POPULAŢIA ROMÂNIEI

Evoluţia numerică a populaţiei

Anul 2017 2016 2013 2010 2005 1995 1990 1985 1948 1941 1930 1912 1899 1860

populația 19,6 20,2

20,1 21,6 22,7 23,2 17,5 15,8 16,1 18 7,2 5,9 4,1
(milioane) 19,7

Indicatorii demografici

Natalitatea (N)
Transformările suferite de România după Al Doilea Război Mondial, au determinat ca din
punct de vedere demografic ţara noastră să se afle într-o fază intermediară a tranziţiei
demografice, cu un decalaj de câteva decenii faţă de ţările din Europa Occidentală.
Schimbările sociale şi economice au influenţat puternic populaţia şi structura populaţiei,
precum şi evoluţia natalităţii şi a mortalităţii.
În perioada 1947-1955, natalitatea a înregistrat valori ridicate, în mare parte datorită
fenomenelor de recuperare a căsătoriilor şi a naşterilor amânate. Ratele natalităţii au
crescut de la 23,4%o în anul 1947 la 25,6%o în anul 1955 fără a atinge nivelul ratelor din
perioada antebelică (30-35%o). Începând cu 1956, natalitatea a înregistrat o tendinţă de
scădere, influenţată atât de liberalizarea avorturilor cât şi de cauze de ordin social,
economic şi educaţional al femeii cum ar fi: accesul larg la învăţământ, participarea ei la
activitatea economică, mobilitatea profesională şi socială generată de industrializare şi de
urbanizare. Măsurile de politică demografică privind interzicerea avorturilor adoptate la
sfârşitul anului 1966, au avut ca efect redresarea puternică a natalităţii, mai ales în primii
ani de aplicare a decretului. După 1980 s-a înregistrat o diminuare a numărului născuţilor
vii, în medie sub 400 mii copii anual, iar în decursul perioadei 1980-1989 rata natalităţii a
oscilat între 14‰ şi 18‰. După 1989 natalitatea a scăzut la 10,4‰ în 2000 și chiar sub
10‰ în 2002, după care s-a redresat ușor. Revoluţia din decembrie 1989 a adus printre
primele măsuri abrogarea legislaţiei privind interzicerea avortului şi contracepţiei, care au
determinat scăderea natalităţii începând cu 1990. Perioada 1990-2010 a cunoscut o scădere
accelerată a natalităţii astfel, România s-a aliniat tendinţei generale europene.

Mortalitatea (M) După Al Doilea Război Mondial s-a trecut la îmbunătăţirea asistenţei
sanitare pe scară largă. Accesul populaţiei la serviciile sanitare au determinat, în perioada
 1947-1954, o scădere bruscă a mortalităţii generale de la 22,0‰ la 11,5‰. Între anii 1955-
1959 rata de mortalitate a oscilat în jurul valorii de 10,0 decese la 1000 locuitori. După anul
1960, mortalitatea a continuat trendul descendent, variind între 8,1‰ şi 9,2‰. În anii ’70 rata
medie a fost de 9,5 %o, crescând uşor în anii ’80 la 10,5‰. Începând cu 1990 ratele de
mortalitate au revenit la valorile înregistrate în anii 1953-1954 (11,6-11,5 %o), au crescut apoi
treptat, având numeroase fluctuaţii şi cunoscând două vârfuri în perioadele 1996-1997 şi 2002-
2003. Deşi în perioada 2010-2012 ratele de mortalitate au cunoscut o stabilitate în jurul valorii
de 12 decese la 1000 locuitori, România se situează printre ţările europene cu o mortalitate
ridicată.

Bilanţul natural (spor natural) reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate.

Rata bilanţului natural a scăzut, înregistrând din anul 1992 valori negative, pe fondul
scăderii natalităţii. Speranța de viață: 72,18 de ani, aproximativ 68,69 de ani pentru
bărbați (anul 2008), aproximativ 75,89 ani pentru femei (anul 2008).

STRUCTURA POPULAŢIEI

1. Structura pe grupe de vârstă, redă mărimea şi proporţiile diferitelor contingente sau

grupe de populaţie:

 0-14 ani: 15,5%

 15-64 ani: 69,7%
 65 de ani şi peste: 14,7%

Evoluția structurii populației pe grupe de vârstă  arată  amploarea fenomenului de îmbătrânire

demografică a populației: dacă  în 1970 grupa de vârstă 65 de ani şi peste reprezenta 8,6% din
totalul populației, în 2014 această pondere este de aproape două ori mai mare (15,1%), în timp ce
ponderea copiilor cu vârsta mai mică de 15 ani, care în 1970 depăşea un sfert din totalul populației
(25,9%), a scăzut semnificativ, la numai  la 14,9% în 2014.

2. Structura naţională redă valoarea numerică sau ponderea diferitelor grupuri etno-
lingvistice din totalul populaţiei ţării. Astfel, majoritatea absolută a populaţiei o reprezintă
românii (89,4%). După români, următoarea comunitate etnică importantă este cea
a maghiarilor, care reprezintă 6,5 % din populație (majoritari în judeţele Harghita şi
Covasna, dar şi în judeţele Mureş, Cluj, Bihor, Braşov etc). După datele oficiale, în
România trăiesc 665 000 de țigani (rromi). Alte comunități importante sunt cele
 ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor, turcilor, tătarilor, sârbilor,slovacilor, bulgarilor, 
croaților, grecilor, rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor, italienilor și armenilor.

3.Structura pe medii

Populația urbană: circa 55,20%,

Populația rurală: circa 44,80% 

Dacă la începutul secolului trecut a predominat populaţia din mediul rural (care

reprezenta 80% din totalul populaţiei), în prezent aceasta este depăşită de populaţia

urbană (datorită exodului rural şi a declarării unor localităţi rurale-oraşe).

4.Structura confesională

Cea mai mare parte a populației României, respectiv 86,7 %, s-a declarat ca fiind de
confesiune creștin ortodoxă, conform recensământului din 2002. De asemenea, importante
comunități religioase ce aparțin altor ramuri ale creștinismului decât ortodoxia, sunt
reprezentate de: romano-catolici (4,7 %), protestanţi (3,7 %),penticostali (1,5 %) și greco-
catolici (0,9 %). Astfel, populația creștină din România, reprezintă 99,3 % din totalul
populației țării. În Dobrogea există și o minoritate islamică compusă majoritar din turci și
tătari. De asemenea, la recensământul din 2002, în România existau 6 179 de persoane de
religie mozaică, 23 105 de atei și 11 734 de persoane care nu și-au declarat religia.

5.Structura ocupaţională

Populaţia activă reprezintă acea parte a populaţiei ţării care poate desfăşura o anumită
activitate economică şi socială. Din populaţia activă nu fac parte grupele de populaţie
tânără(elevii, studenţii şi copii)şi de populaţie vârstnică. Populaţia activă cuprinde la rândul ei
două categorii de persoane: populaţia ocupată (cea care în mod efectiv implicată în activităţi
social-economice)şi populaţia care nu are o activitate social-activă continuă.

Structura populaţiei pe sectoare de activitate în anul 2011

Sectorul primar: 28,6% (agricultură, silvicultura)

Sectorul secundar: 28,8 (industrie, construcţii)

Sectorul terţiar (servicii):42,6%

 Mobilitatea teritorială a populaţiei

Migrația populației este determinată  în primul rând de factori economici  şi în al doilea

rând de factori sociali, culturali, politici.

Migrația internă cunoaşte un maxim pronunțat în anul 1990 când s‐a înregistrat un număr
de 786471 de schimbări de domiciliu. Dacă  în 1970 ponderea cea mai mare o dețineau
schimbările de domiciliu din mediul rural în mediul urban (37,5%), în 2014 ponderea cea mai
mare o dețin schimbările de domiciliu din mediul urban tot în mediul urban (30,0%), urmate
de cele din mediul urban în cel rural.

Migrațiile pot fi:

a. interne: navetismul, deplasări definitive, deplasări temporare

exodul rural (mutarea definitivă de la sat la oraș)
b. externe: definitive, temporare
Fenomenul de emigrare (schimbarea reşedinței obişnuite în altă țară  decât Romania
pentru o perioadă de cel puțin 12 luni) a atins un punct de maxim în anul 2007, anul
aderării României la UE. Ulterior fenomenul a scăzut în intensitate, scădere
reprezentată  şi prin modificarea condițiilor economico‐sociale din statele membre UE
dezvoltate ca efect al crizei financiare mondiale declanşate în 2008. Numărul
imigranților care  şi‐au schimbat reşedința obişnuită  a înregistrat valori aproximativ
constante în perioada 2003‐2007, după  care se înregistrează o uşoară creştere a
acestora. Majoritatea emigranților sunt cei în vârstă de muncă, dar se observă  şi o
creştere a numărului de copii care au emigrat în 2014 față de 2003, probabil
datorită faptului că aceştia îşi urmează familia.

Bilanţul migratoriu = Imigranţi-Emigranţi

I= Imigranţii, cei care se stabilesc la noi în tară, înregistrează valori reduse

E= Emigranţii, cei care părăsesc ţara (temporar sau definitiv), a cunoscut creşteri datorită
economiei în tranziție. În prezent valoarea bilanţului migratoriu este negativ.

 Bilanţul natural general

Q= (N+I) - (M+E), este negativ deoarece a scăzut natalitatea şi a crescut numărul
migraţiilor internaţionale.
Scăderea populaţiei României din perioada 1992 - 2016 are la bază trei cauze
importante şi anume:
- migraţia internaţională, care a condus la o scădere constantă a populaţiei României
(a avut un vârf al emigraţiei în anul 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, de
544.000 persoane),
- planning-ul familial, prin diversele lui forme, a determinat reducerea constantă a
numărului anual de naşteri pe parcursul perioadei de tranziţie (numărul de naşteri
din anul 2015 a fost cu 28% mai mic decât cel din anul 1992)
- mortalitatea ridicată în întreaga perioadă de după 1992 (cu procentaje cuprinse
între 11,4% în anul 1992 şi 11,7% în anul 2015).
DENSITATEA POPULAŢIEI
Densitatea populaţiei reprezintă numărul de locuitori pe 1 km2. și se calculează,
împărţind populaţia la suprafaţa respectivă.
Factorii care influenţează variaţia densităţii populaţiei în România:
- relieful, sunt evitate zonele înalte montane, versanţii abrupţi, preferate sunt zonele
de câmpie, culoarele de vale, colinele joase;
- clima, zonele înalte montane unde temperaturile înregistrează valori reduse, dar si
zonele unde cantitatea de precipitaţii este mai redusă (Câmpia Bărăganului, Podişul
Dobrogei) valorile sunt mai reduse;
- hidrografia, sunt evitate zonele cu exces de apă (Delta Dunării), mlaştini, bălţi, lunci
inundabile;
- vegetaţia, zonele cu păduri compacte au densităţi reduse;
- gradul de urbanizare, oraşe au cele mai mari densităţi;
Cea mai mare parte a populaţiei trăieşte la altitudini reduse, sub 600 metri. Aşezările
permanente urcă până la 1600 metri (Munţii Apuseni). Cele mai mari valori ale
densităţii (peste 100 loc/km2) se înregistrează în partea centrală a Câmpiei Române,
Podişul Sucevei, Culoarul Siretului, Câmpia de Vest, unele depresiuni intramontane.
Cele mai mici valori se înregistrează în munţi şi în Delta Dunării (sub 25 loc/km 2).
Densităţi de peste 100 loc/km2 apar, strict local, în spaţiile administrative ale marilor
oraşe. La nivel de judeţe cele mai mari valori se înregistrează în judeţul Prahova, Iaşi,
Galaţi, iar cele mai mici în Tulcea, Caraş Severin, Harghita.