TEMA.

ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA

UNEI FORMULE POLITICE
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei
Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25 februarie 1990,
în mod liber pentru prima dată în a doua jumătate a sec. XX, a alcătuit noile
structuri ale puterii de stat şi a adoptat un set de documente politice şi acte
normative de o mare valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii.
Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul ei
(ca, de altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor
politice provenite în mare parte din vechea elită managerială. O dată ce în
majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun
început cadrele vechi, reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor
privilegiate în noile structuri politice. O bună parte din elitele vechi, comuniste, a
trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. Noua elită postcomunistă
avea surse diverse de formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor
grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei
politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX au
avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi, proces conceput din
două etape: tranziţia şi consolidarea 1. Mai mulţi analişti politici şi cercetători
afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită ale tranziţiilor
spre democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate într-o
elită unificată consensual. La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică
din Republica Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată, întrunea toate
elementele proprii
unei elite politice dezintegrate, care concepea politica în termenii neacceptării
compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul
dialogului, negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este
depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru

1
Vezi mai detaliat: Saca V. Op. cit., p.19-67.
Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea
Mesei Rotunde cu Statut Permanent (începutul anului 2002), structură ce întruneşte
opoziţia şi autorităţile privind susţinerea dialogului social2.
Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei
clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice naţionale, care au contribuit la
adoptarea Declaraţiei de Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd
pentru modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent 3. Un segment
anumit al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de
Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale
(cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea
este un proces care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea independenţei ţării
este o cale optimă pentru realizarea acestui obiectiv), conduse de idealurile
reunificării naţionale, dar neafîşînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor
deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai
numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de perspectiva dispariţiei
tînărului stat independent, au promovat ideea organizării unui referendum în
chestiunea independenţei tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora
necesitatea respectării întru totul a actului politic din 27 august 1991.
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera
politicului, dar şi în cea a economicului. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei
la economia reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii
generale la 25 iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a
Parlamentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un
program mai concret al trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă 4.
Această Concepţie prevedea, printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia
organizării ireproşabile şi competente, a desfăşurării în mod consecvent şi

2
Despre etapele transformării elitelor moldoveneşti şi despre cultura lor politică vezi: Margarint A. Transformarea
elitei politice din Republica Moldova. //Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective.
/Coordonator V. Moţneaga. – Chişinău, 2001, p.93-99; Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica
Moldova (1989-2002). – Chişinău, 2002, p. 213-227 etc.
3
A se vedea: Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. – Chişinău, 2001, p. 33-34; Ţurcanu I.
Republica Moldova independentă (1991-2001). Studii, reflecţii, mărturii. – Chişinău, 2001, p.67-68, 110-123.
4
Moldova Suverană, 1990, 12 august; 4 octombrie.
perseverent a procesului de tranziţie democratică, a unirii tuturor forţelor sociale
sănătoase în jurul acestui program şi asigurării consensului întregului popor) ar
putea să dureze, în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice, 2-3
ani din momentul aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiaşi program
vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală, dar
într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.
Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul
tranziţiei democratice (politice, economice şi sociale) a căpătat un caracter
neaşteptat şi chiar nedorit al schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse
proiecte ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”, „varianta
Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a clasei politice naţionale este
nevoită să accepte aşa-numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost
elaborată în anii 1989-1990 de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a
agravat şi mai mult procesul tranziţiei democratice.
Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei
democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale
direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În
ciuda faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor
sfere şi domenii de activitate socială, programe de restructurare şi renovare a
sectoarelor economice şi sociale ale republicii, nici una din acestea n-a fost
promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit. Problema ţine nu numai de
existenţa unui set întreg de obstacole, riscuri şi ameninţări care se pot transforma în
factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. La aceasta se mai
adaugă o serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea
tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea
reformelor trasate, lipsa competenţei şi profesionalismului din partea structurilor
de putere, absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice
în ţara noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie democratică
creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea
firească a democratizării societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele
economice, sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul
anilor ’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la proclamarea
independenţei Republicii Moldova, n-a propus societăţii o concepţie concisă şi
acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia
doar în dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala putere
politică, instalată după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001,
conştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a
societăţii moldoveneşti5.
După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o
anumită formulă politică6. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale
a republicii dictează imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei
formule politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept considerat de analişti
drept o strategie a tranziţiei democratice. Sîntem tentaţi să afirmăm că numai
adoptarea unui model (curs, strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre)
poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti, în
procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare7.
Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a
apărut în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. Venirea la putere în
societatea moldovenească a forţelor democratice a dus atît la transformări radicale
în toate structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei
politice.

2. Partidele politice, puterea şi elitele

Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un proces de tranziţie
eficient ar fi trebuit să existe, pe de o parte, un anumit grad de consens printre

5
Liderul fracţiunii parlamentare „Alianţa Social-Democratică din Moldova” Dumitru Braghiş într-un interviu
acordat revistei economico-social-politice „Săptămîna” subliniază că „boala patologică a Moldovei – lipsa de
continuitate politică. Trebuie, spune el, să aprobăm printr-un referendum nişte lucruri, nişte concepţii, care nu vor fi
schimbate, indiferent de cine va veni la putere”. Vezi: Săptămîna, 2002, 13 septembrie, nr.36, p.17.
6
Cit. după Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice. //Polis, 1995, nr.4, p.113.
7
Vezi mai detaliat: Varzari P. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule politice. //Republica Moldova la
începutul mileniului III ..., p. 167-171.
reprezentanţii clasei politice care acceptă, în principiu, transformarea societăţii,
iar, pe de altă parte, o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre reforme
din partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai mulţi analişti politici şi
specialişti în ştiinţe politice8, aceste condiţii în cazul Republicii Moldova nu au
existat şi, din păcate, nu există nici la momentul actual. Problemele care apar în
acest sens ţin de relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.
Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele mai multe ori cu
liderii partidelor politice apărute o dată cu demararea reformelor democratice, a
fost extrem de eterogenă, deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în
care erau vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a fenomenelor
socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele reformiste s-au arătat incapabile
de a articula pe înţelesul cetăţenilor opţiunile în favoarea reformării societăţii, iar,
pe de altă parte, partidele care au contestat necesitatea reformelor în general au
ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile nostalgice ale cetăţenilor pentru
stabilitatea relativă din cadrul unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub
povara problemelor interne. Acest lucru îl demonstrează conflictele care au apărut
şi s-au dezvoltat în Republica Moldova, precum şi mesajele incoerente, rupte de
realităţile existente, iar ulterior şi de promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi
coaliţiilor politice care s-au perindat la guvernare de la mijlocul anilor ’90 ai
secolului trecut, fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi colapsul acestora.
În ansamblu, partidele politice reprezintă componente funcţionale esenţiale
în sistemul politic al Republicii Moldova. Ele, prin exercitarea puterii politice sau
prin influenţarea ei, legitimează sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept
vorbind, exercitarea guvernării (de la unităţile administrativ-teritoriale locale şi
pînă la cele centrale) constituie scopul major al tuturor formaţiunilor politice de la
putere. În acelaşi timp, partidele din opoziţie au funcţia de control şi de critică
asupra puterii executive şi legislative. Aceste partide şi unele grupări ale lor
(parlamentare sau extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau de a revizui
anumite iniţiative legislative. În acest sens, se recurge la practici ca interpelările,

8
A se vedea: Tranziţia: retrospective şi perspective. /Coordonatori S. Buşcaneanu ş. a. – Chişinău, 2002, p.5-6.
discuţiile şi informările de detaliu, urmărindu-se să se afle, pentru guvernanţi şi
opozanţi, adevăratele motive şi principalele implicaţii ale adoptării respectivului
act legislativ.
Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă una din practicile
politice rare în societatea moldovenească. Relativul echilibru dintre intenţiile
partidului de guvernămînt actual (PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial
de mai multe formaţiuni politice, inclusiv Alianţa Social-Democratică, Partidul
Popular Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul Social-Liberal, Uniunea
Centristă din Moldova, Alianţa Independenţilor, Partidul Reformei, Partidul
Socialiştilor etc.) a condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent,
şedinţele căreia, pînă în martie 2003, aveau loc în formula ce întrunea aproximativ
40 de organizaţii social-politice. Începînd cu aceeaşi lună, şedinţele Mesei Rotunde
cu Statut Permanent se desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce
întruneşte doar 5 formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai organizaţiilor
neguvernamentale. Fără a detaliza, vom sublinia că crearea Mesei Rotunde cu
Statut Permanent a fost impulsionată de situaţia din ţară, de căutarea unei noi
viziuni asupra dialogului social dintre autorităţi şi opoziţie, avînd drept scop
identificarea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei existente, monitorizarea
partidului de guvernămînt şi a celorlalte forţe politice, precum şi cultivarea
regulilor de joc într-un sistem democratic. Pentru a finaliza subiectul privind relaţia
dintre autorităţi şi opoziţie, vom arăta că la sfîrşitul anului 2001 – începutul anului
2002 organul legislativ a adoptată Legea cu privire la statutul deputatului, care
protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii, totodată au fost modificate şi
alte acte normative ce legiferează activitatea opoziţiei politice.
Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea sistemului
pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară sau faza “romantică”, 1988 –
1991; perioada constituirii propriu-zise a sistemului pluripartidist, septembrie 1991
– 1994; etapa maturizării partidelor politice, din 1994 pînă în prezent), vom
sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi depistate anumite trăsături
comune, precum ar fi componenţa lor diversificată şi specifică, susţinerea din
partea organizaţiilor de binefacere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a
programelor constructive de acţiuni politice, invidia politică a devenit boala
„copilăriei partidelor politice”, toate partidele au simpatizanţi şi duşmani, nici
unul din ele nu admite prin statutul său dreptul de a crea fracţiuni de partid, unele
partide au fost organizate de „sus” etc. Unul dintre factorii principali în dezvoltarea
democratică a ţării îl constituie calitatea partidelor politice şi implicit, a sistemului
pluripartidist9. În această ordine de idei, unii autori vorbesc despre bonapartismul
clasei politice moldoveneşti, subînţelegîndu-se modernizarea de „sus” a societăţii
prin mijloace autoritare şi proceduri democratice, cînd orice politician se vede lider
de partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării. Se vorbeşte şi despre
elitele partidelor politice10 în cazul calităţii, structurii, componenţei, funcţionalităţii
şi altor variabile ale formaţiunilor politice.
Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să analizeze partidele
politice din Republica Moldova din perspectiva tradiţionalismului şi
modernismului11, subliniind că renaşterea naţionalismului în ţara noastră, ca şi în
alte state posttotalitare, a accentuat şi mai mult opoziţia dintre tradiţionalişti şi
modernişti la nivelul opţiunilor şi valorilor asumate. Fenomenul dat, de rînd cu
cele menţionate mai sus, trebuie pus şi analizat în legătură cu lupta (deschisă şi
latentă) a partidelor politice pentru putere. Partidele trebuie să promoveze o
politică de compromis şi nu de excludere reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi
soluţionarea eficientă a diverselor probleme ale societăţii, ceea ce va duce
inevitabil la constituirea unui sistem multipartit din ţara noastră.
Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi cercetător la
Academia de Studii Internaţionale şi Regionale de pe lîngă Universitatea Harvard,
SUA, Lucan A. Way menţionează că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de
drept, o istorie democratică sau o societate civilă dinamică gradul de pluralism

9
Vezi mai detaliat: Solomon C. Op. cit., p.196-212.
10
A se vedea: Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării. //Moldoscopie
(probleme de analiză politică). P. a 5-a – Chişinău, 1995, p.21-34; Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în
Republica Moldova: problemele formării şi activităţii. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 11-a. –
Chişinău, 1999, p. 97-102; Ilaşciuc D. Elitele formaţiunilor politice din Republica Moldova. /Republica Moldova la
începutul mileniului III ..., p. 80-83.
11
Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. //Arena politicii, 1997, nr. 9, p.13-14.
depinde de modul în care sînt dezbinate elitele şi durata acestor dezbinări 12. Cu
toate că Republicii Moldova, arată acelaşi autor, îi lipseşte majoritatea calităţilor
considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea democratică există un
pluralism surprinzător în această ţară. Moldova trebuie văzută nu atît ca o
democraţie concurenţială în care liderii sînt preocupaţi de instaurarea unor instituţii
pluraliste, ci mai curînd ca un caz de autoritarism eşuat sau ceea ce poate fi numit,
după Lucan A. Way, „pluralism prin omisiune” (pluralism by default) – o formă
de competiţie specifică statelor slabe. Acest fenomen, pluralismul prin omisiune, în
Republica Moldova se caracterizează prin subiecţi politici dezbinaţi, administraţie
fragmentată, iar comportamentul politic al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia)
are un caracter neadecvat etc.

3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic

Trebuie de subliniat îndeosebi că comportamentul politic al elitelor politice
din Transnistria şi Găgăuzia (pînă la un anumit moment) poate fi caracterizat ca
unul necivilizat, neadecvat realităţii create şi chiar sfidător. În sprijinul acestei teze
pot fi aduse mai multe argumente, mai întîi însă trebuie reliefate cîteva etape
semnificative în constituirea acestui tip de comportament politic specific elitelor
tiraspolene aflate în căutarea unei formule de acţiuni 13. Prima etapă coincide,
practic, cu producerea în 1990 a secesiunii teritoriale a Republicii Moldova (aşa-
zisa „Republică Moldovenească Nistreană” a fost proclamată după ce la Chişinău
Legislativul adoptă la 23 iunie 1990 Declaraţia cu privire la suveranitatea
Republicii Moldova), iar acest fapt a însemnat începutul crizelor, tensiunilor şi
conflictelor politice (şi nu numai) între autorităţile politice centrale şi cele
regionale (separatiste) privind sfera de exercitare a puterii politice.

12
A se vedea: Way L. A. Pluralismul prin omisiune din Moldova. //Democraţia, 2003, 28 ianuarie, nr.2, p.11; mai
vezi: McLennan G. Pluralismul. – Bucureşti, 2000; Nedelcu M. Pluralismul reprezentării. Partide politice şi
grupuri de presiune. – Iaşi, 2002 etc.
13
Vezi, spre exemplu: Safonov A. Poziţia elitei politice transnistrene în chestiunea relaţiilor cu Moldova. //Arena
politicii, 1997, nr.8, p.9; Pascaru A. Societatea între conciliere şi conflict (cazul Republicii Moldova). – Chişinău,
2000; Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova...; Ţurcanu I. Op. cit.; От этнополитического
конфликта к межнациональному согласию в Молдове (материалы научно-практического семинара). –
Кишинев, 1998; Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики безопасности
(материалы конференции). – Киев, 2001 etc.
 Cea de-a doua etapă a semnalat declanşarea unui conflict armat pe malurile
Nistrului (2 martie 1992 - 21 iulie 1992), după terminarea căruia poziţia elitei
politice tiraspolene a devenit şi mai dură în soluţionarea problemei viitoarei zone
de est a Republicii Moldova: „rmn” ca stat independent, subiectul dreptului
internaţional; „rmn” în cadrul Federaţiei Ruse; „rmn” în cadrul Ucrainei; „rmn” ca
parte componentă a federaţiei sau a „confederaţiei” moldoveneşti. În fine, la
sfîrşitul anului 2002 Tiraspolul propune rezolvarea conflictului transnistrean după
modelul Uniunii Serbia-Muntenegru (vom aminti doar în treacăt că la 4 februarie
2003 Parlamentul iugoslav a proclamat oficial naşterea noului stat Serbia-
Muntenegru).
Vara anului 1995 a însemnat deja următoarea etapă, etapa a treia, în
căutarea unei formule politice pentru părţile implicate în conflict şi deci
modificarea comportamentului politic. Această fază semnifică intensificarea
dialogului între părţile implicate în conflict, soldat cu semnarea la 8 mai 1997, la
Moscova, a „Memorandumului privind principiile de normalizare a relaţiilor
dintre Republica Moldova şi Transnistria” şi a „Declaraţiei comune a ţărilor
garante”. În timp ce autorităţile regionale (tiraspolene) optau pentru formarea unui
„stat comun” cu Republica Moldova (în baza a doi subiecţi de drept internaţional),
comparabil cu Uniunea Rusia-Belarusi, oficialităţile politice centrale (chişinăuene)
excelau în ideea că Republica Moldova rămîne unicul subiect al dreptului
internaţional, iar administraţia publică centrală nu va accepta violarea Constituţiei
Republicii Moldova.
Etapa a patra în căutarea unei formule politice din ambele părţi începe cu
preluarea puterii politice de către PCRM în rezultatul alegerilor parlamentare
anticipate din 25 februarie 2001. În ziarul guvernamental „Moldova Suverană” din
9 iulie 2002 se publică integral proiectul de Acord dintre Republica Moldova şi
Transnistria, document elaborat de OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina. Proiectul de
statut al regiunii transnistrene, propus de OSCE spre discuţie în cursul negocierilor
de la Kiev în perioada 1-3 iulie 2002 în problema transnistreană, prevede
federalizarea Republicii Moldova.
 Cel mai surprinzător lucru, constatat pe marginea proiectului de acord între
Chişinău şi Tiraspol propus de mediatori în dezbateri politice, este că aproape nu
se mai discută despre vreun „statut special”, „stat comun” sau „autonomie” pentru
Transnistria, ci, pur şi simplu, despre federalizarea Republicii Moldova. Nu mai
puţin surprinzătoare devine şi iniţiativa Preşedintelui statului Vladimir Voronin din
10 februarie 2003 privind soluţionarea definitivă a problemei transnistrene –
pregătirea şi adoptarea unei noi Constituţii a Republici Moldova. Această iniţiativă
a permis desfăşurarea în paralel a negocierilor pe marginea documentului de la
Kiev şi a noii Legi Supreme a statului. În acest context, a fost elaborat şi proiectul
de Acord privind măsurile pentru soluţionarea definitivă a problemei
transnistrene, care (proiectul) este o continuare a proiectului de acord propus de
OSCE la Kiev. În sfîrşit, vom sublinia că elaborarea noii Constituţii va fi urmată de
un referendum naţional şi se vor desfăşura alegeri parlamentare anticipate.
În spiritul iniţiativei Preşedintelui ţării din februarie 2003, care prevede
soluţionarea definitivă a conflictului trasnistrean şi reintegrarea ţării în limitele
hotarelor din 1 ianuarie 1990, se abordează diferite variante constituţionale ale
problemei date. De altfel, unele variante au fost dezbătute în cadrul Conferinţei
Internaţionale “Conflicte îngheţate în Europa – dimensiunea securutăţii
democratice: cazul transnistrean” (Chişinău, 11 – 12 septembrie 2003). La lucrările
ei s-a subliniat îndeosebi faptul că conflictele îngheţate din ţările-membre ale
Cosiliului Europei, precum Carabahul de Munte în Azerbaidjan, cele din Cipru,
Georgia şi Moldova au creat aşa-numitele state “ne-state”, care aplică standardele
fundamentale democratice şi legate doar parţial sau deloc, avînd un impact de
lungă durată asupra întregii comunităţi internaţionale (ele se află în afara ordinii
legale europene, dezvoltă – în spatele justificării etnice sau politice – mai multe
fenomene negative)1.
Cît priveşte Găgăuzia, geneza conflictului din sudul Republicii Moldova este
bine cunoscut, separatismul începînd, practic, în aceeaşi perioadă ca şi în
Transnistria şi avînd aceeaşi „autori” şi „regizori”. Totodată, vom specifica un

1
Moldova Suverană, 2003, 11 septembrie; 12 septembrie.
moment principial: dacă în Transnistria separatismul poartă un caracter politic
(avînd la geneza sa şi
 dimensiunea naţională, substratul lingvistic), în Găgăuzia el poartă un
caracter naţional. Conflictul, luînd amploare în sudul ţării imediat după ce
Republica Moldova dobîndeşte independenţa, se aplanează în urma dialogului,
negocierilor, compromisurilor şi eforturilor comune dintre părţile implicate în
conflict, inclusiv şi a mediatorilor internaţionali, o dată cu adoptarea de către
Parlamentul de la Chişinău la 23 decembrie 1994 a Legii privind statutul juridic
special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Esenţa acestui act normativ, în care, de altfel,
s-au strecurat şi unele deficienţe (sintagma „popor găgăuz”, prezenţa a trei limbi de
circulaţie, dreptul la autodeterminare externă, ştirbirea suveranităţii populaţiei
autohtone etc.), constă în atribuirea autonomiei pe criterii etnice unui grup social.
Sensul Legii nominalizate derivă din faptul că Găgăuzia este o Unitate Teritorială
Autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autoadministrare a găgăuzilor,
constituie o parte componentă a Republicii Moldova.
Deja la mijlocul anilor’90 ai sec. XX au început să activeze în mod legal
elitele Găgăuziei, partidele politice, inclusiv Mişcarea „Gagauz Halkî” care în
august 1990, din motive bine cunoscute, a fost dizolvată prin decizia guvernului de
la Chişinău. La sfîrşitul anului 2002 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a
dat aviz pozitiv iniţiativei de revizuire a Constituţiei ţării, parvenite de la
majoritatea parlamentară (PCRM), care prevede introducerea în Legea
fundamentală a unor articole care vor garanta existenţa şi funcţionarea autonomiei
găgăuze (dreptul Găgăuziei de a-şi soluţiona de sine stătător problemele politice şi
economico-culturale, dreptul la organizarea bugetului, dreptul la iniţiativă
legislativă, precum şi dreptul la autodeterminare în cazul pierderii independenţei
Republicii Moldova, iar autonomiei regionale i se atribuie şi garanţii
constituţionale), ceea ce înseamnă că o formulă politică poate fi găsită în comun
de diferite elite politice, chiar dacă ele stau pe poziţii opuse, în baza dialogului,
consensului şi compromisului rezonabil.