Istoria Internetului

1. Introducere Termenul Internet

(scris cu majusculă) se referă la World Wide Web, rețeaua mondială unică de computere
interconectate prin protocoalele de comunicare TCP/IP (Transimission Control Protocol și
Internet Protocol), iar termenul internet desemnează în marea majoritate a cazurilor aceeași rețea,
însă văzută ca un mediu de comunicare de mase, împreună cu informaţia şi serviciile care sunt
oferite utilizatorilor prin intermediul acestui mediu. Tehnic, termenul mai poate desemna şi o
reţea ce interconectează 2 sau mai multe reţele autonome aflate la mare depărtare unele faţă de
altele. Exemple de reţele mari, pentru care folosinţa acestui nume este justificată, sunt SIPRNet
și FidoNet. Cuvântul ”internet” provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte
englezești: interconnected = interconectat și network = rețea.
2. Cum s-a născut Internetul Internetul
s-a născut la mijlocul anilor '60 in forma ARPANet (Advanced Research Projects Agency Net) -
o rețea între mai multe computere din unele instituții americane, ce lucrau pentru ARPA, un
departament de cercetare din cadrul Pentagonului. ARPA a fost pus in funcțiune ca reacție la
succesul sovietic al lansării satelitului Sputnisk in spațiu in 1957. Unul din obiectivele ARPANet
era crearea unei rețele, care să nu fie distrusă datorită atacurilor asupra sistemului. Războiul Rece
fiind la apogeu, scenariul unui dezastru era considerat fie lansarea unei bombe, fie un atac
nuclear. De aici a rezultat un proiect de rețea, unde rețeaua însăsi era permanent în pericol de
atac. In consecință: doar un minimum de informații era cerut de la computerele client in rețea;
când transmisia de date întalnea un obstacol, sau una dintre adrese era de negăsit, se gasea o altă
cale către adresa cautată. Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa
transmisia de date pe Internet. În forma sa finală,acesta era TCP/IP (Transmission Control
Protocol/Internet Protocol), care este și acum baza Internetului. TCP/IP face posibil ca modele
diferite de computere ce folosesc sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS
etc. să se “înteleagă” unele cu altele. În acest fel, Internetul era si este cu adevărat o platformă-
independentă.
3. Începutul
În 1959 John McCarthy, profesor la Universitatea Stanford, al cărui nume va fi asociat cu
inteligenţa artificială, găseşte soluţia de a conecta mai multe terminale la un singur calculator
central: time-sharing (partajarea timpului). Aceasta este o modalitate de lucru în care mai multe
aplicaţii (programe de calculator) solicită acces concurenţial la o resursă (fizică sau logică), prin
care fiecărei aplicaţii i se alocă un anumit timp pentru folosirea resursei solicitate. Apărând apoi
primele calculatoare în marile universităţi se pune problema interconectării acestora.
Cercetătorul Lawrence Roberts susţine o soluţie de interconectare prin comutare de pachete
(packet switching) în modelul numit "client-server".Astfel, pentru a transmite informaţia, aceasta
este mărunţită în porţiuni mici, denumite pachete. Ca şi la poşta clasică, fiecare pachet conţine
informaţii referitore la destinatar, astfel încât el să poată fi corect dirijat pe reţea. La destinaţie
întreaga informaţie este reasamblată. Deşi această metodă întâmpină rezistenţă din partea
specialiştilor, în 1969 începe să funcţioneze reţeaua "ARPANET" între 4 noduri: University of
California din Los Angeles (UCLA), University of California din Santa Ana, University of Utah
şi Stanford Research Institute (SRI).
 Tipuri de retele
O clasificare a retelelor  dupa criteriul raspândirii pe arii geografice, al
modului de administrare si al mediului de transmisie a datelor ar
evidentia, printre altele, urmatoarele trei tipuri de retele, frecvent
întâlnite în documentatie:

        Retele locale de calculatoare (LAN – Local Area Network)

        Retele de întindere mare (WAN – Wide Area Network))

        Retele fara fir (WLAN – Wireless Local Area Network) 212c24c

Retele locale de calculatoare

 Fig. 1.3 Retea locala de calculatoare

Reteaua locala de calculatoare este o retea de echipamente

interconectate raspândite pe o suprafata de mici dimensiuni (încapere,
cladire, grup de cladiri apropiate).

Conform unor surse, conceptul de LAN face referire la o retea de

calculatoare interconectate si supuse acelorasi politici de securitate si
control a accesului la date, chiar daca acestea sunt amplasate în
locatii diferite (cladiri sau chiar zone geografice). În acest context,
conceptul de local se refera mai degraba la controlul local decât la
apropierea fizica între echipamente.  Transmisia datelor în retelele
LAN traditionale se face prin conductoare de cupru.

Retelele de întindere mare          

O retea de întindere mare  este alcatuita din mai multe retele locale

(LAN-uri) aflate în zone geografice diferite. Retelele de întindere mare
acopera arii geografice extinse, o retea WAN se poate întinde la nivel
national sau international

În mod specific în aceste retele calculatoarele se numesc gazde

(host), termen care se extinde si la retelele LAN care fac parte din
acestea. Gazdele sunt conectare printr-o subretea de
comunicatie  care are sarcina de a transporta mesajele de la o gazda
la alta. Subreteaua este formata din doua componente distincte: liniile
de transmisie si elementele de comutare. Elementele de comutare,
numite generic noduri de comutare, sunt echipamente specializate,
folosite pentru a interconecta doua sau mai multe linii de transmisie.

Unele retele WAN apartin unor organizatii a caror activitate se

desfasoara pe o arie larga si sunt private. Cel mai popular exemplu de
retea WAN este Internetul, care este format din milioane de LAN-uri
interconectate cu sprijinul furnizorilor de servicii de comunicatii (TSP-
Telecommunications Service Providers).

Fig.1.4. Retea de întindere mare

Retele fara fir

Sunt retele locale în care  transmisia datelor se face prin medii fara fir.
Într-un WLAN, statiile,  care pot fi echipamente mobile – laptop – sau
fixe – desktop -  se conecteaza la echipamente specifice numite
puncte de acces. Statiile sunt dotate cu placi de retea wireless.
Punctele de acces, de regula routere, transmit si receptioneaza
semnale radio catre si dinspre dispozitivele wireless ale statiilor
conectate la retea

Punctele de acces se conecteaza de obicei la reteaua WAN folosind

conductoare de cupru. Calculatoarele care fac parte din WLAN trebuie
sa se gaseasca în raza de actiune a acestor puncte de acces, care
variaza de la valori de maxim 30 m în interior la valori mult mai mari în
exterior, în functie de tehnologia utilizata.

Fig 1.5.Retea LAN fara fir

Daca ar fi sa clasificam retelele dupa ierarhia pe care o au într-o retea

echipamentele conectate, ar trebui sa facem referire la doua tipuri de
retele:

        Retele de tip peer-to-peer

        Retele de tip client-server

Într-o retea peer-to-peer, toate calculatoarele sunt considerate egale

(peers), fiecare calculator îndeplineste simultan si rolul de client si
rolul de server, neexistînd un administrator responsabil pentru
întreaga retea. Acest tip de retele sunt o alegere buna pentru mediile
în care: exista cel mult 10 utilizatori, utilizatorii se afla într-o zona
restrânsa, securitatea nu este o problema esentiala, organizatia si
reteaua nu au o crestere previzibila în viitorul apropiat

Retelele peer-to-peer au multe neajunsuri:

        Nu pot fi administrate centralizat

        Nu poate fi asigurata o securitate centralizata, ceea ce

înseamna ca fiecare calculator trebuie sa foloseasca masuri proprii
de securitate a datelor

        Datele nu pot fi stocate centralizat, trebuie mentinute backup-uri

separate ale datelor, iar responsabilitatea cade în sarcina
utilizatorilor individuali.

        Administrarea retelelor peer-to-peer este cu atât mai complicata

cu cât numarul calculatoarelor interconectate este mai mare
 Fig.1.6.Retea peer-to-peer

Într-o retea client-server, informatiile care trebuie partajate sunt

gestionate de un calculator de regula mai puternic, conectat la retea ,
care joaca rol de server. De regula, serverele sunt specializate
(servere dedicate) în efectuarea diferitelor procesari pentru sistemele-
client, cum ar fi:

        Servere de fisiere si imprimare – ofera suport sigur pentru toate

datele si gestioneaza tiparirea la toate imprimantele partajate în
retea

        Servere pentru aplicatii – cum ar fi serverele pentru baze de

date

        Servere de mail – gestioneaza mesaje electronice

        Servere pentru gestiunea securitatii – asigura securitatea unei

retele locale când aceasta este conectata la o retea de tipul
Internetului – exemple: firewall, proxy-server

        Servere pentru comunicatii – asigura schimbul de informatii între

retea si clientii din afara acesteia

Retelele client-server se folosesc cu precadere pentru comunicarea

de date în retea, marea majoritate a aplicatiilor software dezvoltate au
la baza acest model. Printre avantajele retelelor de tip  client-server se
numara: administrarea centralizata, administratorul de retea  fiind  cel
asigura back-up-urile de date, implementeaza masurile de securitate
si controleaza accesul utilizatorilor la resurse, functionarea cu
sisteme-client de capabilitati diverse,  securitate ridicata a datelor,
controlul accesului exclusiv la resurse a clientilor autorizati, intretinere
usoara
 Fig.1.7 Retea client-server

Retelele hibride – sunt o combinatie a modelului client-server cu

modelul peer-to-peer Statiile (peers) depoziteaza resursele partajate
iar serverul  pastreaza informatii în legatura cu statiile ( adresa lor,
lista resurselor detinute de acestea) si raspunde la cererea de astfel
de informatii.  Un exemplu de serviciu oferit de o astfel de retea este
descarcarea de fisiere de pe  site-urile torrent.
 Structura şi funcţionarea calculatorului

Calculatorul este o maşină care prelucrează informaţiile automat. Pentru

aceasta trebuie să i se furnizeze datele pe care trebuie să le prelucreze
(datele de intrare) şi o listă de instrucţiuni (programul), care să îi indice cum
să prelucreze aceste date. calculatorul este alcătuit din două
componente:

Echipamentele fizice (partea 1. Funcţia de memorare asigură memorarea datelor şi a

materială) - HARDWARE
Programele şi datele (partea
logică) - SOFTWARE
A .HARDWARE-UL. reprezintă
echipamentele fizice din care este
alcătuit un sistem de calcul, în care
circuitele electronice prelucrează
programelor şi are ca suport memoria internă şi memoria
externă. În memoria internă sunt stocate programele şi datele
care sunt în lucru la un moment dat. În memoria externă sunt
stocate toate programele şi datele de care poate avea
nevoie, în diferite situaţii, sistemul de calcul.
2. Funcţia de comandă şi control asigură:
extragerea instrucţiunilor din memoria internă;
analiza instrucţiunilor;
comanda de executare a unei operaţii;

automat informaţiile şi asigură extragerea datelor de intrare din memoria internă;

comunicarea între utilizator şi aranjarea datelor de ieşire în memoria internă.
sistem. 
Funcţia este realizată de Unitatea de Comandă şi Control.

Von Newmann a stabilit că 3. Funcţia de prelucrare asigură efectuarea operaţiilor

aritmetice (adunare, scădere, înmulţire şi împărţire) şi logice
hardware-ul trebuie să asigure (AND, IF, NOT). Funcţia este realizată de Unitatea Aritmetică
următoarele funcţii: Logică. 

4. Funcţia de intrare-ieşire asigură introducerea datelor şi a

1. funcţia de memorare; programelor în memoria internă şi furnizarea rezultatelor.  

2. funcţia de comandă şi control;

ARHITECTURA unui calculator defineşte un set de reguli prin care
subansamblele hardware sunt conectate fizic, fără să se ţină cont de
3. funcţia de prelucrare; amplasarea lor. Subansamblele sunt definite după funcţia asigurată:

4. funcţia de intrare-ieşire. unitatea de comandă şi control;

unitatea aritmetică-logică;

unitatea de memorie internă;

unitatea de memorie externă;

unităţile de intrare-ieşire.
Topologia reţelelor de calculatoare

Topologia rețelelor este studiul de aranjament sau cartografierea a elementelor (legături,

noduri, etc) dintr-o rețea, în special interconexiunile fizice (reale) și logice (virtuale) dintre
noduri.
O rețea locală (EN:Local Area Network) este un exemplu de rețea care reprezintă atât o
topologie fizică cît și o topologie logică. Orice nod în rețeaua locală va avea una sau mai
multe link-uri către unul sau mai multe noduri din rețea. Pentru determinarea topologiei
fizice a rețelei, toate nodurile și link-urile sunt reprezentate în formă de graf. De
asemenea, reprezentarea fluxului de date dintre noduri în formă de graf determină
topologia logică a rețelei. Se poate de menționat că topologia logică și fizică pot fi identice
în orice rețele particulare, dar de asemea ele pot fi diferite.

Prin topologia unei retele se intelege modul de interconectare a calculatoarelor

in retea. Folosirea unei anumite topologii are influenta asupra vitezei de
transmitere a datelor, a costului de interconectare si a fiabilitatii retelei. Exista
cateva topologii care s-au impus si anume: magistrala, inel, arbore. Pe langa
acestea intalnim si alte modele topologice: stea, inele intersectate, topologie
completa si topologie neregulata . In figura 1 puteti vedea reprezentarea , sub
forma de grafuri, a acestor modele.

Topologia de magistrala este cea mai folosita atunci cand se realizeaza retele

locale de mici dimensiuni, iar performantele nu trebuie sa fie spectaculoase.
Acest model topologic se mai numeste si magistrala liniara, deoarece exista un
singur cablu care leaga toate calculatoarele din retea. Avantajul este atat acela al
costului mai scazut (se foloseste mai putin cablu), dar si acela ca, in cazul ruperii
unui cablu sau defectarii unui calculator, nu se ajunge la oprirea intregii retele.
Dezavantajul folosirii unui singur cablu este ca, atunci cand doreste sa transmita
date, calculatorul trebuie sa "lupte" pentru a castiga accesul (trebuie sa astepte
eliberarea cablului).

Topologia de inel conecteaza fiecare calculator de alte doua, imaginea fiind

aceea a unor calculatoare asezate in cerc. Datele transmise de un calculator trec
prin toate calculatoarele intermediare inainte de a ajunge la destinatie. Daca nu
se folosesc cabluri suplimentare, oprirea unui calculator sau ruperea unui cablu
duce la oprirea intregii retele. Performantele unei retele inel sunt ceva mai mari
decat ale unei retele magistrala.

Topologia stea foloseste un calculator central care va fi conectat cu toate

celelalte calculatoare prin cabluri directe. Toate transferurile de date se
realizeaza prin intermediul calculatorului central. Daca se foloseste un calculator
central de mare putere, atunci reteaua va avea performante ridicate, insa
defectarea acestuia duce la oprirea retelei.

Se pot folosi topologii combinate, cum ar fi lantul de stele insa, orice topologie ar

fi aleasa, exista un numar de probleme ce trebuiesc rezolvate (modul de obtinere
a accesului este una dintre cele mai importante, trebuind eliminata posibilitatea
ca un singur calculator sa "monopolizeze" mediul de transmisie). Apar probleme
suplimentare atunci cand reteaua noastra este eterogena (conecteaza diverse
tipuri de calculatoare sau este formata din mai multe retele diferite ca tip).
Trebuie sa facem distinctie intre topologia fizica, despre care am discutat mai
sus, si topologia logica (modul in care datele sunt transferate de la un
calculator la altul).
Servicii Internet
Rețeau Internet oferă următoarea gamă de servicii:
 accesul calculatoarelor la distanță;
 transferul de fișiere;
 poșta electronică;
 știri și discuții;
 prezentzre și căutarea informațiilor.

Serviciul Telnet permite utiliztorului să aibă accesul la calculatoarele aflate la

distanță. Protecția calculatoarelor și a datelor respective se asigură prin utilizarea
parolelor. Serviciul Telnet se utilizează pentru folosirea în comun a unor resurse
foarte scumpe, d e exemplu, a supercalculatoarelor.
  
Serviciul transfer de fișiere sau, mai scurt, serviciul FTP(File Transfer
Protocol) permite utilizatorului să copie fișiere de pe calculatoare situate în
diverse puncte geografice.

  Serviciul poștă electronică (electronic mail sau e-mail) a copiat modul de

funcționare a poștei obișnuite.

  Scrisoarea electronică denumită mesaj include:

 adresa destinatarului;
 subiectul,exprimat în cîteva cuvinte;
 adresa expeditorului;
 textul scrisorii;
 fișiere atașate opțional.
 Fișierele ataște pot fi de orice natură: texte, imagini, programe.
 Scrisorile sînt depuse în fișiere speciale, denumite cutii poștale(mail box).

 Cel mai modern serviciu de prezentare și căutare a informațiilor în Internet

este serviciul WWW(World Wide Web- Pînza Mondială de Păianjen). În acest
serviciu informația este przentată în forma de pagini Web.
  
     Pagina Web este un fișier scris în limbajul HTML (Hypertext Markup
Language- Limbaj pentru marcarea hipertextului) și poate conține în afară de
informații propriu- zise, referințe la alte pagini Web. Calculatorul pe care sînt
instalate paginile Web și serverul WWW se numește site (site- sediu, reședință).
   
      În cadrul serviciului WWW resursele rețelei se specifică cu ajutorul unor
adrese speciale, denumite adrese URL (Uniform Resource Locator- Locator
Uniform de Resurse) adrese au forma :
  <protocol>:// <Adresă simbolică>[:<port>]/<cale>/<fișier>
       Prezentăm cîteva adrese URL ce conțin informație interesante:
           http://www.edu.md- site-ul Ministerul Educației și Tineretului, Moldova;
           http://www.dnt.md- site-ul Asociației Dynamic Network
Tehnologies, Moldova;
           http://www.nasa.gov- site-ul agenției NASA, SUA.
    
        Serverul de căutare este un calculator puternic care exploarează
încontinuu rețeaua și citește paginile Web sau alte informații prezentate
publicului larg.

Browser (navigator web)

Un browser (numit pe româneşte şi "browser Internet", "browser web" sau
navigator web) este o aplicaţie software ce permite utilizatorilor să afişeze
text, grafică, video, muzică şi alte informaţii localizate pe o pagină din World
Wide Web, dar şi să comunice cu ofertantul de informaţii şi chiar şi ei între
ei. O altă definiţie: prin browser se înţelege un program de "navigare" în
web. De aceea, în loc de cuvântul "browser" se poate folosi şi "navigator".
Unele dintre cele mai cunoscute browsere web sunt Microsoft Internet
Explorer, Mozilla Firefox, Apple Safari, Google Chrome, Mozilla Camino,
Opera Software - Opera, Nintendo DS browser şi Flock.
Browserele web funcţionează pe baza anumitor protocoale, care îl leagă pe
utilizator de paginile web stocate (definite) pe servere web specializate. Cele
mai des folosite protocoale web sunt HTTP, HTTPS şi FTP.
Un browser este alcătuit dintr-un set de programe care permite afişarea şi
manevrarea informaţiilor bazate pe text, imagini şi sunet precum şi rularea
unor programe pe care siturile web şi documentele le pot include (applet-uri,
scripturi). Fiecare browser are o casetă de text unde utilizatorul poate
introduce adresa documentului sau a sitului dorit, adresă care este unică pe
lume (univocă), numită (Uniform Resource Locator sau URL). În cazul în care
utilizatorul nu cunoaşte adresa exactă , el poate introduce drept "cheie de
căutare" o porţiune mică de text specific pe care documentul ar trebui să îl
conţină. Browserul transmite acest text unor aplicaţii speciale din web
numite motoare de căutare. Acestea caută în multitudinea de documente
sau situri respectivul text, oferind apoi ca rezultat o listă de adrese care
conţin textul căutat. Utilizatorului nu îi mai rămâne decât sa aleagă -
eventual prin mai multe încercări - locaţia dorită. În realitate această listă de
adrese poate fi uneori extrem de lungă, de ordinul sutelor de mii de linii sau
chiar şi mai lungă, caz în care este nevoie de o strategie de căutare mai
exactă.
În general, documentele şi paginile web pe care le afişează browserele sunt,
la dorinţa autorilor lor, interconectate prin technologia Hipertext, care
permite saltul simplu de la un document sau sit la altul, printr-o simplă
apăsare pe maus.
Google

Google Inc. este o corporație americană multinațională care administrează motorul de

căutare pe Internet cu același nume. A fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi de la Universitatea
Stanford, Larry Page și Sergey Brin. Google oferă o metodă simplă și rapidă de găsire a informațiilor pe
web, având o bază de date despre peste 8 miliarde de situri web. [6] La începutul anului 2004Google
răspundea zilnic la mai mult de 200 milioane de consultări.
Compania a pornit cu o investiție de 100.000 de dolari care a venit din partea unuia dintre cofondatorii
companiei Sun Microsystems, Andy Bechtolsheim, care considera că un motor de căutare pe Internet
poate revoluționa lumea [7].
Numele „Google” este un joc de cuvinte de la googol, neologism englez pus în circulație de
către americanul Milton Sirotta în anul 1938, prin care acesta desemna numărul uriaș format dintr-un 1
urmat de 100 de zerouri (10100).
Google dispune și de motoare de căutare pentru imagini, cărți, bloguri, grupuri de știri și directoare web.
La sfârșitul anului 2007 a fost cotat drept cea mai puternică marcă globală, după criteriul valorii în
milioane de dolari (86.057 milioane dolari SUA), dar și după modul de percepție de către utilizatori [8],
următoarele locuri fiind ocupate de companiile General Electric, Microsoft, Coca-Cola, China
Mobile, IBM, Apple, McDonald's, Nokia și Marlboro.
De asemenea, conform unui sondaj realizat de compania Harris Interactive, Google a fost declarată, la
sfârșitul lui 2007, ca fiind compania americană cu cea mai bună reputație, mai ales datorită modului în
care își tratează angajații.[9]
În iunie 2012 Google a lansat un site, EndangeredLanguages.com, destinat conservării limbilor pe cale
de dispariție. Intitulat „proiectul limbilor în pericol”, acesta ia în considerare peste 3.000
de limbi și dialecte pentru care s-au creat înregistrări audio de înaltă fidelitate [10].

Servicii oferite[

 motorul de căutare pe Internet numit Google

 Google Earth, imagini din satelit ale Pământului (înregistrate, nu live)
 Google Chrome, navigator de web (browser)
 Android, sistem de operare de tip open source pentru dispozitive mobile
 Gmail, sistem de e-mail
 Google Talk, client de mesagerie instantanee
 Google Chrome OS, sistem de operare bazat pe kernelul Linux
 Orkut, [rețea de socializare] dezvoltată și deținută de Google
 Google+, noua rețea de socializare Google
 Google Ngram Viewer, motor de căutare care afișează grafic frecvența de folosire a unui cuvânt
în cărți tipărite în intervalul 1500 - 2008
 Google Traducere, platformă online de traducere gratuită într-o gamă largă de limbi.

E-mail 
• Căutarea informaţiilor prin motoare de căutare 
• Chat 
• Newsgroup, forumuri 
• Documentare 
• Comerţul electronic 
• Tranzacţii bancare pe Internet 
• Baze de date on-line, etc. 
Tehnici de cautare în sursele de informație 
Tehnicile de cautare reprezinta ansamblul de metode si
instrumente 
puse la dispozitie de componenta software cu ajutorul carora se 
localizeaza informatia in sursa de date. 
Tehnicile de cautare a informatiei depind de : 
• Sursa de date. 
• Fisiere 
• Instrumente puse la dispozitie de programul cu care au fost 
create 
• Baze de date 
• Metode specifice unui sistem de gestiune a bazelor de date 
• Banca de date 
• Motoare de cautare

Clasificarea tehnicilor de cautare a informatie: 

A. Accesarea unei adrese cunoscute

Pentru a vizita o pagina web, se tasteaza adresa in bara de adrese.

B. Consultarea unui motor de cautare, scriind „cuvantul cheie” 

Deseori nu stim adresele la care putem gasi informatiile ce ne 
intereseaza . In acest caz, de un mare ajutor sunt motoarele da 
cautare care permit gasirea de informatii pe baza unor cuvinte 
cheie. 
Motorul de cautare accesează Internetul în mod automat şi 
frecvent şi care stochează titlul, cuvinte cheie şi parţial 
chiar conţinutul paginilor web într-o bază de date. În momentul 
în care un utilizator apelează la un motor de căutare pentru a 
găsi anumită frază sau cuvânt, motorul de căutare se va uita 
în această bază de date şi în funcţie de anumite criterii de 
prioritate va crea şi afişa o listă de rezultate. 
Tehnici de cautare a informatiei pe Internet
Acestea se fac dupa adresa paginii sau a site-ului care contine informatia,
adica se foloseste serviciul de navigare sau se fac in continutul
documentelor folosind cuvinte cheie care definesc subiectul cautat prin
serviciul de cautare automata.
1.Serviciul de navigare
Browserul, programul client al serviciului de navigare, permite gasirea
informatiilor prin doua metode: 
-dupa adresa URL a paginii de Web in care se gaseste informatia
-prin urmarirea hiperlegaturilor din documente care contin referinte ascunse
catre alte documente
2.Serviciul de cautare automata
Pentru a tine pasul cu dezvoltarea retelei Internet este nevoie de o cautare
automata.Aceasta inseamna ca este nevoie de un program de calculator
care sa poatecontacta automat un alt calculator de pe Internet, sa caute
informatia specificata si sa prezinte informatiile.Un astfel de program este
numit motor de cautare iar serviciul care furnizeaza astfel de programe
este numit serviciu de cautare automata.

Cele mai cunoscute programe de navigare web sunt: 

• Microsoft Internet Explorer 8.0 
• Mozilla Firefox 3.6 .12 
• Opera 10.62 
• Netscape Navigator - 9.0.0.6 
• Apple Safari 5.0.3 
• Google Chrome 9.0.597.10 
• Chromium 10.0.605.0 
• Maxthon Browser 2.5.8.1332 
• Comodo Dragon 6.0.0.10 
• Flock 3.5.2.4599 
• K-Meleon 1.5.3 
• SeaMonkey 2.0.10 
• Avant Browser 2010.126 
• Orca Browser 1.2.6 
• SrWare Iron 6.0.475
 Notiuni introductive

Acest serviciu se utilizeaza pentru transferul fiserelor intre

doua calculatoare de pe Internet. Protocolul utilizat de
calculatoare in acesta caz este FTP (File Transfer Protocol),
de aici si numele serviciului, se spune de obicei transfer
FTP sau pur si simplu FTP. Utilizatorul se conecteaza (prin
intermediul unui client FTP) la calculatorul ce ruleaza
un server FTP, si transfera pe calculatorul local fisierele
dorite. 
Veti folosi 3 metode (trei clienti FTP) pentru a efectua
transferul FTP: din linia de comanda, program grafic
(WS_FTP, SSH File Transfer) si browser-ul, care poate fi
folosit si ca un client FTP, nu numai de HTTP. 
La toate metodele se trec prin etapele de mai jos, doar ca in
ultimele doua cazuri unele etape sunt transparente pentru
utilizator, programul client le efectueaza automat:
 conectarea la serverul FTP - deschiderea conexiunii
 identificare la server cu nume utilizator si parola
 selectarea directorului pe serverul de la distanta de la care se face transferul
 selectarea directorului pe calculatorul local unde se salveaza fisierul
 selectarea modului de transfer
 transferul efectiv
 inchiderea conexiunii 

La transferul din linia de comanda veti trece prin fiecare

etapa, executand comenzile necesare. Programul pentru
efectuarea transferului se numeste ftp atat in SO Windows
cat si Linux. In Linux este un client mult mai eficient,
numit ncftp.

Etapa a doua, cea de identificare este facuta pe baza

numelui utilizator si a parolei pe care o are utilizatorul pe
serverul respectiv. Asta inseamna ca utilizatorul trebuie sa
aiba un cont pe serverul respectiv pentru a se conecta.
Deoarece cu timpul pe Internet au aparut multe servere FTP
pe care exista un volum mare de date care este pus la
dispozitia oricarui utilizator, s-a introdus asa-numitul ftp
anonymous, care permite oricui sa se conecteze la acel
server fara sa aiba un cont. Metoda consta in utilizarea unui
cont generic numit anonymous (acesta fiind umele
utilizator), si ca parola se foloseste adresa proprie de e-
mail.
In general in acest mod utilizatorul are numai drept de
citire de pe server, adica poate transfera fisiere de pe
server pe calculatorul local. Pe unele servere FTP se permite
utilizatorului sa puna fisiere pe server, acest lucru se face
intr-un director special numit incoming.

Pe un server FTP anonymous fisierele puse la dispozitia

utilizatorilor se afla in directorul numit pub. In general in
acest director si in subdirectoare exista un fisier
numit README sau INDEX care descrie continutul acestor
directoare, adica ce anume contine fiecare fisier. De aceea
dupa conectare, daca nu stiti ce reprezinta numele unui fisier
transferati acest fisier index, care descrie fiecare fisier in
parte.

Transferul de pe server pe calculatorul local se

numeste download, iar in cealata directie, de pe
calculatorul local pe server se numeste upload.

Pentru a urmari etapele descrise mai jos, veti efectua un

transfer FTP anonymous de pe serverul vega.unitbv.ro,
transferand fisierul numit winrar.exe, aflat in directorul
/pub/win95

. FTP din linia de comanda

Deschideti fereastra pentru linia de comanda (Command

Prompt) si efectuati etapele descrise mai jos:

a) Conectarea la serverul de la distanta

Conectarea se poate face fie prin precizarea numelui

serverului dupa numele programului:

ftp vega.unitbv.ro

sau fie dupa cea ati pornit programul ftp (dand

comanda ftp) utilizati comanda open (deschidere
conexiune) a programului:
ftp> open vega.unitbv.ro

b) Identificare la server cu nume utilizator si parola

 Fiind un transfer de la un server ftp anonymous, asa cum s-a
precizat mai sus ca nume de utilizator se

Dreptul informatic software liber open source

Programele (software-ul) cu sursă deschisă (engleză open
source software) sunt programe (software) dezvoltate de către o comunitate, de către o
companie sau de către o persoană și oferite spre folosire sub o licență liberă, care garantează
accesul tuturor utilizatorilor la codul-sursă.
- Exemple de programe open source: qBittorrent (client bittorrent), Blender (grafică
3D), Pidgin (client pentru mesagerie instantanee), o mulțime de distribuții GNU/Linux, Mozilla
Firefox (browser), OpenOffice.org (suită office) etc.
- Sistemul de operare GNU/Linux este alcătuit integral din programe libere (open source),
unele distribuții GNU/Linux fiind gratuite, altele contra cost (comerciale). De asemenea, există și
programe (software) contra cost (comerciale) pentru platforma Linux.

Libertăți[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Software liber.
Software-ul liber e caracterizat de libertatea acordată utilizatorilor săi de a-l
utiliza, copia, redistribui, studia, modifica și îmbunătăți. Mai exact, este
vorba de următoarele patru forme de libertate pentru utilizatorii săi:

 Libertatea de a utiliza programul, în orice scop (se mai numește

„libertatea 0”).
 Libertatea de a studia modul de funcționare a programului, și de a-l
adapta nevoilor proprii („libertatea 1”). „Open source” asigură accesul la
tot codul-sursă.
 Libertatea de a redistribui copii, în scopul ajutorării aproapelui tău
(„libertatea 2”).
 Libertatea de a îmbunătăți programul, și de a pune îmbunătățirile la
dispoziția publicului, în folosul întregii societăți („libertatea 3”). Necesită
accesul la codul-sursă.
Un program (o aplicație) este Software liber dacă întrunește toate aceste libertăți. Astfel, oricine
oriunde ar trebui să fie liber să redistribuie copii, modificate sau nu, în mod gratuit sau contra
unei sume pentru costurile de desfacere. Aceste libertăți înseamnă (printre altele) că nu este
necesar a cere sau a plăti pentru a primi permisiune în acest scop.
Trebuie de asemenea să existe libertatea de a face modificări și de a le folosi atât pentru uz
personal cât și cu titlu profesional sau în scop recreativ, fără a fi obligat de a menționa cuiva
anume că aceste modificări există, situație care se aplică și atunci când modificările se fac
publice.
Libertatea de a utiliza un program presupune că acesta să poată fi folosit de orice persoană sau
organizație, pe orice tip de sistem de calcul, pentru orice formă de activitate, și fără a trebui să
se comunice aceasta autorului programului sau altor entități juridice.
Libertatea de a redistribui copii trebuie să includă forme binare sau executabile ale programului,
ca și codul sursă, atât în versiunile originale cât și în cele modificate. Distribuirea
programelor în formă executabilă ușurează instalarea lor. Dacă nu există
concret posibilitatea de a produce forma binară sau executabilă pentru un
anumit program (anumite limbaje de programare nu suportă acest mod de
lucru), aceasta se poate trece cu vederea, cu condiția să se acordă dreptul
de a le distribui sub aceste forme în viitor.
Pentru a avea libertatea de a implementa modificări și de a publica versiuni
îmbunătățite, este nevoie de accesul la codul-sursă al programului, o
condiție necesară pentru a putea califica un program drept „liber”.
Pentru ca aceste libertăți să fie reale, ele trebuie să fie irevocabile atât timp
cât utilizatorii nu comit vreo faptă ilegală; dacă autorul programului își
rezervă prerogativa de a revoca licența fără a-și întemeia această decizie
pe comiterea unei anumite fapte de către utilizator, atunci software-ul nu
este liber.
Totuși, există și anumite reguli acceptabile privind distribuirea de Software
liber, atunci când aceste reguli nu afectează libertățile centrale. Spre
exemplu, copyleft este, pe scurt, regula potrivit căreia prin
redistribuirea software-ului nu se permite adăugarea de limitări libertăților
fundamentale ale altor utilizatori. Această regulă nu contravine libertăților
fundamentale, ci le protejează.

Open source vs. software liber

Termenul „open source” nu are doar rațiuni doar de ordin lingvistic. In limba
engleză, sensul cuvântului „free” este ambiguu, neputându-se preciza dacă
„free software” se traduce ca „software liber” sau „software gratuit” - de
aceea, se simțea nevoia unui termen diferit, cu înțeles identic. Pornind de
la celebrul exemplu al lui Richard Stallman "Think of Free Software as free
speech, not free beer" („Gândiți-vă la Free Software ca la libertatea
cuvântului, nu ca la bere oferită gratuit”), s-a încetățenit practica de a referi
cele două sensuri ale cuvântului englezesc "free" ca "free as in speech"
sau "free as in beer".
În practică, termenul „software liber” desemnează software a cărui sursa
este accesibila si care poate fi studiat, modificat, îmbunătățit și distribuit
(cele 4 libertăți ale software-ului liber), iar termenul „software cu sursă
deschisă” („open source”) desemnează software-ul cu sursa accesibila în
care deținătorul de copyright oferă drepturile menționate mai sus, dar le
poate limita (de exemplu nu permite distribuirea de versiuni modificate a
codului sursa).[7]
Există temerea că accentul prea mare pus pe ideea de „libertate” sau „activismul ideologic”
al Mișcării pentru software liber îi îndepărtează pe unii parteneri comerciali,[8] în mediul de
afaceri preferându-se sublinierea avantajelor practice, aflate sub umbrela „software cu sursă
deschisă”.