Ojog Olga-Ionela

Fişa de lectură

Titlul:,,Povestea lui Harap-Alb”

Autorul:Ion Creangă
Opera face parte din volumul: ,,Poveşti, povestiri, amintiri”
Editura: Gramar
Anul apariţiei volumului: 2012
Date importante din viaţa şi activitatea autorului: Ion
Creangă născut la data de 1 martie 1837, Humulești. A fost
un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și
povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române. A publicat prima poveste în ,,Convorbiri literare” , la
data de 1 octombrie 1875. A mers la diferite şcoli şi a urmat cursul
inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. După
ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este
exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872). A decedat la
31 decembrie 1889, Iași, în urma unui atac de apoplexie.
Genul literar: Genul epic
Specia literară: Specia basm
Opera este scrisă în: Proză
Locul desfăşurării acţiunii: La o margine a pământului
Timpul desfăşurării acţiunii: timpul basmului este nedeterminat, redat
prin formula ,,A fost odată ca niciodată…”
Naratorul: Naraţiunea este realizată la persoana a III-a, naratorul este
omniprezent, acesta poate fi remarcat prin comentariile şi reflecţiile cu
ajutorul cărora intervine.
Persoanje: Harap-Alb–personaj principal, protagonist, pozitiv
Spânul–personaj secundar, antagonist, negativ
Sfânta Duminică–personaj secundar, pozitiv
Împăratul-Roşu–personaj secundar
Craiul–personaj episodic,
Fata împăratului Roşu–personaj secundar
Împăratul-Verde–personaj secundar
Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă–personaje
episodice,
Alte personaje episodice–fraţii fiului de crai, verişoarele.
Alte personaje ajutor–calul, furnica, albina.
Vocabular: zăcare- A se îmbolnăvi grav
Spân- Om căruia nu-i crește barba și mustățile
Farmazoană- Om șiret, viclean.
Citate preferate: ,,De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!’’
,,Dă-mi , Doamne, ce n-am avut,să mă mier ce m-a gasit
 Rezumatul operei

Verde-Împărat, ce trăia ,,la o margine a pământului’’, îi trimite

fratelui său, Craiul, care trăia „la cealaltă margine a pământului”, o
scrisoare pentru a-i cere să-i dea pe unul dintre fii lui spre a-i fi
urmaş la tron, fiindcă el avuse parte numai de fete la viaţa sa. Craiul
înştiinţă fiilor săi despre conţinutul scrisorii şi despre aprobarea sa
(„Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa
mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să
împlinească voinţa cea de pe urmă a moşului vostru.”), cel mare
socoteşte că el e cuviincios de a urca la tron, şi pleacă la drum. Dar
la un pod îi iese în cale tatăl său îmbrăcat într-o piele de urs şi îl
sperie, încât feciorul gândi să se întoarcă la palat „că mie unuia nu
îmi trebuie – spune el – nici împărăţie nici nimica”. Fiul mijlociu
încearcă şi el să ajungă la Verde-Împărat, dar având parte de aceeaşi
soartă, deasemenea renunţă („Că doar, slavă Domnului, am ce
mânca la casa mea.”). Craiul este trist de reuşita copiilor săi: „Din
trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi,
drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii
mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră
şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroase a nas de
om..”. Cel mic, prins de ruşine, iese în grădină, unde „începe a
plânge în inima sa”, când i se înfăţişează „o babă gârbovă de
bătrâneţe”. Aceasta iî spune tânărului, după ce acestza îi dă un ban,
să ceară tatălui său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”,
pentru că numai aşa poate merge „unde n-au putut merge fraţii” săi.
Şi îi spune că va putea găsi calul prin faptul că doar acela va mânca
jăratec pus pe o tavă. Apoi fiul de crai o vede pe bătrână „
ridicându-se în văzduh”.
 Primind aprobarea tatălui său, mezinul ia armele şi hainele de
unde erau, şi merge cu tava cu jăratec la grajduri. Dar, doar „o
răpciugă de cal, dupuros şi slab, de-i numărai coastele” se apropie
de tavă ca să mănânce. Lovit de trei ori în cap, pentru a fi îndepărtat
de la tavă, calul nu renunţă, apucă să mănânce jăratecul, după care
„se scutură de trei ori şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi
tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată
herghelia”. Fiul de crai urmează spusele calului „Sui pe mine,
stăpâne, şi ţine-te bine.”, care îl duce în zbor, de trei ori, spre
înălţimi, pentru a-i răsplăti astfel, prin spaima provocată, cele trei
lovituri primite cu căpăstrul în cap. După câteva zile de pregătiri,
porneşte şi mezinul, cu armele, hainele şi calul tatălui, la drum. Se
întâlneşte şi el cu Craiul îmbrăcat în piele de urs, însă se repede cu
arma ridicată asupra ursului. În acel moment tatăl se arată îi spune
să nu lovească, apoi îl îmbrăţişează, îl felicită pentru alegerea
calului şi îi spune că este „vrednic de împărat”, îndemnându-l ca „în
călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de
omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; să n-ai de-a face cu
dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, şi îi dăruieşte şi blana de urs
Mergând o vreme, când ajunse în codru, fiul de crai întâlneşte un
om spân care se oferă să-i fie slugă dar îl refuză. În pădure reapare,
îmbrăcat altfel şi vorbind cu voce subţire, cu aceeaşi ofertă, dar
mezinul iarăşi îl refuză. Dar într-un loc unde „se închide calea şi
încep a i se încurca cărările”, când Spânul reapare oferindu-se să-l
ajute în a ieşi din impas, mezinul îl acceptă: „mort-copt, trebuie să
te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici”. Cei doi
întâlnesc în cale o fântână şi, fiind cald, Spânul îşi îndeamnă
stăpânul să coboare în fântână, pentru că acolo se va putea răcori.
După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână şi îi cere fiului de
crai, pentru a-l elibera, să-i spună cine este şi unde merge. Acesta
mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându-l cu moartea, să îi fie
slugă, astfel el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul
său drept slugă şi îl obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul
paloşului”, că-i va da „ascultare şi supunere întru toate”, până va
muri, apoi îi pune numele Harap-Alb.
Ajunşi la Verde-împărat, Spânul îl trimite pe Harp-Alb la
grajduri, înainte îi dă însă o palmă, gest faţă de care fiicele
împăratului îşi arată nemulţumirea. Apoi explicându-şi gestul spune
că „Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet
pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt
dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă
cu dânşii”. 
Felul Spânului de a se purta le face să înţeleagă că „de fel nu
seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că
Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a
fi mult mai omenos”.
Într-o zi, se servea la masă „nişte sălăţi foarte minunate”,
împăratul spuse că sunt aduse din Grădina Ursului, Spânul îl trimite
pe Harap-Alb după astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe
Harap-Alb cu orice preţ”. Calul îl duce pe Harap-Alb „într-un
ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică,
pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros, moale
ca mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care
îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, care de fapt, era Sfânta
Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare şi o toarnă în fântâna
din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că
animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe
Harap-Alb să ia blana de urs dată de crai şi să meargă după sălăţi.
Harap-Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase
după el, aruncându-i blana.
După încă câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre
preţioase de o frumuseţe rară, şi îi spune că sunt din Pădurea
Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani, cerbul se scutura, pierzând
astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân după
nestemate şi ajuns din nou la Sfânta Duminică, Harap-Alb era
„cufundat în gânduri şi galbăn la faţă” de teama morţii.”. Sfânta
Duminică care-l ajută din nou, îi dă „obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu
el, în Pădurea Cerbului. Sfânta îi spune ce să facă în continuare: să
aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă. Iar când
cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să iasă
şi să îi taie capul, ascunzându-se din nou în groapă, de unde să nu
iasă toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru.
Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea.
Harap-Alb procedează astfel, îi mulţumeşte Sfintei, iar capul şi
pielea cerbului le duce Spânului.
La un nou ospăţ dat de împărat în cinstea nepotului său, o pasăre
măiastră bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar
de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Spânul îl trimite pe
Harap-Alb să-i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou speriat,
Harap-Alb se plânge tovarăşului său, calul: „Se vede că m-a născut
mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc
înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac,
ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târî după
mine o viaţă ticăloasă.”. Calul îl îmbărbătează, şi îi spune că ştie
drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl
său.
Pe drumul către palat cei doi întâlnesc, lângă un pod, o nuntă de
furnici, iar Harap-Alb, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului
de înec, pentru a nu le strivi. Primeşte, de la o furnică zburătoare, o
aripă, cu indicaţia de a-i da foc, la nevoie. Mergând mai departe,
Harap-Alb vede un roi de albine care căutau un loc unde să se aşeze,
le face un adăpost şi crăiasa albinelor îi dă o aripă pe care, dacă o va
aprinde, îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo întâlneşte „o dihanie
de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci de stânjeni de
lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta
„ când sufla cu buzele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste
scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea
pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca
mai groasă de-o palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine. La
fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă „o namilă de om mânca
brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura
mare că crapă de foame.”, cu Setilă „o arătare de om băuse apa de
la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot
atunci striga în gura mare că se usucă de sete.”, cu Ochilă, cel care
vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede”
şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de
cuprinde pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea
de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia
de sus.”, pentru a prinde păsări.
Ajunşi la curtea Împăratului Roş care„era un om pâclişit şi
răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne.”, cei
şase, arătându-se împăratulu-i şi spunându-i sunt găzduiţi într-o casă
de aramă, sub care se face foc peste noapte, pentru ca să îi omoare.
Oaspeţii scapă de moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura
cu suflarea sa, iar a doua zi se plâng că au fost lăsaţi „fără scânteie
de foc în vatră”.
Sunt poftiţi de împărat, iar Harap’Alb cere fata pentru nepotul
Împăratului Verde. Împăratul Roş îi pune la masă, unde li se dau
„12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin”, sub
ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu mănâncă tot. Dar
Flămânzilă şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi,. Când
Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap-Alb îi cere din nou fiica,
dar tatăl ei o promite cu condiţia ca să mai treacă o încercare: din
două mierţe de mac amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se
face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei. O altă
încercare a fost păzirea fiicei împăratului, care a zburat din iatacul
unde trebuia ţinută, preschimbată în pasăre. Însă Ochilă o vede, iar
Păsărilă o prinde, după multe, în spatele Lunei, unde se ascunsese.
Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică
la înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul
crăiesei albinelor,. În momentul încercării crăiasa o va face pe fiica
împăratului să se apere cu năframa, astfel Harap-Alb va înţelege
care e cea adevărată . Împăratul, „ovilit şi sarbăd la faţă de
supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap-Alb, dar aceasta spune că
va merge cu el doar dacă va aduce calul lui, înaintea turturelei ei,
„trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă de unde se bat
munţii în capete”. Turturica era înainte dar la întoarcere calul prin
viclenie ia lucrurile cerute de la ea şi ajunge primul. Pe drumul de
întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata
de împărat se înfiripă dragostea şi Harap-Alb nu vrea să o ducă la
palat căci ea era „era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat
în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale soarelui” iar el
era „nebun de dragostea ei”.
   Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, ,
spunând că nu pentru el a venit ci pentru Harap-Alb, care e nepotul
Împăratului Verde. Spânul, turbat de furie, îi taie capul lui
Harap-Alb, dar fiica Împăratului Roş i-l pune la loc şi îi redă viaţa,
cu cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre
a sta sângele şi a se prinde pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în
dinţi până în înaltul cerului şi slobozit de acolo, Spânul moare, şi
Harap-Alb se căsătoreşte cu fata de împărat.
Note de lectură: 1) Opera mi-a trezit sentimente de compasiune faţă de
d soarta lui Harap-Alb, deoarece acesta a trecut prin
s atâtea încercări, în care viaţa sa a fost pusă în pericol
d fără să încalce promisiunea dată unui om atât de
s necinstit ca Spânul.
2)M-a impresionat felul în care Harap-Alb era rasplătit
s cu bunătate pentru curajul şi milostenia sa faţă de oameni.
3)Am admirat devotamentul armăsarului faţă de
q stăpânul său şi felul în care i-a rămas credincios pînă la
q urmă, fără ca să îl lase la greu
4)Am fost curioasă de ce lumea o considera pe fata
Împăratului Roş ca fiind ,,o farmazoană cumplită”,
chiar dacă nu o cunoşteau şi nu o mai întâlniseră
vreodată personal.
5)Aş vrea să trăiesc în lumea personajului, deoarece
este o lume în care poţi să îţi arăţi adevărata putere- cea
de a diferenţia binele de rău.
6)Nu aş vrea să trăiesc în lumea personajului deoarece
pentru ca să reuşeşti să învingi foţele răului trebuie să ai
un curaj nemaipomenit, pe care eu nu îl deţin
Cum aş dori să se încheie opera: Aş vrea ca opera să
se încheie cu cruţarea vieţii spânului. Chiar dacă
acesta a săvârşit mult rău şi a dat dovadă numai de
viclenie, asta nu înseamnă că ceilalţi trebuie să îi
răspundă la fel. De asemenea, aş fi vrut ca calul să se
întoarcă la vechiul său stăpând pentru ca să fie
alături de vechiul său stăpân- Craiul şi să îşi
continue zilele alături de acesta.