PROCEDURA FISCALĂ

CONF.UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

Noțiuni generale

1.1. Definiţie şi categorii de acte şi operaţiuni specifice

Prin procedură fiscală înţelegem o succesiune de acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi
realizare a creanţelor fiscale şi cele privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi
taxelor, precum şi măsurile întreprinse pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative
fiscale.
Din analiza definiţiei, observăm că în cadrul procedurii fiscale distingem trei categorii de acte şi
operaţiuni specifice:
- acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi realizare a creanţelor fiscale;
- acte şi operaţiuni privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general al statului;
- soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Actele şi operaţiunile specifice procedurii fiscale sunt reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, dispoziţiile acestuia constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor şi
taxelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, contribuţiilor, amenzilor şi altor sume datorate bugetului
general al statului, precum şi pentru administrarea drepturilor vamale. Unde acesta nu dispune se aplică
prevederile Codului de procedură civilă.
1.2. Principiile procedurii fiscale.
În Codul de procedură fiscală sunt consacrate reguli cu caracter general (principii), care trebuie să
guverneze conduita persoanelor implicate în administrarea impozitelor, taxelor şi altor sume datorate
bugetului general consolidat.
Astfel, aceste principii se referă la:
- aplicarea unitară a legislaţiei. Potrivit acestui principiu, prevederile legislaţiei fiscale se aplică
la fel pe teritoriul României, în vederea stabilirii corecte a creanţelor fiscale datorate bugetului general al
statului.Comisia fiscală centrală are atribuții în acest sens.
- utilizarea limbii române ca limbă oficială în administraţia fiscală. Potrivit acestui principiu, toate
documentele, petiţiile, certificatele sau alte înscrisuri se depun la organele fiscale în limba română. În cazul
celor străine, se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători autorizaţi.
Pentru minorităţile naţionale, limba acestora se utilizează după aceleaşi reguli ca în administraţie
în general.
- rolul activ al organului fiscal se referă la posibilitatea acordată, prin lege, autorităţilor
competente fiscal de a obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele necesare în vederea determinării
corecte a situaţiei fiscale a contribuabilului. De asemenea, organul fiscal are obligaţia să examineze obiectiv
starea de fapt, să înştiinţeze contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (să-l îndrume să depună
declaraţii şi alte documente, să le corecteze pe cele depuse greşit etc.).
 - exercitarea dreptului de apreciere aparţine organului fiscal şi se referă la prerogativa recunoscută
acestuia de a formula aprecieri1 asupra stărilor de fapt fiscale şi de a adopta soluţia pe care o consideră
legală (bazată pe constatări complete asupra aspectelor relevante în cauză);
- dreptul de a fi ascultat este cunoscut, prin lege, în favoarea contribuabilului şi se referă la
obligaţia organului fiscal de a-i da posibilitatea acestuia să-şi exprime punctul de vedere cu privire la faptele
şi împrejurările relevante în luarea deciziei. Acest drept poate fi eludat de organul fiscal atunci când
contribuabilul se dovedeşte a fi de rea-credinţă urmează să se ia măsuri de executare silită, există pericolul
deteriorării situaţiei fiscale reale sau pur şi simplu opinia sa nu modifică sau modifică nesemnificativ
cuantumul creanţei fiscale;
- pe cale de consecinţă, relaţiile dintre debitor şi organele fiscale, trebuie să se fundamenteze pe
bună credinţă, în vederea realizării cerinţelor legii;
- obligaţia de a coopera revine debitorului şi se referă la sarcina acestuia de a ajuta organele fiscale
în determinarea corectă a stării sale fiscale, prin prezentarea faptelor reale pe care le cunoaşte şi a
înscrisurilor pe care le deţine;
- principiul legalității;
- păstrarea secretului fiscal este o obligaţie pe care trebuie să o respecte funcţionarii publici.
1.3. Actul administrativ fiscal
Actele administrativ fiscale sunt actele emise de autorităţile fiscale competente, în legătură cu
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
În categoria actelor administrativ fiscale se înscriu şi soluţia fiscală individuală anticipată şi
acordul de preţ în avans.
Soluţia fiscală individuală anticipată este actul administrativ fiscal emis de Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, la cererea contribuabilului, în vederea reglementării unor situaţii de fapt viitoare.
Acordul de preţ în avans este actul emis de aceeaşi autoritate publică, tot la cererea contribuabilului,
în vederea stabilirii condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie determinate preţurile de transfer, pe o
perioadă fixă, în cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate.
Actele administrativ fiscale se emit numai în forma scrisă, pe hârtie sau în format electronic, şi
cuprind următoarele elemente determinante:
- data emiterii;
- data de la care îşi produc efectele;
- denumirea organului fiscal competent;
- numele sau denumirea contribuabilului, persoană fizică sau juridică, precum şi alte date de
identificare;
- obiectul actului;
- motivele de fapt şi temeiul de drept;
- numele şi semnătura persoanelor împuternicite de organul fiscal, precum şi ştampila acestuia.
Aceste elemente pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea, în cazul anumitor acte administrativ-fiscale emise
cu ajutorul mijloacelor informatice.
- menţiunea că poate fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune,precum și mențiuni privind audierea contribuabilului.
După emitere, actele administrativ-fiscale se comunică obligatoriu contribuabililor cărora le sunt
destinate, împuterniciţilor acestora sau curatorului fiscal, după caz.
Comunicarea este îndeplinită în următoarele situaţii:
- când contribuabilul s-a prezentat la sediul organului fiscal emitent şi l-a primit sub semnătură;
- actul a fost remis contribuabilului sub semnătură;
- actul administrativ fiscal a ajuns la domiciliul fiscal al contribuabilului prin poştă (cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire), prin fax, e-mail (dacă se asigură transmiterea conţinutului actului
şi confirmarea primirii acestuia);
 - actul administrativ fiscal a fost afişat, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi publicat
pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau a autorităţilor administraţiei locale,
după caz.
Din momentul comunicării, actul administrativ fiscal devine opozabil contribuabilului. Soluţia
fiscală anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile organelor fiscale, numai dacă termenii şi
condiţiile acestora au fost respectate de contribuabili.
Data comunicării actelor în condiţiile menţionate mai sus este şi data de la care acestea îşi produc
efectele juridice, cu excepţia cazurilor când este menţionată o dată ulterioară comunicării.
Modificarea sau desfiinţarea actelor administrativ-fiscale poate interveni în una din următoarele
situaţii:
- în cazul constatării nulităţii actului administrativ fiscal. Cauze de nulitate pot fi considerate lipsa
numelui şi prenumelui, calitatea şi semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi
prenumele ori denumirea contribuabilului, lipsa obiectului actului etc.
- în cazul modificării sau desfiinţării deciziei de impunere, sub rezerva verificării ulterioare;
- atunci când s-au schimbat prevederile legale fiscale în baza cărora a fost luată decizia. Este cazul
soluţiei fiscale anticipate şi acordului de preţ în avans, care-şi pierd valabilitatea dacă prevederile legale de
drept material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.
- în situaţia îndreptării unor erori materiale, din oficiu sau la cererea contribuabilului;
- în situaţia modificării sau anulării titlului executoriu, a unui act de executare sau a actului
administrativ în urma contestaţiei formulate de contribuabil etc.
1.4. Domiciliul fiscal al contribuabilului şi competenţa organelor fiscale
În cazul creanţelor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin domiciliul
fiscal, potrivit Codului de procedură, înţelegem:
- adresa de domiciliu, potrivit legii sau adresa unde locuieşte efectiv (dacă este diferită de cea de
domiciliu) , în cazul persoanelor fizice;
- sediul activității sau locul unde își desfășoară activitatea, în cazul persoanelor fizice care
desfășoară activități economice in mod independent sau desfășoară profesii libere;
- sediul social, locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor
sau locul în care se află majoritatea activelor, în cazul persoanelor juridice;
- sediul sau locul unde își desfășoară activitatea, în cazul asocierilor şi altor entităţi fără
personalitate juridică;
Organele fiscale sunt autorităţi publice, cărora li s-a stabilit, prin lege, anumite competenţe în
rezolvarea unor probleme procesuale fiscale.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile
sale teritoriale au o competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi
emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală. Acesta este primul pas în stabilirea
competenţei unei autorităţi, completată de o competenţă teritorială.
În consecinţă, pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului general al statului este
competent acel organ fiscal judeţean, local sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială se află
domiciliu fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit (în cazul impozitelor realizate prin stopaj la
sursă).
Pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetelor locale, competenţa teritorială a fost
atribuită oeganelor fiscale locale.
În Codul de procedură fiscală este reglementat şi un caz de competenţă teritorială specială, referitor
la lipsa de domiciliu a contribuabilului. În această situaţie, competenţa teritorială a fost încredinţată
organului fiscal în a cărui rază se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
Aceeaşi măsură se aplică şi în cazul executării silite, precum şi pentru luarea unor măsuri legale urgente
atunci când există indicii temeinice de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impunere reale.
În aplicarea regulilor de procedură fiscală, pot să se ivească şi conflicte de competenţă, când două
sau mai multe organe se declară, în acelaşi timp, competente sau necompetente.
 Conflictele de competenţă se soluţionează de organe diferite, în funcţie de anumite împrejurări
concrete:
- de organul ierarhic superior comun al celor două organe fiscale centrale între care a intervenit
conflictul de competenţă;
- de Comisia fiscală centrală , în situaţia în care apare un conflict intre autoritățile locale sau între
o autoritate locală și una centrală si nu a fost posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a acestuia.In această
situație, Comisia fiscală centrală se completează cu doi reprezentanți al Ministerului Dezvoltării
Regionale și Administrației Publice, precum si un reprezentant al autorității publice locale.
Legate de competenţa teritorială, pot să apară şi incidentele de procedură, cum ar fi conflictele
de interese, abţinerea şi recuzarea funcţionarului public, reprezentant al unui organ fiscal competent.
Conflictul de interese se referă la situaţiile în care un funcţionar public este implicat într-o
procedură de administrare şi nu poate efectua anumite acte şi operaţiuni.
Aceste situaţii sunt expres reglementate de art. 44 al Codului de procedură fiscală:
- funcţionarul public implicat în procedură de administrare este, în acelaşi timp, şi contribuabil sau
soţ (soţie), rudă sau reprezentant al contribuabilului;
- funcţionarul respectiv poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj direct;
- există un conflict între el, soţia (soţul) acestuia sau rude până la gradul al 3-lea şi una din părţi;
- alte cazuri prevăzute de lege.
Un funcţionar public implicat într-o procedură de administrare şi aflat într-o astfel de situaţie are
obligaţia să-şi înştiinţeze conducătorul organului fiscal şi să se abţină de la îndeplinirea procedurii.
Dacă funcţionarul aflat în conflict de interese nu se abţine, el poate fi recuzat de contribuabil.
Recuzarea se decide tot de conducătorul organului fiscal sau de organul ierarhic superior. Dacă
cererea de recuzare se respinge, ea poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă.
Cererea de recuzare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
1.5. Mijloacele de probă
Potrivit Codului de procedură fiscală, mijloacele de probă sunt administrate de organele fiscale,
procedând la:
- solicitarea informaţiilor de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;
- solicitarea de expertize;
- folosirea înscrisurilor;
- efectuarea de cercetări la faţa locului;
- efectuarea,în condițiile legii,de controale curente,operative și inopinate sau controale
tematice,după caz.
A. Obţinerea de informaţii se referă la posibilitatea recunoscută organelor fiscale de a cere
informaţii de la anumite categorii de persoane, în mod deosebit de la contribuabili sau de la împuterniciţii
acestora. În acest sens, organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului la sediu, pentru a da informaţii
şi lămuriri necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale.
De asemenea, organele fiscale pot solicita informaţii şi de alte persoane, atunci când starea de fapt
fiscală nu a fost clarificată de contribuabil.
Contribuabilul furnizează informaţii prin completarea unei declaraţii pe propria răspundere.
Codul de procedură fiscală cuprinde dispoziţii referitoare la obligaţia băncilor de a furniza periodic
informaţii legate de titularii persoane fizice şi juridice ce deschid sau închid conturi, forma juridică pe
care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Astfel de comunicări se transmit Ministerului Finanţelor
Publice.
De asemenea, instituţiile de credit au obligaţia de a comunica ANAF-lui,la solicitarea acestuia,date
privind soldul sau rulajul conturilor deschise la acestea,persoanele care au drept de semnătură, precum şi
casetele de valori deţinute de debitori.
B. Expertiza reprezintă un mijloc de probă la care se apelează atunci când este nevoie de părerea
unor specialişti dintr-un anumit domeniu de activitate pentru lămurirea unei împrejurări de fapt.
 Expertiza se prezintă sub forma unui raport scris, întocmit de un specialist, asupra unei împrejurări
de fapt care necesită o evaluare. Numele expertului se comunică întotdeauna şi contribuabilului. Acesta, la
rândul lui, poate să numească şi el un expert pe cheltuială proprie.
Acest mijloc de probă este folosit de organele statului în determinarea stării de fapt fiscale a
contribuabilului.
C. Folosirea înscrisurilor
Alături de expertize, în determinarea aceleiaşi stări de fapt fiscale se pot folosi şi înscrisurile
solicitate contribuabilului. În măsura în care mai este nevoie, obligaţia de a prezenta înscrisuri revine şi
altor persoane. De asemenea, pentru a se evita distrugerea sau înstrăinarea înscrisurilor doveditoare, organul
fiscal le poate reţine pe o perioadă de maximum 30 de zile, iar în situaţii excepţionale, pe o perioadă de 90
de zile.
Soţul (soţia) sau rudele contribuabilului până la gradul al III-lea inclusiv pot refuza furnizarea de
informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea unor înscrisuri.
D. Cercetarea la faţa locului se constituie într-un mijloc de probă menit să ajute la stabilirea stării
reale fiscale a contribuabilului.
În acest sens, contribuabilii sunt obligaţi să permită funcţionarilor şi experţilor să pătrundă în
încăperi, pe terenuri şi în alte incinte. Persoanele fizice pot refuza intrarea acestora în domiciliu sau
reşedinţă. În acest caz, autorităţile pot intra doar cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente.
În aceste acţiuni, organele fiscale pot fi ajutate, la cererea acestora, de poliţie, jandarmerie sau alţi
agenţi ai forţei publice.
Acţiunea de cercetare la faţa locului se încheie cu întocmirea unui proces-verbal.
În dovedirea situaţiei de fapt fiscale, sarcina probei revine atât organului fiscal cât şi
contribuabilului:
- organul fiscal trebuie să motiveze decizia de impunere pe baza de probe sau constatări proprii;
- contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale.
În concluzie, precizăm că toate aceste mijloace de probă reglementate acum de Codul de procedură
fiscală, erau înainte administrate după regulile Codului de procedură civilă. Astfel, legiuitorul a reglementat
într-un mod derogatoriu de la dreptul comun unele aspecte, specifice dreptului financiar-fiscal.

Acte şi operaţiuni de stabilire a creanţelor fiscale

Din această categorie de acte şi operaţiuni fac parte:

- înregistrarea fiscală;
- obligaţia de a conduce evidenţa contabilă şi fiscală;
- obligaţia contribuabililor de a depune declaraţii fiscale;
- obligaţia organelor fiscale de a emite decizii de impunere.

2.1. Înregistrarea fiscală

Procedura fiscală cuprinde şi acte prealabile de înregistrare şi atribuire a codului fiscal pentru
fiecare plătitor de impozite şi taxe.
Astfel, orice persoană sau entitate, subiect al raportului juridic fiscal, are obligaţia de a se înregistra
fiscal, primind un cod de identificare fiscală, după cum urmează:
- codul numeric personal atribuit conform legii, pentru persoane fizice. Pentru cele care nu au cod
numeric personal, sunt înregistrate cu număr de identificare fiscală atribuit de organul competent din
subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
 - codul unic de înregistrare, pentru comercianţi, inclusiv sucursalele cu sediul principal în afara
ţării;
- codul de înregistrare fiscală, atribuit de organele competente din subordinea Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală, pentru persoanele juridice, asociere şi entităţilor fără personalitate juridică (cu
excepţia comercianţilor), persoanele fizice plătitoare de TVA.
Persoanele juridice (cu excepţia comercianţilor) persoanele fizice plătitoare de TVA, asocierile şi
entităţile fără personalitate juridică, precum şi persoanele fizice fără cod numeric personal au obligaţia de
a depune o declaraţie de înregistrare fiscală în termen de 30 de zile de la data înfiinţării sau de la data
eliberării actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului venit, data dobândirii
calităţii de angajator.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează un certificat de
înregistrare fiscală, în care se consemnează obligatoriu codul de identificare fiscală.
În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal
competent va elibera un duplicat al acestuia, la cererea contribuabilului şi cu dovada de publicare a pierderii,
furtului sau distrugerii în Monitorul Oficial al României.
Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă
organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea şi
depunerea unei declaraţii de menţiuni.
Certificatul de înregistrare fiscală se anulează, prin predare organelor fiscale, în cazul încetării
condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală.
Organele fiscale competente din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au
obligaţia ţinerii evidenţei plătitorilor de impozite, taxe şi alte contribuţii într-un registru al contribuabililor.
Într-o evidenţă specială sunt trecuţi contribuabili persoane juridice care timp de 12 luni consecutive
nu au depus situaţii financiare, declaraţii fiscale şi nu au făcut plăţi către bugetul statului.
2.2. Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală
Contribuabilii sunt obligaţi să conducă evidenţe fiscale, în vederea stabilirii datoriilor către bugetul
statului.
Evidenţele fiscale şi contabile sunt ţinute cu respectarea următoarelor reguli:
- evidenţele contabile şi fiscale se păstrează, după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului, la
sediile secundare ale acestuia, inclusiv pe suport electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare unei
societăţi autorizate să presteze servicii de arhivare;
- contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din
activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror documente prevăzute de lege;
- contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de
evidenţă contabilă stabilite prin lege şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător
operaţiunilor înregistrate.
2.3. Obligaţia de a depune declaraţii fiscale
Declaraţia fiscală este formularul pus la dispoziţia contribuabilului de către organul fiscal, în care
se recunosc obligaţiile fiscale dar se menţionează şi bunurile şi veniturile din a căror deţinere rezultă creanţe
fiscale către buget.
În declaraţie, contribuabilul are obligaţia să consemneaze informaţii corecte cerute de formular,
să calculeze cuantumul obligaţiilor fiscale (dacă este prevăzut de lege).
În încheiere, declaraţia trebuie să fie semnată de contribuabil sau de împuternicitul acestuia.
Condiţiile existenţei semnăturii se consideră îndeplinite şi în cazul transmiterii declaraţiilor fiscale prin
sistemul electronic de plăţi şi de transmitere la distanţă.
Declaraţiile fiscale sunt însoţite de documentaţiile cerute de lege. Acestea se depun la registratură
sau la poştă prin scrisoare recomandată ori pot fi transmise prin mijloace electronice sau prin sisteme de
transmitere la distanţă. Dacă un contribuabil se află în imposibilitate de a scrie, declaraţiile fiscale se
redactează de organul fiscal sub forma unui proces-verbal.
 În situaţia în care contribuabilul nu depune declaraţie fiscală, organul fiscal competent poate stabili
din oficiu obligaţiile fiscale, prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de trecerea unui termen de 15
zile de la înştiinţarea contribuabilui că a depăşit termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale.
2.4. Decizia de impunere
Alături de declaraţia fiscală, decizia de impunere emisă de organul fiscal reprezintă actul prin care
se stabilesc impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat. Astfel decizia
de impunere reprezintă actul administrativ fiscal emis de organul fiscal competent, prin care se stabilesc
obligaţii de plată faţă de un contribuabil. Întruneşte condiţiile de formă menţionate pentru actele
administrative fiscale, la care se adaugă unele specifice, legate de individualizarea şi cuantumul impozitului
sau a taxei, baza de impunere a acestora etc.
Astfel , decizii de impunere se emit:
- ori de cate ori se modifică baza de impunere;
- ca urmare a unei inspecţii fiscale;
- dacă nu s-a emis un document referitor la baza de impunere.
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrativ fiscale:
- deciziile privind rambursarile de T.V.A;
- deciziile privind restituirea de sume de bani de la bugetul general consolidat;
- deciziile referitoare la baza de impunere;
- deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
- declaraţiile fiscale sub rezerva unei verificări ulterioare.
Aşa cum am menţionat mai sus organul fiscal competent emite o decizie în care se regăsesc şi
aspecte referitoare la baza de impunere. Există însă şi situaţii când baza de impunere se stabileşte separat,
prin decizii referitoare la aceasta şi anume:
- venitul este realizat de mai multe persoane. În această situaţie, persoanele pot să-şi numească un
împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal;
- sursa venitului se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În această situaţie,
decizia de impunere se emite de organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
2.5. Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale
În materia stabilirii creanţelor fiscale, această problematică are importanţă deosebită. Astfel, în
Codul de procedură fiscală este reglementat un termen general de prescripţie (de 5 ani) al dreptului
organelor fiscale de a stabili obligaţii de plată în sarcina contribuabilului. Acest termen începe să curgă de
la data de 1 iulie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, dacă legea nu dispune altfel. Acest
termen, mai mare decât în dreptul civil, a fost stabilit în interesul banului public şi pentru a da răgaz necesar
şi suficient organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale.
Dar tot în Codul de procedură fiscală este reglementată excepţia de la regula mai sus menţionată,
referitoare la termenul de prescripţie de 10 ani pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ce rezultă din săvârşirea
unor fapte prevăzute de legea penală.
Acest termen începe să curgă de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca
atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă
între momentul efectuării inspecţiei fiscale şi până la emiterea deciziei de impunere. În rest, termenele mai
sus menţionate se întrerup şi se suspendă potrivit regulilor de drept comun.
2.6 Titlul de creanţă şi particularităţile acestuia
Din cele analizate până acum, titlul de creanţă fiscală este un act financiar-fiscal prin care se
stabilesc de organele fiscale competente obligaţii de plată în sarcina contribuabilului.
Sunt considerate titluri de creanţă următoarele acte administrativ-fiscale :
- decizia de impunere emisă de organele fiscale competente;
- declaraţiile fiscale, angajamentele de plată sau documentele întocmite de plătitor prin care acesta
declară obligaţiile fiscale;
- declaraţiile vamale pentru obligaţiile de plată în vamă;
 - procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul competent, pentru
obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
- ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti în cazul
amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor acte fiscale stabilite de procurori sau de instanţa
judecătorească;
- decizia prin care se stabilesc obligaţiile de plată pentru creanţele fiscale accesorii.
Titlul de creanţă fiscală este un act financiar-fiscal cu anumite trăsături specifice, cum ar fi:
- titlul de creanţă fiscală are un caracter legal, izvorât din reglementările juridice referitoare la
acesta;
- titlul de creanţă fiscală are un caracter declarativ, în sensul că prin consimţământul său se constată
anumite sume de bani datorate statului de către contribuabili;
- se întocmeşte în formă scrisă, ca o condiţie impusă de normele dreptului public;
- are un caracter executoriu. Titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept, putând fi adus la
îndeplinire fără nici o investire specială (ca în dreptul civil).

Modificarea obligaţiilor fiscale

În perioada scursă între momentul stabilirii creanţelor fiscale şi cel al ajungerii la scadenţă pot să
intervină situaţii care determină modificarea obligaţiei fiscale iniţiale cum ar fi:
- modificarea elementelor care au stat la baza individualizării obligaţiilor fiscale cuprinse în
declaraţia fiscală sau constatate direct de organele fiscale. Această situaţie poate fi adusă la cunoştinţa
organelor fiscale de contribuabil sau poate fi constatată de organele fiscale în urma unor acţiuni de control.
- modificarea actelor normative prin care se instituie venituri bugetare. Adoptarea unor noi
reglenentări juridice financiar-fiscal referitoare la aceleaşi relaţii sociale determină, implicit, modificarea
obligaţiilor fiscale.
- acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor fiscale.
Înlesnirile la plată se acordă de organele fiscale competente, la cererea temeinic justificată a
contribuabililor, atât înaintea începerii executării silite cât şi în timpul efectuării acesteia.
Procedural, condiţiile în care se acordă aceste înlesniri se stabilesc printr-o convenţie încheiată între
creditorul bugetar şi debitor. După comunicarea aprobării înlesnirilor la plată, executarea silită nu se
porneşte sau nu se continuă, după caz.

Stingerea creanţelor fiscale

Creanţele fiscale se nasc pentru a se stinge după o anumită perioadă de timp. Scopul pentru care
au fost instituite îl reprezintă colectarea de impozite şi taxe la bugetul general al statului, în vederea
îndeplinirii numeroaselor nevoi sociale, de care am mai amintit până acum.
Aşadar, colectarea presupune utilizarea acţiunilor şi mijloacelor legale prin care este alimentat cu
fonduri băneşti bugetul statului. Colectarea este urmată firesc de stingerea creanţelor fiscale, prin realizarea
lor totală sau parţială (de bună - voie sau de nevoie, după cum vom vedea mai jos).
În reglementările actuale ale Codului de procedură fiscală regăsim şi modalităţi de stingere a
creanţelor fiscale, urmate de nerealizarea lor (şi pe care le vom analiza în acest capitol).
În concluzie, în Codul de procedură fiscală, sunt reglementate mai multe situaţii de stingere a
creanţelor fiscale:
a) stingerea voluntară a creanţelor fiscale;
b) stingerea silită a creanţelor fiscale.
Ambele modalităţi sunt urmate de realizarea totală sau parţială a creanţelor fiscale.
 c) alte modalităţi prevăzute de lege.
4.1. Stingerea voluntară a creanţelor fiscale
4.1.1. Stingerea prin plată a creanţelor fiscale
Plata este cel mai important şi cel mai uzitat mijloc de stingere a obligaţiilor fiscale. La rândul ei,
plata se poate efectua fie voluntar prin încasarea sumei datorate, fie prin executare silită (ne vom ocupa şi
de acest aspect în secţiunea următoare).
În limbajul obişnuit, plata se referă la remiterea unei sume de bani, iar în limbajul juridic înseamnă
executarea unei obligaţii.
Plăţile datorate către bugetul statului se efectuează prin intermediul băncilor, Trezoreriei statului
(inclusiv, unităţile acesteia din teritoriu) şi altor instituţii autorizate să efectueze operaţiuni de plată .
Plata se poate efectua în numerar, prin mandat poştal, prin virament, prin Internet,prin card bancar,
prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale sau orice alt mijloc de plată permis de lege.
Data efectuării plăţii este stabilită diferit, în funcţie de mijlocul de plată utilizat:
- data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele fiscale competente, în cazul plăţilor în
numerar;
- data poştei însrisă pe mandatul poştal, în cazul plăţilor prin mandat poştal ;
- data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice.
Acestă dată poate fi dovedită prin extrasul de cont al contribuabilului.
În situaţia în care apar neconcordanţe referitoare la data plăţii, din vina organului fiscal, debitorul
poate depune o cerere (în termen de 5 ani), pentru îndreptarea erorii materiale, iar plata se consideră
valabilă din momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrisă în documentul de plată.
Plata creanţelor fiscale se efectuează de către debitori distinct pe fiecare impozit, taxă, contribuţie
şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv majorări de întîrziere. Dacă un debitor datorează
mai multe tipuri de impozite, taxe şi contribuţii reprezentând creanţe fiscale şi nu are o sumă suficientă
pentru a le stinge pe toate, se achită datoria pe care o indică debitorul sau organul fiscal, in anumite condiții
prevăzute de lege.În cadrul aceluiaşi tip de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţă
fiscală stabilită de contribuabil, ordinea stingerii lor este, de drept , următoarea:
- sume datorate cu titlu de obligaţii fiscale, principale şi accesorii aferente acestora, în ordinea
vechimii, cu excepţia celor pentru care s-a început executarea silită.
După stingerea integrală a obligaţiei fiscale principale celei mai vechi se vor stinge obligaţiile
fiscale accesorii aferente acesteia (respectiv, majorările de întârziere).
- obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la cererea contribuabilului, cu anumite excepții
prevăzute de lege.
Neplata la termen a creanţelor fiscale atrage, potrivit legii, obligaţii accesorii de plată , cum ar fi
dobânzi și penalități de întârziere, cu anumite excepții prevăzute de lege(amenzile de orice fel,cheltuieli
judiciare,cheltuieli de executare silită etc.).
În situaţii temeinic justificate de contribuabili, organele fiscale competente pot acorda înlesniri la
plată a obligaţiilor fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării
acesteia.
La nivel local, creditorii bugetari pot acorda la cererea temeinic justificată a debitorilor (persoane
fizice sau juridice), următoarele înlesniri la plată:
- eşalonări şi amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la
bugetul local;
- eşalonări, amânări şi/sau scutiri, amânări şi/sau reduceri la plata majorărilor de întârziere, cu
excepţia celor datorate pe perioada de eşalonare sau amânare.Pe perioada acordării de înlesniri la plată se
percep dobânzi pentru obligaţiile fiscale supuse unui asemenea regim fiscal.
4.1.2 Stingerea creanţelor fiscale prin compensare
Compensarea reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale pe cale amiabilă, urmată de
realizarea acestora.Această modalitate presupune existenţa unor creanţe reciproce între autorităţile statului
care administrează impozite, taxe, contribuţii şi debitorii fiscali. Aceste creanţe se compensează până la
valoarea cea mai mică.
 În principiu, se compensează creanţe care vizează separat bugetul de stat şi bugetul local. Adică,
nu se pot compensa datorii ale debitorului faţă de bugetul de stat cu creanţe ale autorităţilor locale faţă de
acesta; şi nici invers. Aşadar, se compensează datorii ale debitorului faţă de bugetul central cu creanţele
autoritătilor publice faţă de acesta şi creanţe ale debitorului faţă de bugetul local cu datorii ale autorităţilor
publice locale faţă de acelaşi debitor.
În situaţia bugetelor centrale, compensarea poate duce la stingerea obligaţiilor fiscale datorate şi
altor bugete, în următoarea ordine:
- bugetul de stat;
- fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
- bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Compensarea se face de organul fiscal competent, din oficiu sau la cererea debitorului, înainte de
restituirea sau rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în aceeaşi ordine ca şi la plată.
Măsura compensării se comunică contribuabilului de către organul fiscal, în termen de 7 zile.
4.1.3. Restituiri de sume
Uneori, e posibil efectuarea de contribuabil către bugetul statului a unor plăţi nedatorate. În aceasta
situaţie, există posibilitatea restituirii, la cerere, a următoarelor sume:
- cele achitate fără existenţa unui titlu de creanţă;
- cele plătite în plus, faţă de creanţele fiscale;
- cele achitate în plus din eroare de calcul sau din aplicarea eronată a prevederilor legii;
- cele de rambursat de la bugetul de stat;
- sumele de restituit stabilite prin hotărâre judecătorească sau de alt organ competent;
- sumele rămase din distribuire în urma executării silite a bunurilor;
- sumele rezultate în urma valorificării bunurilor sechestrate, în baza unei hotărârii judecătoreşti
prin care se dispune desfiinţarea executării silite.
Pe cale de exceptie, se restituie din oficiu sumele rezultate din regularizarea anuală a impozitului
pe venit datorat de persoanele fizice. Sumele mai mici de 10 lei se restituie la solicitarea contribuabilului
În situaţia în care debitorul datorează obligaţii fiscale restante, restituirea operează numai după
operaţiunea de compensare, până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă, la
cerera acestora.