Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011

Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3


Psihologia dezvoltării

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII
Curs nr. 8

“ADOLESCENŢA”

Perioada 15 – 18/20 ani (adolescenţa). Caracterizată de o dezvoltare fizică intensă, de


maturizarea sexuală, de perfecţionarea mecanismelor inteligenţei, ale cunoaşterii şi învăţării (mai ales
sub aspectul planificării-anticipării şi controlului conştient-voluntar), de stabilire a unui echilibru
relativ (mai stabil decât în pubertate) în plan fizic, fiziologic, această etapă permite o mai bună
adaptare la exigenţele vieţii. Pe lângă perfecţionarea mecanismelor gândirii formal-logice,
perfecţionarea şi chiar rafinamentul limbajului (mărirea vocabularului, creşterea semnificaţiei
cuvintelor, decantarea vocabularului activ din multitudinea cuvintelor şi expresiilor aflate în
circulaţie, incluzând aici argoul şi jargonul des uzitate de către adolescenţi), permit creşterea
valenţelor figurativ-expresive. Criticismul faţă de valori, abordarea filosofică a lumii, formarea unei
concepţii despre existenţă şi viaţă, despre modul de viaţă se constituie ca reale momente de
identificare de sine, dar şi de valorizare a personalităţii, aşa cum constată în studiile sale Erickson.
Primele experienţe de iubire sau, uneori, repetiţii ale acestora, depăşind prin complexitate şi
intensitate trăirile emoţional-afective de până acum, dovedesc faptul că, pe acest palier, adolescentul,
se apropie vertiginos de statutul adultului către care tinde încă din primii ani de viaţă, identificare
care nu este încă definitivă, datorită labilităţii şi instabilităţii emoţionale, amintind de etape trecute,
caracteristică ce se menţine într-o anumită măsură şi acum.
Dacă, în ceea ce priveşte copilăria, psihologia dezvoltării a strâns numeroase date ce
fundamentează principiile şi legităţile educaţiei, terapiei educaţionale, psihoterapiei şi acelea ale
terapiei grupului, evident neepuizându-le, în ceea ce priveşte adolescenţa, se pare că există şi mai
multe aspecte nelămurite, contradictorii ce atrag atenţia şi incită la observaţie şi studiu. De aceea şi
orientările teoretice şi cele practice sunt extrem de diverse, atât în ceea ce priveşte caracterizarea
acelei perioade, cât şi chiar în ceea ce priveşte limitele ei temporale, ca vârstă.

Cuvântul “adolescenţă” vine de la termenul latin adolescere , care are înţelesul de: a creşte, a
se maturiza, a tinde spre maturitate. Plecând de la acest punct de vedere, Rogers.
(după Şchiopu şi Verza, 1979) spune că adolescenţa pare a fi, mai degrabă, un proces
de dezvoltare, decât o perioadă în psihologia vârstelor. Este un proces complex şi
important de dobândire a aptitudinilor şi convingerilor necesare pentru o participare
efectivă la viaţa socială. Autoarea citată mai sus, fixează această perioadă din viaţa
omului între limitele de vârstă, de la 11 ani până la 19 sau chiar 21 de ani.

1. Goodenough şi Tyler (după Şchiopu şi Verza, 1979) definesc adolescenţa, ca fiind “perioada în
care se petrece tranziţia, de la copilărie la vârsta adultă” şi o fixează astfel între 10/11 ani, pe de o
parte şi 21 ani, pe de altă parte.

2. Pentru Erikson, (1950) “adolescenţa este un proces de căutare a identităţii”, ce se sfârşeşte, de


regulă, cu găsirea şi constituirea unei identităţi funcţie de dorinţele subiectului şi de influenţele
mediului. Acolo unde nu se reuşeşte constituirea unei identităţi care să răspundă celor două cerinţe

1
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

(internă şi externă) întâlnim adolescenţi cu tulburări de identificare sau care adoptă identităţi
conflictuale sau chiar antisociale, situaţii pe care autorul le consideră “confuzii de rol”.
Deşi dependent, într-o anumită măsură de familie, adolescentul se află la cea mai mare
distanţă de aceasta, pe linia desprinderii, a independentizării, prin aderenţa la tot mai multe şi diverse
grupuri sociale, stabilind tot mai multe şi diverse relaţii sociale, pendulând însă, deşi în mai mică
măsură decât puberul, între aceste două elemente definitorii ale existenţei lui: familia de care mai
depinde în special din punct de vedere material, dar la care se raportează şi emoţional, deseori, şi
libertatea de a lua pe cont propriu viaţa, propria existenţă. Într-un studiu în care au fost investigaţi
120 de elevi de liceu (18 ani), în anul 1987, s-au evidenţiat următoarele aspecte mai importante: -
18% prezintă “uşoare tulburări de comportament” (ce nu încalcă norma juridică şi morală şi constau
mai ales în reacţii de tip exploziv-impulsiv în relaţiile cu familia, nonconformism atitudinal, dar mai
ales vestimentar, reacţii de opoziţie şi rezistenţă la cerinţele adultului), 4% prezintă comportamente
cu tentă antisocială. Motivaţiile şi argumentele aduse în ideea explicării acestor conduite denotă
această balansare de care vorbeam mai sus. Astfel, 73% sunt mai ataşaţi de familie, considerând-o
“sprijin”, “salvare”, “suport”, etc. mai ales în momentele în care aveau nevoie de părinţi pentru
soluţionarea conflictelor sau a situaţiilor-problemă de tip şcolar (absenţe, transfer la altă clasă,
conflicte mai mari cu profesorii sau diriginţii, etc.). Aceeaşi examinare făcută trei luni mai târziu
schimbă sensibil argumentaţia, motivaţia şi modalităţile apreciative faţă de familiile aceloraşi subiecţi
în sensul că, odată “scăpaţi” de acea “încărcătură”, 48% din ei o consideră fără prea mare importanţă,
chiar o frână pe drumul propriei afirmări. Această stare de fapt ne sugerează că adolescentul de 18
ani nu are încă definitivate structurile personalităţii şi mai ales cele ţinând de palierele afectiv-
emoţional-volitiv şi caractwerial. Poate că acest fapt explică persistenţa şi la această vârstă a
conduitelor de tip impusiv-instabil-exploziv, a tulburărilor de comportament, specifice mai ales
pubertăţii.

3. Hurlock, (după Şchiopu şi Verza, 1979) deosebeşte în acelaşi interval de vârstă o perioadă de
preadolescenţă (10-12 ani), alta de adolescenţă timpurie (13-16 ani, pe care autorii români o numesc
pubertate) şi o perioadă de adolescenţă târzie (17-20 ani).
Deşi fragmentează perioada adolescenţei în aceste trei subperioade, autoarea scoate în evidenţă, pe de
o parte diversitatea, amplitudinea şi rapiditatea schimbărilor, iar pe de altă parte continuitatea
procesului dezvoltării care, chiar dacă nu se produce liniar, ci în salturi, are o rezultantă ce se
compune din acumulări, achiziţii de informaţie şi de structuri operaţionale tot mai complexe şi mai
eficiente.

4. Pentru Hall (1904) adolescenţa este o vârstă dramatică pentru că acum întâlnim, alături de o serie
de aspecte pozitive şi o serie de trăsături negative, cum ar fi: opoziţionismul, instabilitatea afectivă,
spirit de contradicţie, vanitate, egoism. Pornind de la aceste aspecte el introduce ideea de criză în
adolescenţă. El separă într-o manieră tranşantă copilăria de adolescenţă, în care vede “o nouă
materie”, “o furtună” de natură psihologică cu repercusiuni şi în perioadele ce vor urma.

5. Claparédè, (1979) consideră această perioadă din viaţa omului (12-18 ani) ca fiind importantă
pentru dezvoltarea intensă a afectivităţii şi a valorilor moral sociale. El afirmă că în copilărie ca şi în
adolescenţă există momente de criză, momente conflictuale date de structura şi funcţionalitatea
psihicului, numai că trebuie să folosim, inclusiv, aspectele considerate de St. Hall negative şi să le
facem aliate în opera de educaţie, astfel încât ele să răspundă nevoilor adolescentului.
2
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

6. Deşi pune accentul, mai ales, pe conflictele din prima copilărie, Sigmund Freud are o contribuţie
esenţială la înţelegerea perioadei ce face subiectul acestei lucrări.
Dezvoltând aspectele conceptual-explicative ale psihicului şi psihologiei în cadrul a ceea ce numim
psihanaliză, el se referă la influenţa structurilor personalităţii: SINE, EU şi SUPRAEU în reglarea
comportamentului. De asemenea, evidenţiind nivelurile funcţionale ale psihicului: conştient,
preconştient, dar mai ales inconştient, Freud ajută la explicarea dinamicii psihicului, a mecanismului
apariţiei nevrozelor şi a altor tipuri de tulburări psihice, inclusiv a determinismului conduitei.
“Eu-ul reprezintă ceea ce se numeşte raţiune, înţelepciune” şi se opune “sinelui dominat de
pasiuni”, spunea Freud, ori aceste structuri ale psihicului se dezvoltă (mai ales Eu-ul) intens în
această perioadă. Pornind de pe aceleaşi baze psihanalitice, Freud, (1936) defineşte adolescenţa ca
pe o perioadă de “iniţiere psihică” ce presupune o restructurare a sinelui, dar mai ales a Ego-ului şi
evident, a relaţiilor dintre acestea în sensul în care Ego-ul începe şi reuşeşte tot mai bine să
controleze sinele. Este remarcabil acest început de control întrucât prin explozia hormonală şi
dezvoltarea sexualităţii, pasiunile sinelui devin tot mai pregnante şi caută să fie satisfăcute de
manieră tot mai imperioasă.

7. Bühler, (1955) fondatoarea Şcolii vieneze privind dezvoltarea umană), caracterizează această
perioadă ca pe o fază a maturizării şi afirmării, chiar dacă este o perioadă de criză. Ea împarte
adolescenţa în două subperioade:
 11-14 ani – pubertatea, care este mult mai zgomotoasă, foarte dinamică, în care negativismul şi
opoziţionismul forţează dezvoltarea şi maturizarea;
 15-21 ani – adolescenţa propriu-zisă, când manifestările de negativism şi opoziţionism se reduc,
permiţându-i adolescentului să-şi afirme şi să-şi valorifice personalitatea, să se integreze mai bine
şi mai armonios în grupul social.

8. Debesse (1947) afirmă că perioada juvenilă, adolescenţa (12-20 ani) este vârsta luptei pentru
succes în toate domeniile de activitate, în scopul afirmării în faţa adultului.
Autorul afirmă, că adolescenţa este o perioadă de criză pentru că:
 apariţia şi manifestarea intensă a instictului sexual trezeşte senzualitatea “un cuvânt, un gest e
suficient pentru a provoca o furtună”;
 dezvoltarea instrumentelor personalităţii (intelectuale, sociale etc.) tind să înfăptuiască lucruri
mari, deosebite dar, deseori intrând în situaţii conflictuale pentru că îşi supraevaluează
capacităţile, nu reuşesc să le finalizeze.

9. Zazzó, (1972) ne oferă o viziune critică asupra modalităţilor de abordare a adolescenţei evidenţiind
două tendinţe opuse:
 cea universală, generală, tradiţională într-o anumită măsură, ce evidenţiază aspecte
generale şi caracteristice, indiferent de condiţionările mediului social-istoric.
 cea diferenţială, care susţine că durata, natura şi formele de manifestare ale
adolescenţei sunt variabile şi condiţionate social-istoric, cultural etc.
Desigur, spune autoarea mai sus citată, referitor la adolescenţă, de cele mai multe ori putem
fixa nişte limite de vârstă, nişte moduri de comportare şi de afirmare, dar ele în mare măsură sunt
relative.

3
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

10. Aducând drept argumente cercetările lui Mead, (1970) făcute asupra societăţilor primitive din
Samoa putem afirma că ciclurile dezvoltării umane sunt condiţionate în mod aproape exclusiv social
şi cultural. Astfel, în acele grupuri primitive (triburi), în care există reguli forte bine fixate şi
respectate (şi controlate, pentru că de respectarea lor depinde supravieţuirea) nu există adolescenţă ca
perioadă critică, ci doar ca o etapă forte bine fixată în cutumele grupului social, privind rolul, rostul şi
modul de manifestare al adolescenţilor. Nu există conflicte de rol. Se pare că acestea apar şi se
accentuează pe măsură ce societatea evoluează şi se complexează şi , în acelaşi timp presează asupra
fiinţei umane, aflată în proces de dezvoltare.

11. Pentru Lewin, (1936), pubertatea şi adolescenţa sunt perioadele cu cele mai mari schimbări în
structura şi dinamica psihicului, pentru că, potrivit “teoriei câmpului psihologic”, în pubertate şi
adolescenţă are loc lărgirea spaţiului de viaţă, atât în sens geografic, cât şi cultural. Se produce o
rapidă succesiune de schimbări ale apartenenţei la grup. Pe de o parte se schimbă apartenenţa la
grupurile şcolare, prin depăşirea anumitor niveluri de şcolarizare şi, pe de altă parte se schimbă şi
diversifică apartenenţa la grupurile sociale: ale străzii, cele legate de organizaţii nonguvernamentale,
sociale sau cele ce ţin de petrecerea timpului liber etc. Toate au rolul ca: din perspectivă socială şi
culturală să impulsioneze dezvoltarea.

12. Cel care are o contribuţie substanţială la elucidarea problematicii “post-copilăriei” sau
adolescenţei este Linton, (după Şchiopu şi Verza, 1979) care cercetând “fundamentul cultural al
personalităţii, explică complexitatea relaţiilor dintre individ şi societate prin prisma teoriei rolurilor şi
a proceselor de socializare.
Evoluţia personalităţii, afirmă autorul, este rezultatul relaţiilor multiple, complexe, parţial
contradictorii (ce asigură între altele forţa dezvoltării) dintre “personalitatea de bază” (cea care îl
defineşte pe adolescent, le un moment dat) şi personalităţile de status” (cele sau cea către care tinde
în acelaşi moment).

În primul rând, în epoca contemporană acţionează o multitudine de procese ce-şi pun


amprenta asupra situaţiei tineretului, inclusiv, din punct de vedere al dezvoltării somato-fiziologice.
Date statistice şi studii variate constată schimbări ale mediei înălţimii, greutăţii şi perimetrului toracic
al tinerilor.
După aprecierea specialiştilor, acestea sunt însoţite şi de modificări ale dezvoltării fizice,
fiziologice şi psihice ale grupelor de vârstă, schimbări care se observă, mai ales în perioada puberală.
Deşi, există diferenţieri de creştere somato-fiziologică între populaţiile tinere din diferite zone,
regiuni şi medii geografice, apariţia mai precoce a pubertăţii constituie o tendinţă generală. Ritmul
accelerat al dezvoltării somato-fiziologice este însoţit de modificări în comportamentul psiho-afectiv
şi psiho-intelectual, social, politic etc. lărgirea perioadei de adolescenţă, prin apariţia mai timpurie a
pubertăţii are implicaţii multiple: reduce perioada copilăriei biologice, psihice şi sociale şi generează
probleme de maximă responsabilitate pentru familie, şcoală şi colectivitate.
Totodată, graniţele adolescenţei suferă o mutaţie şi la graniţa superioară, spre maturitate, în
sensul că ea se prelungeşte tot mai mult, tinzând ca limită spre vârsta de 23-25 ani.
În cadrul simpozionului de la Amsterdam (1975) cu tema: “Adolescentul şi tânărul văzuţi în
perspectivă” se sublinia că, adolescenţa începe cu apariţia pubertăţii şi cu creşterea ritmului

4
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

dezvoltării fizice, la începutul celei de-a doua decade a vieţii, şi se încheie cu asumarea rolurilor
ocupaţionale şi familiale de adult în societatea modernă.
Adolescenţa este o creaţie a revoluţiei industriale şi continuă să fie modelată de forţele care au
definit această etapă: industrializarea, specializarea, urbanizarea, raţionalizarea organizaţiilor şi
instituţiilor umane şi continua dezvoltare tehnologică. Pregătirea pentru îndeplinirea rolurilor de adult
a fost permanent prelungită, astfel încât perioada de tranziţie dintre copilărie şi maturitate a crescut
mult în ultimii 100 de ani. Se ştie că există o tendinţă, denumită de Tanner, (după Şchiopu şi Verza,
1979) “seculară a pubertăţii de a coborî spre etapele copilăriei. Pe de altă parte, există o tendinţă a
adolescenţei de a se dilata înspre al doilea ciclu de vârstă, cel adult”. Dezvoltarea unor industrii de
bunuri şi servicii destinate special tinerilor adolescenţi, crearea unui sistem separat de prestaţie
juvenilă şi adoptarea unor legi cu privire la munca şi educaţia copiilor, sunt reflectări şi instrumente
ale acestei perioade de tranziţie mult mai îndelungate decât în trecut. În cadrul aceleiaşi reuniuni
ştiinţifice se sublinia că în următorii 25 de ani se vor continua aceste tendinţe, va creşte proporţia
tinerilor, care urmează învăţământul şi formarea profesională, ceea ce va amâna mai mult asumarea
deplinei responsabilităţi de adult şi va schimba concepţia despre maturitate.
Evident, aceste schimbări intervenite în dezvoltarea fiziologică şi psihologică a tinerilor, în
contemporaneitate sunt strâns corelate cu procesele macrosociale, economice şi politice. După cum
se arată în raportul cu privire la situaţia tineretului prezentat, în 1972, de secretarul general al O.N.U.,
unul dintre cei mai importanţi factori de care depinde realizarea trebuinţelor şi aspiraţiilor tinerilor îl
constituie relaţia dintre creşterea demografică şi dezvoltarea economică, mai ales în condiţiile
existenţei unor mari diferenţe între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, între ţările bogate şi cele
sărace.
Totodată, sunt bine cunoscute numeroasele studii care evidenţiază fenomene negative,
deosebit de grave, cărora le cad victimă adolescenţii, cum ar fi creşterea criminalităţii, consumul de
droguri, evaziunea şi pasivitatea socială, insatisfacţia, înstrăinarea şi anxietatea, terorismul. Tot mai
mulţi autori, precum şi documente cu autoritate, recunosc că principala explicaţie a unor asemenea
stări de fapt constă în structurile social-politice, ce le generează în prezenţa unor factori de poluare
morală, cum sunt: cultul voinţei, dominaţia şi manipularea, propagarea rasismului şi altor concepţii
retrograde, a pornografiei etc.
Diferite studii subliniază că, în unele contexte social-politice, economice şi culturale se
manifestă o contradicţie între locul şi rolul real ce-l au tinerii adolescenţi în procesul dezvoltărilor
economice şi, în general, în viaţa socială şi statutul social-politic ce le este recunoscut, între
aspiraţiile şi cerinţele lor de participare la decizie şi posibilităţile efective de a o face.
Ţinând seama de varietatea situaţiilor existente, în diferite sisteme social-economice şi
politice, zone şi ţări, se impune, totuşi, sublinierea universalităţii aspiraţiei tinerilor spre cucerirea,
menţinerea şi adâncirea democraţiei sociale, spre instituirea şi perfecţionarea unor relaţii bazate pe
principiile dreptăţii şi echităţii sociale, spre recunoaşterea şi instituţionalizarea participării lor la viaţa
social-politică, la producţia de bunuri, la creaţie şi chiar la actul de decizie fără nici o discriminare.
În pofida extremei diversităţi a condiţiilor social-economice şi culturale, a situaţiei obiective,
a orientărilor valorice şi comportamentale ale diferitelor grupuri de tineri, această etapă a istoriei
adolescentine se caracterizează prin recunoaşterea tot mai largă şi mai consecventă a tinerelor
generaţii, ca realităţi sociale dinamice.
În epoca modernă apare necesitatea cumulării conceptelor şi teoriilor existente, în vederea
formării unor teorii multidimensionale de tratare a adolescenţei.

5
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

13. Gessel, (1965) sistematizează un bogat material bibliografic, pentru a da naştere concepţiei sale
de dezvoltare operaţională, conform căreia, indicele dezvoltării este “nivelul maturităţii”. Autorul
este de părere că, dezvoltarea psihică este animată de o forţă pe care a considerat-o mai puternică
decât forţa energiei atomice, forţă înnăscută şi direcţionată către dezvoltare. Această forţă este
modulată de cerinţele şi condiţiile mediului social-cultural şi mediului natural ce impun structurări
ale unor mecanisme adaptative şi nu în ultimă instanţă, datorită condiţiilor psihice interne: motivaţie,
afectivitate etc.

14. O mare importanţă pentru cunoaşterea psihologiei adolescenţei avut-o şi o mai are lucrarea:
“Adolescentul, acest necunoscut”, Rousselet, (1965) care ne readuce aminte că, adolescenţa este a
doua naştere a omului: în lucrare se atrage atenţia asupra importanţei acestei perioade în dezvoltarea
omului.
J. Rousselet depăşeşte înţelegerea îngustă a pubertăţii legată doar de transformări fiziologice
din sfera genitală. De asemene, a sesizat faptul că, principalele probleme ale adolescenţilor sunt de
ordin social, relevând că, ei trebuie să se integreze într-o societate a cărei esenţială caracteristică o
reprezintă dinamismul şi rapidele transformări social-economice.

15. Una dintre cele mai interesante, dar şi mai neglijate teorii este teoria interpersonală a lui
Sullivan,( după Şchiopu şi Verza, 1979). El a încercat să explice dezvoltarea adolescentului, în
primul rând, pe baza trebuinţelor sociale (de stimă, statut, autorealizare) şi nu pe baza trebuinţelor
biologice (de hrană, sexuale, etc). Sullivan îşi bazează teoria dezvoltării în analogie cu cea freudiană.
Dezvoltarea are drept element central procesul de transformare a trebuinţelor, succesiunea celor şase
stadii de vârstă este explicată prin apariţiile spontane a noilor trebuinţe de comunicare. În pubertate
(10-12 ani) au loc relaţii cu semenii, dar se formează şi trebuinţa comunicării interne cu un singur
prieten de acelaşi sex. În adolescenţă, conform teoriei lui Sullivan, apare trebuinţa comunicării intime
cu persoane de sex opus. Sullivan refuză, categoric, să întrevadă legături dintre trebuinţa comunicării
intime şi atracţia sexuală.

Din perspectivă psiho-socială şi psiho-culturală, Adams, (1976), consideră că Erick Erikson


este părintele celei mai comprehensive teorii, asupra dezvoltării adolescenţei de până în prezent.

16. Erikson, (1950) psiholog de pregătire neofreudiană, consideră că după stadiile freudiene de
dezvoltare (oral, anal, folic, genital) există stadiile psiho-sociale ale dezvoltării eului. Autorul a emis
ideea existenţei unor componente duale (pozitive şi negative) aflate în opoziţie în fiecare din cele opt
stadii sau cicluri ale vieţii, pe care le expune. În ceea ce priveşte pubertatea şi adolescenţa,
conflictele majore sunt cele între dependenţă de adult care încă mai dăinuie în măsură mai mică şi
independenţă totală, către care puberul şi adolescentul tind dar încă nu o obţin, conflicte evidenţiate
prin opoziţia termenilor, identitate versus confuzia rolurilor. Autorul consideră că dacă puberul sau
adolescentul eşuează în identificarea de sine corectă şi normală nu are decât o alternativă, aceea a
adoptării unor roluri orientate antisocial sau care intră într-o formă sau alta în conflict cu societatea.
Erickson consideră adolescenţa ca o perioadă cu o semnificaţie aparte a vieţii umane. Autorul
consideră că adolescenţa recapitulează toate “conflictele nucleare” anterioare şi le anticipează pe
toate acelea din maturitate. Este perioada în care tânărul începe să fie conştient de ceea ce a devenit şi
începe să recunoască ceea ce ar putea deveni.

6
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

Cât priveşte recapitularea de către adolescenţă a “conflictelor nucleare” din copilărie, efortul
adolescentului este acela de a înţelege sensul perspectivei temporale şi astfel de a evita confuziile de
rol, adică alegerea unor roluri ce sunt dezadaptative sau chiar în conflict cu societatea, deci
antisociale.
Încercările de a depăşi conştiinţa de sine adolescentină prin căpătarea siguranţei de sine, ne
aduc în minte, conflictul anterior, autonomie şi emancipare versus ruşine şi îndoială. Pentru a evita
neîncrederea în sine, într-un set de roluri prescrise rigid, adolescentul trebuie să se simtă liber, să
experimenteze şi astfel să poată avea iniţiativă, să se manifeste cu întreaga lui personalitate. Astfel, el
nu va manifesta sentimente de vinovăţie şi de inferioritate ca reacţie la eşec. La fel de important este
pentru Erickson, faptul că adolescenţa anticipează şi cele trei conflicte nucleare din perioada
maturităţii; conflictul intimitate versus izolare poate fi descoperit în încercările tânărului de a-şi
defini propria identitate sexuală. Încercând să se identifice cu rol-statusul altruist, adolescentul
anticipează conflictul final, realizare versus disperare, pentru că în măsura în care se poate manifesta
altruist, el este şi realizat social.
După Erickson, luând în considerare şi etapele precedente, numai în adolescenţă intelectul
tânărului s-a maturizat suficient, astfel încât el să poată fi conştient de ceea ce a devenit şi să poată
să-şi hotărască propria soartă. Identitatea “are propria sa perioadă de dezvoltare, înainte de care nu
poate ajunge la criză, pentru că precondiţiile somatice, cognitive şi sociale încă lipsesc”.
Erickson consideră că fiecare individ este unic; el implică faptul că adolescenţa este o
problemă primordial-individuală şi se manifestă “la individualităţi diferite şi în societăţi diferite, prin
mari variaţii de durată, intensitate şi ritualizare”.

Problema adolescenţei a fost tratată şi pe altă direcţie, cea a psihologiei genetice, cea
cognitivistă reprezentată, în principal, de Piaget şi şcoala sa.

17. Accepţiunea ce stă la baza ipotezelor teoretice ale lui Piaget, (1968) porneşte de la ideea
insuficienţei perspectivei filogenetice şi a unghiului de vedere biologic, pentru explicarea naşterii şi
dezvoltării omului ca fiinţă raţională, morală şi socială. Desigur, printre factorii generali ai evoluţiei
cognitive, el menţionează şi creşterea organică şi, în special maturizarea fiziologică, a sistemului
nervos şi a sistemelor endocrine. Aceste elemente le consideră însă condiţii necesare, dar nu
suficiente. Maturizării organice, considerat un factor printre alţii, îi adaugă exerciţiul şi experienţa,
interacţiunile şi transmiterile sociale şi autoreglarea, asimilarea şi acomodarea, mutând centrul de
greutate de la ereditate la mediu şi educaţie, de la moştenit la dobândit, de la filogenetic la
ontogenetic.
Mecanismul intern al acestei construcţii este considerat de Piaget ca fiind “echilibrarea prin
autoreglare”, realizat prin integrarea de structuri succesive.
După cum se ştie, preocuparea principală a psihologului elveţian constă în a descoperi, prin
sintetizarea unui vast material experimental, mecanismele şi etapele dezvoltării gândirii şi inteligenţei
copilului şi adolescentului, dezvoltare ce se referă, în principal, la următoarele aspecte:
1. apariţia şi evoluţia schemelor sensorio-motorii, ce continuă şi depăşeşte construcţia
structurilor organice realizate în cursul embriogenezei, reprezentând prima etapă a
ontogenezei;
2. continuarea (prin includere-asimilare) a acţiunilor sezorio-motorii de către scheme de
acţiune mentală ce se pot aplica la situaţii

7
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

asemănătoare, dar şi diferite, scheme ce au drept suport reprezentări sau succesiuni de


reprezentări, achiziţia de informaţii ce încarcă de semnificaţie cuvintele;
3. apariţia şi dezvoltarea (pe baza schemelor reprezentative) a unor
modalităţi noi complexe de prelucrare a informaţiilor: diferenţieri, grupări, simbolizări
etc., adică a preoperaţiilor, tinzând către structurarea operaţiilor concrete de analiză,
sinteză, comparaţie, generalizare;
4. restructurarea operaţiilor concrete odată cu apariţia gândirii formale, ce operează abstract
şi categorial.

Analiza, pe baza a numeroase cercetări şi experimente, a caracteristicilor principalelor stadii


ale copilăriei, preadolescenţei, adolescenţei şi tinereţii, efectuată într-o viziune dinamică, complexă,
prin corelarea componentelor somato-fiziologice, afective, cognitive, morale, sociale etc., constituie,
în mod cert, contribuţia esenţială a lui Piaget la înţelegerea naturii copilăriei şi adolescenţei la
optimizarea procesului dezvoltării psihice. Cât priveşte, aspectele mai particulare ale acestei
contribuţii, ne vom referi la trei elemente mai deosebite:
 Piaget pune în evidenţă însemnătatea gândirii abstracte, a “gândirii asupra gândirii”, care fac
din adolescenţă o “vârstă metafizică”.
În timp ce gândirea copilului este legată de concret, ceea a adolescentului devine abstractă.
Noul mod de gândire se reflectă în reorganizarea relaţiei dintre teorie şi fapte, dintre subiectiv
şi obiectiv. Ea modifică substanţial capacitatea de raportare la timp, depăşind tendinţa
copilului de a trăi prezentul prin aptitudinea şi înclinarea tânărului de a gândi şi a-şi imagina
viitorul. Totodată ea permite o gândire a individului asupra lui însuşi şi asupra lumii
înconjurătoare.
 Piaget consideră, astfel decentrarea şi emanciparea adolescentului, ca sens al dezvoltării
cognitive, afective, morale şi sociale acordând socializării un rol central în evoluţia stadială a
personalităţii, în geneza adolescenţei şi tinereţii. Piaget supune unei critici justificate
concepţiile unor cercetări, după care copilul ar prezenta maximum de interacţiuni sau cel puţin
de interdependenţă socială în cursul micii copilării, iar după această perioadă, el ar dobândi o
personalitate individualizată printr-un fel de “retragere”.
 Analizând apariţia şi evoluţia sentimentelor şi judecăţilor morale, Piaget caracterizează
dezvoltarea, prin trecerea de la anomia specifică lipsei raporturilor sociale distincte ale
copilului mic la heteronomia perioadei în care el se află sub totala dependenţă faţă de adult şi
apoi către autonomie, ca expresie a raporturilor de cooperare şi a afirmării personalităţii. La
început, copilul nu cunoaşte nici o regulă, nu se poate supune nici unei forţe, sau, mai bine
zis, îşi stabileşte singur reguli, foarte curând însă, în primii ani de viaţă, el primeşte regulile
de la adult, în cadrul unor raporturi de “respect unilateral”, care întemeiază o morală a
ascultării, a autorităţii (el ascultă pe adult şi astfel îşi reglează conduita), izvor al datoriei, dar
şi al heteronomiei.

Din punctul de vedere al judecăţii morale, heteronomia determină realismul moral, după care
obligaţiile şi valorile sunt determinate de lege sau de consemn, în sine, independent de contextul
intenţiilor şi al relaţiilor (“responsabilitate obiectivă”). “Odată cu dezvoltarea relaţionării sociale între
copii şi cu progresele gândirii (operaţiilor gândirii) – copilul ajunge la relaţii morale noi, întemeiate
pe respectul reciproc şi conducând la o anumită autonomie”. Treptat, şi mai ales în adolescenţă,
ascultarea adultului este înlocuită de sentimentul dreptăţii, apare posibilitatea elaborării noţiunilor
8
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

etice, iar autonomia morală, care se manifestă pe plan interindividual la nivelul vârstelor de la 7 la 12
ani, dobândeşte, odată cu gândirea formală un mod de manifestare de tip echitabil, în cadrul aşa
numitei morale a cooperării.
Cercetând astfel mecanismul complex al cunoştinţelor sentimentelor, judecăţilor şi
comportamentelor morale, Piaget are meritul de a fi corelat evoluţia cognitivă cu cea afectivă şi
social-morală şi de a fi afirmat şi dovedit procesualitatea formării personalităţii.

18. Printre discipolii cei mai consecvenţi, dar şi originali ai lui Piaget trebuie menţionat Kohlberg,
(1973). Tipologia evoluţiei morale a personalităţii elaborată de psihologul american, distinge trei
niveluri ale gândirii morale: preconvenţional, convenţional şi postconvenţional sau autonom, iar în
cadrul fiecăreia dintre ele, două stadii. Fiecare pas al dezvoltării morale presupune organizare, mai
comprehensivă şi mai echilibrată care ţine seama de tot ce a fost prezent în etapa anterioară. După
opinia lui Kohlberg, evoluţia morală nu este afectată semnificativ nici de condiţiile culturale nici de
cele sociale, care influenţează numai ritmul în care indivizii progresează: parcurgerea nivelurilor şi
stadiilor morale s-ar caracteriza printr-o creştere diferenţiată şi o integrare crescândă.

Şi Piaget şi Kohlberg scot în evidenţă însă, şi faptul că funcţie de dezvoltarea mintală,


afectivă, voliţională, caracterială, funcţie de acţiunea celor trei factori: ereditate, mediu şi educaţie nu
toţi oamenii (şi deci şi adolescenţii) se dezvoltă moral în acelaşi ritm şi la aceleaşi niveluri. Există
astfel, din păcate, o serie de adolescenţi (şi chiar adulţi), care se află (şi rămân) doar la al doilea sau al
treilea stadiu al dezvoltării morale. Această situaţie poate explica într-o anumită măsură diversitatea
comportamentelor umane, inclusiv cele antisociale.

19. Wallon, (1975) şi-a fixat concepţiile sale psihologice pe construcţia afectivă a eu-lui şi
personalităţii în care are loc, într-o primă etapă diferenţierea impulsivităţii emoţionale de
impulsivitatea motorie primară, urmează constituirea conştiinţei de sine, apoi achiziţiile de rol
conturează independenţa eu-lui şi, în fine, se constituie sincretismul personalităţii prin includerea
afectivităţii în comportamentele sociale şi intelectuale. Autorul pledează pentru abordarea dialectică a
psihicului, subliniază rolul activităţii în dezvoltarea psihică şi faptul că factorii de bază ai dezvoltării
îi constituie contradicţiile interne, care apar, ca urmare a deosebirilor dintre viaţă şi relaţiile sociale
ale individului, pe de o parte şi condiţiile generale ale societăţii, pe de altă parte. Preocupările lui
Wallon ţin de demonstrarea originalităţii psihicului copilului şi deosebirile dintre psihicul copiilor şi
cel al adulţilor.
După opiniile lui Wallon, maturizarea sexuală şi dezvoltarea tumultuoasă a organismului
adolescentului condiţionează apariţia neliniştei, chiar dezvoltarea neechilibrată a personalităţii lui.
Manifestarea eu-lui este asemănătoare cu criza copilului de trei ani. Dezvoltarea psihică a copilului
este caracterizată prin mari contradicţii. Este vârsta când “îndreptarea din nou a atenţiei se propria
sa persoană pricinuieşte adolescentului aceleaşi alternanţe de garanţii şi jenă, de manierism şi
stângăcie...”.
Cele mai diverse şi opuse sentimente: dragostea şi ura, neîncrederea şi încrederea în sine,
tendinţa spre putere şi supunerea, sinceritatea şi închiderea în sine, cât şi tendinţa spre aventurism,
eroism şi responsabilitate coexistă şi caută soluţii pentru a se realiza. Tânărul trăieşte mai mult cu
viitorul decât cu prezentul şi idealurile capătă putere în comportamentul său. Wallon consideră că
transformările ce au loc în dezvoltarea psihică, au loc atât de repede şi profund, că tânărul trăieşte, se
îndoieşte de existenţa acestora şi de multe ori le lasă pe seama mediului. Această perioadă de
9
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

autoanaliză, autoafirmare e însoţită nu numai de fluxuri şi refluxuri afective. “Persoana caută să se


depăşească pe ea însăşi. Caută o semnificaţie, o justificare a diverselor relaţii din societate pe care
le acceptase şi în faţa cărora trecuse pe al doilea plan, confruntă valorile între ele şi se compară cu
ele”.
Trebuie menţionat că Wallon, caracterizând acest stadiu al vieţii nu se limitează doar la
aspectele biologice. Vorbind despre maturizarea sexuală în această perioadă, el scrie: “Intensitatea şi
cuprinderea efectelor ei psihice sunt în dependenţă de condiţiile existenţiale ale epocii”.

20. Completând pe un alt plan cercetările psihologiei genetice, care are contribuţii esenţiale la
descifrarea stadiilor formării şi dezvoltării omului o abordare largă şi complexă a acestei problematici
o găsim la autorii români Şchiopu, U. şi Verza, E.(1989).
Ei consideră că perioada adolescenţei este prin excelenţă etapa de formare şi dezvoltare a
personalităţii şi de adecvare a comportamentului la cerinţele societăţii.
Verza, (2000) prezintă dezvoltarea şi expansiunea personalităţii în adolescenţă punctând o
serie de aspecte ca fiind definitorii pentru această etapă:
 structurarea vieţii interioare şi a conştiinţei propriei identităţi;
 conştientizarea maturizării propriei personalităţi şi adecvarea comportamentelor deşi se mai
menţin încă tendinţe şi conduite opziţioniste (pentru câştigarea autonomiei);
 structurarea de capacităţi de control şi autocontrol bazate pe creştere şi maturizarea forţei
intelectuale, volitive, motivaţional-afective.
Conştientizarea ignoranţei, cum numeşte Verza situaţia în care cei mai mulţi adolescenţi
devin pentru prima dată conştienţi de limitele cunoaşterii lor, dar, în acelaşi timp de posibilităţile
imense de a lărgi această cunoaştere, se produce pe fondul şi în timpul tot mai deselor momente de
autoanaliză. Acestea se constituie, de cele mai multe ori, ca veritabile configuraţii de evaluare şi, în
acelaşi timp, motivaţionale pentru suplinirea şi corectarea neajunsurilor, pentru lărgirea şi
diversificarea mecanismelor adaptative. Deşi, dependent într-o anumită măsură de familie,
adolescentul se află la cea mai mare distanţă de aceasta, faţă de etapele precedente. Prin aderenţa la
tot mai multe şi diverse grupuri sociale, stabilind tot mai multe şi diverse relaţii, adolescentul se
desprinde de familie, se independentizează în mai mare măsură decât puberul, dar continuă încă, şi el
să penduleze între familia, de care mai depinde cel puţin din punct de vedere material şi la care se
raportează şi emoţional şi între libertatea de a-şi trăi pe cont propriu viaţa. Faptul că structurile
personalităţii încă nu sunt definitivate pot explica persistenţa şi la această vârstă a conduitelor de tip
impulsiv-instabil-exploziv, şi mai ales a conduitelor de opoziţie faţă de societate. Rosselet găseşte trei
mari tipuri de conduite ale adolescentului:
a. conduita revoltei-refuzul de a se supune, refuzul a tot a ceea ce s-a impus, reacţii de
opoziţie;
b. conduita închiderii în sine-introspecţie şi reverie în acelaşi timp, reuşind ieşirea sau
îndepărtarea din/de situaţia pe care a perceput-o şi a trăit-o ca fiind conflictuală;
c. conduita exaltării şi afirmării-conduită de căutări, confruntări, de afirmare a propriei
personalităţi sub toate aspectele.
Lumea spirituală a adolescenţilor este strâns legată de cea a raportului dintre generaţii,
raporturi considerate la rândul lor ca fiind conflictuale. Aceste raporturi sunt percepute şi trăite, în
primul rând, ca diferenţe fizice, psihice şi mai ales sociale. La adolescent diferenţa este trăită, mai
ales, ca sentiment de inferioritate. El îşi pune, în general, în discuţie această inferioritate în sensul în
care ar dori să fie egalul adultului, se simte forte aproape de această postură, dar încă nu este investit
10
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

cu forţa şi autoritatea acestuia. Deşi, de cele mai multe ori, acceptă această situaţie, el tinde mereu să
o schimbe. Deşi, respinge manierele, obişnuinţele, modul de abordare, interpretare şi înţelegere ale
adultului faţă de problemele existenţei, paradoxal, el tinde către statutul acestuia. Pornind de la ideea,
ca atunci când va atinge acel nivel va simţi şi gândi altfel, aşa încât să nu intre în conflict cu
generaţiile tinere, el demonstrează că de fapt şi el nu poate înţelege poziţia şi situaţia adultului.
Credem că una din caracteristicile de bază ale adolescenţei este şi trebuie să fie implicarea,
participarea la tot ceea ce se întâmplă în jur, în acelaşi timp cu asumarea responsabilităţii faţă de
atitudinile şi conduitele proprii (pe fondul formării şi consolidării conştiinţei moral-civice). Din
răspunsurile celor 120 de adolescenţi, referitor la aceste aspecte se evidenţiază implicarea în procent
de 82% şi asumarea responsabilităţii în procent de 78%. Interesant ne apare următorul fapt şi anume
că, rezultatele obţinute pe 100 adolescenţi, la care au fost aplicate aceleaşi probe în 1993, scot în
evidenţă o scădere a implicării – acum fiind doar de 68% şi a responsabilităţii, acest procent fiind
acum de 67%. Credem că explicaţiile acestor diferenţe se regăsesc în primul rând în schimbările
social-economice petrecute în această perioadă, dar mai ales în impactul lor în planul mentalităţii şi
psihismului uman, deşi ele pot ţine şi de o oarecare relativitate a fenomenelor psiho-sociale ca şi de
unele inexactităţi şi imperfecţiuni ale metodelor de studiu.
Nu putem nega implicarea aici şi a unor tendinţe spre originalitate, specifice adolescentului,
tendinţe care promovează motivaţional-voliţional evoluţia acestuia către “ieşirea din tipare” dar şi
către creativitate, caracteristică ce se evidenţiază din plin prin modalităţile comportamnetal-
atitudinale şi de limbaj folosite, prin noutatea căilor de rezolvare a unor probleme şi chiar prin creaţii
artistice, literare, ştiinţifice. Trebuinţa de cunoaştere duce, prin manifestarea satisfacerii ei, la
autoeducaţie în sensul folosirii propriilor mecanisme, căi şi metode, a propriilor impulsuri şi
motivaţii, a propriilor decizii privind orientarea şi selectarea conţinuturilor.
În legătură cu filozofia de viaţă adolescentul îşi pune, mai ales, trei categorii de probleme:
a. probleme referitoare propria viaţă:
 situaţia proprie, aspiraţii, idealuri, proiecţie în viitor;
 situaţia învăţării, şcolarizării, pregătirii pentru viaţă, autorealizarea;
 distracţie, petrecerea timpului liber, relaxare;
 relaţiile dintre sexe, experienţe erotice, relaţii de iubire;
 atitudinea faţă de adulţi şi câştigarea independenţei;
 starea economică, accesul la cât mai multe resurse.
b. probleme cu caracter filozofic:
 viaţa şi sensul vieţii;
 viitorul omenirii;
 morală, biserică şi religie;
 conţinutul şi sensul culturii.
c. probleme referitoare la lumea înconjurătoare:
 universul şi cunoaşterea acestuia;
 politica, statul, globalizarea;
 istoria vizibilă şi istoria secretă;
 programele şi progresele ştiinţei;
 natura şi ecologia;
 democraţia şi dreptatea socială.

11
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

Atractivă, incitantă chiar prin libertatea de comportament şi atitudine, dar mai ales de visare,
prin amplitudinea, diversitatea şi dinamica trăirilor emoţionale, pubertatea rămâne o perioadă
controversată putând fi numită (Verza 2000), aşa cum diverşi autori o numesc: “vârsta de aur”,
“vârstă ingrată”, “vârsta marilor elanuri”, “vârsta dramei”, “vârsta crizelor”, “vârsta anxietăţii,
nesiguranţei, insatisfacţiei”, “vârsta contemplaţiei, marginalităţii, neascultării” etc.
Aceste aprecieri contradictorii au un suport real, având în vedere că sunt destul de mulţi
adolescenţi care nu se dezvoltă armonios, mai ales din punct de vedere moral şi, deci au conduite care
nu se adecvează normei sociale.
Nonconformismul social se plasează pe o paletă largă de atitudini şi conduite mergând de la
simpla opziţie şi atitudine negativă (cele mai frecvente), trecând prin ignorarea normei sociale, până
la încălcarea acesteia sau chiar până la violarea normei juridice.
În toate aceste situaţii, vorbim de tulburări ale comportamentului (cu un termen forte general),
iar în cele în care este încălcată flagrant norma morală, de comportament amoral sau comportament
deviant.
În situaţiile grave, în care se încalcă norma juridică întâlnim comportamente delictuale,
criminale sau antisociale.
De regulă, la 7% din prepuberi şi puberi (deci copii între 10 şi 15 ani), apar asemenea
tulburări de tip dezadaptativ ca manifestări pasagere (apar şi dispar după câteva luni, maximum 1-2
ani), în primul rând ca manifestări de autonomizare, de ieşire de sub tutela adultului, de câştigare a
poziţiei spre care mereu copilul tinde, aceea specifică adultului. Aceste tulburări de comportament,
episodice sunt considerate cvasinormale, specifice vârstei, tocmai pentru că ele nu lasă urme vizibile
pentru perioadele ulterioare. Acolo unde aceste manifestări de nonconformism social se perpetuează,
durează mai mulţi ani (depăşind vârsta de 16-17 ani), ele tind să devină moduri de conduite stabile şi
durabile, mecanismele lor interne, psihice devenind, la rândul lor, componente viabile şi durabile, de
personalitate.
Din acest moment, ele primesc o altă denumire şi anume aceea de dezvoltare dizarmonică de
personalitate cu tendinţă predominant impulsivă sau instabilă sau chiar exploziv-agresivă.
Comportamentele devin tot mai mult orientate antisocial şi dobândesc, tot mai mult, semnificaţie
penală, creând probleme deosebite pentru grupul social în care trăiesc. De aceea, astfel de adolescenţi
devin probleme şi subiecte pentru serviciile sociale, sanitare, dar mai ales educaţionale şi juridice.
Dacă pentru prima variantă de comportament avem pe cele discutate mai sus, pentru cea de-a doua
amintim doar manifestările, de obicei pasagere, care constituie psihopatologia nevrozelor
adolescentului (cu frecvenţă relativ redusă la băieţi, dar mai frecventă la fete) iar în cea de-a treia
variantă se înscriu, prin evoluţia lor majoritatea covârşitoare a adolescenţilor. În situaţia în care
atitudinile dar mai ales comportamentele adolescenţilor se plasează relativ durabil perioade mai lungi
de timp, tinzând chiar să se structureze, se pune problema, într-o primă fază (2 - 3 ani) a tulburărilor
de comportament, iar într-o a doua fază (dacă durează mai mult de 3 – 4 ani) a dezvoltărilor
dizarmonice de personalitate, linie pe care, la vârsta adultă, se formează personalităţile antisociale
(psihopatice).
Tulburările de comportament se manifestă sub diverse forme. Amintim succint şi în ordinea
crescătoare a gravităţii, următoarele tipuri de manifestări:
1. Minciuna, adică alterarea adevărului, prezentă, mai ales cu scopul de a argumenta, explica
sau ascunde alte conduite grave cum sunt cele care urmează. Pentru că serveşte atâtor
scopuri, putem explica de ce minciuna este o conduită deviantă extrem de răspândită, încă

12
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

începând din jurul vârstei de 4-5 ani. Atunci se consideră că la copil se dezvoltă, suficient
de bine, aspectele gândirii, ce pot diferenţia adevărul de minciună;
2. Fuga de la şcoală şi de acasă, ca manifestare impulsivă, reactivă, de părăsire sau evadare
din situaţiile conflictuale sau percepute ca fiind conflictuale. Fuga este precedată de
absenteism şi este, de regulă, urmată de vagabondaj, care poate fi considerat fie o fugă
repetată, fie o fugă de lungă durată. Vagabondajul, deci părăsirea căminului şi a suportului
material al acestuia generează trebuinţe de supravieţuire ce, de regulă, sunt satisfăcute
prin alte acte antisociale: furt, tâlhărie sau chiar crimă.
3. Furtul, adică însuşirea bunurilor altuia poate îmbrăca mai multe forme astfel:
a. funcţie de valoarea bunurilor furate avem:
 furturi mărunte, nesemnificative (porumbei, fructe etc.);
 furturi de valoare, grave prin mărimea prejudiciului (bani, bijuterii etc.)
b. funcţie de numărul de persoane ce comit furtul întâlnim:
 furtul comis de o singură persoană, fără ajutor şi complicitate, dar şi fără
posibilitatea de împărţire a responsabilităţii;
 furtul în grup, când influenţele şi responsabilităţile se împart între membrii
grupului, când se pune problema fenomenelor de transfer emoţional şi de
sugestibilitate, în contextul dinamicii specifice a grupului;
c. funcţie de aspectul de premeditare furtul poate fi:
 ocazional, indus într-o anumită măsură de condiţiile momentului şi ale locului
(eventualitatea unor bunuri deosebit de tentante şi nesupravegheate);
 planificat, calculat, desfăşurat în toate etapele lui după un plan dinainte stabilit.
4. Distrugeri sau deteriorări de bunuri, incendieri ca o altă categorie de delicte la adresa
proprietăţii, mai rare decât cele din categoria anterioară, cel puţin la vârsta adolescenţei.
5. Delicte la siguranţa şi integritatea persoanei, adică acte comportamentale ce se produc cu
agresivitate şi violenţă şi pot fi:
 ameninţări, jigniri, agresivitate verbală;
 tâlhărie, viol;
 vătămare corporală, omor.
6. Delicte în cadrul unor tulburări ale sexualităţii din care amintim:
 tulburări de dezvoltare (infantilismul sexual);
 tulburări de alegere a partenerului (zoofilie=relaţie sexuală cu animale,
pedofilie=relaţie sexuală cu copii, necrofilie=relaţie sexuală cu cadavre); tulburări
forte grave ce apar, mai ales, în contextul unor boli psihice la fel de grave; mai
amitim homosexualitatea ca opţiune de alegere a partenerului de acelaşi sex,
opţiune şi conduită ce tinde a se impune ca formă acceptată social, deşi rămâne,
efectiv, o tulburare de alegere a partenerului.
 tulburări de desfăşurare a actului sexual (exhibiţionismul= expunerea organelor
sexuale, acte sexuale publice; onanismul= autosatisfacerea sexuală;
sadismul=satisfacerea sexuală în condiţiile agresării şi chinuirii partenerului;
masochismul= satisfacerea sexuală în condiţiile în care este chinuit de către
partener;
 transsexualismul, ca şi contradicţie între sexul biologic şi cel psihologic,
contradicţie ce presează subiectul să facă demersuri de schimbare a sexului
biologic, în conformitate cu cel psihic.
13
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

7. Dependenţa de droguri, ca situaţie de impas existenţial ce atrage după sine tulburarea


profundă a relaţiilor persoanei cu mediul social productiv sau chiar plasarea acesteia în afara
legii, pe de o parte pentru că consumul de droguri este el însuşi un delict, iar pe de altă parte
pentru că dependenţa modifică tipul de reacţie la interdicţiile mediului social. Dependentul
ajunge deseori să tulbure liniştea publică, să comită furturi, tâlhării şi chiar crime, pentru a
face rost de drog.

14