Comunicarea verbală. Limbajul.

TEMA
Definiţia şi originea limbajului.

Este, probabil, imposibil de formulat o definiţie infailibilă a limbajului, cu precizarea fermă a

genului proxim şi a diferenţei specifice. Ferdinand de Saussure recunoaşte, de altfel,
dificultatea definirii limbajului, pe care-l vede ca pe o realitate de natură psihică si filozofică,
eterogenă şi multiformă.1 Important de reţinut în cazul lui Saussure este faptul că în interiorul
limbajului operează o dihotmie fundamentală între limbă- sistem abstract constituit din semne
şi regulile de utilizare a lor- şi vorbire (parole), act individual de întrebuinţare a limbii,
concretizat în procese de selecţie şi combinaţie a semnelor. În ce ne priveşte, reţinem definiţia
dată din perspectiva psihologiei: „Limbajul face parte dintr-o clasă mult mai vastă de
fenomene – conduitele simbolice- alături de gesturi, artele figurative etc. La baza tuturor
acestor fenomene, deci inclusiv a limbajului, se află funcţia semiotică. Funcţia semiotică
desemnează capacitatea de a utiliza semne/simboluri, adică semnificanţi, ca înlocuitori ai
obiectelor şi de a opera cu aceştia pe plan mintal.”

Observaţia care se impune aici e aceea că limbajul nu e doar una din formele de manifestare a
funcţiei semiotice, ci forma fundamentală. Considerăm că funcţia semiotică şi, implicit,
proprietatea limbajului sunt caracteristice exclusiv fiinţei umane, definindu-i esenţial natura
şi separând-o definitiv de lumea animală.
Originea limbajului. Este o problemă la fel de greu de elucidat ca aceea a definirii
limbajului. În general, asupra acestei chestiuni sunt de menţionat trei teorii posibile ce rămân
însă la stadiul speculaţiei imposibil de verificat.
1. Teoria onomatopeică
2. Teoria interjecţională
Ambele susţin că limbajul a apărut treptat, printr-un îndelungat proces evolutiv, care a avut ca
punct iniţial onomatopeile, respectiv interjecţiile.
3. Teoria inspiraţiei divine: prin graţie divină, omului i-a fost hărăzit rolul de nomothet, de a
atribui nume şi de a lua astfel în stăpânire, cu ajutorul limbajului, natura. Evident că este mai
uşor de combătut decât precedentele, dar în ciuda acestui fapt, o considerăm mai aproape de
adevăr, cel puţin într-o interpretare metaforică. În fond, această... „teorie” ne spune că
limbajul este inerent fiinţei umane şi că a apărut, sub o formă sau alta, odată cu aceasta.
Este o ipoteză susţinută de altfel de autori prestigioşi. Ernst Cassirer este cel care
argumentează convingător inutilitatea discuţiei referitoare la originea limbajului, sugerând că
acesta e inseparabil de gândire şi prin urmare de esenţa naturii umane.2 El dezbate întâi teoria
onomatopeică şi mai ales cea interjecţională, care dincolo de imposibilitatea verificării lor,
sunt logic şubrede, datorită diferenţei esenţiale dintre limbajul emoţional şi cel articulat.
Împrumută apoi perspectiva lui Wilhelm von Humboldt arătând că limbajul nu e o „simplă
colecţie de cuvinte”, ci energeia (energie), că limba nu are o funcţie re-productivă, ci una
productivă, de semnificare. În sfârşit, susţinut de exemple concludente, subliniază procesul de
abstractizare progresivă a limbajului uman, proces ce a însoţit, în fond, evoluţia gândirii.
Ideea centrală avansată de Cassirer atribuie omului statutul de „animal symbolicum”, ceea ce
e un alt mod de a spune că e definit, în esenţă, de funcţia semiotică. „Omul nu mai trăieşte
într-un univers pur fizic, el trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia
sunt părţi ale acestui univers. Ele sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică, ţesătura
încâlcită a experienţei umane. […] Omul s-a închis în aşa fel în forme lingvistice, imagini
artistice, simboluri mitice sau