Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică,

alături de Testament  de Tudor Arghezi şi Joc secund  de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea
primului său volum, Poemele luminii  (1919), şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu
mijloace poetice (nu este un text teoretic în proză).

ENUNŢAREA ARGUMENTELOR:
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi
despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate
propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul
acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii).
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia
poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrază în jurul unor aspecte
relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu
cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare)

Ideile poetice se vor regăsi ulterior în alte volume şi îşi vor găsi formularea şi corespondenţa în plan
teoretic-filozofic în lucrarea Cunoaşterea luciferica  (1933), volum integrat în Trilogia cunoaşterii.  Dar
textul operei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii  nu este de ordin conceptual, nu conţine un şir de
raţionamente, ci este un text poetic, cu limbaj metaforic, având, ca la Eminescu, un plan filozofic
secundar.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
- „lumina altora" - sugrumă (vraja),  adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu
iubeşte);
- „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. în poziţie
mediană sunt plasate cel mai scurt [„dar eu")  şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină").  Conjuncţia adversativă „daf,  reluarea pronumelui personal „eu",  verbul la persoana I
singular, formă afirmativă, „sporesc (a lumii tainăf,  afirmă opţiunea poetică pentru un mod de
cunoaştere - „cu lumina mea" -  şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii exprimate
concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului
poetic blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauza-
litate (căcî\.  Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie („tot ...se schimbă... sub ochii mei')  şi de
iubire („căci eu iubesc").
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul  şi motivul luminii,  care implică principiul contrar, întu-
nericul.  Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.

Nivelul morfosintactic
- repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui personal eu -  susţine caracterul confesiv;
- verbe la timpul prezent, modul indicativ - plasarea eului poetic într-o relaţie definită cu lumea (pre-
zentul etern şi prezentul gnomic);
- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative şi negative - redau opţiunea poetică pentru o formă de
cunoaştere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului;
- opoziţia între adjectivul posesiv mea  şi adjectivul nehotărât altora,
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
- „lumina altora" - sugrumă (vraja),  adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu
iubeşte);
- „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. în poziţie
mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu")  şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină").  Conjuncţia adversativă „dar",  reluarea pronumelui personal „eu",  verbul la persoana I
singular, formă afirmativă, „sporesc (a lumii tainăŢ,  afirma opţiunea poetică pentru un mod de
cunoaştere - „cu lumina med' -  şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii exprimate
concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului
poetic blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţa, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauza-
litate (căci).  Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie („tot ...se schimbă... sub ochii met')  şi de
iubire („căci eu  iubesc").
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul  şi motivul luminii,  care implică principiul contrar, întu-
nericul.  Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.