EVOLUTIA TEHNICILOR DE STABILIRE A

IMPOZITELOR

Tehnicile de stabilire a impozitelor au evoluat în timp datorită necesităţii promovării principiilor de

echitate fiscală în materie fiscală şi a extinderii impozitării câştigurilor şi a bunurilor contribuabililor.
Promovarea principiilor echităţii în materie fiscală presupune utilizarea unor tehnici fiscale care să
permită asigurarea egalităţii între contribuabili privind plata impozitelor.
Extinderea impozitării câştigurilor şi a bunurilor contribuabililor necesită utilizarea unor tehnici fiscale
specifice materiei impozabile.
Tehnicile de stabilire a impozitelor reprezintă totalitatea procedeelor şi a regulilor privind
determinarea bazei impozabile şi calcul a impozitelor.
Evoluţia tehnicilor de stabilire a impozitelor a fost determinată şi de alţi factori şi anume:
- democratizarea relaţiilor dintre contribuabili şi autoritatea fiscală;
- reducerea costurilor cu stabilirea impozitelor;
- delimitarea în timp şi spaţiu a impozitelor;
- reguli de evitarea dublei impuneri.
Aplicarea tehnicilor de stabilire a impozitelor este influenţată de teoriile fiscale.
Astfel, în cazul utilizării teoriei beneficiului cu ajutorul acestor tehnici trebuie să stabilim impozitul la
nivelul serviciilor publice primite de contribuabil. Se impune să se efectueze o evaluare a serviciilor primite de
contribuabil de la instituţiile publice.
În cazul teoriei capacităţii de plată se impune să utilizăm acele tehnici fiscale care permit să stabilim impozitul
datorat de contribuabil în funcţie de capacitatea productivă şi a situaţiei familiale a acestei persoane.
Stabilirea impozitelor se poate realiza de către contribuabili sau de autoritatea fiscală.
În funcţie de modalitatea de stabilire a impozitelor tehnicile fiscale imbracă următoarele forme:
- tehnica directă de stabilire a impozitelor;
- tehnica indirectă de stabilire a impozitelor.

Alegerea tehnicii de stabilire a impozitelor trebuie să aibă la bază determinarea impozitelor cât mai
echitabil, dar şi cu costuri cât mai reduse.

ELEMENTELE SPECIFICE TEHNICILOR FISCALE

Stabilirea bazei impozabile şi calculul impozitelor necesită luarea în considerare a unor elemente
specifice tehnicilor fiscale.
Indiferent de tehnica fiscală utilizată pentru stabilirea impozitelor se vor avea în vedere următoarele
elemente:
a. câmpul de aplicare a impozitului care se referă la persoanele impozabile, operaţiunile impozabile şi
regulile teritoriale specifice fiecărui impozit. De exemplu, impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor
obţinute de o persoană fizică atât din ţara de domiciliu cât şi din străinătate.

b. materia impozabilă reprezintă baza de calcul a impozitului. De exemplu, pentru calculul impozitului
pe profit materia impozabilă o reprezintă profitul fiscal. În materie de taxă pe valoarea adăugată, preţul de
vânzare al bunurilor sau tariful serviciilor prestate fără această taxă reprezintă baza impozabilă.

c. faptul generator reprezintă în materie fiscală evenimentul care face ca impozitul să devină exigibil
către bugetul statului. De exemplu, faptul generator în cazul impozitului pe profit îl reprezintă desfăşurarea de
activităţi economice de către o persoană juridică. În schimb, în cazul taxei pe valoarea adăugată vânzarea de
bunuri reprezintă faptul generator.

d. exigibilitatea impozitului o reprezintă momentul în care autoritatea fiscală poate solicita

contribuabilului să achite impozitul către bugetul statului.
Exigibilitatea impozitului poate coincide cu producerea faptului generator. De exemplu, exigibilitatea
taxei pe valoarea adăugată coincide cu momentul vânzării bunurilor.
 e. lichidarea impozitului reprezintă momentul în care contribuabilul sau autoritatea fiscală are
obligaţia calculului impozitului. Momentul calculului impozitului are la bază perioada fiscala care se stabileşte
în funcţie de termenul de plata a acestei contribuţii.

f. plata impozitului reprezintă obligaţia contribuabilului de a achita impozitul la termenele stabilite

prin legea fiscală. Impozitul poate fi plătit direct de beneficiarul venitului impozabil sau prin reţinerea la sursă
de către plătitorul venitului. La baza stabilirii termenului de plată a impozitului stă principiul exigibilităţii
impozitului.
De regulă, impozitul se plăteşte după momentul exigibilităţii impozitului.

TEHNICA DIRECTĂ DE STABILIRE A IMPOZITELOR

Se caracterizează prin faptul că stabilirea impozitelor se realizează de către contribuabil pe baza

datelor de care dispune. Potrivit acestei tehnici se atribuie dreptul contribuabilului privind stabilirea
impozitelor, având totodată obligaţia de a completa declaraţia pe care trebuie să o depună la administraţia
fiscală. Tehnica directă de stabilire a impozitelor presupune determinarea bazei impozabile şi a calculului
impozitului de către contribuabil pe baza datelor din contabilitatea proprie sau a datelor furnizate de terţi.

CARACTERISTICILE DECLARAŢIEI FISCALE

Statele democratice acordă o importanţă deosebită atribuirii dreptului contribuabililor de a întocmi

declaraţiile fiscale. Se consideră că într-un stat democratic relaţiile între autoritatea fiscală şi contribuabili
trebuie să aibă la bază încrederea şi buna-credinţă.
Declaraţia fiscală îndeplineşte mai multe funcţii şi anume:
a. declaraţia se materializează într-un pact social între contribuabil, care trebuie să contribuie la
finanţarea cheltuielilor publice şi statul, care este obligat să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Totodată statul trebuie să răspundă în faţa contribuabililor referitor la modul cum a cheltuit banul public.
Atribuirea dreptului contribuabilului de a întocmi declaraţia fiscală se bazează pe încrederea acordată
contribuabililor de către stat. Totuşi, nu toţi contribuabilii întocmesc declaraţii fiscale deoarece unii
contribuabili nu pot suporta costurile necesare stabilirii bazei de impozitare şi calcul a impozitelor. Aceşti
contribuabili pot opta pentru tehnici de stabilire a impozitelor care necesită costuri reduse respectându-se
principiul costului minim cu administrarea impozitelor.

b. declaraţia fiscală reprezintă un instrument de gestiune a economiei deoarece cuprinde foarte multe
date despre activităţile economice care se desfăşoară şi a modului cum se alimentează bugetul statului şi
bugetele locale. Totodată se pot stabili efectele intervenţiei statului în economie prin acordarea de subvenţii şi
facilităţi fiscale, precum şi modul de redistribuire a veniturilor între contribuabilii cu venituri mari şi cei cu
venituri mici.

c. declaraţia fiscală reprezintă o obligaţie generală şi sancţionabilă deoarece dacă contribuabilul nu o

completează cu date reale sau nu depune această declaraţie la administraţiile fiscale înseamnă că statul nu
poate să-şi încaseze impozitele. Prin nedepunerea declaraţiilor fiscale înseamnă că există un refuz din partea
contribuabililor. O altă atitudine din partea contribuabililor în legătură cu declaraţiile fiscale se referă la
declararea unor date care nu reflectă realitatea despre baza de impozitare.
Pentru evitarea unor riscuri în producerea unor fraude din partea unor contribuabili, în legislaţia
fiscală sunt prevăzute sancţiuni fiscale. Administraţiile fiscale au dreptul de a controla legalitatea şi sinceritatea
datelor cuprinse în declaraţiile fiscale.
 STABILIREA BAZEI DE IMPOZITARE

Baza de impozitare potrivit tehnicii directe se poate stabili de către plătitorul de venituri sau
suportatorul impozitului.
Datele necesare determinării bazei de impozitare sunt furnizate de contabilitate si sunt supuse
ajustărilor potrivit normelor fiscale.
Contabilitatea poate fi organizată în partidă dublă în sistem normal sau într-un sistem simplificat. De
exemplu, în România societăţile comerciale trebuie să organizeze contabilitatea în partidă dublă cu
respectarea directivelor europene. În schimb, persoanele fizice independente impozitate în sistem real trebuie
să organizeze contabilitatea în partidă simplă.
Ajustarea datelor contabile apare ca o necesitate având în vedere că nu toate veniturile sunt supuse
impozitării, iar o parte din cheltuielile efectuate de persoana impozabilă pot fi nedeductibile.
Stabilirea materiei impozabile prin tehnica directă cunoaşte două variante:
a. determinarea materiei impozabile de către plătitorul de venituri pe baza datelor din contabilitatea
proprie care se efectuează atunci când se aplică metoda stopajului la sursă. În această situaţie plătitorul de
venituri are obligaţia să stabilească, să declare şi să plătească impozitul în contul beneficiarului venitului.
În declaraţiile fiscale sunt cuprinse următoarele date:
- venitul impozabil la nivel brut;
- eventuale deduceri din venitul brut;
- impozitul datorat;
- plăţile efectuate în perioadele anterioare stabilirii impozitului;
- diferenţa de plată sau de recuperat;

Dintre impozitele pentru care există obligaţia plătiorului de venit privind stabilirea, declararea şi plata
putem aminti:
- impozitul pe venitul din salarii;
- impozitul pe dividende;
- impozitul pe dobânzi;
- impozitul pe venituri din alte surse;
Această variantă se poate aplica şi în cazul stabilirii impozitelor indirecte de către furnizor.

b. determinarea materiei impozabile de către suportatorul impozitului pe baza datelor din

contabilitatea proprie sau a datelor furnizate de terţi. De regulă, impozitele directe se stabilesc de către
suportatorul impozitelor adică beneficiarul venitului sau propietarul bunurilor impozabile.
Astfel, contribuabilul completează declaraţiile fiscale pe baza datelor din contabilitatea proprie sau pe
baza datelor furnizate de terţi. De exemplu, în cazul impozitului pe venit global, declaraţia de venit se va
completa pe baza fişelor fiscale întocmite de angajator. Dintre impozitele pentru care există obligaţia
suportatorului să stabilească, declare şi să efectueze plata putem aminti.
- impozitul pe profit;
- impozitul pe venituri din activităţi independente;
- impozitul pe venitul global;
- impozitele şi taxele locale.
Datele ce trebuie să cuprindă declaraţiile fiscale sunt următoarele:
- elemente de calcul ale bazei impozabile, adică venituri impozabile, cheltuielile aferente veniturilor,
venituri neimpozabile, cheltuieli nedeductibile, eventuale deduceri personale;
- credit fiscal, adică reducerea cu impozitele plătite către alte autorităţi fiscale aferente bazei
impozabile pentru care se calculează impozitele urmărindu-se evitarea dublei impozitări;
- plăţi anticipate, adică sume plătite la bugetul statului aferente perioadelor anterioare stabilirii
impozitului;
- diferenţe de impozit de plătit sau sume de recuperat.

Stabilirea şi declararea bazei impozabile de către plătitorul de venituri sau suportatorul impozitului
constituie elemente ale sistemului declarativ.
Această variantă se poate aplica şi în cazul taxării inverse atunci când taxa pe valoarea adăugată se
stabileşte de cumpărător.
 În utilizarea sistemului declarativ al bazei de impozitare se porneşte de la ideea că cel care cunoaşte
cel mai bine materia impozabilă este contribuabilul. Această tehnică de impunere prezintă avantajul pentru
administraţia fiscală deoarece cheltuielile cu stabilirea impozitului sunt suportate de contribuabil dar există
riscul producerii unor fraude în mod real.

CALCUL CUANTUMULUI IMPOZITELOR

Stabilirea impozitelor presupune şi calculul cuantumului acestor contribuţii prin utilizarea cotelor de
impozit (taxe ad-valorem) sau taxe specifice determinate pe unităţi monetare, pe unităţi cantitative ce se
aplică asupra bazei impozabile.
Potrivit tehnicii directe de stabilire a impozitelor dreptul de a calcula cuantumul impozitelor revine
contribuabilului.
Asupra bazei de impozitare pot fi aplicate următoarele cote de impozitare:
- cote proporţionale ceea ce presupune aplicarea unei cote de impozit indiferent de mărimea bazei
impozabile;
- cote progresive ceea ce presupune aplicarea de cote ce se majorează pe măsura creşterii bazei
impozabile;
- cote degresive ceea ce presupune aplicarea cotei reduse pe măsura creşterii bazei impozabile.

Taxele specifice presupun calculul impozitelor prin aplicarea acestor taxe asupra cantităţilor de
produse.
Declaraţia de impozit potrivit tehnicii directe cuprinde atât baza de impozitare, cât şi cuantumul
impozitului datorat de contribuabil.

TEHNICA INDIRECTĂ DE STABILIRE A IMPOZITELOR

Determinarea materiei impozabile şi calculul impozitelor se poate realiza şi de către administraţia

fiscală pe baza datelor furnizate de contribuabil.
Această modalitate de stabilire a impozitelor reprezintă conţinutul tehnicii indirecte cunoscută şi sub
denumirea de tehnică de evaluare administrativă.

CARACTERISTICILE TEHNICII INDIRECTE

Tehnica indirectă a apărut ca o necesitate în procesul fiscal deoarece nu toţi contribuabilii pot
suporta cheltuielile cu stabilirea impozitelor. Această tehnică fiscală mai este cunoscută sub denumirea de
tehnică forfetară sau a semnelor exterioare.
Tehnica fiscală indirectă are la bază principiul costului minim în stabilirea impozitelor deoarece:
- datele furnizate de contribuabil sunt stabilite pe baza evidentei organizate în mod simplificat;
- determinarea bazei impozabile şi calculul impozitelor se realizează de administraţia fiscală.

Contribuabilii ale căror impozite se stabilesc potrivit tehnicii indirecte vor organiza contabilitatea în
sistem simplificat sau super simplificat.
Datele furnizate de contribuabil, necesare administraţiei fiscale în vederea stabilirii impozitelor, sunt
aferente activităţii impozabile desfăşurate de contribuabil. De exemplu, încasări din vânzări de bunuri şi
prestări de servicii, valoarea achiziţiilor de bunuri, salarii plătite suprafaţa comercială, valoarea utilajelor
utilizate, etc.
Pe baza acestor date, administraţia fiscală stabileşte profitul sau venitul net impozabil, precum şi
impozitul datorat de contribuabil.
Tehnica indirectă poate fi utilizată de administraţia fiscală în cazul controlului declaraţiilor fiscale
depuse de contribuabil. La baza verificării realităţii şi sincerităţii acestor declaraţii stau cheltuielile personale
ale contribuabilului care vor fi comparate cu veniturile declarate de către această persoană.
Aceste cheltuieli se referă la cele care au determinat creşteri de avere, precum şi a cheltuielilor
somptuoase ale contribuabilului.
 Stabilirea impozitelor pe baza cheltuielilor personale ale contribuabilului au la bază teoria capacităţii
de plată a contribuabilului. Capacitatea de plată a contribuabilului poate fi stabilită fie prin însumarea
veniturilor obţinute sau prin însumarea plăţilor efectuate de către acesta într-o anumită perioadă de timp.
Tehnica indirectă prezintă avantaj deoarece are la bază principiul costului minim.
Totuşi, prin utilizarea acestei tehnici fiscale impozitele se stabilesc aproape de capacitatea de plată a
contribuabilului.
Din cauza acestui dezavantaj, contribuabilul are dreptul să conteste impozitele stabilite de
administraţia fiscală atunci când consideră că sunt prea mari în comparaţie cu veniturile ce le obţine. În
schimb, administraţia fiscală îşi rezervă dreptul de a verifica datele furnizate de contribuabil.
Contribuabilii care optează pentru această modalitate de stabilire a bazei de impozitare trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
- contribuabilul îşi desfăşoară activitatea în mod individual;
- venitul sau profitul obţinut trebuie să se încaseze într-un plafon stabilit prin norma legală.

MODUL DE APLICARE A TEHNICII INDIRECTE

Pentru stabilirea profitului sau a venitului potrivit tehnicii indirecte trebuie să se parcurgă trei faze
succesive şi anume:
- faza de elaborare;
- faza de discuţie;
- faza de litigiu.

a. faza de elaborare constă în stabilirea materiei impozabile pe baza datelor furnizate de contribuabil.
Aceste date se referă la elemente specifice bazei de impozitare înregistrate în contabilitatea organizată în
sistem simplificat de contribuabil. Datele furnizate se referă la situaţia financiară a contribuabilului din anul
precedent şi anume:
- valoarea bunurilor achiziţionate;
- valoarea stocurilor;
- investiţiile efectuate;
- amortismente;
- venituri sau încasări.

Administraţia fiscală pe baza acestor date va stabili profitul sau venitul impozabil pentru anul curent.
Venitul sau profitul net impozabil se stabileşte prin diferenţa dintre veniturile impozabile şi cheltuielile
deductibile.
Prin acestă modalitate de stabilire a bazei impozabile nu poate rezulta pierdere fiscală, în mod
excepţional poate ca rezultatul fiscal să fie egal cu 0.
Stabilirea bazei impozabile poate fi stabilită şi prin însumarea cheltuielilor personale ale
contribuabilului. De exemplu, cheltuielile privind achiziţionarea de case de locuit, terenuri, autoturisme,
cheltuielile somptuoase efectuate de contribuabil.

b. faza de discuţii urmează după stabilirea profitului sau venitului impozabil de către administraţia
fiscală. Această fază are loc deoarece tehnica indirectă are la bază relaţiile de colaborare între administraţia
fiscală şi contribuabil. Totuşi, stabilirea impozitului potrivit acestei tehnici nu are la bază acordul de voinţă între
contribuabil şi administraţia fiscală.
Discuţiile au loc între inspectorul fiscal care a stabilit profitul sau venitul impozabil şi contribuabil. În
această fază administraţia fiscală urmăreşte să obţină acceptul contribuabilului precum şi oferirea acestuia, a
posibilităţii să prezinte unele observaţii în legătură cu modul de stabilire a rezultatului impozabil.
Dacă contribuabilul acceptă rezultatul fiscal stabilit de administraţia fiscală sau dacă aceasta este de
acord cu observaţiile efectuate de contribuabil se va proceda la calculul impozitului.

c. faza de litigiu are loc atunci când se produce un dezacord între administraţia fiscală şi contribuabil.
Într-o ţară democratică orice decizie a administraţiei fiscale poate fi contestată dacă o persoană se
simte prejudiciată de această decizie.
 În România această tehnică de stabilire a impozitelor este cunoscută sub denumirea metodei
normelor de venit. Această metodă este utilizată pentru determinarea bazei de impozitare în cazul persoanelor
fizice ce obţin venituri în mod individual prin practicarea unei meserii sau a comerţului în mod ambulant.
Tehnica indirectă se utilizează şi atunci când prin normele legale se stabilesc cheltuielile plafonate ce
se deduc din veniturile impozabile sau neimpozabile.
Utilizarea acestei tehnici prezintă avantajul că necesită costuri reduse cu stabilirea impozitului dar şi
evitarea conflictelor între administraţiile fiscale şi contribuabili.
Această variantă a tehnicii indirecte cunoscută sub denumirea de tehnică forfetară legală şi colectivă
se aplică şi în România pentru stabilirea cheltuielilor limitate în vederea determinarii profitului fiscal şi venitul
net impozabil.