Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
IMPOZITELOR
Alegerea tehnicii de stabilire a impozitelor trebuie să aibă la bază determinarea impozitelor cât mai
echitabil, dar şi cu costuri cât mai reduse.
Stabilirea bazei impozabile şi calculul impozitelor necesită luarea în considerare a unor elemente
specifice tehnicilor fiscale.
Indiferent de tehnica fiscală utilizată pentru stabilirea impozitelor se vor avea în vedere următoarele
elemente:
a. câmpul de aplicare a impozitului care se referă la persoanele impozabile, operaţiunile impozabile şi
regulile teritoriale specifice fiecărui impozit. De exemplu, impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor
obţinute de o persoană fizică atât din ţara de domiciliu cât şi din străinătate.
b. materia impozabilă reprezintă baza de calcul a impozitului. De exemplu, pentru calculul impozitului
pe profit materia impozabilă o reprezintă profitul fiscal. În materie de taxă pe valoarea adăugată, preţul de
vânzare al bunurilor sau tariful serviciilor prestate fără această taxă reprezintă baza impozabilă.
c. faptul generator reprezintă în materie fiscală evenimentul care face ca impozitul să devină exigibil
către bugetul statului. De exemplu, faptul generator în cazul impozitului pe profit îl reprezintă desfăşurarea de
activităţi economice de către o persoană juridică. În schimb, în cazul taxei pe valoarea adăugată vânzarea de
bunuri reprezintă faptul generator.
b. declaraţia fiscală reprezintă un instrument de gestiune a economiei deoarece cuprinde foarte multe
date despre activităţile economice care se desfăşoară şi a modului cum se alimentează bugetul statului şi
bugetele locale. Totodată se pot stabili efectele intervenţiei statului în economie prin acordarea de subvenţii şi
facilităţi fiscale, precum şi modul de redistribuire a veniturilor între contribuabilii cu venituri mari şi cei cu
venituri mici.
Baza de impozitare potrivit tehnicii directe se poate stabili de către plătitorul de venituri sau
suportatorul impozitului.
Datele necesare determinării bazei de impozitare sunt furnizate de contabilitate si sunt supuse
ajustărilor potrivit normelor fiscale.
Contabilitatea poate fi organizată în partidă dublă în sistem normal sau într-un sistem simplificat. De
exemplu, în România societăţile comerciale trebuie să organizeze contabilitatea în partidă dublă cu
respectarea directivelor europene. În schimb, persoanele fizice independente impozitate în sistem real trebuie
să organizeze contabilitatea în partidă simplă.
Ajustarea datelor contabile apare ca o necesitate având în vedere că nu toate veniturile sunt supuse
impozitării, iar o parte din cheltuielile efectuate de persoana impozabilă pot fi nedeductibile.
Stabilirea materiei impozabile prin tehnica directă cunoaşte două variante:
a. determinarea materiei impozabile de către plătitorul de venituri pe baza datelor din contabilitatea
proprie care se efectuează atunci când se aplică metoda stopajului la sursă. În această situaţie plătitorul de
venituri are obligaţia să stabilească, să declare şi să plătească impozitul în contul beneficiarului venitului.
În declaraţiile fiscale sunt cuprinse următoarele date:
- venitul impozabil la nivel brut;
- eventuale deduceri din venitul brut;
- impozitul datorat;
- plăţile efectuate în perioadele anterioare stabilirii impozitului;
- diferenţa de plată sau de recuperat;
Dintre impozitele pentru care există obligaţia plătiorului de venit privind stabilirea, declararea şi plata
putem aminti:
- impozitul pe venitul din salarii;
- impozitul pe dividende;
- impozitul pe dobânzi;
- impozitul pe venituri din alte surse;
Această variantă se poate aplica şi în cazul stabilirii impozitelor indirecte de către furnizor.
Stabilirea şi declararea bazei impozabile de către plătitorul de venituri sau suportatorul impozitului
constituie elemente ale sistemului declarativ.
Această variantă se poate aplica şi în cazul taxării inverse atunci când taxa pe valoarea adăugată se
stabileşte de cumpărător.
În utilizarea sistemului declarativ al bazei de impozitare se porneşte de la ideea că cel care cunoaşte
cel mai bine materia impozabilă este contribuabilul. Această tehnică de impunere prezintă avantajul pentru
administraţia fiscală deoarece cheltuielile cu stabilirea impozitului sunt suportate de contribuabil dar există
riscul producerii unor fraude în mod real.
Stabilirea impozitelor presupune şi calculul cuantumului acestor contribuţii prin utilizarea cotelor de
impozit (taxe ad-valorem) sau taxe specifice determinate pe unităţi monetare, pe unităţi cantitative ce se
aplică asupra bazei impozabile.
Potrivit tehnicii directe de stabilire a impozitelor dreptul de a calcula cuantumul impozitelor revine
contribuabilului.
Asupra bazei de impozitare pot fi aplicate următoarele cote de impozitare:
- cote proporţionale ceea ce presupune aplicarea unei cote de impozit indiferent de mărimea bazei
impozabile;
- cote progresive ceea ce presupune aplicarea de cote ce se majorează pe măsura creşterii bazei
impozabile;
- cote degresive ceea ce presupune aplicarea cotei reduse pe măsura creşterii bazei impozabile.
Taxele specifice presupun calculul impozitelor prin aplicarea acestor taxe asupra cantităţilor de
produse.
Declaraţia de impozit potrivit tehnicii directe cuprinde atât baza de impozitare, cât şi cuantumul
impozitului datorat de contribuabil.
Tehnica indirectă a apărut ca o necesitate în procesul fiscal deoarece nu toţi contribuabilii pot
suporta cheltuielile cu stabilirea impozitelor. Această tehnică fiscală mai este cunoscută sub denumirea de
tehnică forfetară sau a semnelor exterioare.
Tehnica fiscală indirectă are la bază principiul costului minim în stabilirea impozitelor deoarece:
- datele furnizate de contribuabil sunt stabilite pe baza evidentei organizate în mod simplificat;
- determinarea bazei impozabile şi calculul impozitelor se realizează de administraţia fiscală.
Contribuabilii ale căror impozite se stabilesc potrivit tehnicii indirecte vor organiza contabilitatea în
sistem simplificat sau super simplificat.
Datele furnizate de contribuabil, necesare administraţiei fiscale în vederea stabilirii impozitelor, sunt
aferente activităţii impozabile desfăşurate de contribuabil. De exemplu, încasări din vânzări de bunuri şi
prestări de servicii, valoarea achiziţiilor de bunuri, salarii plătite suprafaţa comercială, valoarea utilajelor
utilizate, etc.
Pe baza acestor date, administraţia fiscală stabileşte profitul sau venitul net impozabil, precum şi
impozitul datorat de contribuabil.
Tehnica indirectă poate fi utilizată de administraţia fiscală în cazul controlului declaraţiilor fiscale
depuse de contribuabil. La baza verificării realităţii şi sincerităţii acestor declaraţii stau cheltuielile personale
ale contribuabilului care vor fi comparate cu veniturile declarate de către această persoană.
Aceste cheltuieli se referă la cele care au determinat creşteri de avere, precum şi a cheltuielilor
somptuoase ale contribuabilului.
Stabilirea impozitelor pe baza cheltuielilor personale ale contribuabilului au la bază teoria capacităţii
de plată a contribuabilului. Capacitatea de plată a contribuabilului poate fi stabilită fie prin însumarea
veniturilor obţinute sau prin însumarea plăţilor efectuate de către acesta într-o anumită perioadă de timp.
Tehnica indirectă prezintă avantaj deoarece are la bază principiul costului minim.
Totuşi, prin utilizarea acestei tehnici fiscale impozitele se stabilesc aproape de capacitatea de plată a
contribuabilului.
Din cauza acestui dezavantaj, contribuabilul are dreptul să conteste impozitele stabilite de
administraţia fiscală atunci când consideră că sunt prea mari în comparaţie cu veniturile ce le obţine. În
schimb, administraţia fiscală îşi rezervă dreptul de a verifica datele furnizate de contribuabil.
Contribuabilii care optează pentru această modalitate de stabilire a bazei de impozitare trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
- contribuabilul îşi desfăşoară activitatea în mod individual;
- venitul sau profitul obţinut trebuie să se încaseze într-un plafon stabilit prin norma legală.
Pentru stabilirea profitului sau a venitului potrivit tehnicii indirecte trebuie să se parcurgă trei faze
succesive şi anume:
- faza de elaborare;
- faza de discuţie;
- faza de litigiu.
a. faza de elaborare constă în stabilirea materiei impozabile pe baza datelor furnizate de contribuabil.
Aceste date se referă la elemente specifice bazei de impozitare înregistrate în contabilitatea organizată în
sistem simplificat de contribuabil. Datele furnizate se referă la situaţia financiară a contribuabilului din anul
precedent şi anume:
- valoarea bunurilor achiziţionate;
- valoarea stocurilor;
- investiţiile efectuate;
- amortismente;
- venituri sau încasări.
Administraţia fiscală pe baza acestor date va stabili profitul sau venitul impozabil pentru anul curent.
Venitul sau profitul net impozabil se stabileşte prin diferenţa dintre veniturile impozabile şi cheltuielile
deductibile.
Prin acestă modalitate de stabilire a bazei impozabile nu poate rezulta pierdere fiscală, în mod
excepţional poate ca rezultatul fiscal să fie egal cu 0.
Stabilirea bazei impozabile poate fi stabilită şi prin însumarea cheltuielilor personale ale
contribuabilului. De exemplu, cheltuielile privind achiziţionarea de case de locuit, terenuri, autoturisme,
cheltuielile somptuoase efectuate de contribuabil.
b. faza de discuţii urmează după stabilirea profitului sau venitului impozabil de către administraţia
fiscală. Această fază are loc deoarece tehnica indirectă are la bază relaţiile de colaborare între administraţia
fiscală şi contribuabil. Totuşi, stabilirea impozitului potrivit acestei tehnici nu are la bază acordul de voinţă între
contribuabil şi administraţia fiscală.
Discuţiile au loc între inspectorul fiscal care a stabilit profitul sau venitul impozabil şi contribuabil. În
această fază administraţia fiscală urmăreşte să obţină acceptul contribuabilului precum şi oferirea acestuia, a
posibilităţii să prezinte unele observaţii în legătură cu modul de stabilire a rezultatului impozabil.
Dacă contribuabilul acceptă rezultatul fiscal stabilit de administraţia fiscală sau dacă aceasta este de
acord cu observaţiile efectuate de contribuabil se va proceda la calculul impozitului.
c. faza de litigiu are loc atunci când se produce un dezacord între administraţia fiscală şi contribuabil.
Într-o ţară democratică orice decizie a administraţiei fiscale poate fi contestată dacă o persoană se
simte prejudiciată de această decizie.
În România această tehnică de stabilire a impozitelor este cunoscută sub denumirea metodei
normelor de venit. Această metodă este utilizată pentru determinarea bazei de impozitare în cazul persoanelor
fizice ce obţin venituri în mod individual prin practicarea unei meserii sau a comerţului în mod ambulant.
Tehnica indirectă se utilizează şi atunci când prin normele legale se stabilesc cheltuielile plafonate ce
se deduc din veniturile impozabile sau neimpozabile.
Utilizarea acestei tehnici prezintă avantajul că necesită costuri reduse cu stabilirea impozitului dar şi
evitarea conflictelor între administraţiile fiscale şi contribuabili.
Această variantă a tehnicii indirecte cunoscută sub denumirea de tehnică forfetară legală şi colectivă
se aplică şi în România pentru stabilirea cheltuielilor limitate în vederea determinarii profitului fiscal şi venitul
net impozabil.