 Concepţia lui M.

Friedman

Potrivit teoriei, nivelul cheltuielilor într-o economie poate fi atins prin înmulțirea ofertei de bani cu rata
la care se cheltuie banii în economie pe an. 

Astfel, MV = PQ .

Aici:

(M) oferta de bani,

(V)C viteza banilor,

(P) prețul mediu al unui bun sau serviciu,

(Q) cantitatea totală de bunuri și servicii vândute.

În consecință, factorii de decizie politică monetară pot controla inflația permițând ca oferta de bani (M)
să crească nu mai repede decât rata dorită de creștere economică (Q).

La baza teoriei monetariste se află ecuație de schimb, care este exprimată

ca MV = PQ . Aici M este oferta de bani, iar V este viteza cifrei de afaceri a banilor
(adică, numărul de ori pe an în care dolarul mediu dinoferta de bani este cheltuită
pentru bunuri și servicii), în timp ce P este nivelul mediu al prețului la care se vând
fiecare dintre bunuri și servicii, iar Q reprezintă cantitatea de bunuri și servicii produse.

Monetarii cred că direcția cauzalității este de la stânga la dreapta în ecuație; adică,

pe măsură ce crește oferta de bani cu o constantă și previzibilă V , se poate aștepta la o
creștere , fie P sau Q . O creștere a Q înseamnă că P va rămâne relativ constantă, în timp
ce o creștere a P va avea loc dacă nu există o creștere corespunzătoare a cantității de
bunuri și servicii produse. Pe scurt, o modificare a masei monetare afectează și
determină în mod direct producția, ocuparea forței de muncă și nivelurile de
preț. Efectele modificărilor ofertei de bani, însă, se manifestă numai după o perioadă
semnificativă de timp.

O concluzie a politicii monetariste este respingerea politicii fiscale în favoarea unei

„reguli monetare”. ÎnA Monetary History of the United States 1867–1960 (1963),
Friedman, în colaborare cuAnna J. Schwartz a prezentat o analiză aprofundată a ofertei
de bani din SUA de la sfârșitul războiului civil până în 1960. Această lucrare detaliată i-a
influențat pe alți economiști să ia în serios monetarismul.