, unul din supravieţuitorii dezastrului de la Pearl Harbor, scria, spre
exemplu, că „preşedintele, fiind informat despre atacul ce se pregătea, a folosit flota din Pacific
drept cursă, pentru japonezi şi a dat ordin ca şefii militari din Hawai să nu fie informaţi la timp”.
Documentele însă nu confirmă aceasta.
Atacul Japoniei asupra bazei SUA, a fost o lovitură dată „izolaţioniştilor” americani. In urma
acestui fapt americanii şi-au consolidat rândurile, dând dovadă de unitate în lupta pentru victorie
asupra totalitarismului. La 8 decembrie 1941 SUA au declarat război Japoniei. Marea Britanie şi
dominioanele ei Olanda, Nicaragua, Cuba, Panama, alte state din America Latină, au declarat
război Japoniei. La rândul lor, Germania şi Italia, la 11 decembrie, au declarat război SUA
învinuindu-le de „încălcarea neutralităţii”. Exemplul Germaniei şi Italiei a fost urmat de Ungaria,
România, Bulgaria, Slovacia şi Croaţia. Astfel, în război au intrat toate marile puteri ale lumii.
După atacul fulgerător asupra bazei Pearl Harbor flota, aviaţia şi armata terestră japoneză au
înaintat rapid spre bazele militare americane de pe insulele Filipine şi din Malaysia şi spre
Thailanda (Siamul). Guvernul thailandez n-a opus rezistenţă trupelor invadatoare şi a semnat cu
guvernul japonez un tratat de alianţă.
Din Thailanda trupele japoneze au înaintat spre vest, în Birmania şi spre sud, în Malaysia.
Sprijiniţi de liderii mişcării de eliberare naţională a Birmaniei, ele au cucerit-o şi în primăvara
anului 1942 au ajuns la hotarele Indiei. In Malaysia trupele japoneze, bine antrenate, înaintează
21
prin junglă spre sud şi cuceresc cetatea şi oraşul Singapore (februarie 1942).
In februarie 1942, cu ajutorul flotei, japonezii au cucerit principalele insule indoneziene,
apărate de ostaşi olandezi, iar în primăvara anului 1942 au debarcat în Noua Guinee.
Aşadar, războiul purtat de Japonia în primele şase luni de la declanşarea ostilităţilor i-a adus
victorii importante. Ea a pricinuit pierderi mari flotei şi aviaţiei americane, asigurându-şi
superioritatea pe mare şi în aer. A cucerit noi teritorii în Asia de Sud-est, multe insule din
Oceanul Pacific. Aceste teritorii erau populate de peste 150 ml de oameni, dispuneau de produse
alimentare, petrol, cauciuc, alte materiale strategice.
Cauzele ce au asigurat succesul japonezilor au fost: pregătirea adecvată de război, sesizarea
anticipată a roiului aviaţiei în nimicirea flotei inamice, construirea portavioanelor, antrenarea
excelentă a trupelor terestre în desfăşurarea operaţiilor militare în condiţii tropicale. Japonezii au
atins o perfecţiune în conlucrarea diferitelor specialităţi ale forţelor armate.
Situaţia internaţională a fost propice Japoniei. Marea Britanie era antrenată în războiul din
Europa şi Africa de Nord; Franţa şi Olanda au fost cucerite de Germania; SUA nu dispuneau
încă de forţe terestre suficiente. De o deosebită importanţă a fost şi faptul că Japonia a înain tat în
ţările asiatice cu sloganul „Asia pentru asiaţi”. Ea tindea să orienteze mişcarea de eliberare
naţională împotriva colonizatorilor europeni şi americani.
Succesele Japoniei însă nu puteau fi durabile. Potenţialul ei economic era mult mai redus
decât cel american şi englez. Japonia dispunea de mici efective pentru a putea face faţă
operaţiilor militare pe multiple fronturi.
In mai 1942 la ţărmul Australiei, în Marea Coralilor, a avut loc o bătălie navală între flota
americană şi cea japoneză, iar în iunie acelaşi an - o altă bătălie în Oceanul Pacific lângă insulele
Midway. In ambele lupte rolul principal l-a jucat aviaţia. Americanii au distrus cinci portavioane
japoneze, ultimii pierzând astfel superioritatea în corăbii militare. Războiul din Oceanul Pacific
şi Asia a devenit unul de lungă durată.
Bătălia de lângă Moscova. In trei săptămâni de la începutul invaziei în URSS trupele
Germaniei naziste au pătruns adânc în teritoriul sovietic – 300-600 km de la hotarele de vest,
ocupând Lituania, Letonia, Ucraina, Belarus, teritorii ale Federaţiei Ruse. În prima decadă a lunii
septembrie 1941 trupele germana au început operaţiunea militară de cucerire a Moscovei,
capitala URSS. La 7 octombrie Armata Roşie s-a retras la linia de apărare Mojaisk. La 15-17
noiembrie oştirile germane pornesc un nou atac asupra Moscovei ajungând până la Krasnaia
Poleana, Kriukovo (25-30 km de la Moscova). Înaintarea lor însă a fost oprită datorită eroismului
apărătorilor capitalei sovietice, precum şi măsurilor suplimentare luate de conducerea de la
Kremlin: s-au adus noi forţe de la Răsărit, pe unele sectoare ale frontului a început
contraofensiva (la Rostov) etc.
22
 Pentru ostaşii germani veniseră timpuri grele. La 7 octombrie a căzut zăpadă, iar la 3
noiembrie au dat gerurile. în astfel de condiţii motoarele tancurilor nu puteau demara, iar
militarii, neavând haine calde, degerau.
La 1 decembrie a început ofensiva generală a oştirilor germane. Ostaşii diviziei 258
infanterie, la 2 decembrie, au ajuns la Himki - o suburbie a Moscovei - cea mai apropiată
localitate de Moscova. Datorită dârzeniei şi bărbăţiei ostaşilor roşii aici ofensiva a fost stopată.
La 5-6 decembrie Frontul Kalinin, Frontul de Vest şi o parte a Frontului de Sud-vest au trecut la
contraofensivă, zdrobind forţele de şoc ale grupului de armate „Centru” şi până la sfârşitul lunii
înaintând pe o distanţă de 100-250 km spre vest. Au fost distruse 11 divizii germane de tancuri, 4
divizii motorizate şi 23 divizii de infanterie. În ianuarie-aprilie 1942 Armata Roşie a înaintat spre
vest cu încă 80-250 km, pricinuind noi pierderi armatelor germane. La ordinul lui Hitler co-
mandantul trupelor germane „Centru” feldmareşalul von Bock este înlocuit cu feldmareşalul von
Kluge, feldmareşalul W. von Brauchitch, comandantul suprem al forţelor terestre, a fost destituit
din post, preluând această funcţie însuşi Hitler.
Înfrângerea suferită de hitlerişti lângă Moscova a constituit un punct de cotitură în istoria
scurtă a celui de-al treilea Reich. Victoria repurtată de sovietici lângă Moscova a spulberat mitul
despre invincibilitatea armatei germane, a subminat planul „războiului-fulger” împotriva URSS,
a contribuit la constituirea Coaliţiei antihitleriste.
Coaliţia antihitleristă a fost o uniune militaro-politică a statelor şi popoarelor ce au luptat în
anii celui de-al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei, Italiei, Japoniei şi a aliaţilor lor.
Constituirea Coaliţiei antihitleriste a fost dictată de necesitatea consolidării eforturilor popoarelor
în vederea lichidării hitlerismului. La sfârşitul războiului din Coaliţia antihitleristă făceau parte
peste 50 de state. Rolul principal în cadrul Coaliţiei l-au avut marile puteri - Marea Britanie,
URSS, SUA.
Chiar în ziua în care Germania a început războiul împotriva URSS W. Churchill a declarat că
Marea Britanie va sprijini Uniunea Sovietică în lupta împotriva naziştilor. La 24 iunie 1941 F.
Roosevelt a făcut o declaraţie asemănătoare. Perfectarea juridică a Coaliţiei antihitleriste a trecut
prin câteva etape. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat Acordul sovieto-britanic cu privire
la acţiunile comune ale celor două puteri împotriva Germaniei. El prevedea acordarea de ajutor
reciproc şi obligaţia de a nu duce tratative cu Germania şi a nu încheia armistiţiul sau pacea,
decât cu consimţământul tuturor aliaţilor.
La 14 august 1941 W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat la Washington Carta Atlanticului
- declaraţie, în care a fost expus scopul participării celor două state în războiul mondial. Ei au
afirmat că vor lupta pentru nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea agresorilor. SUA şi Anglia,
se menţiona în declaraţie, nu vor tinde spre schimbări teritoriale fără acordul naţiunilor
23
cointeresate şi vor respecta formele de guvernare alese de popoare. Carta Atlanticului prevedea
instaurarea păcii şi securităţii după nimicirea fascismului şi efectuarea măsurilor pentru curmarea
agresiunii. La 24 septembrie 1941 a aderat la Carta Atlanticului şi URSS.
Un rol important în consolidarea alianţei celor trei mari puteri l-a avut Conferinţa de la
Moscova a reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS, care a avut loc între 29 septembrie şi 1
octombrie 1941. Participanţii la Conferinţă au încheiat un acord cu privire la livrările din SUA şi
Marea Britanie în Uniunea Sovietică a armamentului, mărfurilor industriale şi alimentare.
La 1 ianuarie 1942 la Washington 26 de state au semnat „Declaraţia Naţiunilor Unite”.
Semnatarii documentului şi-au asumat obligaţia să colaboreze reciproc până la victoria deplină
asupra blocului de state fasciste, să nu semneze cu acestea armistiţiul sau pacea separată.
Pe parcursul anilor declaraţiile de ordin general erau completate cu acorduri bilaterale.
Astfel, la 26 mai 1942 la Londra a fost semnat Acordul anglo-sovietic cu privire la alianţa în
războiul împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor ei şi la colaborarea postbelică. Acordul era
prevăzut pe un termen de 20 de ani.
La 11 iunie 1942 la Washington este încheiat Acordul americano-sovietic cu privire la
principiile ajutorului reciproc în războiul mondial.
Pentru a lărgi Coaliţia antihitleristă, URSS a semnat acorduri de colaborare cu guvernele
Cehoslovaciei (la 18 iulie) şi Poloniei (la 30 iulie 1941).
În scopul coordonării eforturilor marilor puteri în lupta antifascistă au fost convocate
Conferinţe ale şefilor de state şi de guverne (la Teheran în 1943, la Ialta şi Potsdam în 1945).
Deşi membrii Coaliţiei antihitleriste aveau aceleaşi scopuri şi sarcini, între ei au existat şi
divergenţe în diverse probleme, spre exemplu privitor la locul şi timpul deschiderii celui de-al
Doilea Front în Europa. Disensiuni au apărut şi în timpul convorbirilor referitoare la problema
Poloniei, Iugoslaviei, soarta de mai departe a Franţei, Italiei, a altor state eliberate de sub
fascism. Cu toate acestea, Coaliţia antihitleristă a jucat un rol însemnat contribuind la distrugerea
militară a Germaniei şi Japoniei.
Ofensiva trupelor germane în 1942. In primăvara şi vara anului 1942 Germania şi-a întărit
forţele armate de pe teritoriul Uniunii Sovietice, în mai 1942 ea dispunea de un efectiv de 6,2 ml
oameni, 3 229 de tancuri, 3 395 de avioane, 57 mii de tunuri şi aruncătoare de mine.
Ofensiva era orientată spre sud: Caucaz, Kuban, Volga inferioară - zonă bogată în petrol,
produse alimentare etc. Înaintarea a început în mai. In urma unor lupte crâncene, la 4 iulie 1942
oştirile sovietice au părăsit Sevastopolul. O mare înfrângere au suferit ostaşii roşii lângă Harkov.
Germanii au preluat iniţiativa şi la sfârşitul lunii iunie au trecut la ofensivă generală. Retrăgându-
se cu 150-400 km, oştirile sovietice au părăsit partea de răsărit a Donbass-ului, malul drept al
Donului. La 17 iulie încep luptele de apărare a Stalingradului (până la mijlocul lui noiembrie
24
1942). Ofensiva :în direcţia Caucazului a durat până la începutul lui noiembrie, forţele armate
germane fiind pe calea epuizării fizice. Se crease condiţii prielnice pentru contraofensiva
Armatei Roşii.
Cazul generalului Vlasov şi rolul Armatei ruse de eliberare. Războiul nazisto-sovietic era
interpretat de mulţi comandanţi militari germani drept un „război de eliberare a popoarelor din
Rusia de bolşevism”. Din convorbirile cu maiorul Iacov I. Djugasvili, feciorul lui I. Stalin, făcut
prizonier de nemţi, aceştia din urmă au tras o concluzie foarte importantă: Stalin şi clica sa se
temeau mai mult de o revoluţie anti-bolşevică internă, decât de ocuparea ţării de către Germania.
In această ordine de idei von Bock înaintează lui A. Hitler propunerea de a constitui un guvern
naţional rus ce ar fi în opoziţie faţă de Stalin. În opinia autorilor demersului, aceasta ar pregăti
calea spre o victorie rapidă. In Rusia sovietică exista (în formă incipientă) o mişcare patriotică
antistalinistă, iar mulţi dintre ofiţerii Armatei Roşii considerau că dacă Hitler nu poartă un război
de cucerire, ci de eliberare a Rusiei de tirania lui Stalin, ei pot deveni chiar aliaţi. Conform unor
documente şi memorii, o parte din ofiţerii ruşi, erau gata să lupte pentru libertatea poporului, dar
în nici un caz împotriva Patriei lor. Ei acceptau să se supună ordinelor unui guvern naţional rus,
egal în drepturi cu cel german şi care să servească intereselor poporului rus şi să nu fie o
marionetă în mâinile germanilor. In Cartierul general al Fuhrer-ului însă nu a existat o poziţie
unanimă referitoare la viitorul Rusiei după cucerirea acesteia: lupta de opinii era interminabilă.
Cunoscând stările de spirit antistaliniste din Rusia, unii ofiţeri germani au lansat ideea de a forma
o Armată de eliberare a Rusiei în fruntea căreia să stea comandanţi ruşi. Propunerea a fost
susţinută de conducătorul trupelor terestre, feldmareşalul V. von Brauchitsch, care la 19
decembrie 1941 a fost însă destituit din post.
La 13 iulie 1942, în localitatea Measnoi Bor de pe râul Volhov, a fost luat prizonier Andrei
Vlasov, locţiitorul comandantului Frontului Volhov şl comandant al Armatei a Doua de şoc.
Generalul Vlasov a căzut în mâinile ofiţerilor superiori germani care considerau că războiul
purtat de ei era împotriva lui I. Stalin şi a clicii lui, dar nu împotriva poporului. Ei se pronunţau
pentru modificarea politicii lui Hitler privitor la teritoriile răsăritene. Mulţi ofiţeri din acest
curent militar au participat la complotul din 20 iulie 1944 împotriva lui A. Hitler, fiind deci
membri ai Mişcării de rezistenţă germane. Departe de anturajul lui Hitler, acest curent militar
considera necesar promovarea tacticii „paşilor mărunţi”. Generalul A. Vlasov s-a lăsat convins
de argumentele ofiţerilor germani, adepţi ai schimbării cursului politic al lui Hitler, şi a acceptat
să lupte împotriva lui Stalin sub sloganul „Libertate politică şi respectarea drepturilor omului în
Rusia”. In august 1942 el a fost transferat la Berlin, unde a organizat, la Dabendorf, suburbie a
capitalei celui de-al treilea Reich, un lagăr de instrucţiuni militare al voluntarilor ruşi.
Conform concepţiilor lui A. Vlasov privitoare la război, voluntarii ruşi trebuiau să fie trataţi
25
de autorităţile germane ca patrioţi, nu ca mercenari; generalul rus s-a pronunţat vehement
împotriva antisemitismului hitlerist, nu împărtăşea nici pe departe şi alte teze naziste. Cu toate
eforturile depuse, Fuhrer-ul n-a dorit să se întâlnească cu Vlasov, considerându-1 ostatic şi
folosindu-1 după bunul său plac. „Voluntarii” lui Vlasov au fost, de exemplu, trimişi pe teatrul
de război din estul Europei, iar ceva mai târziu mulţi din ei au luptat împotriva anglo-
americanilor în Vest.
Totuşi, în raporturile cu ierarhia hitleristă, A. Vlasov a obţinut un mic succes - în septembrie
1944 i-a oferit audienţă H. Himmler, reich-führer-ul trupelor SS, ministru al afacerilor interne, cu
care a avut o amplă convorbire, dar fără anumite rezultate.
A. Vlasov nu s-a predat nemţilor benevol, el a fost denunţat. O altă ieşire nu avea, deoarece
din ordinul lui Stalin prizonierii sovietici de război erau calificaţi ca trădători ai patriei şi erau
împuşcaţi.
Lagărele de prizonieri germane erau, de fapt, lagăre de nimicire a acestora. Lui Vlasov i s-a
sugerat ideea organizării luptei împotriva dictaturii lui Stalin, pentru o Rusie democratică. Dar
era necesar a-1 convinge pe Führer să schimbe caracterul războiului în Est. Speranţa lui Vlasov
că va fi auzit şi susţinut de către Hitler a rămas o iluzie: Führer-ul dorea exterminarea ruşilor, şi
nicidecum „eliberarea” şi colaborarea cu ei. Astfel Vlasov a devenit o „jucărie” în mâinile
conducerii supreme a Germaniei.
O dată cu dispariţia celui de-al treilea Reich s-a sfârşit activitatea lui Vlasov şi a adepţilor
săi: făcuţi prizonieri de anglo-americani, ei au fost extrădaţi autorităţilor sovietice în
conformitate cu prevederile acordurilor de la Ialta, care i-au condamnat la pedeapsa capitală prin
spânzurare.
Bătălia de la Stalingrad. In 1942 industria sovietică, concentrată în regiunile răsăritene, a
asigurat frontul cu muniţii şi tehnică militară în cantităţi suficiente şi de bună calitate. Tancul „T-
34”, avioanele construite de S. Iliuşin, A. Iakovlev, S. Lavocikin, aruncătoarele de mine reactive
„Katiuşa” nu aveau pereche în lume.
Apărarea eroică a Stalingradului, realizările economiei de război, crearea unor mari
formaţiuni militare, ajutorul imens, acordat de SUA şi Marea Britanie, au favorizat declanşarea
contraofensivei Armatei Roşii în această zonă.
Înaintarea forţelor armate sovietice a început la 19 noiembrie 1942, iar în ianuarie 1943 s-a
extins pe şapte fronturi şi a cuprins o întindere de 1200 km. In februarie-martie, în operaţiile
militare erau antrenate deja 11 fronturi sovietice.
Pe parcursul a circa cinci luni de luptă armata germană a fost impusă să se retragă pe o
distanţă de 600-700 km, fiindu-i pricinuite imense prejudicii umane şi materiale. Germania şi
aliatele ei au pierdut 100 de divizii, ceea ce constituia peste 40% din forţele armate aflate la
26
Răsărit, ajungând la 1 700 mii de oameni. Au fost distruse 3 500 de tancuri, 24 mii de tunuri, 4
300 de avioane. Armata sovietică a eliberat Caucazul de Nord, o parte însemnată a Donbass-ului
şi regiunile centrale ale Rusiei; a fost ridicata, blocada Leningradului. Pagubele pricinuite
statelor agresoare în bătălia de la Stalingrad au subminat puterea Germaniei şi a aliatelor ei,
forţele armate ale Reich-ului pierzând iniţiativa strategică.
Bătălia de la Stalingrad a fost un veritabil măcel. Conform recensământului din 1939, în
Stalingrad erau 490 mii de locuitori. In februarie-mai 1942 în oraşul de pe Volga au sosit 10,5
mii de oameni, evacuaţi din Leningrad. La aceştia s-au adăugat cca 440 mii de refugiaţi din
Ucraina, Oriol, Smolensk şi încă 300 mii ce fugeau de urgia fascistă.
Până în august 1942 au reuşit să se evacueze din oraş cca 100 mii de oameni - răniţi, copii
din Leningrad, familiile unor nomenclaturişti sus-puşi. Restul oamenilor au rămas în oraş. La 18
august biroul regional de partid a adoptat hotărârea de a evacua casele de copii şi concomitent o
hotărâre deosebit de absurdă: despre funcţionarea şcolilor de cultură generală în anul de
învăţământ 1942/43, ceea ce însemna de fapt blocarea evacuării copiilor.
În loc să evacueze populaţia din Stalingrad, autorităţile sovietice au expediat de aici grâu (27
mii de vagoane), metale, hârtie, arhive etc., manifestând în felul acesta lipsă de responsabilitate,
indiferenţă totală faţă de oameni. La 27 iulie comitetul regional al partidului bolşevic a adoptat
hotărârea „Cu privire la evacuarea vitelor...”: „In vederea evitării pieirii în masă a animalelor, se
afirma în document, considerăm necesar (...) ca toate vadurile să fie folosite numai pentru
transbordarea vitelor”. Oamenii care încercau să-şi găsească un loc în transporturi, lângă
animale, erau împuşcaţi. Nu fără consimţământul lui Stalin, „în mod conştient, oraşul a fost
sacrificat. Locuitorii paşnici ai Stalingradului au devenit principalul blocaj în calea ostaşilor
(sovietici în retragere — A.P.) În spatele soldaţilor era oraşul cu populaţia lui şi refugiaţii, copii
răniţi şi mame înnebunite. De aceea pentru soldat „dincolo de Volga nu exista pământ”.
La 2 februarie 1943, spre sfârşitul bătăliei, Stalingradul număra doar 32181 de locuitori, iar
în cartierul lui central, numit „Stalinski”, rămaseră doar 7 oameni. Conform unor estimări
incomplete, în Stalingrad şi-au găsit moartea peste două milioane de oameni paşnici.

Victoria repurtată de forţele armate sovietice la Stalingrad ,«a marcaj începutul unei cotituri
radicale în mersul războiului în favoarea Uniunii Sovietice...” Comandamentul sovietic a preluat
în întregime iniţiativa strategică şi a menţinut-o până la sfârşitul războiului. După înfrângerea de
la Stalingrad multe state fasciste nu mai credeau în victorie. Chiar în Germania o parte din
oameni şi-au dat seama că Hitler şi cei din anturajul său au antrenat ţara într-o aventură, iar vic-
toriile făgăduite nu erau decât un mit. A scăzut, de asemenea, influenta Germaniei asupra
aliaţilor ei. „S-au iscat disensiuni, fricţiuni, rezultate din pierderea încrederii în conducerea

27
hitleristă şi din dorinţa de a scăpa de mrejele războiului în care îi atrăsese Hitler”.
Bătălia de la Stalingrad a determinat, în mare măsură, caracterul luptelor pe alte teatre de
operaţii ale războiului. Numai între 19 noiembrie 1942 şi 30 martie 1943 comandamentul
german a strămutat din Vest spre Est 33 de divizii şi 3 brigăzi, inclusiv unităţi de aviaţie, ceea ce
a condus la slăbirea rezistenţei Germaniei pe frontul anglo-american. Marea Britanie şi SUA şi-
au concentrat forţele în Africa de Nord şi Bazinul mediteranean, unde în cei doi ani precedenţi
nici una din părţi n-a avut succese considerabile.
Bătălia de la El Alamein. Operaţia „Torch”. În vara anului 1942 Marea Mediterana era
controlată de italieni şi germani, de asemenea şi nordul Africii, de la Tripoli până la Alexandria
unde erau dislocate o parte din diviziile italiene şi „Africa Korps” (două divizii de tancuri şi una
motorizată germane), conduse de generalul E. Rommel.
În Egipt, lângă El Alamein, staţiona Armata a 8-a britanică în frunte cu generalul B.
Montgomery. La sfârşitul lunii august 1942 ,,englezii dispuneau de cca 700 de tancuri, 300 de
avioane, peste 900 de tunuri. Trupele germano-italiene aveau 500 de tancuri mijlocii şi uşoare,
300 de tunuri. Raportul de forte era în favoarea Marii Britanii.
La 31 august forţele italo-germane au declanşat un atac împotriva Armatei a 8-a britanice,
însă înaintarea lor a fost respinsă, E. Rommel a ordonat trupelor să ocupe poziţii de defensivă.
In septembrie-octombrie atât Armata a 8-a, cât şi „Africa Korps” au fost completate cu forţe
noi, muniţii şi armament. În octombrie englezii dispuneau de 6 divizii de infanterie, o brigadă de
infanterie franceză, 3 divizii blindate cu un efectiv de 150 mii de oameni, o mie de tancuri, 880
de tunuri, 850 de avioane. Germano-italienii aveau la dispoziţie 2 divizii de tancuri şi 2 divizii de
infanterie germane, 2 divizii de tancuri şi 6 divizii de infanterie italiene cu un efectiv de 96 mii
de oameni, 500 de tancuri, 372 de avioane.
Comandamentul englez a pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor germane şi
italiene. Bătălia a început în seara zilei de 23 octombrie şi a continuat până la 4 noiembrie 1942.
Superioritatea englezilor în armament, muniţii, oameni era evidentă. In urma victoriei repurtate
la El Alamein italienii au încetat „să mai existe ca forţă militară constructivă”. Trupele germano-
italiene, înzestrate cu peste 500 de tancuri şi peste o mie de tunuri, au suferit pierderi imense: 10
mii de morţi, 15 mii de ostaşi şi ofiţeri răniţi, 30 mii au fost făcuţi prizonieri. Pierderile en-
glezilor au constituit 15,5 mii de morţi, răniţi şi dispăruţi, 100 de tunuri, peste 500 de tancuri şi
150 de avioane.
Bătălia de la El Alamein „a fost preludiul unei serii de victorii ale aliaţilor în Africa de Nord
şi care s-au încheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul negru”.
E. Rommel cu restul forţelor armate s-au retras în Tunisia. Intre 15 şi 17 ianuarie 1943 s-au
desfăşurat lupte ce au determinat soarta Tripolitaniei; la 23 ianuarie generalul Montgomery a
28
ocupat Tripoli, eliberând concomitent „imperiul lui Mussolini din Africa de Nord”.
In noiembrie 1942 anglo-americanii au realizat operaţiunea „Torch” („Torţa”) de debarcare a
trupelor în Alger. Doar în unele localităţi - Oran, Casablanca ş. a. ei au întâmpinat o rezistenţă
dârză din partea trupelor franceze, supuse regimului de la Vichy. Pierderi umane şi materiale s-
au înregistrat de ambele părţi: francezii - 7 nave, 3 submarine, cca 1000 de oameni; anglo-
americanii - 29 de nave, 700 de oameni.
Succesele repurtate în operaţia „Torch” au schimbat situaţia din nordul Africii şi din Marea
Mediterană. Hitler a hotărât să ocupe restul Franţei şi să trimită forţe suplimentare în Tunisia
intenţionând să pună mâna pe flota franceză ce se afla în portul Toulon la 27 noiembrie. Însă
aceasta n-a dorit să se supună, navele militare fiind scufundate (73 de nave, dintre care 2
crucişătoare, 29 de distrugătoare şi torpiloare, 16 submarine etc.).
Conferinţa de la Casablanca (14-16 ianuarie 1943). La lucrările ei au luat parte
preşedintele SUA F. Roosevelt, primul ministru al Marii Britanii W. Churchill, înalţi demnitari
din SUA şi Marea Britanie, generalul D. Eisenhower, comandantul corpului expediţionar aliat
din Africa, generalul H. Alexander, comandantul trupelor britanice în Africa ş. a.
Au fost examinate probleme privind acţiunile militare în comun ale ambelor state în 1943 în
Africa, Asia, Marea Mediterană. S-au adoptat principiile ce urmau să fie puse în baza tratativelor
cu cele trei mari puteri ale Axei - Germania, Italia, Japonia, şi anume: „capitularea
necondiţionată”. F. Roosevelt şi W. Churchill l-au informat pe I. Stalin despre hotărârile luate.
Eliberarea Africii de Nord. După Conferinţa de la Casablanca anglo-americanii şi „Franţa
liberă” au format un Cartier general unic. Forţele aliate aveau la dispoziţie 9 divizii, dintre care
trei blindate. Germanii şi italienii, concentraţi în Tunisia, dispuneau de 14 divizii, dintre care 4
blindate, aflate sub conducerea mareşalului E. Rommel.
La 14 februarie comandamentul hitlerist a început ofensiva în direcţia Sud spre Algeria.
Forţele unite ale SUA, Marii Britanii şi „Franţei libere” au contraatacat la 21 februarie şi au
ţinut iniţiativa militară până la victoria asupra trupelor germano-italiene. Prinse intr-un cleşte
uriaş, ele au capitulat la 12 mai 1943. 250 mii de ostaşi germani şi italieni au fost făcuţi
prizonieri, printre care 20 de generali. Astfel, a luat sfârşit campania militară a Germaniei şi
Italiei în Africa.
Bătălia de la Kursk. Comandamentul militar al Germaniei a elaborat planul operaţiei
„Citadela” ce urmărea scopul de reluare a iniţiativei strategice. El prevedea înaintarea
concomitentă a armatelor germane din direcţiile oraşelor Oriol şi Belgorod şi încercuirea
trupelor sovietice în apropierea oraşului Kursk. Germanii au concentrat în zona oraşelor Oriol
şi Belgorod principalele forţe terestre ale Reich-ului - 50 de divizii susţinute din flancuri de
încă 20 de divizii. Forţele de şoc germane erau formate din unităţi motorizate şi tancuri.
29
 La ieşindul din Kursk comandamentul sovietic a dislocat Frontul Central şi Frontul
Voronej (1 336 mii de oameni, 19 mii de tunuri şi aruncătoare de mine, 3 444 de tancuri, 2 172
de avioane). La est de Kursk, în districtul militar de Câmp (de la 9 iulie - Frontul de Câmp) au
fost concentrate 5 armate de infanterie, una de tancuri, una de aviaţie etc.

Comandamentul sovietic a aflat direcţia şi timpul loviturii pregătite de germani,

fortificându-şi linia de apărare. Înaintarea trupelor germane a început la 5 iulie 1943. Ele însă
n-au reuşit să străpungă linia de apărare sovietică. La sud de Kursk, în apropierea localităţii
Prohorovka, a avut loc cea mai mare bătălie de tancuri, fără precedent în istorie, care s-a soldat
cu victoria sovieticilor. La 12 iulie Armata Roşie a trecut la contraofensivă eliberând la 5
august oraşele Oriol şi Belgorod. Ulterior operaţiile militare s-au desfăşurat pe un front larg: de
la oraşul Velikie Luki până la Marea Neagră, în vara şi toamna anului 1943 trupele germane au
fost izgonite din Smolensk, Gomel, Kiev şi partea de est a Niprului.

Bătălia de la Kursk a constituit un eveniment de cotitură în cel de-al Doilea Război

Mondial. Iniţiativa strategică a trecut definitiv în mâinile aliaţilor Coaliţiei antihitleriste.
Capitularea Italiei. Victoriile repurtate de Armata Roşie la Stalingrad si Kursk şi de anglo-
americani în nordul Africii, preluarea de către aceştia din urmă a controlului căilor maritime din
Marea Mediterană au sporit nemulţumirea unor cercuri conducătoare italiene faţa pe politica
regimului fascist al lui B. Mussolini. Salariaţii de asemenea dezaprobau politica promovată de
Duce.
La 10 iulie forţele anglo-americane iniţiază operaţia de ocupare a Siciliei („Husky”). După
un bombardament puternic, armata a 7-a americană, comandată de generalul Patton, şi Armata a
8-a engleză, condusă de Montgomery, au început debarcarea pe insulă. Italienii n-au opus
rezistenţă. La 22 iulie americanii au ocupat Palermo. In aceeaşi zi a avut loc joncţiunea forţelor
anglo-americane. Germanii care se aflau în partea de nord a insulei s-au refugiat în Italia
continentală.
La 25 iulie 1943 Marele consiliu fascist, care nu se convocase încă din 1939, a propus luarea
prerogativelor militare pe care Mussolini şi le arogase şi trecerea lor asupra monarhului. Regele
Italiei, Victor Emmanuel al II-lea, i-a încredinţat generalului Pietro Badoglio conducerea
guvernului. B. Mussolini a fost înlăturat de la putere, punându-se, astfel, capăt dictaturii fasciste.
Noua conducere n-a rupt însă legăturile cu Germania, dându-i asigurări de fidelitate. Totuşi, la 5
august 1943, în Sicilia au început negocieri secrete între anglo-americani şi reprezentanţii
guvernului de la Roma. Italienii au acceptat condiţiile armistiţiului fără discuţii, l-au semnat la 3
septembrie şi l-au publicat cinci zile mai târziu.

30
 Între timp comandamentul anglo-american a elaborat planul de debarcare a trupelor în
Italia continentală. Operaţia a început la 3 septembrie 1943. Germanii aveau în Italia 16 divizii,
dintre care 7 blindate, şi au opus o rezistenţă dârză anglo-americanilor în oraşul Salerno şi în
alte localităţi. Spre mijlocul lunii octombrie englezii şi americanii au reuşit să elibereze sudul
Italiei, unde s-au retras din Roma regele şi guvernul italian.
Hitler nu putea fi indiferent faţa de aliatul său, B. Mussolini, care se afla internat într-un
hotel de pe muntele Gran Sasso, ordonând unui detaşament de paraşutişti în frunte cu Otto
Scorzeny să-l elibereze. La 12 septembrie 1943 B. Mussolini a fost răpit şi la porunca Fuhrer-
ului a format aşa-numita „Republică socială Salo” cu un guvern-fantomă, supus totalmente
hitleriştilor. Trupele germane au ocupat centrul şi nordul Italiei.
Partidele antifasciste italiene şi-au intensificat lupta. La 9 septembrie 1943 s-a constituit
Comitetul de eliberare naţională ce avea drept scop de a-i chema pe italieni la luptă şi la
Rezistenţă pentru a-i recâştiga Italiei locul ce-i revine în rândul popoarelor libere.
La 13 octombrie 1943 guvernul Italiei a declarat război Germaniei, anglo-americanii au
permis italienilor să formeze contingente limitate. O mare contribuţie în lupta antifascistă a adus-
o mişcarea de partizani ce a eliberat regiuni întregi din centrul şi, mai ales, din nordul Italiei.
„Ieşirea principalului aliat al Germaniei din război a accelerat destrămarea coaliţiei hitleriste şi a
intensificat lupta de rezistenţă în Europa. Lipsita de forţele aliate italiene, Germania a fost
nevoită să introducă în diverse regiuni din Balcani trupele sale. Forţele şi poziţiile Coaliţiei
antihitleriste s-au întărit.
Dizolvarea Internaţionalei a III-a comuniste. In ajunul şi în etapa iniţiala a celui de-al
Doilea Război Mondial n-a existat nici o deosebire de poziţii în politica externă a URSS şi cea
promovată de conducerea Internaţionalei comuniste. Cu o zi înainte de semnarea pactului
Molotov-Ribbentrop din august 1939, Cominternul a dat o apreciere pozitivă acestui document.
Când Hitler a atacat Polonia, la 1 septembrie 1939, Cominternul a fost de acord cu această
agresiune, criticând poziţia Franţei şi a Marii Britanii. După semnarea Tratatului sovieto-hitlerist
de prietenie şi hotare din 28 septembrie 1939, Cominternul în general a încetat să mai critice
nazismul. El nu s-a împotrivit în nici un fel când Stalin a dat ordin ca antifasciştii germani să fie
extrădaţi Gestapo-ului, făcându-se, astfel, complice al uneia din cele mai monstruoase crime ale
războiului.
Comitetul executiv al Internaţionalei a emis tezele cu privire la caracterul războiului
abia la a noua zi după începerea conflagraţiei mondiale. In opinia lui, războiul început în
Europa, era „imperialist de ambele părţi”. Vinovată de izbucnirea conflagraţiei a fost
recunoscuta „burghezia tuturor ţărilor beligerante”. Au fost învinuite de declanşarea războiului
mondial Franţa, Marea Britanie şi Polonia, ultima fund calificată în document ca fiind
31
„fascistă”. Germania însa nici n-a fost menţionată. Conducerea Cominternului a acceptat
concepţia lui I. Stalin cu privire la perspectivele războiului din Europa. Aceasta poziţie a
Cominternului a dezorientat partidele comuniste docile, în special cele ce acţionau în Europa.
Când unele partide (francez, belgian etc. ) au declarat că îşi vor apăra patria de agresiunea
fascistă, liderii Internaţionalei comuniste au lansat apeluri în care au indicat „caracterul eronat”
al politicii acestor partide şi au insistat să fie „corectat” şi demascat „caracterul imperialist al
burgheziei din ţările lor”.
Abia în vara anului 1941, când Germania a năvălit asupra URSS, Comitetul executiv al
Internaţionalei a III-a, condus de Gh. Dimitrov, a declarat că „la etapa dată noi nu vom chema
nici la răsturnarea capitalismului în unele ţări aparte, nici la revoluţia mondială. Acum este
vorba (...) despre lupta împotriva asupririi naţionale, împotriva regimului de subjugare al
ocupanţilor, despre lupta pentru eliberare naţională”.

Deci, în 1941 liderii Internaţionalei nu s-au dezis definitiv de scopurile lor

expansioniste, ei le-au remis doar. Războiul a împiedicat desfăşurarea relaţiilor dintre partidele
şi grupurile comuniste şi patronii lor de la Kremlin. Multe partide comuniste nu mai apelau la
sfaturile „experţilor”. moscoviţi. În plus, această organizaţie odioasă, evident teroristă, precum
a fost Cominternul, compromitea Kremlinul în faţa aliaţilor occidentali. La 22 mai 1943
agenţia TASS a difuzat o ştire senzaţională: hotărârea din 15 mai a Cominternului de a se
autodizolva. In declaraţia oficială, între altele, se spunea: „...Sarcina de azi a mişcării
internaţionale a muncitorilor nu mai corespunde posibilităţilor actuale de organizare a
Cominternului. Aceasta reprezintă deci un obstacol în calea unei puternice consolidări a
mişcării muncitoreşti. Războiul mondial nu a făcut decât să accentueze situaţia diferită în care
se aflau partidele comuniste din diferite ţări. In momentul de faţă, sarcina esenţială a
popoarelor, în special a clasei muncitoare atât din Germania, cât şi din celelalte ţări ale Axei,
este de a lupta pentru a determina dispariţia regimului actual... Comuniştii n-au menţinut
niciodată forme de organizare ce s-au dovedit a fi depăşite. Având în vedere cele de mai sus,
Comitetul executiv al Internaţionalei comuniste propune:
a) dizolvarea Internaţionalei comuniste, ca organ conducător al mişcării muncitoreşti
mondiale;
b) eliberarea partidelor comuniste afiliate de obligaţiile ce le reveneau în calitatea lor de
membri ai Cominternului.
c) chemarea tuturor partizanilor Internaţionalei la luptă împotriva coaliţiei lui Hitler, la
înfrângerea duşmanului clasei muncitoare - fascismul german şi aliaţii săi”.

32
 După cum s-a constatat ulterior, I. Stalin n-a făcut decât să schimbe decorul: rolul
Cominternului a fost „preluat de secţia externă a Partidului Comunist Sovietic în persoana lui
Dimitrov, Manuilski şi Togliatti”.
Mişcarea de Rezistenţă. Noţiunea de Mişcare de Rezistenţă presupune lupta de eliberare
naţională a popoarelor de pe teritoriile ocupate de trupele germano-naziste, italiene, japoneze,
precum şi lupta antifascistă din interiorul Germaniei şi Italiei, altor ţări ale blocului fascist.
Mişcarea de Rezistenţă din teritoriile ocupate s-a contopit cu lupta eroica a popoarelor URSS,
Marii Britanii, SUA, altor ţări şi a devenit o parte componentă a luptei împotriva fascismului,
pentru libertate şi independenţă.
După realizarea cotiturii radicale în cel de-al Doilea Război Mondial, Mişcarea de Rezistenţa a
intrat într-o etapă nouă. S-a lărgit mult baza ei sociala, au sporit posibilităţile de ajutorare cu
arme şi muniţii, alimente, medicamente etc. a participanţilor la Rezistenţă. În interiorul
Mişcării s-au constituit organe centrale naţionale ce urmăreau scopul de a coordona acţiunile
diferitelor detaşamente de luptători. Totodată în cadrul ei s-au păstrat contradicţiile vechi,
apărând divergenţe noi din cauza diferitelor opţiuni politice ale detaşamentelor Mişcării.
În vara anului 1944, pe teritoriul Franţei activau 400-500 mii de luptători, în Italia - 500
mii, în Iugoslavia - 300 mii, în Grecia - 75 mii, în Albania - 70 mii.
La 9 septembrie 1943 în nordul şi centrul Italiei s-a constituit Comitetul de eliberare
naţională, format din reprezentanţii Partidului Comunist, Partidului Acţiunii, Partidului
Liberal, Partidului Socialist, Partidului Socialist al Unităţii Proletare şi Partidului Democrat-
creștin. Sub conducerea comuniştilor italieni activau brigăzi garibaldiene - detaşamente a câte
4-5 persoane ce efectuau diversiuni, pedepseau criminalii de război, adunau informaţii militare
etc.
În iarna anilor 1943-1944 lupta de partizani din nordul Italiei a luat o amploare
considerabilă. O piedică în calea consolidării unităţii detaşamentelor Mişcării de Rezistenţă o
constituia monarhia şi guvernul. Comuniştii şi membrii Partidului Acţiunii cereau abolirea
monarhiei. Discordia între forţele de stânga şi cele de dreapta a fost lichidata o data cu venirea
de la Moscova, în martie 1944, a lui Palmiro Togliatti, care a declarat că sarcina partidului ce-1
conduce este eliberarea ţarii de fascism.
În mai 1943 în Franţa a fost constituit Consiliul naţional al Rezistenţei, organul suprem
de conducere a Mişcării de Rezistenţă. Toţi participanţii la Rezistenţă au recunoscut Comitetul
francez al eliberării naţionale (CFEN) ce-şi avea sediul în Algeria. In fruntea CFEN era
generalul Ch. de Gaulle.
Pentru Mişcarea de Rezistenţă era caracteristica componenţa multinaţională a participanţilor,
colaborarea strânsă între detaşamentele de combatanţi. Astfel, în mai 1944 între combatanţii
33
francezi şi cei italieni a fost semnat un pact de interacţiune militară. Mişcarea de
Rezistenţă n-a fost un episod întâmplător m anii celui de-al Doilea Război Mondial. Ea nu
putea asigura victoria asupra fascismului, însă a contribuit considerabil la apropierea acesteia.
Participarea populaţiei din ţările cotropite la Mişcarea de Rezistenţa vorbeşte despre ura
acestora faţă de asupritorii străini.
Conferinţa de la Moscova (19-30 octombrie 1943). Coordonarea eforturilor militare ale
aliaţilor şi discutarea problemelor postbelice în Europa au presupus convocarea Conferinţei
miniştrilor afacerilor externe a URSS (V. Molotov) şi al Marii Britanii (A. Eden), a secretarului
de stat al SUA (C. Hull).
Delegaţia sovietică a insistat asupra deschiderii Frontului al II-lea în Europa.
Reprezentanţii SUA şi Marii Britanii au declarat ca guvernele lor au luat deja decizia de a
deschide Frontul al II-lea în nordul Franţei, fără a numi exact timpul. Pentru a asigura o
colaborare mai strânsă între cele trei guverne în vederea studierii problemelor europene cauzate
de război, s-a hotărât de a înfiinţa Comisia europeană consultativă cu sediul la Londra. La
propunerea SUA a fost examinată problema privind viitorul Germaniei. Americanii şi englezii
doreau să dezmembreze Germania, poziţia sovieticilor era însă de a păstra Germania unitară. La
un consens nu s-a ajuns, problema fiind transmisă pentru soluţionare Comisiei europene
consultative.
Conferinţa a aprobat „Declaraţia cu privire la Italia”, în care se sublinia că politica faţă
de Italia trebuie să se bazeze pe principiul: „Fascismul, cu întreaga sa influenţă şi consecinţe
dăunătoare, trebuie să fie nimicit, oferindu-i-se poporului italian complete posibilităţi de a stabili
instituţii guvernamentale, precum şi alte instituţii bazate pe principii democratice”.
În „Declaraţia cu privire la Austria” se sublinia că aceasta a fost o victimă a agresiunii
hitleriste şi trebuie eliberată. Cei trei miniştri de externe au exprimat dorinţa de a vedea Austria
un stat liber, refăcut şi independent, dar care totodată trebuie să poarte răspundere pentru par-
ticiparea în război de partea Germaniei fasciste.
Din iniţiativa URSS a fost adoptată „Declaraţia cu privire la responsabilitatea
hitleriştilor pentru bestialităţile comise”, care prevedea pedepsirea criminalilor de război.
Participanţii la Conferinţa au adoptat „Declaraţia comună a celor patru puteri în problema
securităţii generale” la care a aderat şi China. Statele semnatare s-au pronunţat pentru
înfiinţarea unei organizaţii mondiale cu scopul menţinerii păcii şi securităţii în lume.
Conferinţa de la Teheran a celor „trei mari”. Conferinţa şefilor de guverne al URSS, al
SUA şi al Marii Britanii a avut loc între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943. Afară de I. Stalin,
F. Roosevelt şi W. Churchill au participat şi miniştrii afacerilor externe, şefii statelor-majore,
numeroşi experţi.
34
 Conferinţa avea scopul de a examina problemele ce vizau coordonarea eforturilor Aliaţilor
în lupta împotriva Germaniei şi sateliţilor ei, colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci
trainice.
Întâlnirea celor „trei mari” a fost deschisă de F. D. Roosevelt, care a prezidat prima
şedinţă. Conferinţa nu a avut o ordine de zi elaborată prealabil. F. Roosevelt a spus că fiecare
participant poate aborda probleme pe care le consideră actuale. S-a ajuns la înţelegere că cele
discutate nu vor fi date publicităţii în viitorul apropiat. Participanţii au expus fiecare în parte
propriile viziuni asupra războiului. Au urmat discuţii, conducerea sovietică insistând asupra
deschiderii Frontului al II-lea în Europa - în nordul Franţei. A fost adoptata „Hotărârea militară a
Conferinţei de la Teheran”, conform căreia operaţia „Overlord” (de deschidere a celui de-al
Doilea Front în Europa) urina să înceapă în mai 1944, concomitent cu operaţiile militare din
sudul Franţei. I. Stalin a declarat că în acelaşi timp Armata Roşie va înainta, împiedicând, astfel,
strămutarea trupelor germane de la Est la Vest.
A fost pusă în discuţie „Problema intrării Turciei în război”. Părţile au subliniat că doresc ca
aceasta până la sfârşitul anului să intre în război de partea Coaliţiei antihitleriste. Dacă Turcia va
intra în război împotriva Germaniei, menţiona I. Stalin, şi dacă Bulgaria va declara război
Turciei, URSS va rupe relaţiile paşnice cu Bulgaria. S-a hotărât, de asemenea, să se acorde un
ajutor mai substanţial partizanilor din Iugoslavia.
În „Declaraţia cu privire la Iran” cei „trei mari” au recunoscut că această ţară a susţinut
eforturile statelor Coaliţiei antihitleriste în lupta împotriva duşmanului comun şi au dat asigurări
că şi pe viitor vor acorda ajutor economic Iranului. La insistenţa Aliaţilor delegaţia sovietică a
declarat că URSS va intra în război împotriva Japoniei după capitularea Germaniei.
La Conferinţă s-a pus în discuţie chestiunea privind viitorul Germaniei. F. Roosevelt a
propus dezmembrarea Germaniei în cinci state autonome, W. Churchill a susţinut planul său de
constituire a Confederaţiei dunărene din care să facă parte Austria, Ungaria şi teritoriile de sud
ale Germaniei, izolând Prusia. Şeful guvernului sovietic n-a acceptat planurile celor doi,
considerând că Austria şi Ungaria trebuie să fie state independente. După acest schimb de opinii
problema a fost transmisă Comisiei consultative europene.
O altă problemă abordată a fost cea a Poloniei. Reprezentanţii URSS s-au pronunţat pentru
„restabilirea Poloniei”, subliniind că hotarul de est al acestei ţări va trebui stabilit conform „liniei
Gurzon”, iar cel de vest pe cursul Oderului. Problema a rămas deschisă, urmând să fie reluată la
întâlnirile ulterioare.
I. Stalin a informat interlocutorii despre interesul URSS faţă de porturile Königsberg,
Memel şi împrejurimile lor, întrucât ea „nu avea porturi la Marea Baltică care să nu îngheţe”.

35
 La una din şedinţe W. Churchill i-a înmânat lui Stalin Sabia de Onoare confecţionată special
la comanda regelui Marii Britanii, George al VI-lea, cu ocazia victoriei repurtate de Armata
Roşie la Stalingrad „Mareşalul Stalin, menţiona W. Churchill în memoriile sale, cu un gest
impunător a dus sabia la buze şi a sărutat-o. Apoi el i-a transmis-o lui K. Voroşilov (...). Sabia a
fost scoasă cu mare onor din palat”.
„Conferinţa de la Teheran a constituit un moment de mare importanţă în istoria relaţiilor
dintre principalele ţări ale Coaliţiei antihitleriste. Ea a adoptat hotărâri decisive pentru
desfăşurarea ulterioară a războiului şi organizarea postbelică a lumii. Conferinţa a spulberat spe-
ranţele diplomaţiei fasciste cu privire la neînţelegerile dintre marile puteri ale Coaliţiei şi
eventuala dizolvare a ei”.
Operaţiile militare pe Frontul de Est în prima jumătate a anului 1944. La începutul anului
1944 pe Frontul de Est Germania dispunea de 198 de divizii şi 6 brigăzi, 38 de divizii şi 18
brigăzi ale aliaţilor ei (4,9 ml oameni), 54,6 mii de tunuri şi aruncătoare de mine, 5 400 de
tancuri, peste 3 mii de avioane. Armata Roşie avea un efectiv de 6,3 ml de oameni, 83,6 mii de
tunuri şi aruncătoare de mine, 5 258 de tancuri, 10 200 de avioane.
Anul 1944 a început cu eliberarea Ucrainei din partea dreaptă a Niprului. Ofensiva
Fronturilor I, al II-lea şi al III-lea Ucrainene s-a soldat cu zdrobirea grupului de armate „Sud” şi
„A” şi ieşirea la hotarele României. In luptele din perioada 14 ianuarie - 1 martie Fronturile
Leningrad şi Volhov, Frontul al II-lea Baltic, detaşamentele de partizani au învins grupul de
armate „Nord”, eliberând regiunea Leningrad şi o parte a regiunii Kalinin. Frontul al IV-lea
Ucrainean, Flota Mării Negre, detaşamentele de partizani au nimicit la sud Armata a 17-a,
eliberând Crimeea.
Operaţia „Overlord”. In conformitate cu înţelegerile de la Teheran, anglo-americanii au
pregătit operaţia de debarcare a trupelor lor în Normandia (nordul Franţei), deschizând, astfel,
Frontul al II-lea în Europa. Programată pentru luna mai, operaţia a fost amânată şi a început la 6
iunie 1944.
Anglo-americanii au concentrat pe insulele britanice 39 de divizii, 12 brigăzi speciale şi 10
detaşamente de comando, puternice forţe aeriene (11 mii avioane) şi maritime (6 939 de corăbii
militare şi de transport etc.). Scopul operaţiei era de a cuceri un cap de pod şi a-1 lărgi în
douăsprezece zile până la 100 km lăţime şi 100-110 km adâncime. Comandant al forţelor aliate a
fost numit generalul american D. Eisenhower. Germanii dispuneau în Franţa, Belgia şi Olanda de
58 divizii, unite în două grupuri de armate — „B” şi „C” — comandate de general-feldmareşalul
von Rundstedt, susţinute de flota a 3-a aeriană (160 de avioane).

36
 Aliaţii anglo-americani i-au indus în eroare pe germani în ceea ce priveşte locul şi timpul
debarcării trupelor de desant. Profitând de avantajele debarcării inopinate, ei au creat un cap de
pod între oraşele Cherbourg şi Caen.
La 5 iulie în Normandia erau deja un milion de ostaşi anglo-americani. Forţele aliate
debarcate au pus baza Frontului al II-lea în Europa. La desfăşurarea operaţiilor anglo-americanii
au pierdut 122 mii de oameni, germanii, care intrau în luptă pe părţi - peste 113 mii.
Complotul împotriva lui A. Hitler. În Germania hitleristă au existat întotdeauna grupuri ce se
aflau în opoziţie faţă de regimul naţional-socialist. Rezistenţa germană s-a manifestat prin
intermediul a mii de canale, a cunoscut faze de intensitate mai mare sau mai mică. După bătălia
de la Stalingrad s-a intensificat activitatea grupurilor din opoziţie, alcătuite din militari. Ele nu
aveau o unitate de vederi: unii doreau încheierea unei păci separate cu Occidentul, alţii, evitarea
înfrângerii Germaniei. Aceştia din urmă „nu vroiau în nici un caz să instaureze un regim
democratic liberal, ci unul autoritar, însă fără Hitler”, în unele proiecte, „fără aparatul terorist al
dictaturii naziste”. Opoziţia militară spera la încheierea unei păci separate cu Occidentul şi
bazându-se pe dictatura militară, să continue războiul împotriva URSS. Toate grupările din
opoziţie „doreau ca Germania să-şi păstreze frontierele din septembrie 1939”, să evite ocuparea
şi împărţirea ei.
Eşecurile armatei germane din primăvara şi vara anului 1944 i-au determinat pe conducătorii
complotului să ia decizia de a-1 nimici pe Hitler. Această sarcină şi-a asumat-o colonelul Klaus
von Stauffenberg, şef al statului-major al Departamentului general al armatelor de rezervă,
antihitlerist consecvent. Complotiştii îi aveau în frunte pe generalul Beck şi mareşalul Witzleben.
Mareşalii von Kluge şi E. Rommel au aprobat complotul, dar nu s-au angajat în realizarea lui. De
partea complotiştilor era şi generalul von Stulpnagel, comandantul militar al Franţei, şi alţii.
„In dimineaţa zilei de 20 iulie 1944, colonelul Klaus von Stauffenberg, care avea în servieta
sa o bombă, a venit la cartierul general al lui Hitler de la Rastenburg, unde urma să aibă loc o
consfătuire. Von Stauffenberg a pus servieta alături de scaunul său, nu departe de scaunul lui
Hitler. Bomba a explodat peste câteva minute după ce Stauffenberg părăsise încăperea. Din cele
25 de persoane, aflate în şedinţă, a fost ucis pe loc stenograful lui Hitler şi răniţi mortal câţiva
generali. Hitler a scăpat cu câteva arsuri şi răni uşoare.
Convins că Hitler a murit, von Stauffenberg s-a îndreptat în mare grabă spre Berlin. Până ce
complotiştii au dat semnalul convenit „Walkyria” şi au început să acţioneze pentru a pune mâna
pe poziţiile-cheie din capitala Germaniei, la cartierul general al lui Hitler se desfăşura o activitate
febrilă pentru înăbuşirea şi reprimarea complotului. Toate comandamentele grupurilor de armate
au primit ordin să-i aresteze pe cei implicaţi în complot. Goebbels a transmis prin radio ştirea
despre atentat şi despre eşecul acţiunii complotiste. Au început arestările şi „judecata urgentă” a
37
membrilor complotului, adică împuşcarea lor, cel mai zelos în acele momente fiind generalul
Fromm, considerat de complotişti ca unul dintre ai lor”.
Hitleriştii au arestat circa 7 mii de oameni, 5 mii fiind învinuiţi de participare la complot, 49
de generali şi 4 feldmareşali s-au sinucis. Numărul ofiţerilor implicaţi în complot a fost de circa
750, dintre care 20 de generali.
Complotul împotriva lui Hitler a demonstrat agravarea crizei din cadrul conducerii naziste, a
constituit o dovadă în plus că regimul terorist nazist intra în faza de declin.
Luptele de pe Frontul de Est în a două jumătate a anului 1944. Operaţiile militare ale
aliaţilor anglo-americani în vestul Europei au fost susţinute de ample operaţii militare ale
Armatei Roşii în estul continentului. La 23 iunie 1944 a început realizarea operaţiei „Bagration”
ce avea drept scop eliberarea Bielorusiei. Aceasta a fost una din cele mai mari operaţii strategice
din anii războiului. În faţa forţelor militare sovietice se afla grupul de armate „Centru”
(comandant feldmareşalul E. Busch, de la 28 iunie – feldmareşalul V. Modell), o parte din
armatele grupului „Nord” şi „Ucraina de Sud”, în total - 63 de divizii şi 3 brigăzi. Pentru
înfăptuirea operaţiei „Bagration” sovieticii au folosit forţele Frontului I Baltic (comandant gene-
ralul de armată I. Bagramean), Frontului al III-lea Bielorus (comandant general-colonelul I.
Cerneahovski), Frontului al II-lea Bielorus (comandant general-colonelul G. Zaharov), Frontului
I Bielorus (comandant generalul de armată R. Rokossovşki) - în total 166 divizii de infanterie, 12
divizii de tancuri etc. Un. rol deosebit în realizarea, operaţiei l-au jucat detaşamentele de
partizani. In urma realizării operaţiei de eliberare a Bielorusiei a fost lichidată gruparea de
armate „Centru”, creându-se condiţii favorabile pentru noi ofensive în Prusia Orientală, Polonia,
Statele Baltice.
Ca rezultat al operaţiei Iaşi-Chişinău este lichidat grupul de armate „Ucraina de Sud”,
trupele sovietice reocupând teritoriul român dintre Prut şi Nistru şi înaintând adânc la vest de
Prut. La 23 august, din ordinul regelui Mihai I, mareşalul I. Antonescu a fost arestat şi, ceva mai
târziu extrădat ruşilor. Radioul Bucureşti a difuzat adresarea regelui către populaţia ţării, prin
care se anunţa ieşirea României din Axă, decizia de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite,
revenirea la un regim democratic. În rezultat, la 23 august 1944 trupele române au încetat lupta
împotriva Uniunii Sovietice.
Hitler a ordonat să fie zdrobit „puciul de la Bucureşti”. Armatele germane au încercat să
ocupe capitala României, dar au fost distruse de forţele care în decurs de câteva zile au nimicit
trupele germane din preajma Bucureştilor şi au eliberat de nazişti Valea Prahovei, Dobrogea,
Muntenia, Oltenia, Banatul, sudul Transilvaniei, Crişana. La 31 august trupele sovietice au
ocupat Bucureştiul. În pofida faptului că România ieşise din război şi trecuse de partea Aliaţilor

38
(deci, a URSS), Moscova a continuat s-o considere inamică, a bombardat oraşe şi sate, a luat mii
de militari.
La 5 septembrie 1944 URSS a declarat că se află în stare de război cu Bulgaria, la 6
septembrie Armata Roşie a intrat în Bulgaria, iar la 9 septembrie 1944 guvernul a fost răsturnat,
venind unul comunist, care a declarat că Bulgaria aderă la Coaliţia antihitleristă.
La 4 septembrie Finlanda a rupt relaţiile de colaborare cu Germania şi a declarat că încetează
lupta împotriva URSS. După ieşirea Finlandei din război singurul aliat al Germaniei a rămas
Ungaria, pe teritoriul căreia s-au desfăşurat lupte deosebit de sângeroase. S-au activizat luptele
militarilor iugoslavi, conduşi de I. B. Tito, iar starea generală a lucrurilor au obligat Germania
să-şi retragă trupele din Grecia şi Albania.
Tranzacţia Stalin-Churchill din octombrie 1944. In octombrie 1944 premierul britanic W.
Churchill a întreprins o vizită la Moscova, fără a-i pune la curent pe sovietici şi pe americani care va fi
scopul călătoriei şi tema discuţiilor. La 9 octombrie, în cadrul convorbirilor a fost pusă în discuţie
problema Poloniei şi situaţia din Balcani. Ultimul subiect a provocat polemici aprinse. Profitând de un
moment prielnic, Churchill s-a adresat lui Stalin: „Să reglementăm situaţia în Balcani. Armatele
dumneavoastră se află în România şi în Bulgaria unde noi avem interese, misiuni şi agenţi. Să nu ne
certăm pentru chestiuni puţin importante. Ce a-ţi zice de o predominanţă (de 90% în România pentru
dumneavoastră, de 90% în Grecia pentru noi şi de egalitate 50% - 50% în Iugoslavia?” In timp ce lui
Stalin i se traducea, W. Churchill a scris pe o foaie de hârtie:
„România: Rusia - 90%; alţii - 10%;
Grecia: Marea Britanie în acord cu SUA - 90%; Rusia - 10%;
Iugoslavia: 50%-50%;
Ungaria: 50%-50%;
Bulgaria: Rusia - 75%, alţii-25%”.
W. Churchill în memoriile sale scria: „I-am împins hârtia lui Stalin, căruia i se făcuse deja traducerea
spuselor mele. El ezită puţin, apoi a luat creionul său albastru, a trasat o linie grasă în semn de aprobare şi
mi-a restituit foaia. Totul a fost reglementat mai repede decât era nevoie să fi fost scris”. Foaia cu pricina
ajunsese la mijlocul mesei. W. Churchill zise: „Nu găsiţi că e cinic a reglementa aceste probleme de care
depinde soarta a milioane de oameni într-o manieră atât de cavalerească? Să ardem hârtia”. Stalin însă ar
fi spus: „Nu! Păstraţi-o!”
W. Churchill într-un mesaj trimis lui F. Roosevelt sublinia că „soluţionarea problemei balcanice în
manieră procentuală avea drept scop ca, prin influenţa şi autoritatea marilor puteri să se evite în aceste ţări
mişcări deosebite din partea populaţiei, răscoale şi chiar războaie civile nedorite”. Sistemul procentual nu
fixează numărul membrilor respectivi în comisiile pentru diverse state balcanice, menţiona cu altă ocazie
premierul Marii Britanii, ci exprimă interesul cu care guvernul britanic şi cel sovietic soluţionează
problemele din aceste ţări.

39
 Explicaţiile date de W. Churchill referitor la metoda procentuală demonstrează că „ea a fost gândită
cu anticipaţie”. Acest punct de vedere pe care premierul britanic l-a impus marilor săi aliaţi „friza
elementele esenţiale ale relaţiilor interstatale”. In primul rând, „nici unul din guvernele ale căror state se
aflau sub vizorul „procentului” nu fuseseră consultate. In rândul al doilea, când problema a fost pusă, „a
fost ignorată Carta Atlanticului şi hotărârile luate la Teheran”.
Astfel, cei doi premieri - britanic şi sovietic - au împărţit Europa în sfere de interese, obţinând
libertate quasi totală de acţiune în zonele ce le reveneau.
Desfăşurarea operaţiilor militare în Europa Occidentală. După debarcarea în Normandia, trupele id
anglo-americane au realizat un şir de operaţii ce s-au soldat cu succes. Este vorba de ofensiva din
Peninsula Bretagne. In acest spaţiu germanii au reuşit să fortifice, prin completarea cu noi forţe, Armata a
5-a de tancuri (14 divizii) şi Armata a 7-a (10 divizii). Două divizii erau în rezervă. In locul lui von
Rundstedt la 2 iunie 1944 comandant al trupelor germane a fost numit feldmareşalul von Kluge.
Comandamentul forţelor aliate avea de „dispoziţie Armatele 1 şi a 3-a americane, Armata a 2-a
engleza şi Armata 1 canadiană, în total 39 de divizii.
La 25 iulie, după o intensă pregătire a artileriei şi aviaţiei, Armata 1 americană a început ofensiva.
Germanii au aplicat o contralovitură în zona Mortain (7-8 august). Printr-un ordin al comandamentului
forţelor aliate la 4 august 1 200 de avioane au executat un bombardament puternic la sud-vest de oraşul
Caen, pricinuind pierderi imense germanilor. După trei zile de lupte înverşunate contraofensiva germană a
fost respinsă, trupele aliate înaintând spre est. Intre 10 şi 25 august forţele aliate au declanşat o nouă
operaţie în zona oraşelor Falaise şi Argentan. Armata 1 canadiană înaintând de la nord spre sud, iar
Armata a 3-a americană - de la sud spre nord -, aveau scopul să nimicească grupările de forţe germane -
până la „20 de divizii - încercuite la Falaise. Datorită lipsei de operativitate din partea armatelor aliate,
germanii au reuşit să retragă principalele forţe ale Armatei a 5-a de tancuri şi ale Armatei a 7-a de infan-
terie. Doar la 18 august trupele Armatei 1 americane au reluat ofensiva în zona oraşului Argentan şi peste
două zile s-au unit cu Divizia 1 de tancuri poloneză (Armata 1 canadiană). Au fost încercuite 8 divizii
germane, inclusiv 3 de tancuri.
Ulterior a fost aplicată stratagema generalului D. Eisenhower, denumită de el „strategia frontului
larg”, adică a ofensivei concomitente pe întreg frontul. Atacul a început la 26 august. In flancul drept, pe
direcţia Strasbourg acţiona Armata a 3-a americană, la nord, dinspre Paris spre nord-est, Armata 1
americană, spre Bruxelles ataca Armata a 2-a engleză, iar de-a lungul litoralului - Armata 1 canadiană.
Trupele aliate au înregistrat succese importante. Astfel, la 30 august trupele canadiene au eliberat oraşul
Rouen, iar la 1 septembrie localitatea Dieppe. Traversând râul Somnie, armata a 2-a engleză până la sfâr-
şitul lui septembrie a eliberat localităţile Amiens şi Arras, iar trupele americane, forţând râurile Marne şi
Meuse, au nimicit inamicul din oraşele Château-Thierry, Soissons, Reims şi Verdun.
La sfârşitul lunii august armatele engleze au eliberat nordul Franţei, iar la 3 septembrie unităţi engleze
de tancuri au intrat în Bruxelles, capitala Belgiei. La mijlocul lunii septembrie anglo-americanii au curăţat
de inamic aproape în întregime Franţa şi Belgia. La 15 august a început debarcarea în sudul Franţei a
trupelor (americane şi franceze comandate de generalul Lattre de Tassigny. Ele trebuiau să ocupe
40
porturile Toulon şi Marsilia, şi - cu sprijinul detaşamentelor din Rezistenţa franceză - să facă joncţiune cu
trupele anglo-americane debarcate la Sena.
După lupte crâncene, înverşunate, nemţii au fost izgoniţi din două porturi franceze, oştirile aliate
înaintând spre Lyonul eliberat la 3 septembrie de către Corpul al 2-lea de armată francez şi Corpul al 6-
lea de armată american. La 18 septembrie trupele franceze ce se deplasau din (direcţia sud au realizat
joncţiunea cu Divizia a 2-a blindată a generalului Leclerc, care înainta dinspre Paris.
În urma unor lupte crâncene, la începutul lui noiembrie a fost eliberată Belgia şi o parte însemnată a
Olandei. La 24 noiembrie trupele americane i-au alungat pe nemţi din Strasbourg, iar până la 30 noiem-
brie numeroase localităţi la nord de acest oraş au fost eliberate de trupele franceze. La mijlocul lunii
decembrie Comandamentul forţelor aliate a oprit ofensiva, frontul de vest s-a consolidat temporar.
Luptele din Italia. La începutul anului 1944 germanii au concentrat în Italia Grupul de armate „C”,
comandat de feldmareşalul A. Kesserling, constituit din Armata a 10-a germană cu 9 divizii pe
aliniamentul de apărare „Gustav”, şi Armata a 14-a din nordul Italiei cu 7 divizii, ce urma să fie folosită
pe frontul din Italia sau în Europa Centrală, dacă situaţia i-ar fi impus să realizeze aceste măsuri. Forţele
aliate erau compuse din Armata a 5-a americană şi Armata a 8-a engleză, Corpul expediţionar francez
comandat de generalul Juin şi Corpul al 2-lea de armată polonez, comandat de generalul W. Anders.

Ofensiva de eliberare a Romei a început la 17 ianuarie 1944. Aliaţii au creat capuri de pod în zona
porturilor Anzio şi Nettuno. Germanii au opus o rezistenţă dârză şi în ciuda eforturilor depuse, anglo-
americanii n-au reuşit să extindă terenurile cucerite. Lupte înverşunate au avut loc la Monte Cassino. La
11 mai 1944 ofensiva a fost reluată şi la 17 mai forţele aliate străpungând linia „Gustav”, au cucerit
localitatea Cassino. După lupte crâncene, la 4 iunie Armata a 5-a americană a eliberat Roma.

Bătălia din Ardenne. In decembrie 1944 armata nazistă se retrăsese până aproape de hotarele de
vest ale Germaniei. Zonele industriale ale Germaniei se aflau în pericol. Conducerea Reich-ului a hotărât
să înfăptuiască o contraofensivă spre Vest, în sectorul munţilor Ardenne, unde aliaţii concentraseră mai
puţine forţe militare. Scopul acţiunii germane era: nimicirea trupelor americane din zonă, dispersarea
dispozitivului strategic şi determinarea „cercurilor conducătoare anglo-americane să recurgă la o
înţelegere cu Germania”.
Contraofensiva hitleristă a început la 16 decembrie 1944, pe timp nefavorabil, pe o porţiune de front
cu o lungime de peste 100 km, între Monshau şi Echternach. Trupele germane au aruncat în luptă forţe
blindate, au lansat peste 1500 de paraşutişti în zona Verviers-Malmedy şi au trimis în
spatele trupelor aliate grupuri de diversionişti îmbrăcaţi în uniforme americane şi engleze.
Comandamentul armatelor unite şi-a concentrat toate puterile pentru a lichida breşa realizată de
germani, aceştia dispunând de forţe limitate n-au înaintat mai departe. Peste cinci mii de avioane au
pricinuit pierderi colosale hitleriştilor şi după lupte extrem de grele, trupele germane încep să se retragă.
La 30 ianuarie 1945 „frontul revenise pe aliniamentul de la 16 decembrie 1944”.

41
 La 12 ianuarie 1945, la insistenţa lui W. Churchill, deşi nu avea forţele armate bine pregătite pentru
operaţii de amploare, Uniunea Sovietică a declanşat ofensiva pe tot Frontul de Est. Aceasta a pus capăt
definitiv ofensivei Germaniei din Vest.
Conferinţa de la Dumbarton Oaks. Intre 21 august şi 7 octombrie 1944, în capitala Statelor
Unite, în conacul Dumbarton Oaks şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa reprezentanţilor SUA, URSS,
Marii Britanii şi Chinei în vederea examinării propunerilor publicate la 9-10 octombrie, care au fost puse
la baza Statutului Organizaţiei Naţiunilor Unite, aprobat în iunie 1945.
Participanţii la Conferinţă nu au ajuns la înţelegere în unele probleme ca, de exemplu, procedura votării în
Consiliul de Securitate, cine vor fi primii membri ai viitoarei organizaţii, care vor semna Statutul ONU.
Soluţionarea lor a fost amânată până la Conferinţa de la Ialta.
Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945). Războiul din Europa intra în faza finală. Multe
probleme ce vizau coordonarea operaţiilor militare, viitorul Germaniei, frontierele Poloniei, organizarea
păcii şi securităţii mondiale etc. necesitau a fi rezolvate.
Iniţiativa unei noi întâlniri i-a aparţinut preşedintelui F. Roosevelt. După mai multe propuneri cu
privire la locul desfăşurării Conferinţei, cei „trei mari” au ales Ialta (Crimeea). F. Roosevelt şi W.
Churchill, persoanele ce-i însoţeau, au sosit la Ialta în noaptea de 2 spre 3 februarie, fiind întâlniţi de
demnitari sovietici. Stalin a sosit la Ialta abia la 4 februarie.
La prima şedinţă plenară au fost ascultate informaţiile privind situaţia de pe fronturi. Generalul
Antonov a prezentat starea de lucruri de pe Frontul de Est; generalul Marshall - de pe Frontul de Vest.
Cele relatate de generalul american au fost aprobate de feldmareşalul Alanbrookc şi amiralul Cunnigham,
reprezentanţi ai Marii Britanii. In continuare s-au examinat probleme referitoare la înfrângerea Germaniei
şi încheierea războiului.
La Conferinţă o atenţie deosebită s-a acordat problemei Germaniei, instaurării controlului asupra ei.
Cei „trei mari” şi-au expus punctele de vedere cu privire la împărţirea Germaniei. F. Roosevelt era de
părerea că Germania să fie împărţită în cinci state independente: Prusia (fără unele teritorii); Hanovra şi
nord-vestul Germaniei; Saxonia şi zona Leipzig: zonele Hess-Darmstadt, Hess-Klassel şi Rhinul meridio-
nal; Bavaria şi Baden-Wurtemberg. Canalul Kiel, portul Hamburg, zonele Ruhr şi Saar treceau sub
controlul Naţiunilor Unite. Varianta britanică prevede divizarea Germaniei în două state: Prusia cu
provinciile ei şi Bavaria; Ruhrul şi Westfalia urmau să se afle sub control internaţional. I. Stalin acceptă,
în principiu, propunerea lui. F. Roosevelt, dar avuse unele obiecţii. După el, era bine să se clarifice şi for-
ma de administrare a Germaniei: guvern central sau guverne independente pentru fiecare din statele
rezultate în urma împărţirii Germanie. Se impunea, de asemenea, „discutarea chestiunii reparaţiilor, a
despăgubirilor şi a compensării acestora de către Reich-ul german statelor aliate prin fixarea cuantumului
pentru fiecare mare putere aliată sau alte state din rândurile Naţiunilor Unite care au participat direct la
înfrângerea nazismului”.

42
 Recunoscându-se faptul că problema dezmembrării Germaniei trebuie studiată suplimentar, s-a ajuns
la concluzia ca miniştrii de externe ai celor trei puteri aliate să ducă lucrul la bun sfârşit în următoarele 30
de zile.
O altă problemă examinată a fost cea cu privire la Franţa: să i se acorde sau nu o zonă de ocupaţie.
Pe parcursul discuţiilor W. Churchill s-a pronunţat pentru ca Franţei să i se acorde o zonă de ocupaţie, în
timp ce I. Stalin era împotrivă, motivând că aceasta ar crea un precedent şi pentru alte state ca Belgia,
Olanda, Polonia, că Franţa, chipurile, „s-a bătut slab în 1940, a deschis porţile forţelor germane în Europa
de Vest”. In cele din urină, cei „trei mari” au convenit să i se atribuie Franţei atât o zonă de ocupaţie, cât
şi dreptul de a participa în comisiile de control asupra Germaniei”.
Problema reparaţiilor era determinată de cea a dezmembrării Germaniei. Asupra ei a insistat în mod
deosebit I. Stalin. In baza dezbaterilor a fost pus raportul ambasadorului sovietic Maiski, în care a fost
expus planul de percepere a reparaţiilor. S-a convenit asupra constituirii unei comisii pentru reparaţii cu
sediul la Moscova, care urma să-şi înceapă activitatea imediat după aprobarea principiilor de bază privind
perceperea reparaţiilor. Germania trebuia să plătească 20 mlrd. în dolari, jumătate din ea fiind destinată
URSS.
Deoarece la Dumbarton Oaks experţii n-au ajuns la consens în problema funcţionării Consiliului de
Securitate, la Conferinţa de la Ialta conducătorii de guverne ale celor trei puteri au acceptat propunerile
secretarului de stat al SUA Ed. Stettinius: „1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate să dispună de
un vot; 2. Hotărârea Consiliului de Securitate în problemele de procedură să fie adoptată cu majoritatea de
7 voturi; 3. Pentru celelalte probleme deciziile Consiliului de Securitate să fie, de asemenea, adoptate cu
majoritatea de 7 voturi, inclusiv voturile concordante ale membrilor permanenţi ai Consiliului de
Securitate, partea în litigiu abţinându-se de la vot (...) Considerând că marilor puteri le revenea o
răspundere deosebită pentru menţinerea păcii generale, secretarul de stat (al SUA Stettenius — A.P.)
susţinea unanimitatea absolută a membrilor permanenţi în toate hotărârile capitale privind menţinerea
păcii, inclusiv toate măsurile de constrângere economice şi militare - adică dreptul de „veto”. In al doilea
rând, dar tot în consens cu atribuţiile membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, proiectul
american avea în vedere ca şi statele care nu erau membri permanenţi să-şi poată prezenţa, liber şi
nestingherit, punctul lor de vedere. In concluzie, potrivit propunerilor americane, procedura de votare
implica două elemente fundamentale: pentru menţinerea păcii generale se impunea unanimitatea
membrilor permanenţi şi, în al doilea rând, să se respecte egalitatea tuturor membrilor organizaţiei”. A
fost luata hotărârea de a convoca Conferinţa de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 25 aprilie
1945, la San Francisco. S-a acceptat ca la ea să participe statele ce-şi vor pune semnătura pe Declaraţia
Naţiunilor Unite până la 1 martie 1945. Ucraina şi Bielorusia, republici ce au avut de suferit deosebit de
mult de pe urma invaziei hitleriste, au fost de comun acord incluse în lista participanţilor la Conferinţă.
La Conferinţa de la Ialta s-a adoptat un document important — „Declaraţia cu privire la Europa
eliberată”, în care se afirma că cele trei puteri vor depune eforturi coordonate pentru a ajuta statele
Europei să se elibereze de fascism şi să-şi restabilească viaţa politică şi econo mică. „Prin această
declaraţie cei trei şefi de guverne proclamau că restabilirea ordinii în Europa şi reconstrucţia vieţii
43
politice şi economice a naţiunilor trebuie realizată conform unei proceduri care să permită popoarelor
eliberate să-şi refacă viaţa, să-şi creeze instituţii democratice alese de popoarele respective, dar să şi
distrugă ultimele vestigii ale nazismului şi fascismului”. In acest context e necesar de subliniat că ca
cei „trei mari” interpretau în mod diferit crearea „instituţiilor democratice”. După cum sublinia
istoricul englez A. J. P. Taylor, „şi unii, şi alţii bănuiau că un guvern ales în mod liber nu putea fi decât
anticomunist. Însă ei trăgeau concluzii diametral opuse. Occidentalii nu acceptau guvernele comuniste,
pentru că ele nu puteau fi alese în mod liber, iar sovieticii erau împotriva guvernelor alese liber,
deoarece acestea nu puteau fi decât anticomuniste prin definiţie”.
La insistenţa lui W. Churchill a fost examinată problema privind pedepsirea criminalilor de
război; s-a propus să fie cât mai urgent întocmite listele criminalilor de război şi ei „să fie judecaţi în
ţările pe teritoriul cărora au comis atrocităţi”.
Problema Poloniei continua să fie cea mai controversată. Aceasta se întâmpla din cauza că ea
avea două guverne - unul susţinut de Uniunea Sovietică, altul - de Marea Britanie şi SUA. La Conferinţă
s-a subliniat că „susţinerea în continuare a două guverne însemna (...) falimentul conferinţei”. La
propunerea lui V. Molotov, acceptată de partenerii occidentali, s-a decis de a reorganiza guvernul polonez
în baza unui democratism mai larg, incluzând în componenţa lui cetăţeni ai Poloniei ce locuiau în ţară şi
peste hotare. Guvernul urma să fie numit „naţional provizoriu” şi recunoscut de cele trei guverne aliate.
Partidele democratice, antifasciste puteau să-şi înainteze candidaţii şi să participe la alegeri.
La Conferinţă a fost pusă din nou problema frontierelor: la est – „linia Curzon”, la vest - de la
oraşul Stettin spre sud de-a lungul Oderului şi râului Neisse occidental.
În timpul Conferinţei delegaţia sovietică şi cea americană au semnat un acord cu privire la intrarea
Uniunii Sovietice în război împotriva Japoniei, care prevedea ca URSS să declare război Japoniei la 2-3
luni după capitularea Germaniei hitleriste. Drept compensaţie Uniunea Sovietică cerea să fie restabilite
frontierele de până la 1904, să primească partea de sud a insulei Sahalin, arhipelagul Kurile, să i se dea
dreptul de a închiria portul Dairin (Dalinîi) şi Port Artur, calea ferată din Manciuria. Se păstra statu-quo-
ul Mongoliei.
Conferinţa de la Ialta a constituit un eveniment important în istoria celui de-al Doilea Război
Mondial. La ea s-au luat măsurile respective cu privire la încheierea războiului. Au fost definitivate
documentele adoptate la Dumbarton Oaks, creându-se condiţii favorabile organizaţiei internaţionale a
Naţiunilor Unite. La Ialta nu a avut loc nici o împărţire a Europei sau a lumii, dar „spiritul care a dominat
la această conferinţă a permis, în mod incontestabil, împărţirile care au urmat”.
Operaţiile militare în Asia şi Oceanul Pacific în anul 1944. La începutul anului 1944 SUA
dispuneau de un potenţial industrial net superior celui japonez. Aşa bunăoară, în 1943 SUA au produs
80,5 ml tone de oţel, 56 ml tone de fontă, iar Japonia, respectiv - 8,8 ml tone şi 6,1 ml tone. În 1944
Statele Unite aveau circa 100 de portavioane, de diferite tipuri, Japonia doar 18 portavioane mici de
escortă. Numărul avioanelor de război produse în SUA era de 95 de mii, în Japonia — 28 180, adică de
trei ori mai puţin.

44
 După bătăliile navale din 1942 în războiul cu Japonia americanii au aplicat cu rigurozitate legile
logisticii: ţinând cont de distanţele mari, ei au creat baze noi de legătură (Samoa, Fidji etc.); au aplicat în
practică convoiul cu vase, plasat în spatele unităţilor de luptă; au prevăzut eşalonarea consumului de
carburanţi, arme, muniţii, hrană; au studiat operaţiile de luptă de pe alte teatre de război pentru a evita
greşelile. Altfel spus, „americanii au creat o maşină de război imensă, care va fi imposibil de oprit”.
Japonezii cedau cu mult în faţa americanilor. Construcţia de nave nu era satisfăcătoare. Muncitorii
trimişi pe front nu au fost înlocuiţi, tot greul gospodăriilor rămânând pe seama femeilor. Raţiile de
alimente erau diminuate, de aceea bursa neagră a luat o amploare deosebită.
În teritoriile ocupate de japonezi se intensifica Mişcarea de Rezistenţă, iar soldaţii japonezi nu
puteau conta pe sprijinul populaţiei locale. Condiţiile insuportabile din jungle, bolile au cauzat moartea
a peste 300 mii de soldaţi japonezi. În ciuda pierderilor umane, propaganda oficială anunţa victorie
după victorie.
Deşi Japonia a semnat convenţiile de la Geneva cu privire la război, tradiţia militară japoneză era
incompatibilă cu „legile războiului”. Soldaţii japonezi nu se predau niciodată, luptau până la ultima
suflare, iar apoi se sinucideau. Faţă de inamic erau feroce. Spre exemplu, militarii paraşutaţi din
avioanele avariate erau împuşcaţi fără milă. Deci e clar de ce „înaltul Comandament American tindea să
evite orice greşeală tactică, manifestând o grijă deosebită pentru viaţa oamenilor săi”.
Cucerind arhipelagul Gilbert (noiembrie 1943), americanii şi-au concentrat atenţia asupra marelui
arhipelag Marshall (operaţia „Fliutlock”), pe care după un puternic bombardament al aviaţiei, în
ianuarie 1944, l-au ocupat. Tot în ianuarie aviaţia americană a distrus baza japoneză Truk de pe insulele
Caroline.
O dată cu începerea bombardării Carolinelor, Amiralul american Nimitz a întreprins o serie de
raiduri aero-navale asupra insulelor Mariane (operaţia „Forager”), ce s-au soldat cu victorie (martie
1944).
In timp ce amiralul Nimitz realiza operaţia „Forager”, generalul american MacArtur, care la
începutul lunii martie 1944 controla integral partea occidentală a insulei Noua Britanie, înfăptui un nou
atac în Noua Guinee, având ca obiectiv Hollandia, Aitape, insula Wadke şi insulele Amiralităţii. În vara
anului 1944 aliaţii au pus stăpânire pe Noua Guinee.
Operaţia de cucerire a insulelor Mariane a coincis cu luptele Armatei Roşii la Sevastopol, în
Karelia, în Ţările Baltice şi cu debarcarea aliaţilor în Normandia. În luptele aeriene şi navale americanii
au demonstrat superioritate tehnică. Pe insula Saipan, situată în partea meridională a arhipelagului,
americanii au aruncat bombe cu napalm şi proiectile cu fosfor - arme noi pentru acea perioadă, în
scopul incendierii plantaţiilor de trestie de zahăr şi pădurilor. Luptele pentru insulă au fost crâncene: toţi
apărătorii ei - 30 de mii de ostaşi japonezi au pierit până la unul; americanii au pierdut 14 021 de ostaşi.
în luptele pentru celelalte insule ale arhipelagului americanii au pierdut încă cca 10 mii de morţi şi
răniţi.

45
 La 15 iunie 1944 aviaţia americană a bombardat pentru prima dată Japonia. La 18 iunie
Hideki Tojo şi-a dat demisia din postul de prim-ministru al ţării, în locul lui fiind numit
Kuniaki Koiso, „fost guvernator al Coreei, vechi ofiţer în retragere”.
În vara şi toamna anului 1944 americanii au ocupat arhipelagul Palau. În anul 1944 insulele
Filipine au fost cuprinse de o amplă Mişcare de Rezistenţă. Aceasta a determinat forţele aliate de
a-şi orienta operaţiile militare în direcţia dată. Japonezii au hotărât să apere Filipinele cu orice
preţ. La început americanii au luat hotărârea de a neutraliza insula Taiwan (Formoza) – „baza
niponă de popas aerian pentru întăririle trimise din metropolă”. Atacul aerian american a început
la 12 octombrie, declanşând „gigantica bătălie aeriană, cea mai însemnată din întreg războiul
Pacificului”, ce s-a soldat cu victoria americanilor.
La 20 octombrie trupele americane au debarcat în partea de sud a insulei Leyte. Japonezii au
pus în acţiune întreaga flotă. Astfel, a început cea mai mare bătălie aero-navală din cel de-al
Doilea Război Mondial, cunoscută ca „Bătălia de la Leyte”. Japonezii au suferit o înfrângere
cumplită, pierzând 10 cuirasate, 4 portavioane, 3 crucişătoare etc., faţă de 2 portavioane
americane. Sfârşitul marinei japoneze marca prăbuşirea definitivă a tuturor speranţelor
conducătorilor militari de a salva ceea ce mai rămăsese din „sfera de co-prosperitate”.
După această victorie americanii au organizat o blocadă a insulei Leyte, unde era dislocată
Armata a 16-a japoneză comandată de generalul Tomoyuki Yamashita. Aviaţia americană
distrugea sistematic întăriturile, cazărmile şi depozitele nipone. Aviaţia japoneză, puţină la nu-
măr, a recurs la măsuri extreme. Este vorba de proiectul „Oaka” („Floare de cireş”) al amiralului
T. Onishi. Tineri piloţi fanatici se sinucideau, aruncându-se cu avionul asupra vaselor inamice. În
toamna lui 1944 a apărut o noţiune nouă — „kamikadze” („vânt divin”) - aviator sinucigaş.
„Kamikadzii” nu au putut salva situaţia, deşi au pricinuit americanilor pierderi considerabile.
Disperarea i-a determinat pe japonezi să inventeze şalupe explozive şi „oameni-broască”,
sistemul numit „Raiten” („Plecarea spre cer”). Totuşi în a doua jumătate a lunii decembrie 1944
americanii au luat sub control întregul arhipelag al Filipinelor.
În martie 1944 în China japonezii au iniţiat o ofensivă spre sud, trupele chineze de sub
conducerea lui Cian Kai-şi, în ciuda superiorităţii numerice, au suferit înfrângere. În octombrie
japonezii au ajuns în provincia Guansi şi au făcut joncţiune cu trupele lor din partea de nord a
Indochinei.
În urma operaţiilor desfăşurate de Armata a 4-a şi Armata a 8-a chineze în nordul Chinei,
spre finele anului 1944 au fost eliberate 140 de judeţe cu o populaţie de 30 de milioane de
oameni. În Birmania împotriva japonezilor luptau forţele aliate britano-indiene. În a doua
jumătate a anului 1944 comandantul trupelor aliate, lordul Louiis Mountbatten, a declanşat o

46
ofensivă pentru a-i izgoni pe japonezi din această ţară. Toamna ofensiva a fost suspendată, fiind
reluată la începutul anului 1945
Ofensiva aliaţilor pe teatrul european de război în 1945. La începutul anului 1945 între
aliaţi se stabili o bună înţelegere. Ei aveau supremaţie aeriană pe toate fronturile, superioritate în
oameni şi armament. În februarie - prima jumătate a lui aprilie Armata Roşie a înaintat cu succes în
Pomerania şi Silezia, eliberând ţărmul Mării Baltice de la Danzig până la Oder. Loviturile puternice date
de Armata Roşie în Prusia Orientală şi în zona oraşului Budapesta au permis trupelor aliate să desfăşoare
acţiuni militare de amploare în vestul Germaniei şi Italia. În ianuarie-martie forţele aliate au eliberat vaste
teritorii de pe malul stâng al Rinului, iar la 24 martie l-au forţat. La 2 mai a capitulat grupul de armate
„C” din Italia.
Ultimul centru puternic de rezistenţă german era Berlinul. Pentru a apăra capitala, germanii au
concentrat până la 1 ml de luptători, peste 10 mii de tunuri şi aruncătoare de mine, 1 500 de tancuri, 3,4
mii de avioane.
La 26 aprilie a început operaţia de cucerire a Berlinului cu participarea forţelor Frontului 1 şi al 2-lea
Bielorus, Frontului 1 Ucrainean, unei părţi a flotei Mării Baltice, Armatei a18-a aeriană (800 aparate de
zbor), Armatelor 1 şi a 2-a Poloneze, altor forţe. În total la asaltul Berlinului au participat 162 divizii de
infanterie şi cavalerie, 42 000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 6 250 de tancuri (21 de divizii), 7 500 de
avioane, 2,5 ml de oameni.
Obiectivul Comandamentului sovietic era de a zdrobi gruparea de forţe germane, de a pune stăpânire
pe Berlin şi a ieşi spre Elba pentru joncţiune cu forţele aliate.
Operaţia de cucerire a capitalei Germaniei s-a desfăşurat în trei etape: a) spargerea de către armatele
Frontului 1 Bielorus şi ale Frontului 1 Ucrainean a liniei de apărare Oder-Neisse (16-19 aprilie); b) încer-
cuirea şi divizarea forţelor defensive (19-25 aprilie); c) nimicirea grupărilor încercuite şi cucerirea
Berlinului (25 aprilie - 8 mai). In ziua de 29 aprilie a început asaltul Reichstagului. Mai multe echi pe de
ostaşi au primit însărcinarea să arboreze drapelul roşu pe Reichstag. Primii au reuşit să facă acest lucru
ostaşii din grupul de şoc al căpitanului V. Makov - sergenţii G. Zigatov, A. Lisimenko, A. Bobrov şi M.
Minin, la 30 aprilie, ora 22 şi 40 de minute.
In timpul desfăşurării operaţiei de cucerire a Berlinului Armata a 5-a de gardă a Frontului 1
Ucrainean a înaintat spre vest şi la 25 aprilie, în regiunea oraşului Torgau, s-a întâlnit la Elba cu forţele
Armatei 1 americane. O puternică grupare de armate germane era dislocată în Cehoslovacia; între 1 şi 5
mai la Praga, în alte centre, s-a început o răscoală armată a cehilor şi slovacilor, care au cerut ajutorul
sovieticilor. Regrupându-se, trupele Frontului 1 Ucrainean şi ale Fronturilor al 2-lea şi al 3-lea Ucrainene
au distrus gruparea de armate „Centru” ce nu dorea să capituleze (între 6 şi 11 mai), Praga fiind eliberată
la 9 mai.
Operaţia de cucerire a Berlinului a fost realizată cu succes. Ea a demonstrat că Comandamentul
sovietic poseda deja la perfecţie arta militară de îmbinare a diferitelor genuri de arme, de organizare a ata-
cului prin surprindere etc.

47
 La 30 aprilie A. Hitler s-a sinucis. Succesorul lui a fost amiralul Karl Dönitz. Acesta a început să
caute căi pentru ieşirea din război. El a trimis doi emisari - amiralul Friedeburg şi generalul A. Iodl, în
oraşul Reims, unde se afla Cartierul General al lui D. Eisenhower, comandantul suprem al trupelor aliate.
La 7 mai, ora 2,30 aceştia au semnat actul de capitulare a Germaniei. Documentul urma să intre în vigoare
pentru toate fronturile la miezul nopţii la 8 mai. La ceremonia semnării din partea sovietică a asistat
general-maiorul I. A. Susloparov. I. Stalin însă era indignat de faptul că actul de capitulare a Germaniei n-
a fost semnat în Berlin, „centrul agresiunii fasciste” aflat sub controlul trupelor sovietice. La insistenţa
lui, prim-ministrul Marii Britanii W. Churchill şi preşedintele SUA H. Truman au acceptat propunerea de
a considera actul de capitulare de la Reims drept unul preventiv şi de a cere germanilor să semneze
capitularea încă o dată, la Berlin. Ce-a de-a doua semnare a actului de capitulare a avut loc la Berlin la 8
mai, ora 22.43 (ora locală) sau ora 0.43 - ora Moscovei. Guvernul Marii Britanii şi cel al SUA au declarat
oficial data de 8 mai drept zi a capitulării Germaniei, iar cel sovietic - ziua de 9 mai.
Victoria asupra Germaniei a salvat umanitatea de barbaria hitleristă. Statelor Coaliţiei antihitleriste li
s-a oferit posibilitatea de a-şi concentra toate forţele în lupta împotriva Japoniei.
Conferinţa de la San Francisco. In conformitate cu acordurile de la Ialta cu privire la instituirea
unei organizaţii internaţionale de menţinere a păcii în lume, între 25 aprilie şi 26 iunie 1945 la San
Francisco şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa reprezentanţilor a 42 de state care au semnat Declaraţia
Naţiunilor Unite de la 1 ianuarie 1942 şi a altor ţări, ce au aderat la Declaraţie. La lucrările Conferinţei au
participat în total reprezentanţi a 50 de state. Scopul ei era de a elabora Statutul Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Redactarea Statutului ONU s-a făcut în baza recomandărilor de la Dumbarton Oaks şi a
principiului de lucru al Consiliului de Securitate, stabilit la Conferinţa celor „trei mari” de la Ialta.
Comisiile create la Conferinţă au elaborat Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite, compus din 111
articole şi „Statutul Tribunalului internaţional”, din 70 de articole. Pentru ca aceste documente fundamen-
tale să fie puse în aplicare se impunea ratificarea lor de majoritatea delegaţiilor prezente la Conferinţă.
Această operaţie a fost realizată până la 24 octombrie 1945, afară de cele cinci mari puteri, Statutul ONU
fiind ratificat de încă 29 de guverne.
Constituirea ONU a fost cea mai importantă realizare diplomatică contemporană care, „potrivit
principiilor fundamentale pe care le promova, zămislise speranţele întregii omeniri într-o lume a păcii şi
dreptăţii, scutită de coşmarul unei noi conflagraţii ale cărei proporţii şi consecinţe se intuiau”. Statutul
ONU prevedea/prevede „menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în mod activ, prin măsuri colective
eficace, în vederea prevenirii şi înlăturării ameninţărilor privind pacea şi securitatea, reprimarea actelor de
agresiune, în lumina justiţiei şi dreptului internaţional”.
Conferinţa de la Potsdam (17 iulie —2 august 1945). Întâlnirile de la Teheran şi Ialta ale celor
trei lideri ai SUA, URSS şi Marii Britanii „au constituit succese de mare prestigiu ale diplomaţiei
Aliaţilor în înfrângerea principalelor puteri ale Axei - Germania şi Japonia”. Chiar şi după capitularea
Germaniei era nevoie de coordonarea acţiunilor politico-diplomatice şi militare. Se făcea simţită
necesitatea definitivării hotărârilor adoptate anterior, înainte de sfârşitul războiului în Europa.

48
 Cu cât mai mult se apropia ziua Victoriei, cu atât mai pronunţate deveneau antagonismele dintre
anglo-americani şi sovietici. Această situaţie „fusese provocată de nerespectarea hotărârilor anterioare, în
special ale celor de la Ialta”. Preşedintele SUA Harry S. Truman, care venise la putere la 12 aprilie 1945
după decesul lui F. Roosevelt, la 10 mai 1945, a sistat livrările către URSS, deşi aceasta se angajase în
război împotriva Japoniei.
Contradicţiile dintre aliaţi aveau rădăcini mult mai adânci şi ele s-au înteţit, în special, în ultima luptă
de război în Europa şi, mai ales, după moartea lui F. Roosevelt, „omul politic de echilibru în asemenea
situaţii”. Principala cauză a disensiunilor a fost „lipsa de încredere între cei trei conducători de mari
puteri, suspiciunile marcate de teama că una din puteri va beneficia de mai multe avantaje şi influenţe în
anumite zone ale lumii, europene îndeosebi, îngrijorarea puterilor occidentale că Europa va fi dominată
de comunism...”
Una din problemele actuale era cea a delimitării zonelor de ocupaţie. La Conferinţa de la Ialta
Germania a fost împărţită în zone de ocupaţie. In timpul luptelor trupele anglo-americane au pătruns în
zona repartizată URSS, iar W. Churchill nu dorea să dea înapoi. Premierul britanic a insistat pe lângă
preşedintele H. Truman ca să ocupe Praga. La rândul ei, URSS a pătruns în zonele ce urmau să fie con -
trolate de anglo-americani. Deci, deşi exista un consens în privinţa liniilor de demarcare, ele totuşi nu au
fost respectate nici de sovietici, nici de anglo-americani.
A intervenit un dezacord referitor la Austria: o parte a acesteia, inclusiv Viena, urma să fie ocupată de
aliaţii anglo-americani. Sovieticii nu permiteau însă accesul lor în zonele ce le reveneau: în capitala Au -
striei s-a instaurat un guvern provizoriu în frunte cu K. Renner (la 27 aprilie 1945).
Oraşul şi regiunea Triest din Iugoslavia trebuiau să fie ocupate de Armata 8 americană, comandant -
feldmareşalul Alexander. Dar este oraşul şi regiunea au fost eliberate de forţele militare, conduse de
mareşalul I. B. Tito, acesta permiţând americanilor să folosească doar portul. La 28 aprilie 1945, revoltat
de cele ce se întâmplau în zona respectivă, W. Churchill îi scria lui I. Stalin că în Iugoslavia nu se
respectă proporţia de 50 % : 50 %, la care se convenise în octombrie 1944. I. Tito, menţiona premierul
britanic, a devenit dictator absolut, fiind devotat, în primul rând, URSS. I. B. Tito ocupase şi oraşe cu
populaţie italiană.
Divergenţe şi mai mari au apărut în problema Poloniei. În această ţară se stabilise un guvern
provizoriu faţă de care anglo-americanii aveau o atitudine ostilă. URSS nu dorea în continuare să
recunoască emigraţia poloneză, să conlucreze cu ea. Puterile occidentale nu recunoşteau guvernele din
România, Ungaria şi Bulgaria, deoarece le considerau nereprezentative. URSS avea o mare superioritate
de forţe în Europa Centrală, fapt care-1 punea în gardă pe W. Churchill.
Acestea, cât şi alte disensiuni dintre aliaţi, impuneau o întâlnire între şefii de guverne ale
celor trei mari puteri ale lumii.
La Conferinţa de la Potsdam, o suburbie în sud-estul Berlinului, (de la 27 iunie 1945) au
participat delegaţia sovietică condusă de generalisimul I. V. Stalin, prim-ministru al URSS,
delegaţia americană în frunte cu H. Truman, preşedintele SUA, şi cea britanică condusă de W.

49
Churchill, înlocuit, la 28 iulie, cu Clement R. Ettlee, noul prim-ministru al Marii Britanii. S-au
iscat multe probleme, deoarece fiecare parte venise cu propunerile şi proiectele de hotărâri
proprii. Iniţial propunerile erau examinate de miniştrii de externe, apoi în şedinţe plenare de şefii
de guverne.
Prima problemă examinată, începând cu 17 iulie, a fost constituirea unui Consiliu al
miniştrilor de externe, împuternicit să elaboreze tratatele de pace cu fostele aliate ale Germaniei -
Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, după aceasta a urmat chestiunea cu privire la
organizarea Conferinţei finale de pace.
Problema Germaniei a constituit motivul principal al dezbaterilor. Neînţelegeri au apărut de
la bun început: ce se are în vedere prin noţiunea de „Germania”. H. Truman considera că ea
trebuie să vizeze Germania în hotarele anului 1937. I. Stalin considera Germania drept o „tară
zdrobită, fără guvern, fără graniţe, împărţită în patru părţi”. După părerea lui, de fapt n-ar fi
trebuit, nici nu trebuia să se discute despre ceva ce nu exista. Dar pornind de la realitatea
postbelică şi luând în considerare hotărârile de la Ialta, recunoscându-se şi frontiera de vest a
Poloniei aşa cum el promisese să fie stabilită, s-ar putea discuta despre „restul” teritoriului ca
fiind „Germania”, sublinia Stalin. Până la urmă a fost acceptată opinia lui H. Truman.
Participanţii la Conferinţă au examinat memorandumul delegaţiei americane cu privire la
politica faţă de Germania. Ea urma să fie împărţită în patru zone de ocupaţie supuse controlului
unei Comisii centrale. Principiile politice de care trebuiau să se călăuzească aliaţii erau:
dezarmarea şi denazificarea Germaniei; lichidarea Partidului naţional-socialist şi a tuturor
organizaţiilor naziste; interzicerea naziştilor de a ocupa funcţii oficiale de stat; demobilizarea
Wehrmacht-ului si lichidarea imediată a SS, SA, SD şi a Gestapo-ului, a tuturor formaţiunilor
paramilitare aflate în slujba militarismului, prusac; lichidarea totală a industriei de război
germane şi efectuarea unui control sever pentru a nu se mai reface; decentralizarea conducerii
politice prin alegerea unor organisme regionale cu o guvernare centrală supravegheată;
pregătirea Germaniei pentru stabilirea unei vieţi politice democratice, asigurându-se activitatea
partidelor şi organizaţiilor democratice, libertatea presei, cuvântului, religiei, uniunilor
profesionale; luarea măsurilor de rigoare pentru ca fascismul şi nazismul să nu se mai refacă,
abolindu-se toată legislaţia cu caracter fascist şi nazist; judecarea criminalilor de război de un
Tribunal internaţional, după o procedură specială” etc. Memorandumul conţinea şi principii
economice: decentralizarea economiei germane şi efectuarea controlului asupra ei de către
Comisia interaliată de control; orientarea şi utilizarea economiei pentru producerea materialelor
necesare reparaţiilor, satisfacerea necesităţilor puterilor ocupante şi ale populaţiei; repartizarea
proporţională a produselor în diferite zone; coordonarea economiei germane în probleme de
import-export; elaborarea unui program real al restituirilor într-un termen cât mai scurt;
50
promovarea unei politici economice juste cu privire la industrie, agricultură; centralizarea transporturilor;
controlul centralizat al valutei etc.
Principiile politice şi economice, cu unele completări şi precizări, au fost aprobate în unanimitate de
către şefii delegaţiilor. Ele însă nu erau lipsite de anumite carenţe: dacă unul din cei patru conducători nu
era, de exemplu, de acord cu o hotărâre adoptată în comun, el lua decizia de unul singur în zona sa de
ocupaţie, ceea ce conducea la dezmembrarea Germaniei.
In cadrul Conferinţei de la Potsdam una dintre cele mai complicate a fost şi chestiunea reparaţiilor.
Dacă la Ialta delegaţia americană declarase că renunţă la orice fel de reparaţii, la Potsdam atitudinea ei în
această privinţă s-a schimbat. H. Truman urmărea scopul de a scoate Germania de sub influenţa URSS şi
de a contribui la formarea unei Germanii puternice. La început americanii au pus la îndoială suma pen tru
reparaţii de 20 mld de dolari, stabilită la Conferinţa de la Ialta, considerând-o exagerat de mare. In urma
unor dispute aprinse s-a ajuns la concluzia de a lăsa această sumă neschimbată. La 31 iulie I. Stalin a
prezentat o ultimă variantă a propunerilor privind reparaţiile:
„1. Reparaţiile să fie procurate de fiecare mare putere din zona sa de ocupaţie, sub două forme: în
prima categorie să intre cantităţile globale din avutul naţional, constând din utilaje, maşini, materiale, care
să fie livrate în primii doi ani de la capitulare; a doua - cuprinzând materiale din producţia curentă, care să
fie furnizate anual, pe parcursul următorilor zece ani;
2. Reparaţiile să ofere posibilitatea refacerii ţărilor care au suferit sub ocupaţia hitleristă, fără a scăpa
din vedere reducerea totală a potenţialului militar al Germaniei;
3. In afara despăgubirilor ce se vor lua din propria zonă, URSS urma să mai primească, în
completare, din zonele occidentale:
a) 15% din utilajul fundamental industrial, în ansambluri complete şi în bună stare, în principal din
domeniile metalurgiei, chimiei şi maşinilor-unelte, care se vor stabili de Comisia aliată de control. Aceste
utilaje vor fi remise Uniunii Sovietice în schimbul unei cantităţi echivalente de produse alimentare,
combustibil, potasiu, lemn, ceramică, produse petroliere într-un interval de cinci ani;
b) 10% din utilajul industrial fundamental aflat în vest să fie livrat Uniunii Sovietice fără nici o plată
sau schimb, indiferent de categorie.
4. Uniunea Sovietică mai cerea, ca titlu de reparaţii:
a) 500 milioane de dolari în acţiuni cu participare la întreprinderile industriale şi de transport din
zonele de ocupaţie occidentale;
b) 30% din investiţiile germane efectuate în străinătate;
c) 30% din tezaurul german aflat în custodia Aliaţilor.
4. URSS se obligă să satisfacă pretenţiile Poloniei în reparaţii din cotele sale şi propunea Statelor Unite şi
Marii Britanii să procedeze la fel cu Franţa, Iugoslavia, Cehoslovacia, Belgia, Olanda şi Norvegia”.
După ample dezbateri, în prima şedinţă plenară din 1 august s-au făcut pre cizări la punctul 4, şi
anume: „Uniunea Sovietică va beneficia de toate bunurile germane - tezaur, acţiuni, investiţii, aflate în
ţările din estul Europei, adică Polonia, Finlanda, România, Ungaria, Bulgaria şi estul Austriei, iar cele din

51
sfera occidentală, inclusiv America Centrală şi de Sud, vor reveni marilor puteri occidentale. În baza
acestor precizări a fost elaborat textul final care urma să fie inclus în comunicat”.
O altă problemă examinată a fost cea a flotei militare şi comerciale a Germaniei. În opinia lui W.
Churchill, toate navele din flota militară germană trebuiau topite. I. Stalin considera că partea care i se
cuvine fiecăreia din marile puteri aliate să fie folosită la discreţia guvernului respectiv. Flota germană se
afla sub controlul anglo-americanilor; ruşii au cerut 1/3 din ea, inclusiv navele în reparaţie, 1/3 din flota
comercială; submarinele urmau a fi topite. Aliaţii considerau că şi Franţa are dreptul la o parte din flota
germană. Participanţii la Conferinţă nu au ajuns la un consens în problema flotei, de aceea a fost creată o
comisie specială pentru a soluţiona chestiunea în această privinţă. A fost luată decizia ca flota comercială
germană să fie împărţită după trei luni de la încheierea războiului cu Japonia.
La 22 iulie I. Stalin a prezentat un Memoriu prin care cerea încorporarea oraşului Königsberg şi a
regiunii limitrofe în Uniunea Sovietică. H. Truman şi C. Ettlee au acceptat cerinţele URSS.
Despre pedepsirea criminalilor de război s-a discutat la şedinţele din 30 şi 31 iulie. Participanţii la
Conferinţă au reconfirmat hotărârea de a-i judeca imediat şi aspru pe criminalii de război. Printre primii
în liste au fost: Göring, Hess, Ribbentrop, Ley, Keitel, Iodl, Dönitz, Kaltenbrunner, Frick, Streisner,
Krupp. La propunerea lui V. Molotov lista a fost completată cu von Papen, H. Franc şi Schacht. S-a
hotărât de a întocmi lista celorlalţi criminali de război din ţările Pactului tripartit.
Forţele armate sovietice au ocupat întreaga Austrie şi, deşi ea urma să fie împărţită în zone de
ocupaţie, n-au permis trupelor anglo-americane să intre în zonele repartizate lor. La Conferinţă W.
Churchill a supus unei critici vehemente poziţia URSS, cerând respectarea acordurilor semnate anterior.
In şedinţa din 22 iulie I. Stalin a comunicat că a dat ordin forţelor sovietice să elibereze zonele ce
aparţineau aliaţilor. Guvernul sovietic a acceptat propunerea de a repartiza alimente celor 500 mii de
locuitori, aflaţi la est de capitala Austriei.
In problema reparaţiilor impuse Austriei s-a stabilit suma de 250 ml de dolari, ce urmau să fie plătiţi
URSS în natură timp de 6 ani. Americanii şi englezii au declarat că nu au pretenţii faţă de Austria. La 28
iulie I. Stalin a anunţat că renunţă la reparaţiile impuse Austriei din motivul că ea „n-a fost un stat
independent”. Problema Austriei a fost rezolvată prin consens.
O altă chestiune controversată era cea poloneză, discutându-se mult despre guvernul polonez. S-a
hotărât de a organiza cât mai grabnic în Polonia alegeri libere pentru a forma un nou guvern. S-a vorbit,
de asemenea, despre hotarele de vest ale Poloniei. La 24 iulie, la Potsdam a sosit o delegaţie oficială
poloneză, care a dat explicaţiile de rigoare. In cele din urmă englezii şi americanii au acceptat linia de
graniţă asupra căreia a insistat I. Stalin cu amendamentul că „măsura era provizorie, urmând ca rezolvarea
ei definitivă să fie făcută la Conferinţa de pace”.
La conferinţă au fost puse în discuţie şi problemele ce vizau „încheierea tratatelor de pace cu unele
ţări foste aliate ale Germaniei naziste şi admiterea lor în ONU”. Preşedintele H. Truman a încercat să
acorde Italiei avantaje sporite faţă de alţi foşti aliaţi ai Germaniei ceea ce a generat o reacţie vehementă
din partea Marii Britanii şi URSS. După deliberări îndelungate a fost luată hotărârea de a obliga miniştrii

52
de externe să definitiveze documentul cu privire la încheierea tratatelor de pace cu foştii aliaţi ai
Germaniei.
Delegaţiile occidentale au propus să fie examinat modul de respectare a „Declaraţiei de la Ialta cu
privire la eliberarea Europei”. H. Truman a cerut să fie revăzută componenţa guvernelor României şi
Bulgariei pentru a găsi procedura cea mai adecvată de constituire a lor din reprezentanţi ai tuturor
grupărilor politice.
Participanţii la Conferinţă au examinat şi alte probleme: transferul populaţiei germane; despăgubirile
în folosul Marii Britanii pentru investiţiile alocate în întreprinderile petroliere din România; problema
Spaniei franchiste etc.
Problema Japoniei a constituit „un subiect semnificativ” al Conferinţei de la Potsdam, deoarece se căutau
căile de încheiere a războiului cu ea. După ce a aflat despre experimentarea, la 17 iulie 1945, în deşer tul
Alamogordo, New Mexico, a primei bombe atomice, H. Truman a manifestat dorinţa „de a se răfui cu
Japonia”. La una din şedinţe el l-a informat pe I. Stalin că SUA dispun de o bombă de o putere ne obişnuit
de mare, fără s-o fi numit bombă atomică. Gh. Jukov, participant la Conferinţă, a descris în felul următor
această scenă: „W. Churchill şi-a fixat privirea la I. V. Stalin, urmărindu-i reacţia. Acesta însă nu şi-a
trădat sentimentele, prefăcându-se că n-a găsit nimic deosebit în cuvintele lui H. Truman. Churchill, ca şi
multe alte persoane engleze şi americane, a declarat mai târziu că, probabil, I. V. Stalin n-a înţeles
importanţa comunicării, care-i fusese făcută. In realitate, întorcându-se de la şedinţă, I. V. Stalin i-a relatat
(...) lui V. M. Molotov discuţia avută cu H. Truman. V. M. Molotov a spus prompt: „Îşi ridică preţul”. I.
Stalin a pufnit în râs: „Să-l ridice. Trebuie să-l sun chiar astăzi pe Kurciatov şi să-i spun să urgenteze
lucrările noastre. Am înţeles că era vorba despre crearea bombei atomice”. Din memoriile lui Gh. Jukov e
evident că I. Stalin deţinea întreaga informaţie privitoare la producerea şi experimentarea primei bombe
atomice din lume. Deşi până în prezent nu s-au publicat documente, alte mărturii indirecte confirmă te za
că I. Stalin avea un agent al său chiar în centrul american de cercetări atomice.
La 18 iulie, la o întâlnire a preşedintelui H. Truman cu premierul sovietic I. Stalin, acesta din urmă l-
a informat că guvernul nipon insistă ca sovieticii să medieze încetarea războiului. Japonezii asigurau
capitularea totală a armatei, marinei şi aviaţiei, dar cereau să fie menţinută dinastia imperială. Important
este faptul că americanii, care deţineau secretul cifrului japonez şi care au interceptat telegramele trimise
de Tokio ambasadei sale la Moscova, erau la curent cu cele ce se petreceau.
Deşi americanii nu mai doreau participarea URSS la războiul împotriva Japoniei, ei n-au putut
influenţa asupra Uniunii Sovietice. I. Stalin insista ca SUA, Marea Britanie şi alţi aliaţi să ceară oficial
guvernului sovietic intrarea în război. La 31 iulie 1945 H. Truman „i-a comunicat acceptul de a intra în
război, întrucât Carta Naţiunilor Unite obliga Marile Puteri să-şi unească eforturile pentru restabilirea
păcii în lume”.
La Conferinţa de la Potsdam I. Stalin a repurtat o incontestabilă victorie diplomatică şi
psihologică. Ea s-a încheiat cu un evident avantaj pentru Uniunea Sovietică.

53
 Ultimatumul remis Japoniei. In timpul Conferinţei de la Potsdam, problema încheierii
războiului împotriva Japoniei s-a discutat mai mult în culise. Forţele militare americane sub
conducerea generalului D. MacArtur, comandant-şef al Pacificului începând cu 6 aprilie 1945,
obţin noi victorii asupra forţelor japoneze. Astfel, la 24 iulie „4 crucişătoare şi 3 portavioane
japoneze, ce fuseseră nevoite să ancoreze din lipsă de carburanţi, au fost distruse”.
Comandamentul american a elaborat planuri de încheiere a războiului cu Japonia, subliniind
inutilitatea ajutorului sovietic. Conform estimărilor SUA, pierderile de vieţi omeneşti în luptele
pentru înfrângerea Japoniei pot constitui 500 000 şi 1 ml de morţi. Englezii (W. Churchill) au
fost de acord cu aceste prognoze. Conducerea americană era preocupată de următoarele
probleme: dacă vor aplica cele două bombe atomice împotriva Japoniei, se va înclina oare
„balanţa în favoarea” americanilor? Cum ar putea ei evita participarea URSS la război, în pofida
existenţei acordului sovieto-american secret semnat la Ialta? In sfârşit, SUA au hotărât să iniţieze
URSS în acţiunile lor militare din Asia, limitând înaintarea pe acest teatru de război. Nu a fost
acceptată ocuparea Japoniei de către URSS: Armata Roşie nu avea dreptul să coboare mai jos de
paralela 38° în Coreea şi 17° în Indochina. I. Stalin a dat consimţământul de participare la
războiul împotriva Japoniei în schimbul promisiunilor făcute la Ialta.
La 26 iulie H. Truman, C. Ettlee şi primul ministru al Chinei Jiang Jieshi, cu acordul lui I.
Stalin, au ticluit şi au înaintat un ultimatum Japoniei, prin care cereau guvernului acesteia să
ordone capitularea necondiţionată a tuturor forţelor armate şi să ofere garanţiile necesare că va
acţiona cu bunăcredinţă. Se mai insista şi asupra înlăturării de la putere a militariştilor, pedepsirii
criminalilor de război. In ultimatum se indicau teritoriile asupra cărora se va extinde
suveranitatea guvernului nipon, se menţiona că Japonia va avea industrie, ce va înlesni plata
reparaţiilor; se cerea lichidarea obstacolelor din calea renaşterii şi consolidării tradiţiilor
democratice, libertatea cuvântului, respectarea drepturilor omului etc. In cazul în care
cerinţele înaintate vor fi respinse, se sublinia în document, Japonia va fi trans formată în ruine.
După cum s-a menţionat deja, unica condiţie a japonezilor era menţinerea dinastiei. Dar
în ultimatumul din 26 iulie nu s-a făcut nici o aluzie referitor la destinul de mai departe al
împăratului nipon din cauza divergenţelor dintre aliaţi: unii nu doreau sub nici o formă men-
ţinerea dinastiei, alţii considerau că împăratul ar putea servi drept instrument de susţinere pentru
stabilirea unei dominaţii efective asupra Japoniei. La 28 iulie guvernul nipon a respins
ultimatumul aliaţilor.
Bombardamentele atomice asupra Japoniei. Deşi era informat că SUA erau capabile să
obţină victorie asupra Japoniei cu mijloace de război obişnuite, H. Truman a luat hotărârea să
arunce cele două bombe atomice. In această privinţă a fost sprijinit de W. Churchill, care l-a

54
încurajat, spunând că dacă bomba va ajuta la încheierea războiului, trebuie folosită fără nici o
ezitare.
Americanii au întocmit o listă de zece oraşe industriale mari, începând cu Hiroshima, asupra
cărora puteau fi aruncate bombele atomice. Preşedintele SUA a fixat definitiv obiectivele şi ziua:
după 3 august, de îndată ce condiţiile meteorologice vor permite.
La 6 august 1945 pilotul avionului „B-29”, colonelul Tibbets a lansat prima bombă atomică
ce a explodat la 600-m deda suprafaţa solului. Drept rezultat au fost înregistraţi 78 150 morţi, 13
983 dispăruţi şi 37 425 răniţi.
Japonezii au intensificat eforturile diplomatice în capitala sovietică. Ambasadorul japonez
N. Sato insista să se întâlnească cu conducerea sovietică sosită de la Potsdam. In sfârşit, la 8
august, orele 17 V. Molotov l-a primit pe N. Sato şi l-a informat că Uniunea Sovietică declară
război Japoniei.
Americanii au luat decizia de a arunca şi a doua bombă atomică: la 9 august maiorul
Sweeney a transportat cu avionul „B-29” o bombă cu plutoniu. I s-au indicat două obiective -
Kokura şi Nagasaki, „la libera alegere a lui Sweeney”. Oraşul Kokura era acoperit de nori, de
aceea avionul s-a îndreptat spre Nagasaki, unde la orele 10.58 bomba a fost lansată. S-au
înregistrat 73 884 de morţi şi 74 904 răniţi, „adică 12 mii de victime la km², dintre care 6 000 de
morţi.
La un sfert de secol de la bombardamente japonezii considerau că „dacă lansarea bombei de
la Hiroshima mai poate fi explicată, cea de-a doua nu are justificare... Un astfel de „test” nu ar fi
trebuit efectuat asupra oamenilor, în marea lor majoritate nevinovaţi, şi că este inadmisibil ca, în
pofida tuturor legilor morale, de egalitate şi antirasiste, de care fac atâta paradă albii, să aleagă ca
ţintă rasa galbenă”.
Capitularea Japoniei. La 9 august a fost convocată Conferinţa imperială, prezidată de
împăratul Hirohito. Pe ordinea de zi a fost pusă problema redactării răspunsului Japoniei la
Declaraţia (Ultimatumul) de la Potsdam. Membrii guvernului, consilierii şi militarii n-au putut
ajunge la o înţelegere, afirmând că continuarea războiului ar însemna distrugerea naţiunii, că nu
pot suporta să vadă cum acest popor nevinovat continuă să sufere, Hirohito s-a pronunţat întru
acceptarea Ultimatumului de la Potsdam.
La 10 august ambasadele Japoniei din Stockholm şi Berna au fost informate despre
acceptarea de către guvern a Declaraţiei de la Potsdam cu condiţia menţinerii împăratului.
Americanii nu doreau să accepte capitularea condiţionată, de aceea în documentul expediat la 11
august se spunea că „autoritatea împăratului va fi subordonată comandantului suprem al forţelor
aliate (...), forţele armate aliate vor rămâne în Japonia până când obiectivele finale ale Declaraţiei

55
de la Potsdam vor fi atinse (...)” Împăratul Hirohito a confirmat decizia de a fi de acord cu
Ultimatumul aliaţilor, lansând la 15 august un mesaj la radio.
In războiul împotriva Japoniei URSS a concentrat în Extremul Orient Frontul Transbaical,
Fronturile 1 şi al 2-lea ale Extremului Orient, cu un efectiv total de 1,6 ml de oameni.
Comandant al forţelor militare sovietice a fost numit mareşalul A. M. Vasilevski. La operaţiile
militare au participat şi unităţi armate ale Mongoliei.
Luptele s-au desfăşurat în Manciuria (nord-estul Chinei), trupele sovietice atacând armata
japoneză de la Guandun. Deşi declaraţia de capitulare a fost difuzată la radio Tokio la 15 august
1945, Japonia a opus rezistenţă până la 22 august.
Actul de capitulare necondiţionată a Japoniei a fost semnat la 2 septembrie 1945 pe bordul
cuirasatului „Missuri”; din jartea Japoniei de către M. Shigemitsu, ministru al afacerilor externe
al Japoniei, şi de generalul Y. Umezo, şeful Statului-major al armatei, iar din partea statelor
aliate, de către generalul D. MacArtur, comandant suprem al Forţelor aliate, şi de reprezentanţii
SUA, Marii Britanii, Australiei, Chinei, URSS, Olandei, Noii Zeelande, Franţei şi Canadei.
Astfel, războiul ce a durat 2 191 de zile şi a constituit „cea mai devastatoare conflagraţie din
istoria milenară a omenirii, s-a încheiat”.
Bilanţul războiului. Statele agresoare - Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia
militaristă, au început războiul pentru a-şi instaura dominaţia în lume şi „noua ordine”. Doctrina
nazistă, de exemplu, avea drept principiu de bază rasismul, adică dominarea „rasei superioare”,
celei „germanice”, „nordice”, asupra tuturor celorlalte „rase” considerate inferioare. Poporul
stăpânilor germanic, Herrenvolk, urma să domine un „spaţiu vital” ce, conform opiniei lui Hitler,
trebuia să cuprindă iniţial Europa până la munţii Ural. In acest „spaţiu” popoarele „ne-
germanice”, slavii în primul rând, urmau să fie parte exterminate, parte „reduse la nivelul
sclaviei, lipsite fiind de orice formă de organizare statală şi de educaţie, în afara celei elementare,
strict necesare îndeplinirii unei munci brute”. Evreii trebuiau să dispară ca popor.

Întru realizarea acestor scopuri barbare agresorii au recurs la metode bestiale de purtare a
războiului. Încălcând independenţa şi demnitatea popoarelor, ei au promovat o politică
monstruoasă de nimicire fizică a populaţiilor considerate „ne-ariene”. Sub stăpânirea naziştilor
Europa a fost transformată într-un imens lagăr de concentrare, în care au fost torturaţi şi
exterminaţi, conform unor date aproximative, 12 ml de oameni. Prizonierii capturaţi de hitlerişti
erau puşi la munci grele, expuşi epidemiilor şi foametei, pierind milioane.

La Războiul al Doilea Mondial au participat peste 61 de state cu o populaţie de 1,7 miliarde

de oameni, adică 3/4 din omenire. Operaţiile militare s-au desfăşurat pe teritoriul a 40 de state
din Europa, Asia şi Africa. Europa a fost cea mai afectată de război. Aici s-au dat cele mai mari
56
bătălii şi, desigur, au fost cele mai mari pagube. Forţele militare ale celor două coaliţii au atins
cifre enorme: numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 11 ml de oameni.
Războiul al Doilea Mondial a provocat moartea a 55 milioane de oameni, adică câte 25 298
de oameni în fiecare zi.
Contribuţia principală la zdrobirea forţelor reacţiunii a adus-o Uniunea Sovietică. Pe frontul
de Est au luptat 65-70% din efectivul forţelor armate ale Germaniei şi aliaţilor ei; aici au avut loc
cele mai crâncene bătălii din anii războiului (de lângă Moscova, Stalingrad, Kursk etc.).
Pierderile umane ale URSS se cifrează la peste 27 milioane oameni, adică 10% din populaţia
URSS. Hitleriştii au distrus 1 710 oraşe sovietice, 70 mii de sate şi localităţi rurale, 32 mii de
întreprinderi etc.
Marea Britanie de asemenea a adus o mare contribuţie la victoria asupra Germaniei, Italiei şi
Japoniei, fiind antrenată în război din prima până în ultima zi. Ea a pierdut 375 mii de vieţi
omeneşti, zeci de mii au fost răniţi. „Efortul economic al Marii Britanii a fost atât de mare, încât
a fost necesara o lungă perioadă postbelică pentru redresare”.
SUA au pierdut în război 400 mii de oameni, efortul economic fiind considerabil (22 bilioane
de dolari).
Pierderi umane deosebit de mari a avut Polonia - 6 milioane oameni, dintre care 300 mii au
căzut în lupte, restul au fost exterminaţi. Varşovia a fost distrusă în proporţie de 75 la sută,
Wroclaw - 65%, Gdansk - 55%.
O anumită contribuţie la Victorie au adus şi celelalte state-membre ale Coaliţiei antihitleriste,
iar spre sfârşitul războiului Italia, România şi Bulgaria.
Statele Coaliţiei antihitleriste au învins în cel de-al Doilea Război Mondial. Regimul fascist
şi cel militarist au fost distruse, partidele fasciste - interzise, criminalii de război deferiţi justiţiei
şi condamnaţi. Popoarele ameninţate de fascism şi-au apărat libertatea şi independenţa.
Războiul al Doilea Mondial a încurajat lupta de eliberare naţională a popoarelor coloniale.
Multe din fostele colonii - Siria, Libanul, Laosul, Indonezia, Coreea etc. şi-au proclamat
independenţa. Destrămarea sistemului colonial, începută în anii războiului, a continuat în perioa-
da postbelică.
Războiul a schimbat corelaţia de forţe în cadrul lumii occidentale: Germania, Italia, Japonia,
care înainte de război au avut o economie dezvoltată, au fost distruse şi pentru un timp au
devenit state dependente, cu armate de ocupaţie pe teritoriile lor. Franţa provizoriu a pierdut, de
asemenea, rolul de mare putere. Marea Britanie a ieşit din război slăbită. dimpotrivă, SUA şi-au
întărit potenţialul economic şi militar, ceea ce a condus şi la schimbarea rolului lor în lume.
Alături de democraţiile occidentale în lupta împotriva fascismului s-a angajat şi regimul
totalitar sovietic. Victoria lui a semănat mai mult cu o înfrângere: I. Stalin şi anturajul său,
57
ambiţios şi incapabil să pătrundă esenţa evenimentelor, intolerant faţă de alte opinii, a plătit prea
scump pentru biruinţă. In ţările din estul Europei, eliberate de nazism, Stalin a pus la putere
regimuri totalitare, similare celui de la Kremlin. Intre estul şi vestul continentului european s-a
lăsat pentru câteva decenii „cortina de fier”. Dar, cu toate eforturile depuse, regimurile
comuniste s-au prăbuşit, demonstrând incapacitatea de supravieţuire. Şi din contra, orânduirile
democratice au demonstrat viabilitate şi progres. Germania, Japonia, Italia de astăzi sunt un
exemplu în acest sens.

Bibliografie selectivă

Diplomaţia cotropitorilor: Repercusiunile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Culegere

de documente. Chişinău, 1992.
Buzatu Gh., Florescu Gh. Al Doilea Război Mondial şi România. O bibliografie, Iaşi, 1981.
Duţu Alesandru. Armata română de la Prut la Stalingrad şi înapoi la Prut (1941-1944), ediţie
revăzută şi adăugită, Chişinău, Editura Cartdidact, 2020.
Istorie universală. Epoca contemporană. 1939—1945,vol. II, Buc., 1979 (colectiv de autori).
Launay J. de Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial, vol. 1-2, Buc., 1988.
Loghin L. Mari conferinţe internaţionale. 1939—1945, Buc., 1989.
Petrencu Anatol. Istoria universală. Epoca contemporană. 1939-1995. (Europa, SUA, Canada,
America Latină). Prelegeri, ediţia a III-a corectată şi completată, Chişinău, Editura Museum,
1996, p. 5-51.
Stokesbury J. Scurtă istorie a celui de-al Doilea Război Mondial, Buc., 1993.
Черчилль У. Вторая мировая война. Кн. 1-3, М., 1991.
Фест И. К. Гитлер. Биография, т. 1-3, Пермь, 1993,
Ширер У. Взлёт и падение третьего рейха, т. 1-2, М., 1991.
Суворов В. Ледокол. Кто начал Вторую мировую войну? Нефантастическая повесть-
документ, М., 1992.

58