Enigma Otiliei – Tema şi viziunea despre lume

Publicat în 1938, romanul ,,Enigma Otiliei” apare la sfârşitul perioadei

interbelice, şi este al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu.
Teoreticianul romanului românesc optează pentru romanul obiectiv şi metoda
balzaciană (realismul clasic), dar depăşeşte acest program estetic, apelând la
elemente de modernitate.
Este roman realist de tip balzacian deoarece apar tema familiei şi motivul
moştenirii şi al paternităţii, pentru că structura este închisă, iar relatarea
întâmplărilor este făcută la persoana a III-a, din perspectiva unui narator
omniscient, omniprezent şi obiectiv; este utilizată tehnica detaliului semnificativ
(descrierea amănunţită a străzii Antim), iar personajele sunt prezentate în relaţie
cu mediul din care provin, devenind personaje tipice (Felix – intelectualul
ambiţios, Pascalopol – aristocratul rafinat). Cu toate acestea, romanul depăşeşte
modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ce ţin de
modernitate, precum ambiguitatea personajelor.
Tema, viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolul XX,
caracterizata de relaţiile de familie dezumanizate si de goana după bani, oferă
romanului caracterul balzacian şi citadin. Acest caracter ţine de modernismul
lovinescian. Frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-
lea, prezentată sub aspect social şi economic (istoria moştenirii lui moş
Costache Giurgiuveana), imaginea societăţii constituie fundalul pe care se
proiectează formarea/maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-şi face
o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. O secvenţă
semnificativă pentru tema romanului este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa
unchiului său, Costache Giurgiuveana. Pătruns în locuinţă, Felix asistă la o sce-
nă de familie: jocul de table. Observaţia Aglaei Tulea, sora lui moş Costache,
potrivit căreia bătrânul face ,,azil de orfani” îi vizează în mod direct pe Felix şi
pe Otilia, Aglae percepându-i pe tineri ca pe nişte rivali la moştenirea fratelui ei.
Un alt episod prin care este ilustrată tema balzaciană a moştenirii este acela în
care moş Costache face un atac de apoplexie şi întreaga familie Tulea, în frunte
cu Aglae, îi ocupă milităreşte casa, temându-se că Felix sau Otilia şi-ar putea
însuşi banii pe care bătrânul refuza să-i depună la bancă.
Titlul romanului exprimă esența dilematică a feminității, natura
contradictorie a sufletului omenesc. În conturarea Otiliei, cel mai complex
personaj al romanului, scriitorul folosește tehnica moderna a perspectivelor
multiple. Otilia este receptată diferit de cei din jurul său: moș Costache ,,o
sorbea umilit din ochi si râdea din toata fata lui spâna”; pentru Pascalopol
este ,,o mare ștrengăriţă”, ,,cu un temperament de artistă”, ,,o enigmă”. Pentru
Aglae si Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni ,,fetelor fără căpătâi şi fără
părinţi”, Otilia fiind considerată ,,o dezmăţată”. Dincolo de definirea Otiliei
prin raportare la celelalte ipostaze ale feminităţii din roman, ea ilustrează
,,enigma” feminităţii. Vârsta eroinei cumulează farmecul copilăresc cu
senzualitatea, capriciul si frivolitatea femeii, dar si cu o precoce seriozitate si
înţelegere a vieţii. Decizia ei de a renunţa la Felix rămâne enigmatică, efect
realizat prin prezentarea Otiliei în exclusivitate prin manifestările exterioare şi
din perspectiva altor personaje.
Compoziţional, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, construcţia
pe mai multe planuri narative evidenţiază destinul unor personaje, prin
acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea,
al lui Stănică etc. Un prim-plan al romanului prezintă cele două familii: a lui
Costache Giurgiuveanu şi clanul Tulea. Mobilul principal al tuturor acțiunilor
care se desfăşoară este moștenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o
vânează familia Tulea, la care se adăugă inventivul Stănică Rațiu, ginerele
Aglaei, sora lui Costache, şi ceilalţi membri ai familiei sale. Eforturile lor sunt
canalizate statornic spre înlăturarea Otiliei, fiica vitregă a lui moş Costache, fata
celei de-a doua șotii, crescută de acesta fără acte de adopție.
Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan,
venit sa studieze medicina în București şi dornic de a face carieră, care trăieşte
prima experiență a iubirii. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea
romantică, adolescentină a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunoștea din
corespondenţa întreținută. Costache Giurgiuveana, unchiul lui Felix, îi este
tutore şi îi administrează bunurile lăsate de tatăl sau, care murise. Sentimentele
Otiliei sunt reciproce, dar dorinţa de a-l ajuta pe Felix să se realizeze în cariera
lui științifica este mai presus, intuindu-i cu maturitate încă de la început ambiția,
dorința de a ajunge ,,cineva”. Otilia îl acceptă pe Pascalopol, moșier cu maniere
alese, drept șot. Felix studiază cu seriozitate, devine medic şi profesor
universitar. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a eternului feminin pentru
Felix, iar pentru Pascalopol ,,o enigmă”.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal (,,într-o seară de
la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (strada Antim, care este o metaforă a
romanului însuşi, văzut ca amestec de stiluri, caricatură a unui model prestigios,
balzacian; casa lui moş Costache), prezintă principalele personaje, sugerează
conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin
rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul
se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva
lui Felix, ,,intrusul” din casa Giurgiuveana, în momentele diferite ale existenţei
sale (în adolescenţă şi aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”). Simetria
este susţinută şi de răspunsul dat de moş Costache la venirea lui Felix, reluat în
finalul romanului: ,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii
înrudite, care descriu universul social din Bucureştiul de la începutul secolului
XX, prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua
soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la
Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş
Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl
aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de
mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i umple singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului,
este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul, Simion
Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde
Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea, ca soţ al Olimpiei. Istoria unei moşteniri
implică două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş
Costache, (Aglae împotriva Otiliei), al doilea destramă familia Tulea (interesul
lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea
adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter.
Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul, ambiţiosul, cocheta), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi
psihologică, adăugând alt tip uman, arivistul. Tendinţa de generalizare conduce
la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache – avarul, Aglae - ,,baba
absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi
– debilul mintal, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul,
Pascalopol – aristocratul rafinat. De asemenea, tehnicile moderne:
comportamentismul şi reflectarea poliedrică, o portretizează pe Otilia. Această
tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea personalităţii Otiliei
în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce îi alcătuieşte un portret complex şi
contradictoriu: este ,,fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata
exuberantă, ,,admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, ,,cu un
temperament de artistă” pentru Pascalopol, ,,o dezmăţată, o stricată” pentru
Aglae, ,,o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică şi o rivală în căsătorie
pentru Aurica.
În opinia mea, ,,Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin:
prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii, structură, specificul
secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ), realizarea unor
tipologii, veridicitate, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea depăşeşte însă
modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale
modernităţii (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice
deviante, tehnicile moderne de caracterizare – comportamentism si reflectarea
poliedrică).
În concluzie, roman al unei familii şi istorie a unei moşteniri, ,,Enigma
Otiliei” de G. Călinescu se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene,
deşi criticul N. Manolescu consideră că este un ,,balzacianism fără Balzac”.