6.6.

ACTIVITĂŢILE SPECIFICE ADMINISTRĂRII IMPOZITELOR

ŞI TAXELOR

Administrarea impozitelor şi taxelor se realizează în orice ţară de autorităţile fiscale care funcţionează la
nivel central şi local.
Impozitele şi taxele ce reprezintă venituri ale bugetului de stat sunt administrate de către Ministerul
Finanţelor prin structuri centrale şi teritoriale. Structurile de administrare a impozitelor şi taxelor pot forma o
instituţie în subordinea Ministerului Finanţelor sau o instituţie independentă.
De exemplu, în Franţa administrarea impozitelor şi taxelor se realizează de către Direcţia generală de
impozite ca structură a Ministerului Economiei şi Finanţelor. În schimb, în România administrarea impozitelor şi
taxelor ce se colectează la bugetul statului se realizează de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care
funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice. Impozitele şi taxele locale sunt administrate în
România de unităţile administrativ-teritoriale prin structuri proprii.
Administrarea impozitelor şi taxelor indiferent de modalitatea de realizare presupune un ansamblu de
activităţi prin care trebuie să se asigure aplicarea corectă a legilor fiscale, având ca finalitate încasarea impozitelor
şi taxelor în mod eficace şi eficient.
Activităţile specifice administrării impozitelor şi taxelor sunt: înregistrarea fiscală a contribuabililor,
declararea impozitelor şi taxelor, stabilirea impozitelor şi taxelor, verificarea impozitelor şi taxelor, colectarea
creanţelor fiscale, administrarea dosarului fiscal, soluţionarea contestaţiilor, sancţionarea fiscală a contribuabililor,
asistenţa contribuabililor, contabilitatea impozitelor şi taxelor.
Desfăşurarea acestor activităţi trebuie să aibă la bază un cadru legal, pentru a asigura legimitate
administraţiei fiscale dar şi acordarea unor garanţii, contribuabilului.

6.6.1. ÎNREGISTRAREA FISCALĂ A CONTRIBUABILILOR

Prima activitate specifică administrării creanţelor bugetare o reprezintă înregistrarea fiscală a

contribuabililor care este obligatorie atât pentru persoanele juridice cât şi pentru persoanele fizice care datorează
impozite şi taxe. Persoana care datorează impozite şi taxe este subiect într-un raport juridic fiscal având obligaţia
să se înregistreze la autoritatea fiscală, primind un cod de identificare fiscală.
Codul de identificare fiscală poate fi:
- pentru persoanele juridice codul de înregistrare fiscală este codul atribuit în momentul începerii
activităţii impozabile;
- pentru persoanele fizice, numărul de identificare, atribuit de autoritatea fiscală;
- pentru comercianţi, codul de înregistrare atribuit potrivit legii speciale;
- pentru persoanele impozabile plătitoare de taxă pe valoarea adăugată, codul de înregistrare în scopuri
de TVA.

Activitatea de înregistrare fiscală poate fi simplificată prin atribuirea competenţei Oficiului Registrului
Comerţului. Potrivit procedurii simplificate, această instituţie va elibera certificatul unic de înregistrare care
cuprinde şi date despre înregistrarea fiscală a contribuabilului. În această situaţie contribuabilul va depune la
autoritatea fiscală vectorul fiscal. Prin vector fiscal înţelegem acea declaraţie ce trebuie să fie depusă de orice
contribuabil la înfiinţare din care rezultă ce impozite şi taxe trebuie să plătească acesta către bugetul de stat.
Totuşi, înregistrarea în scop de T.V.A. a contribuabililor se realizează de autoritatea fiscală.
Procedura de înregistrare fiscală presupune depunerea de către contribuabil a unei declaraţii de
înregistrare fiscală într-un termen prevăzut de legea fiscală.
Această declaraţie se întocmeşte de către contribuabil în următoarele momente:
- la data înfiinţării în cazul persoanelor juridice şi a asocierilor fără personalitate juridică;
- la data eliberării actului legal de funcţionare;
- la data începerii activităţii impozabile sau data obţinerii primului venit impozabil în special pentru
persoanele fizice;
- la data înfiinţării sediilor secundare;
- la data îndeplinirii condiţiilor pentru a deveni plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
 Informaţiile ce trebuie să le furnizeze contribuabilul cu ocazia înregistrării fiscale sunt:
- datele de identificare ale contribuabilului;
- categorii de obligaţii de plată faţă de bugetul general consolidat;
- datele despre sediile secundare;
- datele de identificare a reprezentanţilor legali sau împuternicitului;
- date despre situaţia juridică a contribuabililor;
- alte informaţii necesare administrării creanţelor bugetare.

Autoritatea fiscală va elibera certificatul de înregistrare fiscală în mod gratuit.

Odată cu înregistrarea fiscală a contribuabililor se stabileşte domiciliul fiscal al acestora care va fi înscris în
Registrul contribuabililor. După înregistrarea fiscală contribuabilii au obligaţia să organizeze contabilitatea şi
evidenţa fiscală pentru a înregistra activităţile impozabile şi impozitele şi taxele datorate către bugetul general
consolidat.
În schimb, administraţia fiscală va avea obligaţia organizării contabilităţii creanţelor bugetare şi evidenţa
pe plătitor.
Activitatea de înregistrare fiscală a contribuabililor este realizată şi de către Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, fiind prima activitate ce o prestează această instituţie pentru contribuabili.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin înregistrarea fiscală va întocmi Registrul contribuabililor şi
va stabili domiciliul fiscal al contribuabililor.

6.6.2. DECLARAREA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Cele mai multe ţări folosesc sistemul autoimpunerii pentru stabilirea impozitelor şi taxelor, fiind
considerat sistemul de bază al administraţiei fiscale. Acest sistem este cunoscut sub denumirea de sistem
declarativ, deoarece se bazeză pe obligaţia contribuabilului de a stabili şi declara impozitele şi taxele pe care le
datorează faţă de bugetul statului.
Includerea declarării impozitelor şi a taxelor ca activitate specifică administrării creanţelor bugetare are la
bază încrederea acordată contribuabililor de către administraţia fiscală.
Această activitate este specifică statelor moderne şi se traduce ca un pact social încheiat între
contribuabili şi administraţia fiscală. Pe de o parte administraţia fiscală trebuie să respecte drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, iar pe de altă parte contribuabilii trebuie să înţeleagă importanţa plăţii impozitelor şi taxelor către
bugetul statului.
Dreptul de a stabili impozitele şi taxele în cazul sistemului declarativ sau al procedurii directe de
determinare a bazei de impozitare revine contribuabilului.
Materializarea acestui pact social între administraţia fiscală şi contribuabili se realizează prin obligaţia
întocmirii şi depunerii declaraţiei de impozite şi taxe de către contribuabil şi dreptul autorităţii fiscale de a verifica
legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în această declaraţie.
Declaraţiile fiscale se întocmesc şi se depun de către persoanele care datorează impozite şi taxe la
termenele prevăzute prin lege pentru fiecare obligaţie fiscală.
Pe baza declaraţiilor fiscale contribuabilii efectuează plăţile către bugetul statului.
Dacă impozitele şi taxele declarate de contribuabili nu sunt achitate la termenul de scadenţă atunci
declaraţiile fiscale stau la baza executării silite de către autoritatea fiscală. În această situaţie declaraţiile fiscale
îndeplinesc funcţia de titlu de creanţă.
Completarea declaraţiilor fiscale au la bază datele din contabilitate şi din evidenţa fiscală ale
contribuabilului. Organizarea evidenţei fiscale de către contribuabil apare ca o necesitate a deconectării
contabilităţii de fiscalitate. Baza de impozitare se stabileşte extra-contabil prin ajustarea datelor furnizate de către
contabilitate.
 Contribuabilul are obligaţia să manifeste bună-credinţă în momentul completării declaraţiilor fiscale,
furnizând administraţiei fiscale informaţii care să reflecte realitatea situaţiei sale fiscale.
Principalele elemente ale declaraţiei fiscale sunt:
- datele de identificare ale contribuabililor;
- date despre baza de impozitare;
- cuantumul impozitelor datorate;
- creditele fiscale de care beneficiază contribuabilul;
- plăţile anticipate efectuate în perioadele fiscale precedente;
- sumele de plată;
- semnăturile reprezentanţilor legali ai contribuabilului.

Contribuabilii au dreptul să corecteze conţinutul declaraţiilor fiscale, fiind un drept al acestor persoane.
Declaraţiile fiscale pot fi depuse personal la registratura autorităţii fiscale sau transmise către aceasta prin
poştă şi/sau prin mijloace electronice.
Datele din declaraţia de impozite au o importanţă deosebită pentru administraţia fiscală şi datorită
faptului că această instituţie furnizează datele necesare întocmirii bugetului general consolidat, dar şi a execuţiei
bugetare.
Activitatea de declarare a impozitelor şi taxelor reprezintă o activitate importantă în cadrul administrării
creanţelor bugetare de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală deoarece în România se utilizează într-o
mare măsură procedura directă de stabilire a impozitelor şi taxelor. În România, relaţiile dintre Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală şi contribuabili se bazează pe încredere şi bună-credinţă.
Totuşi, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală îşi rezervă dreptul de a verifica realitatea datelor din
declaraţiile de impozite şi taxe, având şi dreptul de a-i sancţiona pe acei contribuabili care refuză să depună aceste
declaraţii la termenele stabilite prin Codul de procedură fiscală.

6.6.3. ACTIVITATEA DE STABILIRE A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Stabilirea impozitelor şi taxelor a reprezentat activitatea de bază a administraţiei fiscale în perioada

utilizării procedurii indirecte de stabilire a materiei impozabile. Odata cu aplicarea procedurii directe de stabilire a
bazei de impozitare s-a diminuat foarte mult activitatea de stabilire a impozitelor şi taxelor de administraţia fiscală.
Stabilirea impozitelor şi taxelor de către administraţia fiscală se realizează în următoarele momente:
a. ori de câte ori se schimbă baza de impozitare în urma verificării realităţii datelor declarate de către
contribuabili. În urma verificării datelor din declaraţia fiscală a contribuabilului pot rezulta diferenţe de impozite şi
taxe ce influenţează situaţia fiscală a contribuabilului.
Modificarea bazei de impozitare se realizează printr-o activitate desfăşurată de administraţia fiscală având
la bază rolul activ al acestei instituţii.

b. atunci când contribuabilul refuză să declare impozitele şi taxele sau refuză să se supună verificării,
administraţia fiscală are dreptul să stabilească obligaţiile datorate de contribuabil din oficiu, prin estimarea bazei
de impozitare. Dreptul administraţiei fiscale de a stabili baza de impozitare prin estimare este determinată de
refuzul contribuabilului de a se conforma îndeplinirii obligaţiilor fiscale în mod voluntar. Estimarea impozitelor şi
taxelor datorate de contribuabil are la bază o serie de date obţinute de autoritatea fiscală. Totuşi, în caz de
contestaţie cel care are obligaţia să demonstreze contrariul este contribuabilul.

c. în cazul utilizării sistemelor simplificate de stabilire a impozitelor si taxelor de către administraţia fiscală
pe baza datelor furnizate de contribuabil. Utilizarea tehnicii indirecte se efectuează într-o mică măsură, având în
vedere că oferă posibilitatea stabilirii situaţiei fiscale a contribuabilului aproape de realitate.

d. stabilirea cheltuielilor plafonate sau a unor deduceri ce au stat la baza stabilirii materiei impozabile de
catre contribuabili.
 Activitatea de stabilire a impozitelor şi taxelor este realizată şi de către Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală. Această activitate ocupă un volum redus în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală deoarece în
România stabilirea impozitelor şi a taxelor se realizează în cea mai mare parte de către contribuabili.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală realizează activitatea de stabilire a impozitelor şi taxelor în
următoarele cazuri:
- pentru stabilirea impozitului pe venitul anual deoarece unele deduceri se acordă de autoritatea fiscală;
- ori de câte ori se modifică baza de impozitare prin control;
- atunci când se impune stabilirea impozitelor şi taxelor din oficiu;
- când se utilizează sistemul normelor de venit.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în toate situaţiile în care va stabili impozite va întocmi decizia
de impunere ca act administrativ fiscal, care poate fi contestat de către contribuabil, potrivit dreptului de care se
bucură această persoană.

6.6.4. ACTIVITATEA DE VERIFICARE A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Verificarea impozitelor şi taxelor de către administraţia fiscală apare ca o necesitate în cazul utilizării
tehnicii directe pentru stabilirea acestor contribuţii. Dacă marea majoritate a contribuabililor sunt de bună-
credinţă în declararea şi plata impozitelor şi taxelor, totuşi, sunt şi contribuabili care sunt de rea-credinţă în raport
cu administraţia fiscală.
Deşi verificarea fiscală nu reprezintă o activitate cu pondere însemnată în ansamblul activităţilor de
administrare a creanţelor bugetare, aceasta reprezintă o piedică în calea neconformării voluntare a unor
contribuabili. Totuşi, rezultatele reprezintă partea cea mai importantă a activităţii de verificare.
Prin acţiunile de verificare se urmăreşte creşterea gradului de conformare a contribuabililor, dar şi
tratarea acestora în funcţie de gradul de atenţie pe care îl merită din partea administraţiei fiscale.
În urma efectuării inspecţiei fiscale se urmăreste producerea următoarelor efecte:
- efect direct, care constă în stabilirea corectă a situaţiei fiscale şi a creşterii gradului de conformare a
contribuabilului supus verificării fiscale;
- efect indirect, care constă în creşterea gradului de conformare a contribuabililor neverificaţi fiscal.

Activitatea de verificare fiscală este cunoscută sub denumirea de control fiscal sau inspecţie fiscală şi se
desfăşoară de către administraţia fiscală în baza competenţelor legale atribuite prin Codul de procedură fiscală.
Prin control fiscal se înţelege acea activitate desfăşurată de administraţia fiscală, în scopul verificării
realităţii şi legalităţii datelor din declaraţiile fiscale depuse de contribuabil.
Efectuarea controlului fiscal apare ca o necesitate atunci când există o contradicţie între situaţia fiscală
declarată de contribuabil şi situaţia fiscală reală a acestuia.
Potrivit Codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, în România se
utilizează denumirea de inspecţie fiscală şi nu de control fiscal.
Inspecţia fiscală se desfăşoară în cadrul termenului de prescripţie şi are ca obiect verificarea realităţii şi
legalităţii bazelor de impunere stabilite de contribuabili şi cuprinse în declaraţiile fiscale, îndeplinirea obligaţiilor
fiscale precum şi a respectării legislaţiei fiscale şi contabile de către contribuabili. În urma inspecţiei fiscale se pot
stabili diferenţe de impozite şi taxe şi se pot aplica sancţiuni pentru neconformarea voluntară a contribuabililor.
Inspecţia fiscală poate avea ca obiect stabilirea bazei impozabile atunci când se constată refuzul
contribuabilului de a stabili si declara impozitele datorate bugetului de stat.
Prin utilizarea inspecţiei fiscale în locul controlului fiscal nu s-a produs o restrângere a competenţei
inspectorilor fiscali. Aceştia potrivit legii au dreptul să verifice toate obligaţiile fiscale ale contribuabilului, care sunt
formate din:
- stabilirea impozitelor şi taxelor;
- depunerea declaraţiilor fiscale;
- plata impozitelor şi taxelor;
- autorizarea activităţii impozabile;
 - înregistrarea fiscală;
- alte obligaţii fiscale prevăzute de lege.

Inspecţia fiscală, pentru a înregistra rezultate şi anume creşterea gradului de conformare voluntară a
contribuabililor, trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
- constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor pentru a stabili situaţia fiscală reală a
contribuabilului;
- analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale în vederea confruntării între situaţia fiscală reală a
contribuabilului cu datele din declaraţiile fiscale;
- sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea
abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.

Activitatea de inspecţie fiscală presupune parcurgerea mai multor faze şi anume:

- selectarea contribuabililor pentru inspecţia fiscală în funcţie de comportament şi domeniul de activitate;
- repartizarea acţiunilor de inspecţie;
- avizarea contribuabilului cu privire la inspecţia fiscală;
- pregătirea inspecţiei fiscale care presupune culegerea de informaţii fiscale pentru a stabili obiectivele şi
întinderea inspecţiei fiscale;
- efectuarea inspecţiei fiscale care se realizează de regulă la sediul contribuabilului şi presupune
examinarea actelor şi faptelor din care rezultă activitatea impozabilă a contribuabilului;
- discutarea rezultatelor inspecţiei fiscale cu contribuabilul;
- întocmirea actelor inspecţiei fiscale;
- aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
- valorificarea actelor de inspecţie fiscală.

Relaţiile dintre organele inspecţiei fiscale şi contribuabili au la bază respectarea drepturilor şi a obligaţiilor
şi anume:
- dreptul contribuabilului de a fi informat înaintea şi pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale;
- limitarea perioadei inspecţiei fiscale;
- obligaţia contribuabilului de a colabora cu organul de inspecţie fiscală;
- comunicarea rezultatului inspecţiei fiscale;
- obligaţia inspectorilor fiscali de a păstra secretul fiscal cu privire la situaţia fiscală a contribuabilului
supus verificării fiscale;
- oferirea posibilităţii contribuabilului de a beneficia de asistenţă de specialitate pe timpul inspectiei
fiscale;
- reverificările perioadelor controlate se vor efectua atunci când contribuabilul furnizează informaţii
inexacte despre situaţia fiscală.

Pentru stabilirea situaţiei fiscale reale, organele de inspecţie fiscală utilizează o serie de metode si
procedee şi anume:
- metoda directă, potrivit căreia inspecţia fiscală are la bază datele cuprinse în declaraţiile fiscale, situaţiile
financiare anuale, registrele si documentele justificative prezentate de contribuabilul supus verificării fiscale;
- metoda indirectă, constă în stabilirea situaţiei fiscale a contribuabilului supus verificării pe baza
informaţiilor primite de la terţi sau a constatărilor echipei de inspecţie fiscală cu ocazia altor inspecţii fiscale;
- metoda circulaţiei numerarului potrivit căreia inspecţia fiscală are la bază încasările şi plăţile efectuate
de către contribuabil în perioada supusă verificării fiscale;
- controlul prin sondaj care constă în verificarea selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative;
- controlul inopinat care constă în activitatea de verificare faptică şi documentare fără anunţarea în
prealabil a contribuabililor;
- control încrucişat care constă în verificarea documentelor operaţiunilor impozabile ale contribuabilului
pe baza informaţiei culese de la terţi.
 În cazul în care, constatările inspecţiei fiscale întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, în
condiţiile prevăzute de legea penală, atunci organul de inspecţie fiscală va sesiza organele de urmărire penală.
Potrivit Codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, rezultatul inspecţiei
fiscale se consemnează într-un raport scris, în care se vor înscrie constatările inspecţiei fiscale, din punct de vedere
faptic şi legal.
Dacă în urma inspecţiei fiscale se modifică baza de impozitare stabilită de contribuabil, atunci Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală va emite decizia de impunere.
La baza deciziei de impunere stă raportul de inspecţie fiscală. Decizia de impunere reprezintă titlu de
creanţă pe baza căruia se fac înregistrări în evidenţa pe plătitor şi încasarea creanţelor fiscale de către
administraţia fiscală.

6.6.5. ACTIVITATEA DE COLECTARE A CREANŢELOR FISCALE

Colectarea creanţelor fiscale poate fi considerată una din activităţile de bază a administraţiei fiscale, mai
ales în ţările unde gradul de conformare voluntară privind plata impozitelor de către contribuabili este redus.
Această activitate presupune totalitatea acţiunilor întreprinse de administraţia fiscală în scopul încasării
impozitelor, taxelor şi altor creanţe fiscale.
La baza activităţii de colectare a creanţelor stau titlurile de creanţă sau titlurile executorii, în funcţie de
prevederile legale.
Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de
organele competente sau persoanele îndreptăţite, potrivit legii.
Dintre titlurile de creanţă putem aminti:
- declaraţiile fiscale întocmite de contribuabili;
- decizia de impunere;
- procesul verbal de contravenţie.

Desfăşurarea activităţii de colectare a creanţelor fiscale este reglementată prin Codul de procedură fiscală
prin care se stabilesc şi procedurile fiscale de recuperare a acestor creanţe.
Potrivit Codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 se stabilesc:
- individualizarea creanţelor fiscale;
- termenul de scadenţă a obligaţiilor fiscale;
- stingerea obligaţiilor fiscale în mod voluntar;
- stingerea obligaţiilor fiscale prin executare silită;
- stingerea obligaţiilor fiscale prin alte modalităţi.

a. individualizarea creanţelor fiscale se realizează pe baza titlurilor de creanţă care cuprind o serie de date
necesare administraţiei fiscale. Aceste date sunt utilizate pentru organizarea evidenţei pe plătitor şi a urmăririi
încasării creanţelor fiscale la termenele de scadenţă sau în vederea luării măsurilor pentru recuperarea acestor
creanţe.
Dintre datele ce sunt înscrise în titlurile de creanţă putem aminti:
- denumirea contribuabilului;
- tipul obligaţiei fiscale;
- cuantumul obligaţiei fiscale;
- perioada la care se referă obligaţia fiscală;
- termenul de scadenţă.

De corectitudinea acestor date depinde buna organizare a evidenţei creanţelor fiscale, precum şi
urmărirea încasării acestor creanţe la termenele de scadenţă.
Totodată, se poate urmări gradul de conformare voluntară a contribuabililor, precum şi contribuabilii care
se sustrag de la declararea şi plata obligaţiilor fiscale.
 Potrivit Codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, individualizarea
creanţelor se realizează prin:
- declaraţiile fiscale care se depun de contribuabili persoane juridice şi fizice;
- deciziile de impunere care se întocmesc, de regulă atunci când se modifică baza de impozitare a
contribuabilului;
- procesul verbal de contravenţie prin care se aplică sancţiuni împotriva contribuabililor care nu se
conformează voluntar.

b. termenele de plată a obligaţiilor fiscale reprezintă termenul la care contribuabilul are obligaţia să achite
aceste obligaţii sau termenul la care administraţia fiscală are dreptul să solicite recuperarea creanţelor fiscale.
Stabilirea termenelor de scadenţă se realizează prin legile fiscale. Aceste termene pot fi lunare,
trimestriale, semestriale, anuale sau la o dată stabilită prin lege.
Termenele de plată ale obligaţiilor fiscale a contribuabililor persoane fizice şi juridice care au domiciliul în
România sau care obţin venituri impozabile în această ţară sunt stabilite astfel:
- pentru obligaţiile declarative termenele de scadenţă sunt stabilite prin Codul fiscal aprobat prin Legea
nr. 571/2003;
- pentru obligaţiile fiscale stabilite prin decizii de impunere şi pentru contribuţii, termenele de scadenţă
sunt stabilite prin Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

Pentru neplata obligaţiilor fiscale la termenele de scadenţă, administraţia fiscală calculează majorări de
întârziere, penalităţi fiscale, ce cad în sarcina contribuabililor care nu se conformează volutar. Majorările de
întârziere se stabilesc astfel:
- pentru diferenţe de impozite şi taxe în urma inspecţiei fiscale, dobânzile se datorează începând cu ziua
imediat următoare scadenţei impozitului sau taxei, pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia
inclusiv;
- pentru impozitele şi taxele stinse prin executare silită, dobânzile se calculează până la data întocmirii
procesului verbal de distribuire a sumelor;
- pentru impozitele şi taxele datorate de debitorul declarat insolvabil dobânzile se calculează până la data
încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilităţii inclusiv.

Obligaţia debitorului să achite majorări de întârziere are la bază faptul că prin neplata obligaţiilor fiscale la
termenul de scadenţă acesta utilizează surse de finanţare pentru care trebuie să suporte un cost.
Contribuabilul, în cazul neconformării voluntare poate suporta şi penalităţi de întârziere.
Dacă majorarea de întârziere reprezintă costul pe care trebuie să-l suporte contribuabilul pentru utilizarea
creditelor fiscale, în schimb, penalităţile sunt sancţiuni fiscale pentru neconformarea voluntară.
Potrivit Codului de procedură fiscală în cazul nerespectării termenelor de scadenţă a obligaţiilor fiscale
contribuabilii vor suporta majorări şi penalităţi de întârziere. Majorările se calculează pentru fiecare zi, începând cu
ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

c. stingerea obligaţiilor fiscale în mod voluntar reprezintă modalitatea de plată a datoriilor faţă de buget
din propria iniţiativă a contribuabilului. Plăţile către administraţia fiscală se efectuează prin intermediul băncilor,
trezoreriilor şi altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.
Achitarea obligaţiilor fiscale în mod voluntar de către contribuabil se efectuează pentru fiecare impozit,
taxă sau alte obligaţii fiscale, inclusiv a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere. Se asimilează plăţii
obligaţiilor fiscale în mod voluntar şi compensarea acestor obligaţii cu creanţele contribuabilului faţă de buget,
deoarece această operaţiune se efectuează la cererea debitorului. Compensarea obligaţiilor bugetare se
efectuează cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget. În acest caz,
ambele părţi dobândesc reciproc calitatea de creditor cât şi de debitor.

d. stingerea obligaţiilor prin executarea silită este modalitatea de recuperare a creanţelor bugetare, atunci
când debitorul nu se conformează voluntar.
Administraţia fiscală este abilitată prin lege să întreprindă măsuri de recuperare a creanţelor bugetare
dacă nu sunt achitate de contribuabil la termenele de scadenţă.
 Procedura de executare silită a creanţelor fiscale este prevăzută de Codul de procedură fiscală aprobat
prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003. La baza executării silite stă titlul de creanţă care devine titlu executoriu
dacă creanţa fiscală nu este plătită la scadenţă.
Această procedură presupune respectarea drepturilor contribuabililor şi încrederea că aceştia acţionează
de bună-credinţă. Din această cauză se parcurg următorii paşi:
- executarea silită începe numai după ce debitorul a fost înştiinţat să plătească, iar după înştiinţare au
trecut 15 zile de la data comunicării;
- executarea silită începe prin comunicarea somaţiei iar dacă după 15 zile de la comunicarea somaţiei nu
se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită;
- executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului
urmăribile potrivit legii, iar valorificarea se efectuează numai în scopul recuperării creanţelor fiscale şi a
cheltuielilor de executare;
- bunurile ce fac obiectul executării silite se supun evaluării;
- executarea silită încetează dacă obligaţiile fiscale au fost achitate sau titlul executoriu a fost desfiinţat.

Formele de executare silită se aplică în funcţie de rapiditatea recuperării creanţelor şi minimul costurilor
ce trebuie efectuate de autoritatea fiscală. Aceste forme sunt:
- executarea silită prin poprire, presupune urmărirea sumelor ce reprezintă venituri şi disponibilităţi
băneşti în lei şi valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale deţinute sau datorate cu orice titlu
debitorului, de către terţe persoane sau pe care acestea le vor datora sau deţine în viitor, în baza unor raporturi
juridice existente;
- executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului cu excepţia acelor bunuri necesare vieţii şi muncii
debitorului persoană fizică, precum şi a familiei sale;
- executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului, precum şi a bunurilor accesorii bunului imobil, cu
excepţia spaţiului minim pentru locuit a debitorului persoanei fizice şi a familiei sale;
- executarea altor bunuri ale debitorului se referă la urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor
prinse de rădăcini.

Trebuie să fie avute în vedere modalităţile de executare silită cele mai rapide şi cu costurile cele mai
reduse.
Valorificarea bunurilor supuse executării silite se realizează dacă în 15 zile de la data încheierii procesului
verbal de sechestru nu s-au stins creanţele fiscale.
Bunurile supuse sechestrului vor fi valorificate prin mai multe modalităţi:
- înţelegerea părţilor;
- vânzarea în regim de consignaţie;
- vânzare prin licitaţie;
- vânzare directă;
- alte modalităţi de valorificare prevăzute de lege.

Sumele obţinute în urma valorificării bunurilor prin executare silită vor fi destinate stingerii obligaţiilor
fiscale deoarece creditorii fiscali au un privilegiu prin efectul legii.

e. stingerea obligaţiilor prin alte modalităţi se produce atunci când contribuabilul se găseşte în stare de
insolvabilitate sau cheltuielile de executare sunt mai mari decât creanţele fiscale de recuperat.
Potrivit Codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, procedura de
insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:
- când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
- când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite neachitate;
- când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
- când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut al acestuia ori în alte părţi unde există
indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;
- când potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate obligaţii
fiscale.
 Creanţele fiscale ale debitorului aflate în stare de insolvabilitate vor fi scăzute din evidenţa fiscală a
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi vor fi trecute într-o evidenţă separată.
În mod execepţional Agenţia Naţională de Administrare Fiscală poate să anuleze creanţele fiscale şi
anume:
- atunci când cheltuielile cu executarea depăşesc creanţele fiscale de recuperat;
- pentru creanţele fiscale restante existente la 31 decembrie a anului care nu depăşesc un anumit plafon
stabilit prin lege.

6.6.6. ACTIVITATEA DE ADMINISTRARE A DOSARULUI FISCAL

Administrarea dosarului fiscal reprezintă o activitate importantă a administraţiei fiscale deoarece acest
dosar conţine informaţiile necesare stabilirii situaţiei fiscale a contribuabililor precum şi a recuperării creanţelor
fiscale.
Pe baza acestor informaţii se poate stabili evoluţia în timp a contribuabililor din punct de vedere al
activităţii impozabile realizate, dar şi comportamentul acestor persoane faţă de autoritatea fiscală.
Activitatea de administrare a dosarului fiscal constă în primirea, gruparea şi păstrarea documentelor care
conţin informaţii despre situaţia fiscală a contribuabililor.
Administraţia fiscală va trebui să deschidă dosarele fiscale pentru toţi contribuabilii, odată cu începerea
desfăşurării activităţii impozabile de către aceste persoane.
Principalele probleme care se referă la activitatea de administrare fiscală sunt:
- necesitatea şi legalitatea întocmirii dosarului fiscal;
- conţinutul dosarului fiscal;
- deschiderea dosarului fiscal;
- organizarea păstrării dosarului fiscal;
- accesul la dosarele fiscale;
- arhivarea dosarelor fiscale;
- scoaterea din evidenţă a dosarelor fiscale.
a. necesitatea şi legalitatea întocmirii dosarului fiscal au la bază rolul informaţiilor fiscale în stabilirea
situaţiei fiscale a contribuabililor, dar şi a legislaţiei fiscale care asigură legitimitatea administraţiei fiscale de a
gestiona impozitele şi taxele datorate de contribuabili.
Dosarul fiscal asigură realizarea principalelor funcţiuni ale procesului de administrare fiscală şi anume:
- identificarea contribuabilului, respectiv a plătitorului de impozite şi taxe;
- înregistrarea obligaţiilor de plată pentru impozitele şi taxele pentru care responsabilitatea stabilirii şi
declarării acestora revine contribuabilului, conform reglementărilor legale;
- stabilirea de către organele fiscale a impozitelor şi taxelor datorate de contribuabili, atunci când
determinarea acestor obligaţii fiscale se realizează potrivit tehnicii indirecte;
- înregistrarea obligaţiilor fiscale stabilite de către organe ale inspecţiei fiscale;
- efectuarea controlului documentar pe baza declaraţiilor fiscale;
- selectarea controalelor fiscale;
- pregătirea inspecţiei fiscale în cazul controalelor de fond sau operative;
- analiza pe bază de risc a cererilor depuse de contribuabili privind rambursarea taxei pe valoarea
adăugată;
- începerea executării silite împotriva contribuabililor care nu se conformează voluntar;
- acordarea în condiţiile legii a eventualelor înlesniri la plată solicitate;
- eliberarea cazierului fiscal şi a certificatului fiscal;
- stabilirea unor indicatori cu privire la gradul de conformare voluntară a contribuabililor.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală obţine şi utilizează informaţii fiscale în baza Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal şi a Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
 b. conţinutul dosarului fiscal se referă la documentele întocmite de contribuabil, de terţe persoane şi
autoritatea fiscală.
Dosarul fiscal cuprinde trei componente şi anume:
- prima componentă a dosarului fiscal, respectiv dosarul zero, conţine toate documentele referitoare la
identificarea contribuabililor, având un caracter permanent, deoarece vor fi păstrate în dosar până la încetarea
activităţii pentru care a fost autorizat;
- a doua componentă a dosarului fiscal cuprinde documente fiscale întocmite de contribuabili, organe ale
inspecţiei fiscale sau terţe persoane, din care rezultă impozitele şi taxele datorate de contribuabili;
- a treia componentă a dosarului fiscal cuprinde documente referitoare la procedura de executare silită,
atunci când contribuabilul nu se conformează voluntar.

c. deschiderea dosarului fiscal se referă la momentul în care se depune primul document ce cuprinde date
de identificare ale contribuabilului sau despre situaţia fiscală a acestuia. Dosarul fiscal se deschide în următoarele
momente:
- la data depunerii declaraţiei de înregistrare fiscală împreună cu celelalte documente prevăzute de
legislaţia fiscală;
- la data depunerii primei declaraţii de impozite şi taxe de către contribuabilii care au obligaţia întocmirii
declaraţiei de înregistrare fiscală.

d. organizarea păstrării dosarului fiscal se referă la modul de gestionare a informaţiilor despre situaţia
fiscală a contribuabililor.
În funcţie de modul de gestionare a informaţiilor fiscale de către administraţia fiscală întâlnim:
- dosar fiscal pe suport de hârtie, care cuprinde informaţii fiscale înscrise în documentele existente, din
punct de vedere fizic, la sediul autorităţii fiscale;
- dosar fiscal computerizat, presupune stocarea informaţiilor fiscale cu ajutorul sistemelor electronice.

Utilizarea dosarului fiscal computerizat asigură şi posibilitatea folosirii sistemelor de transmitere

electronică a declaraţiilor fiscale şi a utilizării sistemelor electronice de plată.
Avantajele pe care le prezintă sistemul electronic sunt:
- contribuabilii sunt asistaţi în întocmirea declaraţiilor fiscale şi a plăţilor în contul impozitelor şi taxelor
datorate;
- reducerea costurilor atât pentru contribuabil, cât şi pentru administraţia fiscală;
- rapiditate în transmiterea informaţiilor fiscale atât de către contribuabil, cât şi de către administraţia
fiscală;
- creşterea calităţii informaţiilor fiscale.

În România s-a elaborat o strategie naţională privind informatizarea serviciilor publice, inclusiv semnătura
electronică.
În cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală există atât dosarul fiscal pe suport de hârtie, cât şi
dosar computerizat pentru toţi contribuabilii.
Depunerea declaraţiilor fiscale şi a situaţiilor financiare anuale de către contribuabili se poate realiza pe
baza sistemelor electronice.

e. accesul la dosarul fiscal constă în dreptul unor persoane de a consulta informaţiile fiscale care sunt
gestionate de administraţia fiscală.
Dreptul de a consulta informaţiile fiscale cuprinse în dosarele fiscale îl au următoarele persoane:
- fiecare contribuabil care are acces la propriul dosar fiscal;
- inspectorii fiscali care îşi desfăşoară activitatea la compartimentul de gestiune a dosarelor fiscale, potrivit
competenţelor de serviciu;
- inspectorii fiscali care pe baza unor aprobări de către conducerea autorităţii fiscale competente au
nevoie de informaţii din dosarul fiscal în realizarea sarcinilor de serviciu (inspecţii fiscale, executări silite, etc.).
 f. arhivarea dosarului fiscal presupune obligaţia compartimentului de gestionare a dosarelor fiscale privind
evidenţa şi păstrarea documentelor fiscale.
Administraţia fiscală este instituţia creatoare şi deţinătoare de documente care fac parte din Fondul
Arhivistic Naţional al României, răspunzând de evidenţa, inventarierea, selecţionarea, păstrarea şi folosirea
documentelor în condiţiile prevederilor Legii nr. 16/1996 a arhivelor naţionale.
Creatorii şi deţinătorii de documente sunt obligaţi să păstreze documentele create sau deţinute în condiţii
corespunzătoare, asigurându-le împotriva distrugerii, degradării şi sustragerii.
Persoanele fizice creatoare şi deţinătoare de documente sunt obligate să le păstreze în spaţii special
amenajate. Termenele de păstrare ale documentelor fiscale sunt stabilite prin reglementările legale. Arhivarea
documentelor fiscale se realizează în cadrul unităţilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

g. scoaterea din evidenţă a dosarelor fiscale se realizează odată cu încetarea activităţii impozabile a
contribuabilului.
Data încetării activităţii impozabile a contribuabililor se consideră:
- pentru persoanele juridice, la data radierii din registrul Comerţului;
- pentru persoanele fizice autorizate, odată cu depunerea autorizaţiei sau a radierii din registrul
comerţului, după caz;
- pentru persoanele fizice care obţin venituri din salarii odată cu schimbarea domiciliului fiscal sau a
dispariţiei acestora.
Procedura de scoatere din evidenţă a contribuabililor are la bază reglementările legale care trebuie
respectate de unităţile teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

6.6.7. ACTIVITATEA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR

Soluţionarea contestaţiilor reprezintă o activitate importantă a administraţiei fiscale mai ales într-un stat
de drept care trebuie să asigure garanţii contribuabililor în legătură cu deciziile administraţiei fiscale.
Administraţia fiscală prin desfăşurarea în condiţiile respectării legilor fiscale a activităţii de soluţionare a
contestaţiilor demonstrează că este o instituţie care recunoaşte şi respectă drepturile contribuabililor.
La baza activităţii de soluţionare a contestaţiilor stă dreptul contribuabilului de a contesta actele
administrativ-fiscale.
Potrivit, Codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 este îndreptăţit la
contestaţie numai contribuabilul care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau în
lipsa acestuia. De exemplu, dacă un contribuabil nu este de acord cu constatările inspecţiei fiscale va contesta
decizia de impunere specificând care sunt constatările organelor fiscale ce nu corespund adevărului şi au fost
stabilite cu încălcarea legilor fiscale.
Contestaţia se formulează în scris şi se depune la autoritatea fiscală care a emis actul administrativ, într-
un termen stabilit prin lege sub sancţiunea decăderii.
Soluţionarea contestaţiei se efectuează de către structuri ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
care analizează atât sub aspectul formei, cât şi pe fond.
Rezultatul contestaţiei va fi consemnat într-o decizie ce va fi comunicată atât autorităţii fiscale care a emis
actul administrativ fiscal, cât şi contribuabilului care a atacat acest act.
Împotriva rezultatului contestaţiei contribuabilul poate să efectueze plângere la instanţa judecătorească
de contencios administrativ compententă.

6.6.8. SANCŢIONAREA FISCALĂ A CONTRIBUABILILOR

Aplicarea sancţiunilor fiscale apare ca o necesitate datorită faptului că nu toţi contribuabilii se

conformează voluntar. Potrivit legilor fiscale toţi contribuabilii sunt obligaţi să stabilească şi să declare în mod real
impozitele şi taxele datorate şi să efectueze plăţile la termenele de scadenţă. Totodată, prin aceste legi sunt
prevăzute unele obligaţii şi anume să funcţioneze în mod legal. Dacă marea majoritate a contribuabililor respectă
prevederile legilor fiscale, în schimb, unii contribuabili se sustrag total sau parţial de la îndeplinirea acestor obligaţii
legale. Administraţia fiscală trebuie să constate activitatea sau inactivitatea contribuabililor ce se încadrează în
sfera faptelor sancţionate de legile fiscale sau penale, în funcţie de gravitatea faptei.
Faptele săvârşite de contribuabili reprezintă fapte de evaziune fiscală atunci când aceştia se sustrag de la
declararea şi plata impozitelor şi taxelor. În foarte multe ţări pentru
definirea acestor fapte se utilizează denumirea de fraudă fiscală. De fapt prin frauda fiscală se definesc faptele de
evaziune fiscală de o gravitate mare savârşite de contribuabili cu ocazia declarării şi plăţii impozitelor şi taxelor.
Prin utilizarea acestui concept se are în vedere şi temperarea contribuabilului de a savârşi asemenea fapte.
Sancţiunile în materie fiscală trebuie să fie aplicate în condiţiile respectării următoarelor principii:
- principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor;
- principiul necesităţii pedepselor;
- principiul neretroactivităţii legilor care reglementează sancţiunile;
- principiul constituţional al dreptului la apărare;
- principiul proporţionalităţii în momentul aplicării sancţiunilor.

Activitatea de sancţionare a contribuabililor trebuie să se realizeze într-o pondere mai redusă în

comparaţie cu alte activităţi specifice administraţiei fiscale. Se are în vedere că relaţiile dintre această instituţie şi
contribuabili trebuie să aibă la bază buna-credinţă.
Sancţionarea contribuabililor nu trebuie să fie un scop în sine al administraţiei fiscale, ci trebuie să aibă la
bază comportamentul acestora în timp, cu privire la respectarea legilor fiscale. Sancţionarea are loc după
constatarea faptelor, iar uneori se impune o cercetare şi a altor instituţii şi anume în cazul unor fapte de natură
penală.
Prin sancţionarea contribuabililor ce au încalcat legile fiscale trebuie să se asigure: - creşterea
gradului de conformare voluntară;
- asigurarea egalităţii în faţa legii a contribuabililor;
- creşterea credibilităţii administraţiei fiscale în faţa contribuabililor buni platnici;
- tratarea contribuabililor în funcţie de gradul de atenţie pe care îl merită.

Sancţiunile aplicate în materie fiscală, în funcţie de competenţa de aplicare, pot fi grupate astfel:
- sancţiuni administrative;
- sancţiuni penale.

a. sancţiunile administrative sunt aplicate de către administraţia fiscală pentru nerespectarea legilor
fiscale, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sancţionate de legea penală.
Sancţiunile administrative în materie fiscală în România intră în competenţa structurilor centrale şi
teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Competenţa în materie fiscală privind aplicarea de
sancţiuni administrative este acordată acestor structuri în baza actelor normative din domeniul fiscal şi contabil.
Dintre aceste acte normative ce trebuie respectate de contribuabili putem aminti:
- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal;
- Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală;
- Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
- Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Pentru a aplica sancţiuni administrative în materie fiscală se impune ca inspecţia fiscală să constate fapta
sancţionabilă de normele fiscale sau contabile. În funcţie de natura faptei şi de gravitatea acesteia se aplică
sancţiunea sub formă de avertisment sau amendă.
Aplicarea sancţiunilor administrative se realizează şi în cazul inactivităţii contribuabililor şi anume, atunci
când aceştia nu îndeplinesc obligaţiile privind depunerea declaraţiilor fiscale la autoritatea fiscală. Sancţionarea
contribuabililor se realizează si atunci când aceştia nu obţin autorizaţiile prevăzute de lege de la autoritatea fiscală.
În sfera sancţiunilor aplicate de autoritatea fiscală se include şi suspendarea sau revocarea autorizaţiilor emise de
această instituţie.
Dintre faptele constatate de inspectorii fiscali ce trebuie sancţionate potrivit Legii nr. 571/2003 privind
Codul fiscal putem aminti:
 - producerea de produse accizabile ce intră sub incidenţa de antrepozitare fiscală, în afara unui antrepozit
fiscal autorizat de către autoritatea fiscală competentă;
- deţinerea de produse accizabile în afara regimului suspensiv, care nu au fost introduse în sistemul de
accize potrivit legii;
- practicarea de către producători sau de către importatori, de preţuri de vânzare mai mici decât costurile
ocazionate de producerea sau importul produselor accizabile vândute, la care se adaugă acciza şi taxa pe valoarea
adăugată;
- comercializarea în vrac, pe piaţa internă a alcoolului sanitar;
- nedepunerea la autoritatea fiscală competentă a situaţiilor privind modul de valorificare al alcoolului şi a
distilatelor.

Sancţiunile administrative prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală se referă la următoarele fapte:
- nedepunerea în termen a declaraţiilor fiscale;
- nefurnizarea de către contribuabili sau terţi a informaţiilor solicitate de autoritatea fiscală;
- lipsa de colaborare a contribuabilului supus inspecţiei fiscale;
- neaducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite de autoritatea fiscală;
- nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documentele fiscale;
- nerespectarea de către bănci a obligaţiilor privind furnizarea informaţiilor şi a obligaţiilor de decontare,
potrivit normelor legale fiscale;
- nerespectarea obligaţiilor ce-i revin terţului poprit;
- netransmiterea fişelor fiscale de către angajator la termenele stabilite prin lege.
Faptele ce sunt sancţionate convenţional, cât şi cuantumul sancţiunilor sunt prevăzute de legile fiscale şi
contabile. În schimb, procedura de constatare şi sancţionare, precum şi actele ce trebuie întocmite de organul
constatator sunt reglementate printr-un act normativ cu caracter general şi anume Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001 aprobată de Legea nr. 180/2002.
Sancţiunile administrative sunt sub forma amenzilor contravenţionale al cărui cuantum diferă de
gravitatea şi repetabilitatea faptei.
Reglementarea contravenţiilor şi sancţiunilor printr-un act normativ general are în vedere importanţa
măsurilor de sancţionare a membrilor societăţii care se abat de la principiile şi regulile generale ale unei societăţi
democratice.
Aplicarea sancţiunilor administrative de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este mult mai
dificil de realizat, având în vedere că în acelaşi timp este obligată să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Totuşi, principiul general al administraţiei publice obligă instituţiile publice să reprezinte interesele membrilor
societăţii, iar activitatea acestora trebuie să se bazeze pe executarea legilor.
Reprezentarea intereselor contribuabililor buni platnici de către Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală este realizată şi prin sancţionarea acelor contribuabili care nu respectă legile fiscale.
Nerespectarea legilor fiscale creează un mediu nesănătos, deoarece contribuabilii evazionişti obţin surse
de finanţare gratuite în comparaţie cu contribuabilii buni platnici. Totodată, sarcina fiscală este suportată de
contribuabilii buni platnici creându-se o presiune fiscală neacceptabilă asupra acestora.
Din această cauză Agenţia Naţională de Adminstrare Fiscală trebuie să aplice sancţiunile administrative,
având la bază acceptarea tacită a contribuabililor buni platnici. Dacă ignoră să sancţioneze contribuabilii
evazionişti riscă să devină o instituţie ineficientă pentru societate şi cu o credibilitate redusă în faţa contribuabililor
buni platnici.

b. sancţiunile penale se aplică pentru fraude fiscale săvârşite de contribuabili cu ocazia declarării şi a plăţii
impozitelor şi taxelor. Frauda fiscală poate fi considerată acea infracţiune săvârşită de contribuabil, având ca scop
sustragerea de la declararea şi plata impozitelor şi taxelor prin violarea legilor fiscale.
Dintre faptele de fraudă cu consecinţe grave pentru bugetul statului şi a mediului de afaceri putem aminti:
refuzul de a se supune inspecţiei fiscale, asocierea în vederea săvârşirii de fapte de fraudă fiscală, sustragerea
parţială sau totală de la declararea impozitelor şi taxelor, întocmirea de evidenţe contabile duble, sustragerea
bunurilor sechestrate, etc. În România atât faptele de natură penală în materie fiscală cât şi pedepsele ce trebuie
aplicate contribuabililor evazionişti sunt reglementate potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale.
Frauda fiscală comportă un element material şi un element intenţionat. În materie fiscală prin elementul
material al unei infracţiuni se înţelege prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului prin sustragerea
totală sau parţială de la declararea sau plata impozitelor şi taxelor. În schimb, elementul intenţionat în materie
fiscală, presupune săvârşirea faptei de către contribuabil în condiţii sancţionabile de legea penală.
Constatarea elementului material al unei infracţiuni în materie fiscală intră în competenţa organelor de
inspecţie fiscală care îşi desfăşoară activitatea în cadrul structurilor Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Potrivit Codului de procedură fiscală, prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, organele de inspecţie fiscală au
obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală atunci când constatările efectuate cu ocazia verificărilor ar putea
întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală. În aceste condiţii
organele de inspecţie fiscală vor întocmi proces verbal de control, ce va fi înaintat organelor de urmărire penală în
vederea continuării cercetărilor, stabilindu-se dacă faptele constatate cu ocazia inspecţiei fiscale se încadrează în
prevederile legii penale.
Fraudele fiscale comise de contribuabili trebuie să fie sancţionate din mai multe motive:
- cauzează mari prejudicii bugetului general consolidat al statului;
- creează un climat nesănătos al mediului de afaceri;
- reprezintă o obligaţie prevăzută de lege a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a altor instituţii
ale statului în sancţionarea contribuabililor evazionişti.

De modul în care Agenţia Naţională a Administrării Fiscale împreună cu celelalte instituţii ale statului
aplică legile fiscale depinde imaginea acestor instituţii în faţa cetăţenilor. Trebuie avut în vedere că sancţionarea
contribuabililor evazionişti reprezintă acţiuni ce se desfăşoară în comun de către ţările democratice.

6.6.9. ACTIVITATEA DE ASISTENŢĂ A CONTRIBUABILILOR

6.6.9.1. IMPORTANŢA ŞI SFERA ACTIVITĂŢII DE ASISTENŢĂ

A CONTRIBUABILILOR

Administraţia fiscală ca instituţie publică răspunde de modul în care contribuabilii îşi îndeplinesc obligaţiile
fiscale adică în mod corect şi la termenele stabilite de reglementările legale.
Îndeplinirea obligaţiilor fiscale în mod voluntar de către contribuabili depinde şi de ajutorul acordat
acestor persoane de către administraţia fiscală. Acest ajutor trebuie să se rezume la oferirea de servicii pentru ca
persoanele care au calitatea de contribuabil să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale mult mai uşor şi cu costuri cât mai
reduse. În schimb, administraţia fiscală trebuie să suporte în cea mai mare parte costurile privind administrarea
impozitelor şi taxelor. Se ştie că administraţia fiscală dispune de personal de specialitate în domeniul fiscal cât şi de
mijloace tehnice, pentru a asigura o administrare eficientă a impozitelor şi taxelor.
Se pune întrebarea dacă aceste resurse ale administraţiei fiscale sunt utilizate în scopul asigurării de
servicii contribuabililor sau pentru aplicarea măsurilor de constrângere împotriva acelor contribuabili care nu se
conformează voluntar.
Deoarece activitatea de asistenţă a contribuabililor reprezintă o piedică în calea neconformării, este
necesar ca administraţia fiscală să utilizeze o parte însemnată a resurselor de care dispune pentru prestarea de
servicii fiscale de bună calitate. Aceste servicii trebuie să aibă la bază principiul egalităţii contribuabililor în faţa
impozitului şi să fie acordate în mod gratuit pentru a asigura:
- furnizarea de către contribuabili a informaţiilor fiscale de calitate pentru ca aceste informaţii să reflecte
în mod corect situaţia fiscală a acestor persoane;
- costurile cu administrarea impozitelor şi taxelor trebuie să fie suportate în cea mai mare parte de
administraţia fiscală;
- reducerea costurilor suportate de contribuabili pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
 Modul în care se desfăşoară activitatea de asistenţă acordată contribuabililor poate fi apreciată în funcţie
de numărul contribuabililor care se conformează voluntar dar şi de calitatea informaţiilor fiscale furnizate de către
aceste persoane.
Asistenţa acordată contribuabililor de către administraţia fiscală nu trebuie să se confunde cu consultanţa
asigurată de consultanţii fiscali. Deşi există unele activităţi comune, se ştie că asigurarea consultanţei fiscale este
realizată pe baza unui contract încheiat de consultantul fiscal cu contribuabilul, cuprinzând drepturi şi obligaţii ale
ambelor părţi.
Totuşi, se impune o delimitare a activităţii de asistenţă acordată contribuabililor de către administraţia
fiscală, precum şi relaţiile dintre aceste două părţi, deoarece:
- administraţia fiscală nu răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale de către contribuabili;
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale, în mod real şi legal revine în totalitate
contribuabililor sau reprezentanţilor legali desemnaţi de către aceştia;
- trebuie evitată situaţia de incompatibilitate a funcţionarilor fiscali ce desfăşoară activităţi de verificare a
modului de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către contribuabili şi de sancţionare a contribuabililor care nu se
conformează voluntar.

Administraţia fiscală trebuie să identifice activităţile de asistenţă ce trebuie să le presteze în mod gratuit
contribuabililor pentru a îmbunătăţi gradul de conformare voluntară. Totodată autoritatea fiscală trebuie să evite
starea de incompatibilitate în desfăşurarea activităţii ce trebuie să o realizeze pentru o administrare mai eficientă
a impozitelor şi taxelor.
Se impune ca persoanele care acordă asistenţă contribuabililor să nu fie angajate în luarea deciziilor care
duc la modificarea situaţiei fiscale a contribuabililor.
Dintre activităţile de asistenţă a contribuabililor ce ar trebui desfăşurate de administraţia fiscală pentru
creşterea gradului de conformare voluntară a contribuabililor putem aminti:
- asigurarea de aplicaţii informatice pentru completarea mai uşor a declaraţiilor de impozite şi taxe dar şi
compatibile cu programul informatic al acestei instituţii;
- activităţi de pregătire a contribuabililor cu ocazia introducerii de noi impozite sau atunci când se
modifică;
- organizarea de cursuri în domeniul fiscal pentru experţii care asigură asistenţă contribuabililor;
- oferirea de instrucţiuni şi aplicaţii necesare întocmirii de declaraţii de impozite şi taxe;
- facilitatea accesului la pagina de internet a autorităţii fiscale;
- oferirea de răspunsuri în timp util contribuabililor, necesare completării declaraţiilor de impozite şi taxe.

Totodată, se impune ca inspectorii fiscali care asigură asistenţă contribuabililor să fie bine pregătiţi
profesional şi să adopte un comportament bazat pe respect şi consideraţie faţă de contribuabili.

6.6.9.2. ACTIVITATEA DE ASISTENŢĂ A CONTRIBUABILILOR

ÎN ROMANIA

În România activitatea de asistenţă a contribuabililor este asigurată prin structurile centrale şi teritoriale
ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în scopul creşterii gradului de conformare voluntară a
contribuabililor.
Obligaţia asigurării asistenţei contribuabililor de către această instituţie este prevăzută în Hotărârea
Guvernului nr. 1574/2003 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Activitatea desfăşurată de funcţionarii publici în domeniul asistenţei contribuabililor are la bază Codul etic
aprobat prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 137/2004.
Potrivit acestor acte normative, s-au reglementat pentru activitatea de asistenţă a contribuabililor
următoarele:
- serviciile ce trebuie furnizate contribuabililor;
- principiile fundamentale care stau la baza activităţii de asistenţă a contribuabililor;
- obiective specifice activităţii de asistenţă a contribuabililor;
- obligaţiile inspectorilor fiscali care asigură asistenţă contribuabililor.
 a. serviciile ce trebuie furnizate contribuabililor de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sunt
desfăşurate pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale de către contribuabili persoane fizice şi juridice. Dintre aceste
servicii putem aminti:
- oferirea de aplicaţii necesare completării şi verificării declaraţiilor de impozite şi taxe şi a situaţiilor
financiare anuale;
- posibilitatea transmiterii pe suport magnetic a declaraţiilor de impozite şi taxe şi a situaţiilor financiare
anuale;
- accesul la pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice;
- oferirea de instrucţiuni pentru completarea declaraţiilor de impozite şi taxe şi a situaţiilor financiare
anuale;
- oferirea de soluţii pentru interpretarea legilor fiscale;
- organizarea de cursuri cu ocazia aprobării, modificării şi completării Codului fiscal şi a Codului de
procedură fiscală;
- oferirea de aplicaţii pentru întocmirea declaraţiei de venit.

b. principiile fundamentale care stau la baza activităţii de asistenţă a contribuabililor sunt acele principii
care au ca izvor prevederile Constituţiei şi se referă la respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Dintre
aceste principii fundamentale putem aminti:
- principiul egalităţii potrivit căruia acordarea de asistenţă contribuabililor se realizează fără privilegii şi
fără discriminări deoarece nimeni nu este mai presus de lege;
- principiul nediscriminării presupune că nici un contribuabil, beneficiar al asistenţei fiscale nu poate să fie
pus într-o situaţie de inferioritate faţă de alţi contribuabili în ceea ce priveşte condiţia socială, etnia, sexul,
convingerile politice, religioase, situaţia de persoane cu handicap;
- principiul accesului la informaţii de interes public potrivit căruia autoritatea fiscală trebuie să faciliteze
contribuabililor accesul la informaţii fiscale necesare îndeplinirii în mod voluntar a obligaţiilor fiscale;
- principiul transparenţei în baza căruia întreaga activitate desfăşurată de autoritatea fiscală în domeniul
asistenţei contribuabililor trebuie concepută ca o condiţie a dialogului;
- principiul adaptării administraţiei fiscale la cerinţele contribuabililor, presupune ca autoritatea fiscală să
îşi diversifice activitatea de asistenţă a contribuabililor în funcţie de serviciile pe care aceştia le solicită, în vederea
îndeplinirii voluntare a obligaţiilor fiscale;
- principiul respectului şi consideraţiei faţă de contribuabil, presupune ca inspectorii fiscali care acordă
asistenţă contribuabililor să manifeste solicitudine, limbaj politicos, respect, promptitudine şi să evite pe cât posibil
situaţii conflictuale tensionate;
- principiul confidenţialităţii, presupune ca autoritatea fiscală să manifeste discreţie în relaţiile cu
contribuabilii chiar şi în cazul situaţiei furnizării de servicii fiscale.

c. obiectivele specifice activităţii de asistenţă a contribuabililor au în vedere furnizarea de către

autoritatea fiscală a seviciilor fiscale de calitate în concordanţă cu aşteptările contribuabililor. Dintre aceste
obiective putem aminti:
- angajarea autorităţii fiscale în slujba contribuabilului, presupune ca întreaga activitate a acestei instituţii
să aibă drept scop oferirea posibilităţii contribuabililor de a îndeplini mai uşor şi cu costuri reduse obligaţiile fiscale;
- claritate, simplitate şi corectitudine în relaţia cu contribuabilii a autorităţii fiscale, presupune ca toate
serviciile să fie accesibile pentru toate categoriile de contribuabili, indiferent de nivelul de pregătire;
- comunicarea între toate nivelurile de asistenţă presupune ca între structurile centrale şi cele teritoriale
care prestează servicii fiscale să existe o comunicare permanentă pentru a asigura o transparenţă a sistemului
fiscal dar şi o răspundere în desfăşurarea acestor activităţi;
- asistenţa trebuie asigurată în permanenţă, chiar şi atunci când contribuabilul a întocmit greşit
declaraţiile fiscale, deoarece autoritatea fiscală trebuie să aibă în vedere activitatea viitoare a contribuabililor.

d. obligaţiile inspectorilor fiscali care asigură asistenţă contribuabililor trebuie stabilite în aşa fel încât să
nu se pună în pericol calitatea serviciilor fiscale furnizate contribuabililor.
Totodată inspectorii fiscali în urma desfăşurării activităţii de asistenţă trebuie să contribuie la îmbunărăţirea
imaginii autorităţii fiscale în relaţiile cu contribuabilii.
Dintre aceste obligaţii putem aminti:
- perfecţionarea permanentă a pregătirii profesionale care trebuie să asigure funcţionarului fiscal
posibilitatea furnizării de servicii fiscale de calitate pentru ca obligaţiile fiscale ale contribuabililor să fie îndeplinite
în concordanţă cu legile în vigoare;
- dezvoltarea aptitudinilor de comunicare presupune că întraga activitate a funcţionarului fiscal care
furnizează servicii fiscale trebuie să aibă la bază dezvoltarea interesului contribuabilului pentru aceste servicii;
- depăşirea eventualelor obstacole care pot afecta comunicarea cu contribuabilii, presupune ca relaţiile
între autoritatea fiscală şi contribuabili să aibă la bază încrederea şi buna-credinţă care trebuie manifestate de
ambele părţi;
- respectarea normelor etice presupune că activitatea desfăşurată de funcţionarul public trebuie să se
desfăşoare cu respectarea cu stricteţe a Codului de conduită al funcţionarului public;
- întreruperea acordării asistenţei de către funcţionarul public reprezintă o măsură excepţională care
poate fi luată de către autoritatea fiscală numai împotriva contribuabililor care au un comportament faţă de
funcţionarul public ce se abate de la normele etice.

Furnizarea de servicii fiscale de calitate este asigurată şi atunci când contribuabilii manifestă respect faţă
de autoritatea fiscală.
Totodată trebuie evitată starea de incompatibilitate a inspectorilor fiscali care furnizează servicii fiscale.
De regulă, inspectorii fiscali care acordă asistenţă contribuabililor nu ar trebui să decidă asupra situaţiei fiscale a
acestor persoane.